bookblog.ro

Dar Spinoza nu e funny … 1

I. Comicul şi problematologia

Întrebarea acestui text - păsuiţi-i momentana ciudăţenie - sună în felul următor: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Dacă da, la ce ne ajută? Iar dacă nu, care sunt amendamentele necesare? Ne vom uita, drept contraexemplu, peste Etica lui Spinoza (poate cea mai neamuzantă carte din toate timpurile) dar nu înainte de a explica unele chestiuni prin trei întrebări ajutătoare. Întâi, de ce comicul (şi mai ales ce înţelegem prin acest termen), ce fel de inadecvare (este de aşteptat să ne uităm spre "bucătăria" unui discurs, dar pusă astfel problema rămâne confuză) şi în final ce trebuie să înţelegem din conceptul de problematologie. Întâmplător cele trei chestiuni s-au aşezat în interiorul întrebării-mamă în ordinea dificultăţii: pentru prima ne va fi mai uşor de răspuns decât pentru a doua, iar a treia va fi cea care va necesita maximul atenţiei noastre căci, previzibil, acolo pare să stea cheia răspunsului.

Nu vom evita să înţelegem aici comicul destul de lejer şi vom explica de ce. Întâi, este neimportant pentru moment dacă folosirea acestui concept-umbrelă este greşită din punct de vedere estetic sau psihologic. Nu ne vom feri să punem în zona comicului exemple de ironie, umor, jocuri de cuvinte, satiră, parodie, grotesc etc. pentru că privirea noastră se va opri (aşa cum am anticipat) asupra unor tipuri de discurs, indiferent de considerente extra-lingvistice. Dacă în unele locuri ar fi fost potrivit să spunem "umor", "ridicol" sau "absurd" în loc de "comic", ne cerem scuze celor care vor sesiza subtilităţile şi îi asigurăm că au dreptate. Trebuie spus totuşi că aceast demers reducţionist este foarte periculos (diferenţele dintre acele concepte sunt greu de trecut cu vederea) şi că îl vom parcurge fără pretenţia unor soluţii în alte domenii decât cel al discursului. În plus, am putea spune chiar că avem în minte conceptul american "humor" - în opoziţie cu "humour" din engleză sau franceză -, care este utilizat peste ocean de cele mai multe ori nediferenţiat, drept un concept-bun-la-toate (v. autori ca Max Eastman, D. H. Monro, Susan Vogel etc.). Aşa vom face şi noi. Theodor Lipps scria despre comic că "spune ceea ce spune, nu întotdeauna în puţine, dar mereu în prea puţine cuvinte". Nu ne va deranja.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Colecţionarul

0Colectionarul recenzie
Autor: John Fowles
Rating: Colectionarul rating - recenzii carti
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Mariana Chiţoran
332 pagini
ISBN: 978-973-46-0599-6

(ediţia în limba engleză aici)

Acum, fetelor, atenţie. Ce se întâmplă este că sunteţi foarte frumoase ş.a.m.d astfel că de unde nu te aştepţi răsare câte un valet de "inima neagră", amărât şi prăpădit, că nu vă are, că sunteţi viaţa lui, că universul îşi este sieşi redundant dacă inimile voastre nu se însumează, şi oricât s-ar strofoca bietul înamorat voi rămâneţi inabordabile şi la fel de frumoase şi consideraţi (pe bună dreptate, poate) că străpungerea cu inelarul se va face în condiţii certe care vi se cuvin incontestabil.

Dar să zicem că băiatul, bleg şi mâhnit, capătă deodată un soi de forţă la care nu s-ar fi aşteptat, forţă pe care doar hazardul cu alegerile lui dubioase o poate da unei fiinţe atât de neînsemnate, o forţă ... în fine, câştigă la loto, asta era faza. Frederick Clegg, funcţionarul de la Anexa Primăriei din orăşelul până atunci inexistent, îl prinde pe Doamne-Doamne de picior, picior care valorează mai exact 73.091 lire. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă

0Nu te porti asa cu prima doamna
Autor: Christopher Buckley
Rating: Nu te porti asa cu prima doamna
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
326 pagini
ISBN: 973-50-0898-X

(ediţia în limba engleză)

La ce se pricep scriitorii americani? Întrebarea este ca sunet de revolver cu gloanţe oarbe pentru zece benzi de atletism al prejudecăţilor. Voi răspunde şi eu pentru că, ce Dumnezeu, nu suntem într-o sală de judecată: la a amesteca lucrurile magistral, la umor şi la suspans. Sunt gata să primesc "nu-i adevărat!"-urile, dar pe parcursul acestei recenzii ea va fi adevărul şi numai adevărul, îmi voi păstra depoziţia ... so help me God.

Dacă vă întrebaţi de unde am căpătat terminologia asta juridică, veţi afla că Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă este principala sursă, iar Christopher Buckley o face infinit mai bine decât mine, deşi nici el nu este avocat de meserie. Licenţiat în ştiinţe politice şi ale comunicării, Buckley a fost consilier al vicepreşedintelui George Bush pe vremea lui Ronald Regan, de unde a ciugulit ce era de ciugulit despre subsolurile Casei Albe. Unii dintre voi poate îl ştiţi fără să ştiţi, dacă aţi văzut Thank you for smoking (2006), ecranizare aproape ad litteram după al doilea roman al americanului. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

A Cultural History of Humour

1
 Jan Bremmer, Herman Roddenburg -  A Cultural History of Humour - recenzie
Autori: Jan Bremmer, Herman Roddenburg (ed)
Rating: Jan Bremmer, Herman Roddenburg -  A Cultural History of Humour - recenzie
Editura: Polity Press
Anul apariţiei: 2003
280 pagini
ISBN: 978-0745618807






Un titlu dubios, acest "A Cultural History of Humour". La prima vedere, tentativa de a împărţi istoric umorul - care, dincolo de orientarea sociologistă, ţine în mare măsură de temperament-, încercarea de a nega versiuni universale - de tipul "umorul e pur şi simplu o altă realitate", acest essayer pare înşelător. Cum, cu un minim bagaj teoretic, poţi oferi umorului o oarecare linearitate, aşa încât el să devină un fenomen şi să poată fi explicat evolutiv? Jacques Le Goff, unul dintre colaboratorii volumului, se eschivează admirabil: "being a cultural and a social phenomenon, laughter [sic!] must have a history". Aşa, carevasăzică, ceea ce punem în discuţie este "râsul" şi nicidecum "umorul", ori astfel cititorul rămâne confortabil în fotoliul unei simple istorii sociale. Cu riscul asumat, voi propune titlul: "A social history of laughter", infinit mai ferit de exclamaţiile vreunui OPC editorial imaginar.

Eseul lui Jan Bremmer (primul din volum) aduce în discuţie ideea "umorului interzis" al Antichităţii. Dionisiac şi subversiv, umorul - deşi, din nou, mai degrabă "râsul", dar voi lăsa această idee deoparte din lipsă de spaţiu - avea puterea magică a inversiunii ordinii sociale, a dezordinii perpetue. "Ce-i prea mult strică" şi "După râs vine plâns" justificau tentativa culturii de a limita sau a defini strict asemenea activităţi. Aşa au luat naştere carnavale şi serbări de tot felul în care era umorul era acceptat doar cu promisiunea vremelniciei. Sociologul britanic Raddcliffe-Brown vedea în aceste întreruperi de realitate două dintre instinctele antagonice ale omenirii: "nevoia de a viola tabuuri şi de a lua în derâdere simbolurile autorităţii sacre şi profane" şi, de cealaltă parte, "funcţia de auto-reglare şi auto-menţinere a oricărui sistem social". Restrained laughter, noţiune care poate trezi amintiri sugestive părinţilor noştri, îşi găsea începutul în stricteţea pitagorismului şi avea să producă ecou în răstimpuri în cultura europeană.
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Stiinţe umaniste şi religie]

Spune-ti parerea!

Cinci feţe ale modernităţii

Autor: Matei Călinescu
Rating:5 stele - Matei Călinescu - CINCI FEŢE ALE MODERNITÄ‚ŢII - rating - recenzii carti

Imediata apropiere a unei apocalipse este ceva cu care omul se poate obişnui. Relativismul valorilor culturale, "culturalizarea" consumului şi succesul general al nimicniciei, toate acestea sunt "concepte surdo-mute" (J.L. Nancy), imprecise, îndeajuns de imprecise încât să stârnească, în cel mai bun caz, un vaiet pilduitor. Desigur, nu lipsesc profeţii îngroziţi, scepticii de serviciu şi denunţătorii, dar împreună alcătuiesc o breaslă în vădită inferioritate numerică. Poţi, de exemplu, căpăta un soi de agitaţie citindu-l pe Baudrillard şi a lui "neo-cultură generalizată, unde nu mai există nicio diferenţă între un magazin de mirodenii fine şi o galerie de pictură, între Playboy şi un tratat de paleontologie". Atitudinea faţă de sfârşitul lui Dumnezeu, sfârşitul Raţiunii, sfârşitul Culturii, sfârşitul Ideologiilor şi tot felul de alte sfârşituri este însă, curios, o bucurie. Bucuria de a fi puţin bolnav, căci, câtă vreme boala nu se instalează complet ea "e, îndeobşte, relativ palidă".

De aceea, singurul demers real în această acceptare generală nu poate avea vreo dimensiune sau finalitate practică. A încerca să schimbi rezultanta prin acţiunea încăpăţânată a unor vectori contrari pare, deocamdată, amăgitor. Matei Călinescu este unul dintre autorii care propun (în Cinci feţe ale modernităţii, dar nu numai) alternativa provizorie: explicaţia. Mesajul lucrării pare a fi: "să înţelegem bine modernismul, avangarda, decadenţa, kitsch-ul şi postmodernismul ... şi mai vorbim dup-aia".

Totul pare să fi început în Evul Mediu, unde regăsim primele accepţii ale conceptului de modern. Este însă o formă învechită a unui termen care, în mod bizar, funcţiona fără distincţia faţă de "antic" sau "clasic", fără a implica vreo schimbare şi, cu atât mai puţin, fără conştiinţa ideii de progres. O schimbare majoră s-a petrecut după Renaştere, dar nici acum încărcătura polemică nu pare dusă până la capăt: "modernii" secololelor XVI-XVII credeau în aceeaşi măsură într-un sistem (clasic, antic) al valorilor, ceea ce-i despărţea faţă de "tradiţionalişti" fiind doar conştiinţa unei superiorităţi cantitative. Rapid spus, "Querelle des Anciens et des Modernes" era un fel de "care sare mai sus": modernii câştigau prin aceea că aveau de partea lor raţiunea şi argumentul creştin ("anticii nu avuseseră revelaţia adevărului lui Cristos"), dar şi unii şi alţii erau convinşi de justeţea unei asemenea competiţii (atingerea unui Frumos, a unui Bine, a unui Adevăr, toate imuabile şi unice).
(Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)

Spune-ti parerea!

Shitter’s Club

1Autor: Frédéric Beigbeder
Rating: Frédéric Beigbeder - Shitters Club rating - recenzii carti
Editura: Trei

Frédéric Beigbeder - Shitters Club - recenzie carti

Aceste cărţi irită groaznic atunci când trebuie recenzate. Dar recenzia nu este decât un caz special de aşezare în text a unei activităţi pe care toată lumea o întreprinde: închizi cartea, ai gătat-o ("dovedit-o"), mai răsfoieşti câteva minute, te mai uiţi peste ce-ai subliniat şi gata ... e momentul. Ei, în momentul acesta, e loc de iritare.

Te întrebi: cum să vorbeşti despre autor? Frédéric Beigbeder. Cu un prenume de compozitor meticulos francez şi un nume de industriaş german din Dí¼sseldorf, l-ai plasa intuitiv şi convenabil undeva prin Alsacia. "Să fie nici-nici". Desigur, s-a născut în exact cealaltă parte a Franţei. Te întrebi apoi ce-a mai scris şi dacă lumea îl ştie, cât de cât, pe de-a-ntregul sau deloc. Dragostea durează trei ani se joacă nebuneşte prin Bucureşti, place, e postmodernă, teatrul tânăr, anarhic, încântător. Memoriile unui tânăr ţicnit e un rateu minunat, cartea a primit certuri şi palme în străinătate, e ticsită cu metatext din informalul birourilor de marketing şi advertising, rupe discursul mai des decât îl construieşte, personajul principal nu avea nicio şansă. Desigur, de Marc Marronnier, tânărul ţicnit, s-a îndrăgostit toată lumea.

Shitter"™s club, completarea trilogiei, n-avea cum să fie mai împăciuitoare. Miza este evidentă, în astuţii spaţio-temporale autorul nu se bagă - asta mai lipsea -, aşa încât cartea îşi propune simplu să descrie, oră cu oră, începând cu "19h00", traseul lui Marc Marronnier într-o noapte. Evident, nu una oarecare. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Papii. Istorie şi secrete

1Autor: Claudio Rendina
Rating: Claudio Rendina - Papii. Istorie şi secrete rating - recenzii carti
Editura: All

Claudio Rendina - Papii. Istorie şi secrete - recenzie cartiÎntr-una dintre părţile Trilogiei culturii, Lucian Blaga sublinia natura mixtă a absolutului propus de creştinism, capacitatea lui de a oferi o metafizică pământească, de a combina denecuprinsul cu felia vremelniciei. Acest caracter bipolar, transcendenţă şi realitate, se realiza perfect în persoana-dumnezeirea lui Isus. Fiecare dintre creştinisme a adaptat apoi această natură cerinţelor lui inerente, cerinţe care veneau dinspre firea poporului de care se legase: ortodoxismul a completat inaccesibilul cu viaţa, organicul, protestantismul cu libertatea-independenţă a deliberării iar catolicismul cu statul şi tot ce derviă din acest concept. Catolicismul a construit în interiorul religiei o structură statală, a pliat divinul pe termeni ca: ierarhie, disciplină sau supunere.

Ori aceaste fundamente nu pot fi descifrate prin simple luări aminte, reconstruirea statului în interiorul catolicismului nu se supune unei verificări schematice, chiar dacă, de exemplu, explicaţiile aduse de Lucian Blaga pot părea suficiente. Ne amintim din şcoli că majoritatea manualelor, oricât de stufoase, veneau la pachet cu celebrele culegeri. Astfel ne-a apărut şi masiva lucrare a lui Claudio Rendina: o culegere de exerciţii. Pentru a învăţa marea tablă de operaţii religioase, pentru a putea fi stăpâni pe abstractul lor matematic, avem nevoie de concretizări, de exerciţii, de aplicaţii.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

Copyright ©2011 Bookblog.ro