Întrebarea acestui text - păsuiţi-i momentana ciudăţenie - sună în felul următor: poate fi comicul văzut drept inadecvare problematologică? Dacă da, la ce ne ajută? Iar dacă nu, care sunt amendamentele necesare? Ne vom uita, drept contraexemplu, peste Etica lui Spinoza (poate cea mai neamuzantă carte din toate timpurile) dar nu înainte de a explica unele chestiuni prin trei întrebări ajutătoare. Întâi, de ce comicul (şi mai ales ce înţelegem prin acest termen), ce fel de inadecvare (este de aşteptat să ne uităm spre "bucătăria" unui discurs, dar pusă astfel problema rămâne confuză) şi în final ce trebuie să înţelegem din conceptul de problematologie. Întâmplător cele trei chestiuni s-au aşezat în interiorul întrebării-mamă în ordinea dificultăţii: pentru prima ne va fi mai uşor de răspuns decât pentru a doua, iar a treia va fi cea care va necesita maximul atenţiei noastre căci, previzibil, acolo pare să stea cheia răspunsului.

Nu vom evita să înţelegem aici comicul destul de lejer şi vom explica de ce. Întâi, este neimportant pentru moment dacă folosirea acestui concept-umbrelă este greşită din punct de vedere estetic sau psihologic. Nu ne vom feri să punem în zona comicului exemple de ironie, umor, jocuri de cuvinte, satiră, parodie, grotesc etc. pentru că privirea noastră se va opri (aşa cum am anticipat) asupra unor tipuri de discurs, indiferent de considerente extra-lingvistice. Dacă în unele locuri ar fi fost potrivit să spunem "umor", "ridicol" sau "absurd" în loc de "comic", ne cerem scuze celor care vor sesiza subtilităţile şi îi asigurăm că au dreptate. Trebuie spus totuşi că aceast demers reducţionist este foarte periculos (diferenţele dintre acele concepte sunt greu de trecut cu vederea) şi că îl vom parcurge fără pretenţia unor soluţii în alte domenii decât cel al discursului. În plus, am putea spune chiar că avem în minte conceptul american "humor" - în opoziţie cu "humour" din engleză sau franceză -, care este utilizat peste ocean de cele mai multe ori nediferenţiat, drept un concept-bun-la-toate (v. autori ca Max Eastman, D. H. Monro, Susan Vogel etc.). Aşa vom face şi noi. Theodor Lipps scria despre comic că "spune ceea ce spune, nu întotdeauna în puţine, dar mereu în prea puţine cuvinte". Nu ne va deranja.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]

Autor: John Fowles
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Mariana Chiţoran
332 pagini
ISBN: 978-973-46-0599-6

Acum, fetelor, atenţie. Ce se întâmplă este că sunteţi foarte frumoase ş.a.m.d astfel că de unde nu te aştepţi răsare câte un valet de "inima neagră", amărât şi prăpădit, că nu vă are, că sunteţi viaţa lui, că universul îşi este sieşi redundant dacă inimile voastre nu se însumează, şi oricât s-ar strofoca bietul înamorat voi rămâneţi inabordabile şi la fel de frumoase şi consideraţi (pe bună dreptate, poate) că străpungerea cu inelarul se va face în condiţii certe care vi se cuvin incontestabil.

Dar să zicem că băiatul, bleg şi mâhnit, capătă deodată un soi de forţă la care nu s-ar fi aşteptat, forţă pe care doar hazardul cu alegerile lui dubioase o poate da unei fiinţe atât de neînsemnate, o forţă ... în fine, câştigă la loto, asta era faza. Frederick Clegg, funcţionarul de la Anexa Primăriei din orăşelul până atunci inexistent, îl prinde pe Doamne-Doamne de picior, picior care valorează mai exact 73.091 lire. Acum, Frederick are, în afară de bani cât pentru patru vieţi, încă două mari calităţi: 1. e pasionat de entomologie (adică studiul insectelor), mai exact îi plac lepidopterele (adică fluturii), mai exact îi plac lepidopterele moarte şi atârnate în insectare (adică "expuse") şi 2. e pasionat de Miranda, studentă în Londra, artistă, belearte, avangardă, modernism, inteligenţă, talent. Faceţi voi calculele.

În fine, hai că le fac eu: la câteva săptămâni după ce se trezeşte cu găleata de bani în braţe, fostul geek, nerd, (... dweeb, grind, wonk, swot, înţelegeţi voi) capătă mijloacele de a deveni ce a visat dintotdeauna. Într-o seară îndeajuns de întunecată: "Vă rog să mă scuzaţi, vă pricepeţi la câini?", "De ce?", "E îngrozitor, dar tocmai am lovit unul cu maşina". Jmaf! compresa cu cloroform şi un pic de tetraclorură de carbon, pentru gust presupun, rezultă camionetă, rezultă proaspăt cumpărata cabană, rezultă pivniţă, rezultă adio libertate. Şi ştiţi ce, "Cred că foarte mulţi oameni care par fericiţi ar face ce am făcut eu sau lucruri asemănătoare dacă ar avea timp şi bani la dispoziţie".

Înainte să vă gândiţi la toate minunăţiile pământului, fetelor, să vă furnizez detaliile: omul acesta este ceea ce s-ar numi a thousanare, e gata să vă cumpere şi să vă ofere practic orice (în afară de libertate, se înţelege), nu v-ar atinge de voi nici în ruptul capului, aveţi toată intimitatea, cărţi, tablouri, magnetofon cu Jazz Ensemble, vinuri, mâncăruri imposibil de pronunţat, tot. Tot. În plus, ştim cu toţii că, rupt din contextul său social călduţ şi confortabil, omul e gata să sară pârleazuri altădată de nesărit, singurătatea, întunericul, raţia alimentară, raţia de aer curat, bunătatea - chiar şi mainacă - a singurei persoane cu care poţi realiza un contact, şubrezenia promisiunilor de eliberare ... mintea omului poate funcţiona în feluri nebănuite sub aceste tone conjuncturale. Cât despre el, lucrurile sunt poate mai simple. E genul de nebun normal. În afară de faptul că e nebun, totul este în regulă: "E colecţionar, de-aici provine tot ce este mort în el".

John Fowles, (am avut serioase probleme în pronunţarea numelui de familie şi sunt convins că în continuare stâlcesc săracul) profesor de literatură la Oxford, este genul de autor căruia îi lauzi capacitatea de a da în mintea unor non-literaţi. În sfârşit, nu ştiu dacă este un gen cu adevărat, însă personajele par că-şi scriu jurnalul (căci aceasta e forma) cum ar vorbi şi viceversa, iar neştiinţa autorului - de aici, distanţa mare faţă de ubicuitatea realismului - este delicioasă. Ştiu că de curând şi-a publicat propriul jurnal - care, din câte am auzit, dar nu bag mâna în foc, e mai aproape de eseu decât de un carneţel cu amintiri. Dacă apare pe la noi, aş fi curios să cunosc un John Fowles mai aproape de John Fowles.

Două cuvinte despre filmul "The collector" (1965): dacă ai un pic de experienţă şi îţi poţi da un rewind în istoria cinematografiei pentru a-l aprecia, probabil vei reuşi. Eu n-am putut şi mi s-a părut uşor oribil.

Voi reveni pe-aici cu acest John, e versiunea british a noului roman francez. How"™s that for a strange one... Unde mai punem grase păienjenişuri de intertextualităţi pentru împătimiţii dictonului "cărţile se scriu din cărţi" (în general din Shakespeare şi Dickens) şi o umbră de critică socială: Miranda este artista "înaltă", Freddie este burghezul semihandicapat din punct de vedere artistic, celebra ceartă.

Încă ceva: este poate cartea pe care am citit-o cel mai repede în ultima vreme. A intrat ca un glonţ. Vroiam să văd ce se întâmplă la sfârşit. Ceea ce vă întrebaţi şi voi acum.

Scris de Octav Popa

Autor: Christopher Buckley
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
326 pagini
ISBN: 973-50-0898-X

La ce se pricep scriitorii americani? Întrebarea este ca sunet de revolver cu gloanţe oarbe pentru zece benzi de atletism al prejudecăţilor. Voi răspunde şi eu pentru că, ce Dumnezeu, nu suntem într-o sală de judecată: la a amesteca lucrurile magistral, la umor şi la suspans. Sunt gata să primesc "nu-i adevărat!"-urile, dar pe parcursul acestei recenzii ea va fi adevărul şi numai adevărul, îmi voi păstra depoziţia ... so help me God.

Dacă vă întrebaţi de unde am căpătat terminologia asta juridică, veţi afla că Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă este principala sursă, iar Christopher Buckley o face infinit mai bine decât mine, deşi nici el nu este avocat de meserie. Licenţiat în ştiinţe politice şi ale comunicării, Buckley a fost consilier al vicepreşedintelui George Bush pe vremea lui Ronald Regan, de unde a ciugulit ce era de ciugulit despre subsolurile Casei Albe. Unii dintre voi poate îl ştiţi fără să ştiţi, dacă aţi văzut Thank you for smoking (2006), ecranizare aproape ad litteram după al doilea roman al americanului. Toată lumea, de la editura Humanitas până la bătrâna Wikipedia îl consideră un "satirist". N-aş adera la acest calificativ, romanele lui nu taie şi spânzură, nu arată cu smerenie binele pentru a biciui apoi răul şi a-l răstigni pe crucea comicului. Personaje - după toate standardele - negative, pervertiţi serios de la litera legii morale, apar la el într-o aură teribil de simpatică. Cine e rău şi deştept primeşte coroniţă, abia cine e rău şi prost obţine din când în când bastoane pe spinare. Explicat-am astfel partea cu "a amesteca lucrurile magistral".

Kenneth Kemble MacMann este preşedintele Statelor Unite ale Americii, iar Babette Van Anka este consilierul sexy cu care preşedintele Statelor Unite ale Americii o înşală pe Prima doamnă, Elizabeth Tyler MacMann. Romanul începe cu "discuţia foarte aprinsă cu privire la Orientul Mijlociu" dintre primii doi în apartamentul oaspeţilor din Casa Albă, discuţie care implica datul hainelor jos şi scârţâirea patului. Câteva camere distanţă, singură şi încornorată, Prima Doamnă nu reuşeşte să adoarmă. Primul Domn se întoarce într-un târziu, parfumat şi obosit. Are loc una dintre acele certuri obişnuite pentru un soţ care îşi pătează jurământul conjugal la câţiva metri distanţă de patul conjugal, iar Elizabeth îşi pierde cumpătul şi aruncă în preşedintele Statelor Unite ale Americii cu o scuipătoare. Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă o scuipătoare, găsim tautologica definiţie a DEX-ului "vas special în care se scuipă" şi ne imaginăm că e un obiect greu care poate omorâ un soţ trădător şi nesimţit şi porc.

Problema e că preşedintele nu moare. Cei doi se culcă liniştiţi şi abia de dimineaţă menajera îi va spune Primei Doamne "încet, dar cu îngrijorare, că gura şi ochii preşedintelui erau «larg deschişi» şi că acesta stătea «îngrozitor de nemişcat»". No, ardeleneşte, asasinat au ba? Aici intervine Baylor "Neruşinatul" Boyce, cel mai avocat dintre avocaţi şi pe deasupra fostul iubit al lui Elizabeth, pe vremea când aceasta nu putea fi apelată cu un numeral cardinal şi majusculă, fost iubit care are datoria nepatriotică de a salva varianta feminină a lui Lee Harvey Oswald. Cum altfel poate fi un asemenea personaj dacă nu plin de umor, bani, încredere şi tactici imorale? Cu o aşa vioară întâi, şi un aşa dirijor, romanul (de)curge minunat.

Opinia publică explodează. Televiziunile fac coadă în faţa tribunalului, tabloidele mănâncă o pâine luni de zile, căci procesul se anunţă lung şi plin de monstruozităţi incorecte politic. Avocaţii între ei au poliţe de plătit, fiecare organizaţie se crede buricul pământului (CIA, FBI, NSA - National Security Agency etc), judecătorul este o legendă vie, juraţii îşi asumă menirea de făuritori ai dreptăţii. Totuşi, foarte aproape de final, un producător strigă printr-un con din acela de carton "Stooop!" şi lucrurile iau o întorsătură delicioasă. Vă daţi seama că, dacă eşti autor şi te-ai băgat într-un asemenea şpil, îţi trebuie o găleată de credibilitate dacă vrei să pui lopata dedesubt, să tragi bărbăteşte şi să răstorni tot.

Să divulgăm faptul că s-a descurcat binişor, acest Buckley, şi a reuşit să scrie absolut nepretenţios, despre un subiect care impune exagerări, fie ele comice sau de altă natură. Un roman vijelios scris potolit. Autorul nu este moralistul pus pe harţă, este omul care ar fi putut foarte bine să devină profesor, dar a ales o meserie mai revigorantă. E genul de "best friend" mereu încântat să te vadă şi să-ţi spună o poveste pe care o vei spune mai departe minţind că totul ţi s-a întâmplat chiar ţie.

Scris de Octav Popa

Autori: Jan Bremmer, Herman Roddenburg (ed)
Rating:
Editura: Polity Press
Anul apariţiei: 2003
280 pagini
ISBN: 978-0745618807

Eseul lui Jan Bremmer (primul din volum) aduce în discuţie ideea "umorului interzis" al Antichităţii. Dionisiac şi subversiv, umorul - deşi, din nou, mai degrabă "râsul", dar voi lăsa această idee deoparte din lipsă de spaţiu - avea puterea magică a inversiunii ordinii sociale, a dezordinii perpetue. "Ce-i prea mult strică" şi "După râs vine plâns" justificau tentativa culturii de a limita sau a defini strict asemenea activităţi. Aşa au luat naştere carnavale şi serbări de tot felul în care era umorul era acceptat doar cu promisiunea vremelniciei. Sociologul britanic Raddcliffe-Brown vedea în aceste întreruperi de realitate două dintre instinctele antagonice ale omenirii: "nevoia de a viola tabuuri şi de a lua în derâdere simbolurile autorităţii sacre şi profane" şi, de cealaltă parte, "funcţia de auto-reglare şi auto-menţinere a oricărui sistem social". Restrained laughter, noţiune care poate trezi amintiri sugestive părinţilor noştri, îşi găsea începutul în stricteţea pitagorismului şi avea să producă ecou în răstimpuri în cultura europeană.
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Stiinţe umaniste şi religie]

Autor: Matei Călinescu
Rating:

Imediata apropiere a unei apocalipse este ceva cu care omul se poate obişnui. Relativismul valorilor culturale, "culturalizarea" consumului şi succesul general al nimicniciei, toate acestea sunt "concepte surdo-mute" (J.L. Nancy), imprecise, îndeajuns de imprecise încât să stârnească, în cel mai bun caz, un vaiet pilduitor. Desigur, nu lipsesc profeţii îngroziţi, scepticii de serviciu şi denunţătorii, dar împreună alcătuiesc o breaslă în vădită inferioritate numerică. Poţi, de exemplu, căpăta un soi de agitaţie citindu-l pe Baudrillard şi a lui "neo-cultură generalizată, unde nu mai există nicio diferenţă între un magazin de mirodenii fine şi o galerie de pictură, între Playboy şi un tratat de paleontologie". Atitudinea faţă de sfârşitul lui Dumnezeu, sfârşitul Raţiunii, sfârşitul Culturii, sfârşitul Ideologiilor şi tot felul de alte sfârşituri este însă, curios, o bucurie. Bucuria de a fi puţin bolnav, căci, câtă vreme boala nu se instalează complet ea "e, îndeobşte, relativ palidă".

De aceea, singurul demers real în această acceptare generală nu poate avea vreo dimensiune sau finalitate practică. A încerca să schimbi rezultanta prin acţiunea încăpăţânată a unor vectori contrari pare, deocamdată, amăgitor. Matei Călinescu este unul dintre autorii care propun (în Cinci feţe ale modernităţii, dar nu numai) alternativa provizorie: explicaţia. Mesajul lucrării pare a fi: "să înţelegem bine modernismul, avangarda, decadenţa, kitsch-ul şi postmodernismul ... şi mai vorbim dup-aia".

Totul pare să fi început în Evul Mediu, unde regăsim primele accepţii ale conceptului de modern. Este însă o formă învechită a unui termen care, în mod bizar, funcţiona fără distincţia faţă de "antic" sau "clasic", fără a implica vreo schimbare şi, cu atât mai puţin, fără conştiinţa ideii de progres. O schimbare majoră s-a petrecut după Renaştere, dar nici acum încărcătura polemică nu pare dusă până la capăt: "modernii" secololelor XVI-XVII credeau în aceeaşi măsură într-un sistem (clasic, antic) al valorilor, ceea ce-i despărţea faţă de "tradiţionalişti" fiind doar conştiinţa unei superiorităţi cantitative. Rapid spus, "Querelle des Anciens et des Modernes" era un fel de "care sare mai sus": modernii câştigau prin aceea că aveau de partea lor raţiunea şi argumentul creştin ("anticii nu avuseseră revelaţia adevărului lui Cristos"), dar şi unii şi alţii erau convinşi de justeţea unei asemenea competiţii (atingerea unui Frumos, a unui Bine, a unui Adevăr, toate imuabile şi unice).
(Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)

Autor: Frédéric Beigbeder
Rating:
Editura: Trei

Aceste cărţi irită groaznic atunci când trebuie recenzate. Dar recenzia nu este decât un caz special de aşezare în text a unei activităţi pe care toată lumea o întreprinde: închizi cartea, ai gătat-o ("dovedit-o"), mai răsfoieşti câteva minute, te mai uiţi peste ce-ai subliniat şi gata ... e momentul. Ei, în momentul acesta, e loc de iritare.

Te întrebi: cum să vorbeşti despre autor? Frédéric Beigbeder. Cu un prenume de compozitor meticulos francez şi un nume de industriaş german din Dí¼sseldorf, l-ai plasa intuitiv şi convenabil undeva prin Alsacia. "Să fie nici-nici". Desigur, s-a născut în exact cealaltă parte a Franţei. Te întrebi apoi ce-a mai scris şi dacă lumea îl ştie, cât de cât, pe de-a-ntregul sau deloc. Dragostea durează trei ani se joacă nebuneşte prin Bucureşti, place, e postmodernă, teatrul tânăr, anarhic, încântător. Memoriile unui tânăr ţicnit e un rateu minunat, cartea a primit certuri şi palme în străinătate, e ticsită cu metatext din informalul birourilor de marketing şi advertising, rupe discursul mai des decât îl construieşte, personajul principal nu avea nicio şansă. Desigur, de Marc Marronnier, tânărul ţicnit, s-a îndrăgostit toată lumea.

Shitter"™s club, completarea trilogiei, n-avea cum să fie mai împăciuitoare. Miza este evidentă, în astuţii spaţio-temporale autorul nu se bagă - asta mai lipsea -, aşa încât cartea îşi propune simplu să descrie, oră cu oră, începând cu "19h00", traseul lui Marc Marronnier într-o noapte. Evident, nu una oarecare.

"Marc are douăzeci şi şapte de ani, un apartament fascinant, serviciu amuzant şi, cu toate astea, nu se sinucide", ba mai mult, diseară se va duce la deschiderea clubului "Shitter"™s". Pentru cei cu uşoare deprinderi de etimolog, răspunsul este "Da, de acolo vine numele", căci acest club este construit în locul vechii toalete publice, ceea ce ne duce cu gândul (mai ales dacă citim coperta 4) la celebra discotecă pariziană "Le Bains Douche", amenajată în interiorul unor foste băi turceşti. Merită menţionat că personajul refuză, pentru a ajunge la club, "un vernisaj-performance pe strada Beaux-Arts", "un dineu la Arc în cinstea fratelui vitreg al unui prieten al basistului lui Lenny Kravitz" şi "un rave party la Elyzee". Minunat! Însă trebuie să-i dăm dreptate, căci alegerea este cât se poate de judicioasă: în Piaţa Madeleine, perdeaua de la intrare nu v-a fi altceva decât un sul roz de hârtie igienică (doi metri înălţime), care nu este altceva decât accesoriul uriaşului scaun de veceu, care nu este altceva decât clubul în sine. Toată lumea se va droga şi apoi zbengui pe o pistă de dans complet submersibilă, în formă de closet, iar, conform unui orar secret, la un moment dat, se va şi trage apa.

Urmează, pe la "21h00", şase pagini cu lista de VIP-uri invitate, nume înşirate unul sub celălalt, dintre care i-am recunoscut pe Boris Elţîn şi Jaques Derrida. După aceea începe party-ul propriu-zis, unde Marc Marronnier se întreţine cu "o hoaşcă" jurnalistă la Vogue, este fermecător, ironic şi beat după primul capitol (adică exact o oră). Începe jocul unei literaturi simple, agreabile, fără minunăţii dar cu sare şi piper, lui Marc nu i se mai poate imputa nimic - e beat, naratorului cu atât mai puţin - îl urmăreşte pe Marc, care e beat.

După ce aplică pe unde prinde testul "Triplului De ce", în care, dacă eşti sănătos la cap, după al treilea "de ce?" ajungi să te referi la moarte, Marc droghează prietena DJ-ului cu ecstazy, tranchilizant de cai şi amfetamină. Încearcă, la fel, pe unde prinde, să facă rost de o domnişoară cumsecade care i-ar epuiza cele şase prezervative pe care şi le-a adus "că e flăcău ambiţios". După un duş cu vodka toată lumea iese afară, devastează maşini de lux, se deschid vene şi magazine, se ţin discursuri, se cade de pe ziduri şi se moare, mă rog, cam toate activităţile care corespund unei serate mai deocheate.

La sfârşit ... Ei aici e problema, că n-aş vrea să povestesc ce se-ntâmplă la sfârşit. În afară de faptul că, după cum era de aşteptat, se trage apa şi unii dintre dansatori se îneacă (mai ales familia care a venit cu copilul pentru a-i da heroină), Marc găseşte în baie două cadavre şi cam atât. Restul, dacă aţi citit ceva din trilogie, îl puteţi bănui (căci Marc se întâlneşte cu cineva), dacă nu, s-ar putea să vă surprindă un pic, măcar ca joc narativ.

În încheiere, aş vrea să felicit autorul, pentru 4 ore de citit furtiv, chiar dacă uneori exclamând "Hai, mă, dă-o-n ...", pentru textualismul delicios şi personajele flamboaiante, şi aş mai vrea să felicit editura, care a reuşit un asemenea stretching încât cartea (cu 16 rânduri pe pagină) a ajuns la nemaivăzuta performanţă de 280 de pagini. O operaţie inversă, şi romanul ar fi încăput foileton pe bilete de papagal. În sfârşit, Shitter"™s Club e un Amerycan Psycho mai cuminte şi infinit mai mic, fizic vorbind.

Scrisă de Octav Popa

Autor: Claudio Rendina
Rating:
Editura: All

Într-una dintre părţile Trilogiei culturii, Lucian Blaga sublinia natura mixtă a absolutului propus de creştinism, capacitatea lui de a oferi o metafizică pământească, de a combina denecuprinsul cu felia vremelniciei. Acest caracter bipolar, transcendenţă şi realitate, se realiza perfect în persoana-dumnezeirea lui Isus. Fiecare dintre creştinisme a adaptat apoi această natură cerinţelor lui inerente, cerinţe care veneau dinspre firea poporului de care se legase: ortodoxismul a completat inaccesibilul cu viaţa, organicul, protestantismul cu libertatea-independenţă a deliberării iar catolicismul cu statul şi tot ce derviă din acest concept. Catolicismul a construit în interiorul religiei o structură statală, a pliat divinul pe termeni ca: ierarhie, disciplină sau supunere.

Ori aceaste fundamente nu pot fi descifrate prin simple luări aminte, reconstruirea statului în interiorul catolicismului nu se supune unei verificări schematice, chiar dacă, de exemplu, explicaţiile aduse de Lucian Blaga pot părea suficiente. Ne amintim din şcoli că majoritatea manualelor, oricât de stufoase, veneau la pachet cu celebrele culegeri. Astfel ne-a apărut şi masiva lucrare a lui Claudio Rendina: o culegere de exerciţii. Pentru a învăţa marea tablă de operaţii religioase, pentru a putea fi stăpâni pe abstractul lor matematic, avem nevoie de concretizări, de exerciţii, de aplicaţii.

Înspre ce altceva să ne îndreptăm, deci, privirea dacă nu înspre istorie, acel domeniu al materializării prin excelenţă? Ce alt cadru întrupează marile teorii dacă nu realitatea, fie ea trecută? Papii. Istorie şi secrete funcţionează în aşa fel.

Centrul catolicismului a rămas şi astăzi Roma, o poziţie nu atât teritorială cât una spirituală, altfel spus, un centru tradiţional care unifică, dar în primul rând îndeplineşte, desăvârşeşte. Să observăm pentru început că ea înseamnă pentru catolici, chiar şi în vorbirea comună, deopotrivă Sfântul Scaun, Biserica Catolică şi Suveranul Pontif. Când arhiepiscopul Bizanţului "privea cu speranţă înspre Roma", el îşi punea nădejdea ("upovăinţa") în fiecare dintre cele trei componente şi în toate întregite.

Istoria acestei neschimbătoare triade a început simplu. Sf. Ioan (1, 42) relatează cum în luna martie a anului 28, Isus l-a privit insistent pe Simion, un simplu pescar, şi i-a spus: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei chema Chifa [piatră, în ebraică, care a dat Petru]". Numele său era de acum altul, însă Petru nu putea înţelege semnificaţia acestei schimbări. Epifania avea să se petreacă mai târziu, când Isus va face pentru el minunea pescuitului relatată de Luca (5,8). Petru va spune: "Doamne, pleacă de lângă mine, căci sunt un om păcătos!". Răspunsul, chiar dacă adevăratul efect îl va avea după Înviere, avea să fie întemeietor al unei religii: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Într-adevăr, pe această piatră va naşte Biserica, "pe care porţile iadului nu o vor birui". Petru primea cheile Împărăţiei cerurilor şi devenea astfel primul papă, Biserica pornea în istorie.

Dar ştim că istoria nu-şi schimbă fiinţa deodată cu faptele ei, ştim că "ceasul bate, loveşte şi vremea stă, vremuieşte". Începând cu Sfântul Petru, şi până în periada jumătăţii de secol al IV-lea, problemele Bisericii şi ale episcopilor săi au fost de altă natură decât cea divină (punem, asemenea autorului, semnul de egalitate între "episcop al Romei" şi "papă"). Credinţa avea puritatea debutului, propăvăduirea ei întâlnea însă obstacolele ce vin odată cu acesta. Legitimarea Bisericii în condiţiile înălţimii politice a Imperiului roman a cunoscut obstacolul persecuţiilor, mai ales spre sfârşitul secolului al III-lea, când Diocleţian a încercat reactivarea unor vechi culte politeiste şi a promulgat cele 4 edicte anticreştine. Menţinerea unităţii tuturor bisericilor creştine şi a superioriăţii celei de la Roma în probleme de disciplină ecleziastică, la fel, avansa stângace în împotrivirea vremii.

După decretul din 313 d. Hr. al lui Constantin şi înlăturarea arienilor (prima erezie "serioasă" cu care s-au confruntat papii) lucrurile ar fi trebuit să prindă avântul "instituţionalizării" bisericii. Acest termen, cu conotaţii nefericite, este foarte semnificativ, fiindcă edictul împăratului roman a fost cel care a dat naştere unei noi năzuinţe bisericeşti: constituirea ca instituţie, aşadar ca puterea temporală, laică. Am scris "ar fi trebuit" deoarece papii în timpul cărora s-a petrecut miraculoasa schimbare nu s-au ridicat la înălţimea vitalităţii lui Constantin. Sf. Miltiades (311-314) şi Sf. Silvestru (314-335) au semnat un pontificat gol, neatenţi parcă la imensa oportunitate istorică. Aproape un secol mai târziu, papa Inocenţiu va nota prima intervenţie laică, atunci când va purta discuţii cu împăratul Honorius pentru rezolvarea problemei goţilor. Încă şi mai târziu, în timpul pontificatului lui Leon I cel Mare, papa va deveni defensor urbis, va începe ambiţia puterii temporale. El va purta negocieri directe cu Attila şi îl convinge să nu atace Roma. Lumea va trebui aranjată conform dorinţei divine (proiectul creştin cere, implicit, unificarea lumii), aşa cum divinul va trebui aranjat conform structurii statale.

Scăpând de împărat, după căderea Imperiului din Occident, papalitatea "s-a simţit aproape obligată" (după formularea lui Lucian Boia) să-şi înceapă ascensiunea pe terenul laic. Însă ceea ce s-a terminat ca avantaj avea să înceapă neprielnic: Constantinopolul va fi din ce în ce mai critic la adresa supremaţiei Bisericii de la Roma, care acum, "rămasă fără împărat, era un oraş uitat de provincie". Altfel spus, papii au adus o formidabilă consistenţă fără a mai obţine şi plusul cantitativ, fără efecte extrateritoriale. Cu francii şi longobarzii în nord, goţii la porţile Peninsulei şi ruptura ecleziastică de Biserica orientală (stabilită, în mod tradiţional la începutul secolului al V-lea), Roma îşi pierde orice funcţie politică. Devine "stat clerical". Bizanţul nu mai avea niciun interes în zonă (cu atât mai puţin unul militar, de apărare), aşa încât tot ce le mai rămăsese romanilor se îndrepta exclusiv spre slujirea Bisericii. După cum notează autorul, romanii trăiau într-un "imens azil". Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost de ajuns, 16 iulie 622 (data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina) înseamnă şi începutul erei musulmane.

Urmările au venit de la sine: ca stat, papalitatea trăia abulic. Aproape toţi papii sunt aleşi prin dispute, "rezolvate" deseori prin crime, război civil sau asedii. Concomitent cu o nefirească perioadă de desfrâu arătat de episcopi, toate forţele posibile încercau acapararea Scaunului Pontifical: clerul, împăratul (mutat la Constantinopol), comunitatea de credincioşi, armata, senatul, magistraţii, ba chiar şi regatul got sau longobard.

Prin vocea papei (Ştefan al II-lea), la sfârşitul secolului al VII-lea (756) Roma (ceea ce poate fi de-acum încolo echivalentul unei Italii ingenue) se adăposteşte sub aripa lui Pepin, regele francilor, act care a însemnat concesionarea puterii temporale. Carol cel Mare, urmaşul lui, se autoproclamă "rege al francilor şi longobarzilor" dar şi "patricius Romanorum". Această subordonare avea să dureze mai puţin de două secole şi va fi înlocuită în secolul al X-lea (963) cu dominaţia lui Ottto I al Germaniei asupra nordului Italiei. Casa de Saxonia impune de-acum rânduiala Bisercii, chiar cu mici excepţii, dovadă fiind chiar primul bărbat de origine germană ajuns pe Scaunul Pontifical (Grigore al V-lea).

Dacă perioada cruciadelor a mai stabilizat oarecum statul papal, măcinat de conflicte interioare între diferite familii aristocrate care-şi impuneau puterea economică în zona clerului, Reforma avea să schimbe cu totul climatul politic. Luxul în care se învăluise clerul superior ca şi cauză imediată şi dorinţa de întoarcele la principiile originare ale creştinismului drept obiectiv, acestea au făcut ca statul papal să fie, pentru prima dată cu o asemenea amploare, contestat în domeniul ecleziastic. Republica Romanorum pierde supremaţia autorităţii divine. Nu trebuie uitat că, în această vreme, conceptul de libertate lua fiinţă, fiind foarte slab susţinut de individualismul creştin al omului în faţa lui Dumnezeu. Protestanţii vroiau libertate în faţa clerului, fiindcă cea raportată la transcendent devenea inutilă.

Dezarmarea politică avea să se desăvârşească la începutul secolului al XVII-lea, când Istoria părea inversată în ponciful modernităţii: nicio vreme nu mai vremuia, ci timpul trecea ascendent către o nouă divinitate, Progresul. Mai exact, după pacea de la Westfalia din 1648, papii s-au văzut puşi în situaţia de a renunţa complet la atributele temporale. Subiectivitatea lor a început să fie pusă în discuţie în contextul în care negocierile au dat forţă principiului non-ingerinţei. "Nimeni nu se mai amestecă în treburile interne ale celuilalt" iar Sfântul Scaun, ca model, trebuia să respecte această sentinţă câtă vreme aproape nimeni nu o făcea. Iată o situaţie ciudată: papii cedau felia vremelniciei şi priveau duşmănos înspre un dicton care astăzi apare ca fiind dintre cele mai fireşti. "Salvarea" a venit după al Doilea Război Mondial, când modelul Chartei ONU exclude forţa ca principiu de legitimare şi ierarhizare internaţională. Iată o situaţie şi mai ciudată: papii îşi atrbuiau o forţă (numită docil "concordat") în situaţia în care nimeni altcineva nu dispunea de ea. Vorbim, desigur, despre o forţă spirituală, însă transpusă în act, acela de mediere între state, ea capătă cel mai consistent conţinut politic.

Istoria papilor se opreşte pentru lucrarea lui Claudio Rendina la Ioan Paul al II-lea. Este o lucrare voluminoasă (246 de pontificate în 840 de pagini), redactată cu o descurajantă densitate. Însă sfârşeşti prin a te juca. Termini de citit şi redeschizi în minte cartea aleatoriu, comparând diferiţi papi, diferite situaţii internaţionale, compari religii şi dumnezei, pui faţă în faţă mileniile omenirii, le laşi să se joace şi să se certe, realizezi "de ce"-uri şi pui cap la cap strigând pe alocuri "aham!". Dacă nu ai aceast obicei ludic (cu, ce-i drept, accente sadice, dat fiind că va trebui să redescompui solidul lucrării), cartea va obosi. Istoria papilor nu este fulminantă şi provocatoare ca marile istorii ale Occidentului, tocmai pentru că îşi asumă importanţa bineştiută, în plictisul solemn pe care îl degajă.

Scrisă de Octav Popa