Autor: Daniel Keyes
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter „serios”, dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o „imensă cutie cu labirinturi” în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în „Republica”. La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Roberto Bolaño
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Alina Cantacuzino
211 pagini
ISBN: 978-973-669-770-8

Relația mea vitregă cu Roberto Bolaño

Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărți așa și așa. Dorința mi-a fost, întâmplător și-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la “reduceri”, peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage și hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.

Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amușinându-l cu încăpățânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puținele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai și răsfoiesc!? Încercam față de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt față de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.

Moartea lui neanunțată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat și premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparația este nefericită. Spre deosebire de Ernesto ”Împuțitul”, Bolaño dovedește cu prisosință, dincolo de dispariția sa abruptă, a-și fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.

Senzația că citești un roman

Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început – dar și pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aș prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca și când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor narațiunilor (sublinierea îmi aparține): ”Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzația că citisem un roman.” Dacă aș fi onest, aș încheia ”recenzia” în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esența cărții în discuție. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun niște gaz pe foc, sau, dacă preferați, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeț al scriitorului chilian.

În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărți, obișnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec și clasez, aș spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se ”achită” de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretențios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de ”întinderile copleșitoare” ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări și a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil și povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma șlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puține, dar și să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărții.

Senzația că tocmai ”citisem un roman” nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii ”culese” sub înșelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînțeles, în interior, o nuvelă omonimă – crudă și senzuală în aceeași măsură). O stare de neliniște ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulațiile la care sunt supuși protagoniștii, răsturnările absurde de situații izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziați, dar nu mai puțin fermecați de sinceritatea exactă, aproape monotonă – aducând când a incantație de vraci voodoo, când a… Borges – a stilului bolañian.

Istoria secretă sau lectura fără sfârșit

Povestirile incluse în acest volum se întrețes, una după alta, – ca alipite unui inefabil sistem osos – cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume (”Dentistul”) ai lui Bolaño definește a fi câte ”o istorie secretă”. Fiecare textură finită e susținută în ”subteran” de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care ”o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deținem controlul, crezând că tot ce ne depășește înțelegerea nu are nici o importanță”. Dincolo de formulările scriitoricești foarte economice și de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedeslușite, ce aparțin, totuși, de această lume; e ceva ce rămâne să ”lucreze” în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, și fireasca nevoie de a-ți îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolțitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numește literatura fantastică! Nici despre eternul ”realism magic” nu poate fi vorba…

De reținut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează ”istoria secretă” – un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-și trimite, la răstimpuri, către suprateran ”semnalele” ce le rămân indescifrabile eroilor inapți pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăți să discernem natura celor scrise cu o așa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: ”Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărțile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deși moartea este un lucru cert.”

Nu văd de ce m-aș strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ținând neapărat să-i definesc munca în niște cuvinte din start deformatoare – teren fertil pentru viitoare prejudecăți de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un ”clasament” al lor și nu voi schița portretele personajelor (niște străini, de altfel, ancorați nebunește în realitate, fără a reuși să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă ”dezvălui” doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbutește nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-și câștige originalitatea într-o epocă în care prohodul și priveghiul literaturii au fost ”consumate” și consemnate ani în șir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.

Scris de Cristian Sîrb Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: August Strindberg
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Liliana Donose Samuelsson
104 pagini
ISBN: 978-973-50-1993-8

Ca să înţelegi cum a evoluat societatea umană nu trebuie neapărat să parcurgi tomuri întregi ale vreunei Istorii a civilizaţiei- e suficient să citeşti, într-o singură zi, Insula preafericiţilor a lui Strindberg. Cel care devenea cunoscut cu “Salonul roşu” criticând vehement mai toate aspectele lumii în care trăia -politica mânjită de interese, presa aservită, arta orgolioasă, justiţia coruptă, burghezia tarată de snobism, parvenitism, ipocrizie şi superficialitate-, dezvăluie în această carte mecanismele prin care o astfel de lume strâmbă se naşte, se dezvoltă şi se pietrifică, făcând mereu aceleaşi greşeli care o duc de la fericirea începutului la deznădejdea din final.

Alungaţi dintr-o Suedie ostilă şi nedreaptă -care însă, spre batjocura tuturor, se visează leagănul civilizaţiei, Paradisul pierdut- o mână de proscrişi eşuează pe insula care le permite să-şi trăiască în sfârşit viaţa asa cum visează oricine. Clima este călduroasă atât iarna cât şi vara, roadele sunt variate şi îndestulătoare iar izvoare sunt la tot pasul, aşa că toate lipsurile lumii pe care au părăsit-o sunt acum date uitării: nu-i nevoie de adăpost sau haine, hrana se găseşte din abundenţă, munca e redusă la strictul necesar. Şi cum “legile sunt făcute să îndrepte lipsurile societăţii”, sunt abolite toate instituţiile şi reglementările, rămase acum fără obiect: Biserica, legea pământurilor, cea a moştenirii, a căsătoriei şi codul penal. Corpurile slăbite de trecutele privaţiuni se întremează; infractorii de altădată convieţuiesc acum în pace, fiindcă nu mai există rivalităţi sau dispute, femeile sunt egalele bărbaţilor, nou-născuţii sunt motiv de bucurie, nu de îngrijorare- acesta este Raiul pe Pământ. Numai că aici, fructul biblic al cunoaşterii este înlocuit de un fruct al uitării, pe care cu toţii -mai puţin căpetenia lor- îl înghit pentru a se desprinde pentru totdeauna de trecutul dureros care încă-i bântuie- transformându-se astfel în primii oameni ai unei lumi noi şi inocente.

Rămaşi însă fără această Insulă a preafericiţilor în urma unei erupţii care o scufundă, ei o iau de la capăt într-un alt loc, unde totul este diferit: clima este mai răcoroasă, sunt fructe puţine dar vânat ceva mai mult. E nevoie de haine şi adăpost, iar hrana se obţine cu trudă, la vânătoare sau lucrând pământul. Femeile redevin subordonate, copiii sunt din nou o pacoste. Una câte una, căpetenia reintroduce vechile legi ale căsătoriei, pământului şi moştenirii. Apar conflicte între diferitele grupuri pentru resursele naturale, aşa că e instituită armata regulată, alcătuită din cei fără căpătâi şi care ajunge să impună taxe de protecţie şi să-i terorizeze pe ţărani. Se diferenţiază deci clasele sociale: căpetenia şi anturajul său care alcătuiesc aristrocraţia, dimpreună cu armata, trăiesc şi, mai mult, prosperă pe seama ţărănimii, iar sub pătura aceasta mai sunt doar cei fără pământ-meşteşugarii. Reapare codul penal şi pedeapsa cu moartea pentru nemulţumiţii de noua ordine; iar când nedreptatea se adânceşte şi oamenii încep sa prefere moartea vieţii în mizerie, căpetenia introduce cu sprijinul acoliţilor săi o religie menită să crească frica de moarte, al cărei centru este „învăţătura iadului”: netrebnicii care nu-s mulţumiţi să muncească pentru alţii vor arde pe veci în infern.
Inspirat de trecutul pe care doar el nu-l uitase, conducătorul, devenit între timp Rege, continuă îndoctrinarea în şcoală, prin cântece şi ziare. Puterea se transmite descendenţilor, din vârful ierarhiei şi până la funcţionari, privilegiile permanentizându-se. Apare Academia ca instituţie de proslăvire a regelui şi orânduirii, totul culminând cu o lucrare, copiată după originalul scandalos din vechea ţară de origine, în care insula aceasta asuprită şi amărâtă este proclamată leagăn al civilizaţiei şi adevărata Insulă a preafericiţilor…

Fără a fi –şi fără a-şi propune să fie- de o mare frumuseţe stilistică, această carte dezvăluie adevăruri şi te pune pe gânduri la tot pasul. Îţi dai seama că lumea noastră defectă nu poate fi decât rezultatul defectelor noastre ca oameni, că încă de la început purtăm în noi înşine seminţele propriei nefericiri. Iar oamenii blestemaţi ai povestirii, prea grăbiţi să uite durerea trecutului într-o societate strâmbă, confirmă din nou că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi s-o repete la nesfârşit, cu toate relele şi nedreptăţile sale. Dar poate cea mai tulburătoare concluzie care se poate trage din această neschimbată şi tristă ciclicitate este că, din păcate, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Heinrich Boll
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Mariana Şora
156 pagini
ISBN: 973-50-0357-0

(ediţia în limba engleză)

Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? – dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? – poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain „puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii”? – o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente „jurnalistice” sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care o achită, pe motiv de legitimă apărare.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Opiniile unui clovn
• Onoarea pierduta a Katharinei Blum

Autor: Ismail Kadare
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2004
Traducător: Marius Dobrescu
488 pagini
ISBN: 973-681-627-3

(ediţia în limba engleză)

Tradiție și istorie cu reminiscențe comuniste, acestea sunt cele două mari paliere care îl conduc pe Ismail Kadare, scriitor de origine albaneză, în construirea romanelor sale. Aprilie spulberat este o colecție de patru nuvele, cu o densitate care le poate include în categoria ”micro-romanelor”, ce pornesc de la tradiții și legi nescrise ale Albaniei pentru a se pierde într-un amestec de real și fantezie, amestec ce sporește farmecul aproape mistic al scriiturii.

Prima nuvelă, cu nume omonim, prezintă legea kanun-ului, un sistem moral și juridic ce se împletește cu obiceiul medieval al gjakmarrje (răzbunarea sângelui, obicei prin care orice atingere adusă onoarei unei familii e plătită cu sângele ofensatorului sau a unei rude a acestuia) – asupra familiei Berisha cade această obligație a răzbunării, respectând astfel legea sângelui, dar devine marele blestem al lui Ghiorghu Berisha, care, deși reușește să ducă la bun sfârșit tradiția gjakmarrje, trebuie să fie, la rândul său ”vânat” de un alt ”răzbunător”. Destinul său este, astfel, pecetluit, căci are la dispoziție ”răgazul cel lung”, treizeci de zile de pace până când să devină un viu mort, zile în care se poate ascunde într-un turn de veghe, pentru a scăpa cu viață – toate conform kanun-ului. Este o poveste în care morții și vii sunt la fel de prezenți pentru a sublinia spiritualitatea platoului muntos al Albaniei, ”faimoasa afirmație că cei vii nu sunt decât niște morți sosiți în permisie pe lume capătă în munții noștri o semnificație reală.”, grăiește unul dintre personaje, tocmai pentru a revela importanța mistică a gjakmarrje-ei. Mai mult decât atât, Kadare se joacă și construiește o lume în paralele, întâi între vii și morți, apoi între tradiție și modernitate, căci Diana Vorps și soțul său, călători veniți de la oraș, află de aceste legi medievale, zărindu-l pe Ghiorghu la un moment dat. Ceea ce pare întâmplător și lipsit de semnificație, devine, în roman, prezența destinului de care nimeni nu poate fugi – Ghiorghu care se îndrăgostește de Diana la prima vedere, pentru ca această iubire să îl aducă mai aproape de sfârșit.

Același ton mistico-fantezist se păstrează și în cea de-a doua nuvelă, Cine a adus-o pe Doruntina?, care prezintă legenda lui Konstandin și a Doruntinei, legată de importanța sfântă a besei, jurământ de credință central în legea kanun-ului. Konstandin îi promite mamei sale că o va aduce pe fiica ei, Doruntina, măritată într-un sat îndepărtat, când mama nu va mai putea de dor, dar acesta și ceilalți frați ai săi mor într-un război sângeros. Într-o noapte, însă, Doruntina se trezește cu un călăreț la poartă care îi spune că e fratele ei Konstandin și că a venit să o aducă la mama lor, iar când aceasta ajunge acasă, într-adevăr află de moartea fratelui său. Înnebunite de groază, și mama ei, și Doruntina cad la pat și își găsesc în cele din urmă sfârșitul, iar toate aceste morți stranii sunt investigate de comisarul Stressi. Este interesant cum Kadare folosește, încă o dată, antitezele pentru a crea fantasticul – totul este scris în maniera unei povestiri polițiste, având deci un aer foarte modern, dar care se sutrage logicii și care nu face decât să întărească semnificațiile profund spirituale ale acestei ”povești cu strigoi”. Ismail Kadare a mărturisit, de altfel, că această nuvelă creează o istorie fantezistă a modului în care au apărut primele legi ale kanun-ului, pornind de la besa.

Mesagerul tristeții și Comisia serbării, ultimele nuvele din colecție, sunt scrise într-un alt stil, care se îndepărtează de legile nescrie ale Albaniei tradiționale către sistemul social și politic al unui teritoriu arhaic, Imperiul Otoman, pentru a metaforiza sistemul comunist – Kadare a scris aceste nuvele în perioada comunistă, de unde se pot remarca similitudinile cu operele românești ce amintesc de vremurile dictatoriale. Cele două se folosesc de alte epoci istorice tocmai pentru a sublinia absurdul unui sistem totalitar și rup vraja spiritualității creată în primele două nuvele. Prima prezintă povestea lui Hadji Milet, funcționar al Imperiului Otoman, trimis în Peninsula Balcanică pentru a transporta un milion de feregele pentru femeile din acele locuri – metaforă a suprimării libertății – care cade pradă sistemului și este omorât pentru că a cutezat să aibă îndoilei asupra dreptății sistemului. Cea de-a doua se inspiră dintr-un fapt istoric – Mahmud al II-lea, sub pretextul organizării unui mare ospăț pentru mica nobilime albaneză, organizează un masacru al acestora, pentru că reprezentau un pericol la adresa Imperiului. Aceasta amintește de ospățul lui Lăpușneanu, căci ideea de bază este aceeași – suprimarea libertății, de această dată, cu ajutorul unei prezențe tiranice.

Această colecție de nuvele este o felie de cultură albaneză tradițională, cu accente de modernitate, care merită a fi citită tocmai pentru a înțelege mai bine modul în care ”funcționează” resorturile tradiției populare, dar și pentru a avea o perspectivă asupra reminiscențelor lăsate de un regim totalitar într-o altă țară, pentru a compara ”istoriile”. Totul trebuie făcut, însă, cu simț de măsură, întrucât Ismail Kadare nuanțează faptele și le colorează cu puternice mecanisme de construcție a fantasticului literar.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Umbra
• Palatul viselor

Coordonator: Adrian Majuru
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
120 pagini
ISBN: 978-973-50-2477-2

Nu demult, sub tutela Apa Novei, în lumea nu atât de îndepartată a online-ului lua naştere o campanie: „De ce iubim Bucureştiul?”. Concursul desfăşurat în 2007 pe site-ul dedicat acesteia şi-a propus să strângă cele mai frumoase 22 de poveşti pentru a le reuni într-un volum. Şi iată că cei 6 din juriu (Ioan T. Morar, Alexandru Bălăşescu, Andi Moisesecu, Ema Stere, Adrian Majuru şi al nostru Silviu Man) au citit şi au deliberat, astfel încât în anul acesta volumul a apărut. Ce nu corespunde planului iniţial este doar faptul că textele nu sunt 22, ci 25 deoarece au mai fost acordate câteva premii speciale.

Dacă ar trebui să-l descriu într-o singură propoziţie, aş spune că este o carte despre oameni şi imagini.

Iniţial, voiam să încep spunând că a trecut multă vreme de când nu am mai citit o carte cu poze. Aici, o parte din farmec au deţinut-o tocmai acestea. Mai întâi, aproape înaintea fiecărei poveşti se găseşte o pagină din colţul căreia autorul îţi zâmbeşte. Poza respectivă e urmată de un text scurt prin care persoana care mai devreme îţi zâmbea face cunoştinţă cu tine, cititorul, folosind oraşul drept punct de reper al vieţii sale. Apoi, poveştile în sine sunt însoţite de imagini înfăţişând o parte din locurile din Bucureşti descrise, fiind uşor de recunoscut pentru cineva care locuieşte aici, şi nu numai.

Restul imaginilor se privesc cu ochii minţii. Poveştile sunt scurte, dar pline de emoţie. Ai impresia că săvârşeşti un act de indiscreţie citind o scrisoare adresată cuiva drag, pe care nu ar fi trebuit să o găseşti. Fiecare cuvânt devine un fragment de viaţă, te simţi transportat în timp şi spaţiu. Pe rând, te afli în scara blocului, te plimbi cu tramvaiul, stai pe băncile din Cişmigiu ori Herăstrău sau faci pozne în parc. Pe scurt, îţi însuşeşti amintiri pe care, deşi nu le-ai trăit, le simţi în parte vibrând în tine.

Bucureştiul din aceste pagini e departe de a fi idealizat, dar nu este mai puţin iubit din această cauză. Nici unul din autori nu neagă aspectele neplăcute pe care le poate avea viaţa în Bucureşti însă ceea ce face diferenţa este modul în care aceste aspecte sunt privite. Gropile din asfalt, ignoranţa, boala sau mizeria sunt de fapt evocări nostalgice care sunt menite să ascundă afecţiunea locuitorilor şi speranţa unui „mai bine” izvorât din grija lor. Sau, cum spunea una din povestitoare: „Da, mi-e drag şi nu cred că pot să mă despart de el, dar tebuie să-l vindecăm de boli şi să-l ajutăm să-şi revină din lunga convalescenţă.”

Nu m-am născut în Bucureşti, am venit aici arătându-mi câteodată revolta faţă de un oraş mare care mi-a înghiţit dintr-o dată viaţa calmă cu care fusesem obişnuită până atunci. Între timp, locuind aici, opinia mi s-a schimbat. Ceea ce face volumul de faţă e să arate tocmai apropierea şi familiaritatea pe care poţi să o ai cu oraşul. Pentru că, de fapt, el nu este numai alcătuit din străzi şi clădiri, ci din oameni. Referindu-se la oamenii din locuri străine, Henry Miller susţinea că sunt asemenea celor de pretutindeni, dar posedă un alt ritm, o altă tensiune. Folosindu-i expresia, aş afirma că a citi fiecare povestire „e aproape ca şi cum te-ai privi pe tine într-o altă încarnare.”

Paginile se parcurg uşor, la sfârşit având impresia că de fapt nu ai stat singur într-o cameră ci ai ieşit undeva cu nişte prieteni vechi pentru a depăna amintiri comune.

Între coperţi nu sunt texte numai despre Bucureşti, ci despre felul în care un oraş devine parte din tine. Dincolo de modul în care te poate transforma un astfel de oraş, se iveşte întrebarea referitor la cum poţi să-l transformi la rândul tău. Răspunsul pe care-l dau cei care au contribuit la crearea volumului e simplu: văzând viaţa şi frumosul din el.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Berenice Capatti, Eva Adami
Rating:
Editura: Vellant
[Cumpără cartea]

Când vine vorba de educaţia celor mici semăn puţin cu … doamnele în vârstă din mijloacele de transport în comun. Mă loveşte câte un “Copiii din ziua de azi” care îmi dă pace abia când schimb subiectul. Cred că cei mici nu citesc deloc ce trebuie (asta dacă citesc), că nu urmăresc la televizor ce trebuie, că nu frecventează site-urile care trebuie, în orice caz, nu fac sau nu sunt îndemnaţi să facă ce trebuie pentru a acumula ceva educaţie înainte să îi strice şcoala.

Parte din această educaţie este şi să cunoşti ce s-a întâmplat înaintea ta. Locurile importante, hotărârile care au însemnat ceva, oamenii celebri care au trăit de-a lungul timpului. O categorie de astfel de oameni sunt pictorii, iar unul dintre cei cunoscuţi este Paul Gauguin. Post-impresionist, primitivist, maestru al contrastelor şi al culorilor puternice, Gauguin este un om despre care cu siguranţă ai vrea ca “ăla micu” să ştie câte ceva.

Drept urmare nu pot decât să mă bucur că Berenice Capatti şi Eva Adami au decis să rescrie jurnalul lui Gauguin, Noa-Noa, Sejur în Tahiti, astfel încât să fie accesibil şi copiilor. Cât despre ilustraţiile Octaviei Monaco, sunt exact genul de desene care să îi atragă pe cei mici- culori calde şi un echilibru între joacă şi seriozitate.

Am încercat să mă pun în pielea unui copil în timp ce citeam cărticica despre Gauguin. Am vrut să văd dacă aş înţelege ce scrie acolo, dacă m-ar captiva povestirea şi mai ales dacă m-ar determina să vreau să aflu mai mult. Şi chiar aşa a fost: m-am trezit zăbovind mult timp asupra desenelor, studiind culorile şi încercând să recreez în minte lumea tahitiană despre care povesteşte Gauguin în jurnalul lui, iar după ce am terminat de citit am căutat mai multe informaţii despre “pictorul tropicelor” şi i-am căutat picturile.

Nu a ieşit la iveală vreo dorinţă reprimată de a picta şi nici de a îmi cultiva talentul lipsă la desen. Ba Paul Gauguin nici măcar nu a devenit pictorul meu preferat. Dar dacă aş fi fost copil aş fi aflat că a fost prieten cu un alt pictor, Vincent Van Gogh, căruia îi plăcea să picteze floarea soarelui, ca insula Tahiti aparţine de Franţa sau ca în Tahiti femeie se spune vahine. Iar unele din lucrurile astea nu le ştiam nici măcar la vârsta mea.

Scrisă de Raluca Alexe

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor:Philipe Lechermeier, Eric Puybaret
Rating:
Editura: Vellant
[Cumpără cartea]

Putem oare trasa cu sinceritate o linie între vârsta la care mai putem citi poveşti cu naivitate şi vârsta în care ele nu mai sunt înconjurate de acel nimb de magie? Putem să ne disecam sufletul sub o lumină rece de laborator pentru a afla dacă poveştile ne mai pot atinge şi încălzi sau sunt doar fermecate poţiuni care readuc în suflet amintirea vie a copilăriei?

Pentru că eu una nu sunt sigură că mai am curajul să citesc poveştile care mi-au însufleţit copilăria. Ochiul de om matur le mai răpeşte din vrajă, le vedem defectele, le simţim din start morala evidenta, le înţelegem parabola şi nu mai avem când să îi credem povestea simplă, brută, cu zâne şi prinţi.

Dacă în copilărie eram convinsă că există o ţară în care Alice fuge, o lume pe care o poate descoperi Gulliver sau dacă eram sigură că toate animalele din ograda bunicii vorbeau şi erau organizate într-o societate, graţie lecturii mult prea timpurii a lui Orwell, lectura acelorlasi rânduri câţiva ani mai târziu a scos la iveală tot substratul profund real, politic şi mizer a ceea ce naivitatea copilărească le-a citit ca şi poveşti.

De aceea am deschis un pic cu teamă Seminţe de cabane. Îmi era teamă de mine, îmi era teamă că nu mai am cum să citesc o carte de copii. Dar curajosul călător Alphonso de Copacabana m-a lăsat şi pe mine să îl însoţesc în ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai curajoase călătorii imaginare în care m-am aventurat.

Eu sunt un om calculat şi raţional, cu picioarele bine înfipte în realitate. Nu păream a fi perechea potrivită pentru micul Alphonse şi în nici un caz nu mă credeam genul de om care să dea inconjorul pământului într-o aventuroasă expediţie pentru a descoperi micile cabane secrete, de care se auzise doar în poveşti.
Dar de îndată ce am dat prima pagină am fost sigură că trebuie să-l urmez pe Alphonse:

“Să te plimbi cu nasu-n vânt şi, uneori, cu capu-n nori, pândind orice indiciu, o cât de mică urmă. Dar atenţie la trunchiuri de copac şi la butucii care îţi ies în cale (mai mult decât cei rămăşi în urmă). Prin urmare, în bagaj, o trusă de prim ajutor (cu plasture, dezinfectant, bandaj) nu e intrusă. Dimpotrivă.”

Şi da, m-am văzut atunci pe mine, cu ochelarii de pilot pe nas, cu fularul neglijent prins la gât, ţinându-l de mână pe Alphonse şi fiind atentă la butuci, indiferentă la câte o julitură pe genunchi (pe care aplic de îndată un plasture), uitând butucii lăsaţi urmă, căutând mereu minunea ascunsă a cabanelor de poveste.

Şi tot aşa, ţinându-mi uneori respiraţia pentru a nu spulbera vraja, am descoperit Cabana Namnevoedămaimult, Cabana de cărţi, Cabana din fundul grădinii (una dintre preferatele mele, pe care am descoperit-o urmând cu grijă indicaţiile lui Alphonse: “Traversati curtea nisipoasă, vedeţi să nu călcaţi salata verde, iar salsifiul ocoliţi-l. Depăşiţi morcovii, lăsaţi pe mâna stângă lujerii de pătlăgele roşii şi celelalte pătlăgele…”), Cabana de turtă dulce (cu mai multe variante alimentare: Cabană sărată, Cabană Bio, Cabană Pick-nick sau Cabană Zero-calorii) sau chiar şi Cabana de vrăjitor din Valea Balaurului, România.

Iar după ce am ocolit pământul, Alphonse de Copacabana a avut de grijă să îmi mărturisească secretul însămânţării, ecloziunii şi creşterea propriei mele cabane. Aşa că am păstrat şi eu în pumni câteva seminţe colorate de cabane din călătoria noastră şi le-am sădit în balcon, în ghivece de lut şi le port de grijă zi de zi.

Abia acum vă pot mărturisi şi vouă: nu mai suntem oameni mari atunci când ne facem curaj să îl urmăm pe Alphonse de Copacabana. Suntem acei curajoşi exploratori pe care îi visam în copilărie, iar lecţiile pe care le primim sunt ceea ce ne pot face să aducem în fiecare zi basmul în viaţa noastră.

Scris de Ana-Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Prinţese date uitării sau necunoscute