I. Comicul şi problematologia

Întrebarea acestui text – păsuiţi-i momentana ciudăţenie – sună în felul următor: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Dacă da, la ce ne ajută? Iar dacă nu, care sunt amendamentele necesare? Ne vom uita, drept contraexemplu, peste Etica lui Spinoza (poate cea mai neamuzantă carte din toate timpurile) dar nu înainte de a explica unele chestiuni prin trei întrebări ajutătoare. Întâi, de ce comicul (şi mai ales ce înţelegem prin acest termen), ce fel de inadecvare (este de aşteptat să ne uităm spre „bucătăria” unui discurs, dar pusă astfel problema rămâne confuză) şi în final ce trebuie să înţelegem din conceptul de problematologie. Întâmplător cele trei chestiuni s-au aşezat în interiorul întrebării-mamă în ordinea dificultăţii: pentru prima ne va fi mai uşor de răspuns decât pentru a doua, iar a treia va fi cea care va necesita maximul atenţiei noastre căci, previzibil, acolo pare să stea cheia răspunsului.

Nu vom evita să înţelegem aici comicul destul de lejer şi vom explica de ce. Întâi, este neimportant pentru moment dacă folosirea acestui concept-umbrelă este greşită din punct de vedere estetic sau psihologic. Nu ne vom feri să punem în zona comicului exemple de ironie, umor, jocuri de cuvinte, satiră, parodie, grotesc etc. pentru că privirea noastră se va opri (aşa cum am anticipat) asupra unor tipuri de discurs, indiferent de considerente extra-lingvistice. Dacă în unele locuri ar fi fost potrivit să spunem „umor”, „ridicol” sau „absurd” în loc de „comic”, ne cerem scuze celor care vor sesiza subtilităţile şi îi asigurăm că au dreptate. Trebuie spus totuşi că aceast demers reducţionist este foarte periculos (diferenţele dintre acele concepte sunt greu de trecut cu vederea) şi că îl vom parcurge fără pretenţia unor soluţii în alte domenii decât cel al discursului. În plus, am putea spune chiar că avem în minte conceptul american „humor” – în opoziţie cu „humour” din engleză sau franceză –, care este utilizat peste ocean de cele mai multe ori nediferenţiat, drept un concept-bun-la-toate (v. autori ca Max Eastman, D. H. Monro, Susan Vogel etc.). Aşa vom face şi noi. Theodor Lipps scria despre comic că „spune ceea ce spune, nu întotdeauna în puţine, dar mereu în prea puţine cuvinte”. Nu ne va deranja.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]

Autor: Radu Paraschivescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
307 pagini
ISBN: 978-973-50-2502-1

Profit de acest prim, mic paragraf pentru a vădi câteva săpuneli mai degrabă interne. De câteva recenzii încoace, pe ici pe colo, mă străduiesc să nimeresc un oarecare grad de generalitate, cu păreri „obiective” şi calificative socotite, ambiţie explicabilă altfel prin locşorul meu neconsacrat dornic de faimă şi bani şi să moară duşmanii. Pe internet mai puţin, dar prin presă lumea pare să aibă acelaşi tic: în scris se aplică un ciudat principiu stoic conform căruia generalitatea dă probabilul, iar probabilul e cea mai bună aproximare a adevărului. Aşadar, recenzii adevărate – dulce criticism, asta ţi-o doresc. Azi, mă voi separa provizoriu de această „raţiune pură” (deşi, dacă scormonim, găsim public reason – iată şi mai potrivit, deşi unii mă vor certa că înseamnă până la urmă acelaşi lucru), raţiune care are aerul că „anunţă” atunci când, de fapt, (doar) „opinează”. Şi voi face asta printr-un text de-o grozavă subiectivitate. Aşadar, s-a dat liber la mine la serviciu verbelor şi pronumelor la persoana I singular. Oh, dulce singular!

Domnule, mie-mi place şi nu-mi place Radu Paraschivescu. Să vă zic întâi de ce îmi place, şi trecem spre sfârşit la secţiunea cu probază. Balul fantomelor e un roman de revenire a autorului în sectorul Râsului lumii. Spun re-venire, amintindu-mi de insolitul Cu inima smulsă din piept, o tentativă (nu ştiu „reuşită”, dar „sesizabilă” sigur) de a neglija pentru câteva sute de pagini umoristul Paraschivescu.

Tema e cumva la îndemână, în zona şcolilor şi a conştiinţelor semi-băşcălioase cum e cea a lui Virgil Mihalcea, personajul principal, prof de ILU (istoria literaturii universale), un ins pe cât de năpăstuit, pe atât de vioi atunci când discută cu el însuşi. Un Shandy mai cumpătat şi parcă mai puţin poznaş dar îndreptăţit să spună, la fel ca Tristam, „I have been the continual sport of what the world calls Fortune”. Ba chiar o face, : „În soartă mi s-a adunat o grea năpastă/ Cum m-am întors, am dat peste-o nevastă”. Şi-apoi pentru că droguri, mafioţi, toxicomani, poliţie, presă şi tot felul de bazaconii se avântă deodată în viaţa liniştitului profesor cu „ambiţii de gânganie şi destin de euglenă”. Roman „plin”, se întâmplă şi se răstoarnă toată treaba de câteva ori, care uzează de tehnicile thriller-ului cu sticleţi în compania observaţiilor tăioase ale naratorului-personaj care nu e dispus să înghită aşa clişee. Mă opresc aici cu detaliile, în ideea că vă cade prin mână.

Mie îmi plac autorii retoriceşti. S-ar putea să sune ca vorba cu „decât sărac şi bolnav…” dar, decât un subtext deştept, cu înţelesuri şi prăvăliri pe gânduri, prefer un text deştept, cu schimbări de direcţie şi ieşiri din minte. Ori Radu Paraschivescu scrie întocmai. Ar fi interesant de urmărit mai îndeaproape, dar textul lui, chiar şi la o primă survolare, e un păienjeniş retoric. Putem sesiza asta chiar de la primele pagini ale romanului, găsim antimetalepse („joc cărţi pe bani şi dau bani pe cărţi”, „citesc tot ce mi se recomandă să evit, evit tot ce mi se recomandă să cultiv”), zeugme (o brunetă focoasă „ale cărei acrobaţii sexuale au smuls suspine şi nasturi”), sau hipozeugme („Marii bărbaţi ai momentului sunt generalul Michael Rose, Dalai-Lama, Michael Jackson, Marco Van Basten, Boris Elţân şi Vali Vijelie), antiparastaze („sunt campionul divorţurilor la nivel cvartal”), conjugale paradoxii („Soţul şi soţia sunt două fantome despărţite de aceeaşi locuinţă”) şi tot felul de trucuri cu nume de boli incurabile.

Cred totuşi că asul de pe tort e dat de comparaţii, metafore şi analogii, zonă în care Paraschivescu are o slăbiciune nebună pentru comparanţi deşucheaţi. Topul meu: colega lui V.M, „prăjina de desen”, e „zveltă ca o ipotenuză”, alt coleg, când Mihalcea e la ananghie, „radiază de mulţumire ca motanii de pe cutiile de Wiskas”, Carla Bracci, adolescenta-traficant din cauza căreia se întâmplă totul, e la un moment dat „goală ca o măcelărie ceauşistă”, pe pagina trei într-un ziar apare un „titlu mai mare decât şomajul din Vaslui” iar Mihalcea foloseşte „jurasicul transportului în comun”. Eu, unul, dau din coadă la aşa cireşe din mânecă, cu atât mai mult cu cât acţiunea romanului nu ciuleşte cine ştie ce urechile. Şi cu asta ajungem la partea cu zâzania.

Romanul rămâne un roman uşurel, care n-ar pune probleme în autobuz sau citit cu buletinul de ştiri pe fundal. Ori te indispune peste tot impresia că autorul ar putea să te ţină mai ancorat, să laşi sucul şi floricele şi să treci la birou cu pixul în mână şi cafea, să te doară capul şi să nu înţelegi. Parcă prea e totul à la légère, adică tu „te lustruiseşi, te lustruiseşi, te lustruiseşi pe bombeu”, ori, când colo, autorul funcţionează ca proverbul acela puritan „If it feels good … stop”. Aş da părţi din umor pentru bucăţi mai astâmpărate. Chiar şi în stanşibranism – pe care îl anunţă Mihalcea agasat de întâmplăari – e loc de mai mult decât parodia din intertext şi micile trimiteri cu iz de bibliotecă.

În sfârşit, nu v-aş sfătui să luaţi de bune părerile unui subiectivist de ocazie, dar s-ar putea s-avem în faţă unul din puţinii humorişti români de ev postceauşist. Se scriu romane funny cu duiumul, se traduc şi mai multe – cred că şi prind, din moment ce acum nu mult timp auzisem apocaliptic că iarnă ni-i pe veci. Însă de la funny-ul năstruşnic la „marele humor” aşa cum îl vedea Hoffding … e un oarecare salt. Nu zic că Radu Paraschivescu îl înfăţişează şi aterizează mereu unde trebuie, dar pare singurul care îl exersează cu încălzire, stretching şi tot tacâmul.

Scris de Octav Popa

Carti de acelasi autor

• Cu inima smulsă din piept
• Ghidul nesimţitului
• Ghidul nesimtitului

Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
393 pagini
ISBN: 978-973-50-1085-2

Te poţi considera, mă gândesc, un autor cu „a” mare câtă vreme puţine lucruri de-a-ndoaselea (cum scormonim noi, ăştia cu recenziile) se pot spune despre cea mai slabă carte a ta. „Paradisul de după colţ”, nimeni nu pare să aibă vreo îndoială, este un Llosa neconvingător faţă de cel pe care îl ştim vreun roman mai primăriu dintre acelea sobre şi ambiţioase – cum ar fi, de exemplu, „Războiul sfârşitului lumii”. Este un Llosa căruia nu îi stă chiar minunat în hainele noii literaturi, obişnuită aceasta din urmă cu un cvasi-general „să luăm peste picior!”. Cu toate acestea, Llosa eşuează cu graţie şi umor. Carlos Fuentes spunea undeva că „una din trăsăturile remarcabile ale creaţiei adevăratului limbaj latino-american este humorul”, aş lua o oarecare distanţă faţă de acel „adevărat” limbaj, dar continuând, „pentru prima dată, cărţile noastre ştiu să râdă; încetează să mai fie sacre, recurg la parodie, la calamburul gigantic, la improvizaţia picarescă”.

Tendinţa neobosită de a încerca limbaje noi, tehnici noi, personaje şi naratori noi apare aici ridiculizată – totul pare vechi, or tonul şi etosul general al cărţii rămân întrucâtva în gama sprinţară şi veselă a avangardei. Conversaţia permanentă cu propriile personaje – printr acel vocativ de-a dreptul antic – apare nu de puţine ori în lumină comică: „«Nu regret nimic din ceea ce am făcut», se gândea. Fals. Regretai că te-ai molipsit de boala ruşinoasă, Koke” sau „Să te întorci la asta? Să simţi noaptea că un corp păros, transpirat se urca pe tine şi te călărea ca pe o iapă? … Nici pentru tot aurul din lume, Florita”. Şi înjumătăţirea romanului, cele două tipuri de „ways to paradise” – aşa sună traducerea în engleză a romanului – par tehnici pietrificate ale vechiului (mai tânărului) mod de a despărţi romanele în două lumi complementare.

Dar să ne lămurim cine-i Koke şi cine-i Florita. Koke este porecla pe care Paul Gaugin, celebrul pictor, o capătă atunci când ajunge în Tahiti. Florita (Flora Tristan), ne spune Wikipedia, este scriitoare şi activistă socialistă (1803-1844) şi una dintre primele figuri ale feminismului, printre altele, bunica lui Gaugin. Cu riscul unei trivialităţi, iată numele ei complet: Flore Celestine Therèse Henriette Tristan Moscoso. Nu-i minunat? Îmi cer scuze, continuăm.

Cele două destine par să „merite” aceeaşi atenţie narativă din moment ce ambele urmează un traseu al dislocării din datul lumii curente, aşa cum apare el într-un moment anume. Dacă Gaugin fuge de Paris pentru a găsi sălbăticia, Flora fuge de sălbăticia arisocraţiilor din Peru pentru a găsi commonwealth-ul european în Franţa, pe care o străbate promovând Uniunea Muncitoare, carte–manifest („Sărmana Florita!”). Două tipuri de paradis, niciunul realmente fezabil. Paul Gaugin, după ce pictează „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? (1897) o ia razna, Flora – după ce îşi adună în jurul ideilor ei câţiva muncitori răzleţi gata de salarii mai mari – reuşeşte să fie împuşcată în piept de fostul soţ care îi violase fetiţa şi scăpase din închisoare. Mesajul pare să fie acel vers din Pasărea Colibri: „Încearcă să zâmbeşti, făr’ să te-amăgeşti, şi să îţi doreşti un lucru uşor, fiindcă-i trecător”, dar felul în care este livrat e atât de potrivnic mersului poveştii, aproape răutăcios pe alocuri, încât devine: „Dar te rog, doreşte-ţi şi mai mult, şi mai mult, până te-nveţi minte!”.

Practic, pe parcursul romanului, dincolo de faptul că Flora petrece Franţa în lung şi în lat în căutare de sansimonieni şi fourierişti dornici de răsturnări sociale şi Koke schimbă câteva neveste de 14-16 ani, nu se întâmplă nimic. Lungi salturi înapoi vin să completeze goliciunea prezentului, căci fiecare ajunge până în final să-şi povestească fragmentele importante ale vieţii, trăgând deseori concluzii care nu mai au niciun rost. De aici, încă un pic de umor prin subsolurile cărţii. Personajele se angajează în făgăduieli hiperbolice, puternic moralizate, după care le lasă de izbelişte pentru a le relua câteva zile mai târziu şi tot aşa. Alte personaje care apar în roman nu sunt cu nimic mai puţin încăpăţânate, fiecare în legea lui (toţi catolicii sunt catolici, toţi chinezii sunt chinezi, toţi burghezii sunt burghezi) şi eventual de aici putem extrage ceea ce editura Humanitas numeşte uşor pripit pe coperta patru „lumea utopiilor din secolul XIX”. O să fiu rău, dar se referă cumva, doamna editură, la secolul al XIX-lea? Îmi cer scuze, continuăm.

Ca notă generală, romanul este uşor de digerat, plăcut la atingere, şi toate cele din reclamele bunurilor de consum, dar parcă prea monoton pentru miza de infirmare pe care pare că şi-o propune. Era de aşteptat ca Llosa din tinereţe, Llosa care răsare pretutindeni – şi-n universităţi, şi-n politică, şi-n literatură, şi-n ziarele de scandal – acesta „originar” să nu poată fi deconstruit de unul târzior, romanţios în nostalgiile sale moderniste. Un singur lucru rămâne parcă neschimbat: scriitorul peruan e şi în „Paradisul de după colţ” la fel de impudic, de imun la tabuuri amoroase, aşa încât în aproape patru sute de pagini cu greu a ratat vreun gen de experienţă sexuală dintre cele imaginabile.

Scris de Octav PopaCarti de acelasi autor

• Ratacirile fetei nesabuite
• Sarbatoarea Ţapului (La fiesta del chivo)

Autor: John Fowles
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Mariana Chiţoran
332 pagini
ISBN: 978-973-46-0599-6

Acum, fetelor, atenţie. Ce se întâmplă este că sunteţi foarte frumoase ş.a.m.d astfel că de unde nu te aştepţi răsare câte un valet de „inima neagră”, amărât şi prăpădit, că nu vă are, că sunteţi viaţa lui, că universul îşi este sieşi redundant dacă inimile voastre nu se însumează, şi oricât s-ar strofoca bietul înamorat voi rămâneţi inabordabile şi la fel de frumoase şi consideraţi (pe bună dreptate, poate) că străpungerea cu inelarul se va face în condiţii certe care vi se cuvin incontestabil.

Dar să zicem că băiatul, bleg şi mâhnit, capătă deodată un soi de forţă la care nu s-ar fi aşteptat, forţă pe care doar hazardul cu alegerile lui dubioase o poate da unei fiinţe atât de neînsemnate, o forţă … în fine, câştigă la loto, asta era faza. Frederick Clegg, funcţionarul de la Anexa Primăriei din orăşelul până atunci inexistent, îl prinde pe Doamne-Doamne de picior, picior care valorează mai exact 73.091 lire. Acum, Frederick are, în afară de bani cât pentru patru vieţi, încă două mari calităţi: 1. e pasionat de entomologie (adică studiul insectelor), mai exact îi plac lepidopterele (adică fluturii), mai exact îi plac lepidopterele moarte şi atârnate în insectare (adică „expuse”) şi 2. e pasionat de Miranda, studentă în Londra, artistă, belearte, avangardă, modernism, inteligenţă, talent. Faceţi voi calculele.

În fine, hai că le fac eu: la câteva săptămâni după ce se trezeşte cu găleata de bani în braţe, fostul geek, nerd, (… dweeb, grind, wonk, swot, înţelegeţi voi) capătă mijloacele de a deveni ce a visat dintotdeauna. Într-o seară îndeajuns de întunecată: „Vă rog să mă scuzaţi, vă pricepeţi la câini?”, „De ce?”, „E îngrozitor, dar tocmai am lovit unul cu maşina”. Jmaf! compresa cu cloroform şi un pic de tetraclorură de carbon, pentru gust presupun, rezultă camionetă, rezultă proaspăt cumpărata cabană, rezultă pivniţă, rezultă adio libertate. Şi ştiţi ce, „Cred că foarte mulţi oameni care par fericiţi ar face ce am făcut eu sau lucruri asemănătoare dacă ar avea timp şi bani la dispoziţie”.

Înainte să vă gândiţi la toate minunăţiile pământului, fetelor, să vă furnizez detaliile: omul acesta este ceea ce s-ar numi a thousanare, e gata să vă cumpere şi să vă ofere practic orice (în afară de libertate, se înţelege), nu v-ar atinge de voi nici în ruptul capului, aveţi toată intimitatea, cărţi, tablouri, magnetofon cu Jazz Ensemble, vinuri, mâncăruri imposibil de pronunţat, tot. Tot. În plus, ştim cu toţii că, rupt din contextul său social călduţ şi confortabil, omul e gata să sară pârleazuri altădată de nesărit, singurătatea, întunericul, raţia alimentară, raţia de aer curat, bunătatea – chiar şi mainacă – a singurei persoane cu care poţi realiza un contact, şubrezenia promisiunilor de eliberare … mintea omului poate funcţiona în feluri nebănuite sub aceste tone conjuncturale. Cât despre el, lucrurile sunt poate mai simple. E genul de nebun normal. În afară de faptul că e nebun, totul este în regulă: „E colecţionar, de-aici provine tot ce este mort în el”.

John Fowles, (am avut serioase probleme în pronunţarea numelui de familie şi sunt convins că în continuare stâlcesc săracul) profesor de literatură la Oxford, este genul de autor căruia îi lauzi capacitatea de a da în mintea unor non-literaţi. În sfârşit, nu ştiu dacă este un gen cu adevărat, însă personajele par că-şi scriu jurnalul (căci aceasta e forma) cum ar vorbi şi viceversa, iar neştiinţa autorului – de aici, distanţa mare faţă de ubicuitatea realismului – este delicioasă. Ştiu că de curând şi-a publicat propriul jurnal – care, din câte am auzit, dar nu bag mâna în foc, e mai aproape de eseu decât de un carneţel cu amintiri. Dacă apare pe la noi, aş fi curios să cunosc un John Fowles mai aproape de John Fowles.

Două cuvinte despre filmul „The collector” (1965): dacă ai un pic de experienţă şi îţi poţi da un rewind în istoria cinematografiei pentru a-l aprecia, probabil vei reuşi. Eu n-am putut şi mi s-a părut uşor oribil.

Voi reveni pe-aici cu acest John, e versiunea british a noului roman francez. How’s that for a strange one… Unde mai punem grase păienjenişuri de intertextualităţi pentru împătimiţii dictonului „cărţile se scriu din cărţi” (în general din Shakespeare şi Dickens) şi o umbră de critică socială: Miranda este artista „înaltă”, Freddie este burghezul semihandicapat din punct de vedere artistic, celebra ceartă.

Încă ceva: este poate cartea pe care am citit-o cel mai repede în ultima vreme. A intrat ca un glonţ. Vroiam să văd ce se întâmplă la sfârşit. Ceea ce vă întrebaţi şi voi acum.

Scris de Octav Popa

Carti de acelasi autor

• Magicianul
• Colectionarul
• Iubita locotenentului francez
• Colectionarul
• Copacul

Autor: Christopher Buckley
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
326 pagini
ISBN: 973-50-0898-X
(ediţia în limba engleză)

La ce se pricep scriitorii americani? Întrebarea este ca sunet de revolver cu gloanţe oarbe pentru zece benzi de atletism al prejudecăţilor. Voi răspunde şi eu pentru că, ce Dumnezeu, nu suntem într-o sală de judecată: la a amesteca lucrurile magistral, la umor şi la suspans. Sunt gata să primesc „nu-i adevărat!”-urile, dar pe parcursul acestei recenzii ea va fi adevărul şi numai adevărul, îmi voi păstra depoziţia … so help me God.

Dacă vă întrebaţi de unde am căpătat terminologia asta juridică, veţi afla că Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă este principala sursă, iar Christopher Buckley o face infinit mai bine decât mine, deşi nici el nu este avocat de meserie. Licenţiat în ştiinţe politice şi ale comunicării, Buckley a fost consilier al vicepreşedintelui George Bush pe vremea lui Ronald Regan, de unde a ciugulit ce era de ciugulit despre subsolurile Casei Albe. Unii dintre voi poate îl ştiţi fără să ştiţi, dacă aţi văzut Thank you for smoking (2006), ecranizare aproape ad litteram după al doilea roman al americanului. Toată lumea, de la editura Humanitas până la bătrâna Wikipedia îl consideră un „satirist”. N-aş adera la acest calificativ, romanele lui nu taie şi spânzură, nu arată cu smerenie binele pentru a biciui apoi răul şi a-l răstigni pe crucea comicului. Personaje – după toate standardele – negative, pervertiţi serios de la litera legii morale, apar la el într-o aură teribil de simpatică. Cine e rău şi deştept primeşte coroniţă, abia cine e rău şi prost obţine din când în când bastoane pe spinare. Explicat-am astfel partea cu „a amesteca lucrurile magistral”.

Kenneth Kemble MacMann este preşedintele Statelor Unite ale Americii, iar Babette Van Anka este consilierul sexy cu care preşedintele Statelor Unite ale Americii o înşală pe Prima doamnă, Elizabeth Tyler MacMann. Romanul începe cu “discuţia foarte aprinsă cu privire la Orientul Mijlociu” dintre primii doi în apartamentul oaspeţilor din Casa Albă, discuţie care implica datul hainelor jos şi scârţâirea patului. Câteva camere distanţă, singură şi încornorată, Prima Doamnă nu reuşeşte să adoarmă. Primul Domn se întoarce într-un târziu, parfumat şi obosit. Are loc una dintre acele certuri obişnuite pentru un soţ care îşi pătează jurământul conjugal la câţiva metri distanţă de patul conjugal, iar Elizabeth îşi pierde cumpătul şi aruncă în preşedintele Statelor Unite ale Americii cu o scuipătoare. Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă o scuipătoare, găsim tautologica definiţie a DEX-ului „vas special în care se scuipă” şi ne imaginăm că e un obiect greu care poate omorâ un soţ trădător şi nesimţit şi porc.

Problema e că preşedintele nu moare. Cei doi se culcă liniştiţi şi abia de dimineaţă menajera îi va spune Primei Doamne „încet, dar cu îngrijorare, că gura şi ochii preşedintelui erau «larg deschişi» şi că acesta stătea «îngrozitor de nemişcat»”. No, ardeleneşte, asasinat au ba? Aici intervine Baylor „Neruşinatul” Boyce, cel mai avocat dintre avocaţi şi pe deasupra fostul iubit al lui Elizabeth, pe vremea când aceasta nu putea fi apelată cu un numeral cardinal şi majusculă, fost iubit care are datoria nepatriotică de a salva varianta feminină a lui Lee Harvey Oswald. Cum altfel poate fi un asemenea personaj dacă nu plin de umor, bani, încredere şi tactici imorale? Cu o aşa vioară întâi, şi un aşa dirijor, romanul (de)curge minunat.

Opinia publică explodează. Televiziunile fac coadă în faţa tribunalului, tabloidele mănâncă o pâine luni de zile, căci procesul se anunţă lung şi plin de monstruozităţi incorecte politic. Avocaţii între ei au poliţe de plătit, fiecare organizaţie se crede buricul pământului (CIA, FBI, NSA – National Security Agency etc), judecătorul este o legendă vie, juraţii îşi asumă menirea de făuritori ai dreptăţii. Totuşi, foarte aproape de final, un producător strigă printr-un con din acela de carton „Stooop!” şi lucrurile iau o întorsătură delicioasă. Vă daţi seama că, dacă eşti autor şi te-ai băgat într-un asemenea şpil, îţi trebuie o găleată de credibilitate dacă vrei să pui lopata dedesubt, să tragi bărbăteşte şi să răstorni tot.

Să divulgăm faptul că s-a descurcat binişor, acest Buckley, şi a reuşit să scrie absolut nepretenţios, despre un subiect care impune exagerări, fie ele comice sau de altă natură. Un roman vijelios scris potolit. Autorul nu este moralistul pus pe harţă, este omul care ar fi putut foarte bine să devină profesor, dar a ales o meserie mai revigorantă. E genul de „best friend” mereu încântat să te vadă şi să-ţi spună o poveste pe care o vei spune mai departe minţind că totul ţi s-a întâmplat chiar ţie.

Scris de Octav Popa


Carti de acelasi autor

• Nu te porti asa cu prima doamna

Autori: Jan Bremmer, Herman Roddenburg (ed)
Rating:
Editura: Polity Press
Anul apariţiei: 2003
280 pagini
ISBN: 978-0745618807





Un titlu dubios, acest „A Cultural History of Humour”. La prima vedere, tentativa de a împărţi istoric umorul – care, dincolo de orientarea sociologistă, ţine în mare măsură de temperament–, încercarea de a nega versiuni universale – de tipul „umorul e pur şi simplu o altă realitate”, acest essayer pare înşelător. Cum, cu un minim bagaj teoretic, poţi oferi umorului o oarecare linearitate, aşa încât el să devină un fenomen şi să poată fi explicat evolutiv? Jacques Le Goff, unul dintre colaboratorii volumului, se eschivează admirabil: „being a cultural and a social phenomenon, laughter [sic!] must have a history”. Aşa, carevasăzică, ceea ce punem în discuţie este „râsul” şi nicidecum „umorul”, ori astfel cititorul rămâne confortabil în fotoliul unei simple istorii sociale. Cu riscul asumat, voi propune titlul: „A social history of laughter”, infinit mai ferit de exclamaţiile vreunui OPC editorial imaginar.

Eseul lui Jan Bremmer (primul din volum) aduce în discuţie ideea „umorului interzis” al Antichităţii. Dionisiac şi subversiv, umorul – deşi, din nou, mai degrabă „râsul”, dar voi lăsa această idee deoparte din lipsă de spaţiu – avea puterea magică a inversiunii ordinii sociale, a dezordinii perpetue. „Ce-i prea mult strică” şi „După râs vine plâns” justificau tentativa culturii de a limita sau a defini strict asemenea activităţi. Aşa au luat naştere carnavale şi serbări de tot felul în care era umorul era acceptat doar cu promisiunea vremelniciei. Sociologul britanic Raddcliffe-Brown vedea în aceste întreruperi de realitate două dintre instinctele antagonice ale omenirii: „nevoia de a viola tabuuri şi de a lua în derâdere simbolurile autorităţii sacre şi profane” şi, de cealaltă parte, „funcţia de auto-reglare şi auto-menţinere a oricărui sistem social”. Restrained laughter, noţiune care poate trezi amintiri sugestive părinţilor noştri, îşi găsea începutul în stricteţea pitagorismului şi avea să producă ecou în răstimpuri în cultura europeană.
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Stiinţe umaniste şi religie]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Matei Călinescu
Rating:

Imediata apropiere a unei apocalipse este ceva cu care omul se poate obişnui. Relativismul valorilor culturale, “culturalizarea” consumului şi succesul general al nimicniciei, toate acestea sunt „concepte surdo-mute” (J.L. Nancy), imprecise, îndeajuns de imprecise încât să stârnească, în cel mai bun caz, un vaiet pilduitor. Desigur, nu lipsesc profeţii îngroziţi, scepticii de serviciu şi denunţătorii, dar împreună alcătuiesc o breaslă în vădită inferioritate numerică. Poţi, de exemplu, căpăta un soi de agitaţie citindu-l pe Baudrillard şi a lui „neo-cultură generalizată, unde nu mai există nicio diferenţă între un magazin de mirodenii fine şi o galerie de pictură, între Playboy şi un tratat de paleontologie”. Atitudinea faţă de sfârşitul lui Dumnezeu, sfârşitul Raţiunii, sfârşitul Culturii, sfârşitul Ideologiilor şi tot felul de alte sfârşituri este însă, curios, o bucurie. Bucuria de a fi puţin bolnav, căci, câtă vreme boala nu se instalează complet ea „e, îndeobşte, relativ palidă”.

De aceea, singurul demers real în această acceptare generală nu poate avea vreo dimensiune sau finalitate practică. A încerca să schimbi rezultanta prin acţiunea încăpăţânată a unor vectori contrari pare, deocamdată, amăgitor. Matei Călinescu este unul dintre autorii care propun (în Cinci feţe ale modernităţii, dar nu numai) alternativa provizorie: explicaţia. Mesajul lucrării pare a fi: „să înţelegem bine modernismul, avangarda, decadenţa, kitsch-ul şi postmodernismul … şi mai vorbim dup-aia”.

Totul pare să fi început în Evul Mediu, unde regăsim primele accepţii ale conceptului de modern. Este însă o formă învechită a unui termen care, în mod bizar, funcţiona fără distincţia faţă de „antic” sau „clasic”, fără a implica vreo schimbare şi, cu atât mai puţin, fără conştiinţa ideii de progres. O schimbare majoră s-a petrecut după Renaştere, dar nici acum încărcătura polemică nu pare dusă până la capăt: „modernii” secololelor XVI-XVII credeau în aceeaşi măsură într-un sistem (clasic, antic) al valorilor, ceea ce-i despărţea faţă de „tradiţionalişti” fiind doar conştiinţa unei superiorităţi cantitative. Rapid spus, „Querelle des Anciens et des Modernes” era un fel de „care sare mai sus”: modernii câştigau prin aceea că aveau de partea lor raţiunea şi argumentul creştin („anticii nu avuseseră revelaţia adevărului lui Cristos”), dar şi unii şi alţii erau convinşi de justeţea unei asemenea competiţii (atingerea unui Frumos, a unui Bine, a unui Adevăr, toate imuabile şi unice).
(Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Frédéric Beigbeder
Rating:
Editura: Trei

Aceste cărţi irită groaznic atunci când trebuie recenzate. Dar recenzia nu este decât un caz special de aşezare în text a unei activităţi pe care toată lumea o întreprinde: închizi cartea, ai gătat-o („dovedit-o”), mai răsfoieşti câteva minute, te mai uiţi peste ce-ai subliniat şi gata … e momentul. Ei, în momentul acesta, e loc de iritare.

Te întrebi: cum să vorbeşti despre autor? Frédéric Beigbeder. Cu un prenume de compozitor meticulos francez şi un nume de industriaş german din Düsseldorf, l-ai plasa intuitiv şi convenabil undeva prin Alsacia. „Să fie nici-nici”. Desigur, s-a născut în exact cealaltă parte a Franţei. Te întrebi apoi ce-a mai scris şi dacă lumea îl ştie, cât de cât, pe de-a-ntregul sau deloc. Dragostea durează trei ani se joacă nebuneşte prin Bucureşti, place, e postmodernă, teatrul tânăr, anarhic, încântător. Memoriile unui tânăr ţicnit e un rateu minunat, cartea a primit certuri şi palme în străinătate, e ticsită cu metatext din informalul birourilor de marketing şi advertising, rupe discursul mai des decât îl construieşte, personajul principal nu avea nicio şansă. Desigur, de Marc Marronnier, tânărul ţicnit, s-a îndrăgostit toată lumea.

Shitter’s club, completarea trilogiei, n-avea cum să fie mai împăciuitoare. Miza este evidentă, în astuţii spaţio-temporale autorul nu se bagă – asta mai lipsea –, aşa încât cartea îşi propune simplu să descrie, oră cu oră, începând cu „19h00”, traseul lui Marc Marronnier într-o noapte. Evident, nu una oarecare.

„Marc are douăzeci şi şapte de ani, un apartament fascinant, serviciu amuzant şi, cu toate astea, nu se sinucide”, ba mai mult, diseară se va duce la deschiderea clubului „Shitter’s”. Pentru cei cu uşoare deprinderi de etimolog, răspunsul este „Da, de acolo vine numele”, căci acest club este construit în locul vechii toalete publice, ceea ce ne duce cu gândul (mai ales dacă citim coperta 4) la celebra discotecă pariziană „Le Bains Douche”, amenajată în interiorul unor foste băi turceşti. Merită menţionat că personajul refuză, pentru a ajunge la club, „un vernisaj-performance pe strada Beaux-Arts”, „un dineu la Arc în cinstea fratelui vitreg al unui prieten al basistului lui Lenny Kravitz” şi „un rave party la Elyzee”. Minunat! Însă trebuie să-i dăm dreptate, căci alegerea este cât se poate de judicioasă: în Piaţa Madeleine, perdeaua de la intrare nu v-a fi altceva decât un sul roz de hârtie igienică (doi metri înălţime), care nu este altceva decât accesoriul uriaşului scaun de veceu, care nu este altceva decât clubul în sine. Toată lumea se va droga şi apoi zbengui pe o pistă de dans complet submersibilă, în formă de closet, iar, conform unui orar secret, la un moment dat, se va şi trage apa.

Urmează, pe la „21h00”, şase pagini cu lista de VIP-uri invitate, nume înşirate unul sub celălalt, dintre care i-am recunoscut pe Boris Elţîn şi Jaques Derrida. După aceea începe party-ul propriu-zis, unde Marc Marronnier se întreţine cu „o hoaşcă” jurnalistă la Vogue, este fermecător, ironic şi beat după primul capitol (adică exact o oră). Începe jocul unei literaturi simple, agreabile, fără minunăţii dar cu sare şi piper, lui Marc nu i se mai poate imputa nimic – e beat, naratorului cu atât mai puţin – îl urmăreşte pe Marc, care e beat.

După ce aplică pe unde prinde testul „Triplului De ce”, în care, dacă eşti sănătos la cap, după al treilea „de ce?” ajungi să te referi la moarte, Marc droghează prietena DJ-ului cu ecstazy, tranchilizant de cai şi amfetamină. Încearcă, la fel, pe unde prinde, să facă rost de o domnişoară cumsecade care i-ar epuiza cele şase prezervative pe care şi le-a adus „că e flăcău ambiţios”. După un duş cu vodka toată lumea iese afară, devastează maşini de lux, se deschid vene şi magazine, se ţin discursuri, se cade de pe ziduri şi se moare, mă rog, cam toate activităţile care corespund unei serate mai deocheate.

La sfârşit … Ei aici e problema, că n-aş vrea să povestesc ce se-ntâmplă la sfârşit. În afară de faptul că, după cum era de aşteptat, se trage apa şi unii dintre dansatori se îneacă (mai ales familia care a venit cu copilul pentru a-i da heroină), Marc găseşte în baie două cadavre şi cam atât. Restul, dacă aţi citit ceva din trilogie, îl puteţi bănui (căci Marc se întâlneşte cu cineva), dacă nu, s-ar putea să vă surprindă un pic, măcar ca joc narativ.

În încheiere, aş vrea să felicit autorul, pentru 4 ore de citit furtiv, chiar dacă uneori exclamând „Hai, mă, dă-o-n …”, pentru textualismul delicios şi personajele flamboaiante, şi aş mai vrea să felicit editura, care a reuşit un asemenea stretching încât cartea (cu 16 rânduri pe pagină) a ajuns la nemaivăzuta performanţă de 280 de pagini. O operaţie inversă, şi romanul ar fi încăput foileton pe bilete de papagal. În sfârşit, Shitter’s Club e un Amerycan Psycho mai cuminte şi infinit mai mic, fizic vorbind.

Scrisă de Octav Popa

Carti de acelasi autor

• Dragostea durează trei ani
• Iartă-mă, ajută-mă
• 199.000 lei
• Egoistul romantic