Întrebarea acestui text – păsuiţi-i momentana ciudăţenie – sună în felul următor: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Dacă da, la ce ne ajută? Iar dacă nu, care sunt amendamentele necesare? Ne vom uita, drept contraexemplu, peste Etica lui Spinoza (poate cea mai neamuzantă carte din toate timpurile) darnu înainte de a explica unele chestiuni prin trei întrebări ajutătoare. Întâi, de ce comicul (şi mai ales ce înţelegem prin acest termen), ce fel de inadecvare (este de aşteptat să ne uităm spre „bucătăria” unui discurs, dar pusă astfel problema rămâne confuză) şi în final ce trebuie să înţelegem din conceptul de problematologie. Întâmplător cele trei chestiuni s-au aşezat în interiorul întrebării-mamă în ordinea dificultăţii: pentru prima ne va fi mai uşor de răspuns decât pentru a doua, iar a treia va fi cea care va necesita maximul atenţiei noastre căci, previzibil, acolo pare să stea cheia răspunsului.
Nu vom evita să înţelegem aici comicul destul de lejer şi vom explica de ce. Întâi, este neimportant pentru moment dacă folosirea acestui concept-umbrelă este greşită din punct de vedere estetic sau psihologic. Nu ne vom feri să punem în zona comicului exemple de ironie, umor, jocuri de cuvinte, satiră, parodie, grotesc etc. pentru că privirea noastră se va opri (aşa cum am anticipat) asupra unor tipuri de discurs, indiferent de considerente extra-lingvistice. Dacă în unele locuri ar fi fost potrivit să spunem „umor”, „ridicol” sau „absurd” în loc de „comic”, ne cerem scuze celor care vor sesiza subtilităţile şi îi asigurăm că au dreptate. Trebuie spus totuşi că aceast demers reducţionist este foarte periculos (diferenţele dintre acele concepte sunt greu de trecut cu vederea) şi că îl vom parcurge fără pretenţia unor soluţii în alte domenii decât cel al discursului. În plus, am putea spune chiar că avem în minte conceptul american „humor” – în opoziţie cu „humour” din engleză sau franceză –, care este utilizat peste ocean de cele mai multe ori nediferenţiat, drept un concept-bun-la-toate (v. autori ca Max Eastman, D. H. Monro, Susan Vogel etc.). Aşa vom face şi noi. Theodor Lipps scria despre comic că „spune ceea ce spune, nu întotdeauna în puţine, dar mereu în prea puţine cuvinte”. Nu ne va deranja.
Autor: Radu Paraschivescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
307 pagini
ISBN: 978-973-50-2502-1
Profit de acest prim, mic paragraf pentru a vădi câteva săpuneli mai degrabă interne. De câteva recenzii încoace, pe ici pe colo, mă străduiesc să nimeresc un oarecare grad de generalitate, cu păreri „obiective” şi calificative socotite, ambiţie explicabilă altfel prin locşorul meu neconsacrat dornic de faimă şi bani şi să moară duşmanii. Pe internet mai puţin, dar prin presă lumea pare să aibă acelaşi tic: în scris se aplică un ciudat principiu stoic conform căruia generalitatea dă probabilul, iar probabilul e cea mai bună aproximare a adevărului. Aşadar, recenzii adevărate – dulce criticism, asta ţi-o doresc. Azi, mă voi separa provizoriu de această „raţiune pură” (deşi, dacă scormonim, găsim public reason – iată şi mai potrivit, deşi unii mă vor certa că înseamnă până la urmă acelaşi lucru), raţiune care are aerul că „anunţă” atunci când, de fapt, (doar) „opinează”. Şi voi face asta printr-un text de-o grozavă subiectivitate. Aşadar, s-a dat liber la mine la serviciu verbelor şi pronumelor la persoana I singular. Oh, dulce singular!
Domnule, mie-mi place şi nu-mi place Radu Paraschivescu. Să vă zic întâi de ce îmi place, şi trecem spre sfârşit la secţiunea cu probază. Balul fantomelor e un roman de revenire a autorului în sectorul Râsului lumii. Spun re-venire, amintindu-mi de insolitul Cu inima smulsă din piept, o tentativă (nu ştiu „reuşită”, dar „sesizabilă” sigur) de a neglija pentru câteva sute de pagini umoristul Paraschivescu.
Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
393 pagini
ISBN: 978-973-50-1085-2
Te poţi considera, mă gândesc, un autor cu „a” mare câtă vreme puţine lucruri de-a-ndoaselea (cum scormonim noi, ăştia cu recenziile) se pot spune despre cea mai slabă carte a ta. „Paradisul de după colţ”, nimeni nu pare să aibă vreo îndoială, este un Llosa neconvingător faţă de cel pe care îl ştim vreun roman mai primăriu dintre acelea sobre şi ambiţioase – cum ar fi, de exemplu, „Războiul sfârşitului lumii”. Este un Llosa căruia nu îi stă chiar minunat în hainele noii literaturi, obişnuită aceasta din urmă cu un cvasi-general „să luăm peste picior!”. Cu toate acestea, Llosa eşuează cu graţie şi umor. Carlos Fuentes spunea undeva că „una din trăsăturile remarcabile ale creaţiei adevăratului limbaj latino-american este humorul”, aş lua o oarecare distanţă faţă de acel „adevărat” limbaj, dar continuând, „pentru prima dată, cărţile noastre ştiu să râdă; încetează să mai fie sacre, recurg la parodie, la calamburul gigantic, la improvizaţia picarescă”.
Autor: John Fowles
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Mariana Chiţoran
332 pagini
ISBN: 978-973-46-0599-6
Acum, fetelor, atenţie. Ce se întâmplă este că sunteţi foarte frumoase ş.a.m.d astfel că de unde nu te aştepţi răsare câte un valet de „inima neagră”, amărât şi prăpădit, că nu vă are, că sunteţi viaţa lui, că universul îşi este sieşi redundant dacă inimile voastre nu se însumează, şi oricât s-ar strofoca bietul înamorat voi rămâneţi inabordabile şi la fel de frumoase şi consideraţi (pe bună dreptate, poate) că străpungerea cu inelarul se va face în condiţii certe care vi se cuvin incontestabil.
Dar să zicem că băiatul, bleg şi mâhnit, capătă deodată un soi de forţă la care nu s-ar fi aşteptat, forţă pe care doar hazardul cu alegerile lui dubioase o poate da unei fiinţe atât de neînsemnate, o forţă … în fine, câştigă la loto, asta era faza. Frederick Clegg, funcţionarul de la Anexa Primăriei din orăşelul până atunci inexistent, îl prinde pe Doamne-Doamne de picior, picior care valorează mai exact 73.091 lire. (more…)
Autor: Christopher Buckley
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
326 pagini
ISBN: 973-50-0898-X (ediţia în limba engleză)
La ce se pricep scriitorii americani? Întrebarea este ca sunet de revolver cu gloanţe oarbe pentru zece benzi de atletism al prejudecăţilor. Voi răspunde şi eu pentru că, ce Dumnezeu, nu suntem într-o sală de judecată: la a amesteca lucrurile magistral, la umor şi la suspans. Sunt gata să primesc „nu-i adevărat!”-urile, dar pe parcursul acestei recenzii ea va fi adevărul şi numai adevărul, îmi voi păstra depoziţia … so help me God.
Dacă vă întrebaţi de unde am căpătat terminologia asta juridică, veţi afla că Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă este principala sursă, iar Christopher Buckley o face infinit mai bine decât mine, deşi nici el nu este avocat de meserie. Licenţiat în ştiinţe politice şi ale comunicării, Buckley a fost consilier al vicepreşedintelui George Bush pe vremea lui Ronald Regan, de unde a ciugulit ce era de ciugulit despre subsolurile Casei Albe. Unii dintre voi poate îl ştiţi fără să ştiţi, dacă aţi văzut Thank you for smoking (2006), ecranizare aproape ad litteram după al doilea roman al americanului. (more…)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
