Autor: George A. Akerlof
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
254 pagini
ISBN: 978-973-1931-21-0

Ştiţi cum sunt oamenii aceia care lasă impresia că ţi-ar putea explica orice, de la fizică cuantică până la mecanismul de funcţionare al locomotivei cu abur? Ei bine, pentru un aproape profan, Akerlof pare exact opusul acestui gen de oameni. Şi spun asta după frecvente încrucişări ale ochilor, pe parcursul celor 254 de pagini, care m-au determinat să cred că Akerlof ar putea lua circuitul apei în natură şi transforma într-o ecuaţie din care să nu mai înţeleg nimic.

Prin urmare tot ce pot face în cazul de faţă este să vă spun despre ce puteţi citi în “Cartea de poveşti a unui economist” şi nu să vă şi explic diversele chestii care mie mi s-au părut geniale. Pe mine titlul m-a păcălit big time, mă aşteptam la ceva mult mai puţin ermetic deşi bănuiam oricum că cele câteva (mai multe) concepte acumulate de-a lungul Co.lecţiei de economie nu-mi vor fi de ajuns. Din păcate însă cartea de faţă m-a cam şi demotivat să încep studiul serios al economiei. Eu credeam că e cu ecuaţii cu fluturaşi şi ghiocei, însă Akerlof m-a adus cu picioarele pe pământ, arătându-mi că de fapt ecuaţiile sunt cu p, cu “q la d” cu “t indice e” şi “n indice sk” (aşa arată mai frumos decât scrise matematic).

Poveştile sunt de fapt o colecţie de eseuri publicate de către economistul american de-a lungul vremii, care încep cu faimosul studiu despre piaţa de “ţepe”, care i-a şi adus un premiu Nobel. Ce remarcă Akerlof în The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism este faptul că din cauza asimetriei informaţiei (informaţie deţinută doar de vânzător), produsele de proastă calitate nu numai coexistă cu cele de bună calitate însă se şi vând de multe ori la acelaşi preţ -vezi exemplul cu piaţa de maşini second-hand. În sensul că un cumpărător nu va plăti niciodată mai mult de un preţ mediu pentru o maşină second-hand, de teamă să nu nimerească o “ţeapa” (una proastă). Desigur, dacă vânzătorul ar da drumul informaţiei, ar putea obţine un preţ foarte bun pentru maşinile de bună calitate. Altfel, în situaţia actuală, “ţepele” ameninţă de fapt să scoată de pe piaţă produsele de calitate.

O altă temă abordată de Akerlof este aceea a şomajului. După pagini întregi de exerciţii şi grafice, care demonstrează “atentie!- rolul convenţiilor sociale în apariţia şomajului involuntar, una din concluziile la care se ajunge este aceea că muncitorii necalificaţi, cu rezultate foarte uşor măsurabile şi care prezintă costuri reduse de pregătire, riscă cel mai mult să rămână şomeri. Este posibil să fi ajuns şi altcineva la această concluzie, însă ce rol au convenţiile sociale aici?

Ei bine, Akerlof este vizionarul care încearcă să introducă în economie o nouă abordare, aceea “psiho-socio-antropologica” argumentând faptul că aceste aspecte fac ca informaţiile pe care se bazează teoriile economice tradiţionale, considerate odată perfecte, să nu mai fie chiar atât de perfecte. De fapt agenţii economici nu sunt nişte roboţi, ei iau decizii bazându-se pe tot felul de factori emoţionali şi sociali, punând cap la cap informaţiile astfel încât să îşi atingă propriul interes.

S-a născut astfel economia behavioristă, la elaborarea căreia a participat şi autorul. Iar în paginile Cărţii de poveşti găseşti de fapt psihologia şi sociologia transformate în matematică, astfel încât studenţii de la ASE să poată învăţa noua economie. Din păcate însă, cred că ei sunt categoria pentru care cartea va fi cea mai atrăgătoare, ei şi restul persoanelor care au studiat economie. Asta pentru că poveştile, care de fapt sunt eseuri, de fapt seamănă foarte bine cu ce cred eu că ar trebuie să fie un curs foarte bine structurat.

Poate din această cauză am dat totuşi 4 stele cărţii, deşi au fost multe lucruri din ce spune autorul, pe care nu le-am înţeles: mie mi s-a părut a fi una din cele mai argumentate lucrări pe care le-am citit, cu atât mai mult cu cât Akerlof aduce concepte noi în economie. Încheind simetric, din perspectiva unui aproape profan, eu zic că dacă tot aţi trecut prin economia tradiţională, neo-clasică şi restul economiilor posibile, aţi putea la fel de bine să citiţi şi o altă părere.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: David M. Smick
Subtitlu: Pericole ascunse pentru economia globală
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ciprian Siulea
330 pagini
ISBN: 978-973-1931-23-4

Ştiţi ce aş fi vrut să fac? Să copiez “Cuvântul înainte” scris de Preşedintele Asociaţiei Brokerilor, Dan Paul, şi să îl pun aici, în loc să vă povestesc eu despre carte. Şi asta pentru că este scurt, cuprinzător, parte rezumat, parte părere, vorbeşte despre avantajele cărţii, are două-trei cuvinte despre autor şi spune şi cine ar beneficia de pe urma cărţii. Adică exact ceea ce aş fi scris şi eu, şi cam în tot atâtea cuvinte. Evident însă că nu pot face asta, aşa că ceea ce urmează este o creaţie proprie.

Cartea nu se dezminte- dacă din “Cuvântul înainte” ai rămas cu impresia că o să-ţi placă şi că e uşor de citit, vei descoperi că chiar aşa este. Desigur, dacă vrei să faci lumină în ceea ce priveşte sistemul financiar după care funcţionează lumea, nu ai cum să eviţi să vorbeşti despre credite sub-prime, fonduri de acoperire, bule economice, cumpărări de datorii guvenamentale sau instrumente financiare de securitizare. Însă atunci când i-a sugerat să scrie o carte, soţia lui Smick s-a referit exact la naivii de rând: “Dacă guvernatorii băncilor centrale şi cei de pe Wall Street ştiu ce e în spatele cortinei, de ce să nu ştie şi ceilalţi?” Aşa că there you go, noroc cu Vickie Smick, că mai aflăm şi noi că de fapt sistemul financiar global n-a fost niciodată atât de solid şi că destui actori economici habar n-au ce fac de fapt.

Deci de la ce a început toată criza mondială? Aşa cum am înţeles eu, totul a pornit de la americanii cei răi care până mai ieri erau buni (dacă aţi detectat vreo urmă de xenofobie aţi detectat-o greşit, n-am nimic cu ei), adică: “instituţiile financiare americane plasaseră o mare parte a creditelor lor sub-prime rele- deşeurile lor toxice- în departamente separate, au împărţit suma totală în mai multe porţii mici şi au vândut aceste felii instituţiilor financiare din toată Europa şi Asia. În curând deşeurile toxice s-au răspândit în întregul sistem financiar al lumii industrializate, dar nimeni nu ştia unde anume.”

Dacă semănaţi cu mine, primul impuls probabil că a fost să căutaţi ce sunt aceste credite sub-prime. Am să vă scutesc de câteva click-uri şi vă voi spune eu că “pe scurt, creditele subprime sunt acordate persoanelor care ori au un istoric prost de rambursare, ori au potenţiale financiare slabe din punctul de vedere al băncilor clasice.” De ce este folosit acest tip de credite aflaţi de acolo de unde am luat şi definiţia, adică de aici.

Aşa că toată lumea s-a panicat, băncile au închis prăvăliile, guvernele au impus tot felul de bazaconii cum ar fi suprareglementarea pieţelor sau creşterea impozitelor mai ales pe iniţiativele antreprenoriale (hmm, nu zicea Adam Smith parcă, despre stat că ar trebui să fie o “mână invizibilă” în economie?!?), lumea s-a trezit că nu mai poate plăti rate/ datorii sau terminarea proiectelor, aşa că am asistat treptat la un colaps de toată frumuseţea al sistemelor economice şi financiare.

Acum, ce să vă spun, ca să înţeleg exact-exact de ce în România nu mai sunt bani de pensii şi şomaj (în afară de faptul că probabil s-au furat) probabil că ar trebui să îmi explice cineva “live”, cu scheme şi poze şi să am posibilitatea de a îl pune să repete. Dar în lipsă de aşa ceva (se oferă cineva ?) cartea lui David Smick a fost the next best thing, pentru că oricum am înţeles mult mai multe decât înţelesesem până să o citesc.

Un alt lucru esenţial este acela că globalizarea economiei a interconectat toate pieţele din toate ţările, care au ajuns să depindă unele de altele. Cam cum mi-a povestit cineva că s-a întâmplat atunci când Germania a fost nevoită să îşi închidă timp de o zi nişte centrale electrice, şi au rămas fără curent şi Franţa şi Italia (s-ar putea să fi greşit câteva detalii, am ascultat povestea cu o singură ureche, însă ideea de bază asta era).

Iar dacă pieţele depind unele de altele, era normal ca Smick să povestească despre cele mai importante. Mi-a plăcut, de exemplu, capitolul despre China, care, deşi este considerată ca dominând economia secolului XXI este de fapt o forţă foarte imprevizibilă. Să vă rezum explicaţia paradoxului chinez ar însemna să vă văduvesc de ceva ce pe mine m-a făcut să exclam “Asta-i artă”- cel mai probabil arta de a explica. Ce o să vă spun totuşi este că una din probleme, atunci când vine vorba de China, este că nu există informaţii de încredere despre economia ei, lucru care nu a oprit însă marile investiţii străine. O să fiţi surprinşi, dar de fapt se pare ca în China este o strategie, după cum reiese din vorbele unui oficial chinez de rang înalt: “Modelul nostru este că cel mai bine se pescuieşte în ape tulburi”.

Ce m-a intrigat de-a dreptul este ideea că gospodinele japoneze au un rol important în ceea ce priveşte direcţia în care curg economiile lumii. Am citit asta de două ori la începutul cărţii si abia asteptam să aflu despre ce este vorba. Nu am fost foarte mirată să văd că de fapt totul porneşte de la rolul femeii japoneze de gestionar al finanţelor unei familii. Ştiam asta, însă ce nu ştiam este ca atunci când bărbatul se pensionează, familiile japoneze scot bani din dobânzile la conturile de economisire. Cum în anii ‘90 acestea nu mai erau profitabile din cauza situaţiei economice a Japoniei, gospodinele au căutat să investească în tot felul de alte domenii. Aşa că “In ce mai investesc gospodinele japoneze zilele astea” a devenit o întrebare la modă.

Deci, după o incursiune economia lumii, care este concluzia? Că lumea financiară, la fel ca lumea reală, este rotundă. Adică “nu putem vedea dincolo de orizont. Drept urmare, câmpul nostru vizual este limitat.E ca şi cum am fi obligaţi să mergem pe un drum nesfârşit, plin de curbe periculoase, cu văi abrupte şi pereţi de stâncă riscanţi. Nu putem vedea înainte. Suntem tot timpul luaţi prin surprindere şi de aceea lumea a devenit atât de periculoasă.”

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Allen P. Adamson
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2010
Traducător: Mihaela Sofonea
334 pagini
ISBN:978-973-1931-10-4
(ediţia în limba engleză)

Cred că sunt puţini care nu cunosc această semnificaţie a acronimului KISS: Keep It Simple, Stupid! Este un sfat demn de urmat nu numai în marketing, ci în majoritatea aspectelor vieţii. Simplu înseamnă mai eficient, mai uşor de controlat, mai rapid, mai clar, mai relaxant, plus multe alte “mai”-uri.

Brandurile şi cărţile despre branduri nu puteau face excepţie de la această regulă, aşa că, văzând în bibliotecă tomurile de hârtie scrise parcă numai pentru specialişti, Allen P. Adamson, un om cu o experienţă în domeniu de-a dreptul impresionantă, s-a hotărât să scrie o carte simplă despre cum trebuie să fie de fapt brandurile pentru a avea succes.

Zis şi făcut- din punctul meu de vedere. Brand Simple este cât de simplă se putea- destul de puţine pagini, aerisită, cu un cuprins scurt şi foarte bine structurat, cu multe exemple şi tratând un singur subiect: de ce este important să ai un <. Răsfoind din nou cartea mă gândesc că Adamson ar fi putut să îi explice şi unui copil cum stă treabă cu mărcile.

Teoria

Bănuiesc că ştiţi, însă mă simt oarecum datoare să vă spun că un brand este ceea ce reprezintă produsul sau serviciul în mintea oamenilor, în timp ce brandingul este procesul prin care se determină modul în care oamenii percep acel produs sau serviciu.

Diferenţiază-te sau mori

În practică, primul lucru la care trebuie să te gândeşti atunci când vrei să construieşti un brand este prin ce diferă produsul tău de altele din aceeaşi categorie. Trebuie găsită acea idee care îl face unic, de neînlocuit.

A găsi diferenţa nu este însă totul. Adamson dă câteva exemple de produse care bifaseră de pe listă diferenţa dar nu s-au gândit dacă este şi relevantă pentru consumatorii lor. Lucrul ăsta se află de obicei prin studii de piaţă sau focus group-uri, însă autorul atrage atenţia că pot exista diferenţe majore între comportamentul într-un focus group şi decizia efectivă de cumpărare în condiţii normale.

În orice caz, cele trei întrebări esenţiale care trebuie puse înainte de a începe procesul de branding le găsiţi în paginile Brand Simple.

Forget numbers

Mi-a mai plăcut ceva în carte: felul în care autorul susţine cu exemple un fapt care cu siguranţă nu este o noutate, însă se pare că este trecut cu vederea de câţiva creatori de instrumente de promovare: consumatorii nu rezonează cu informaţiile de tip fapte şi cifre. Am văzut prea des în ultimul timp reclame care abuzează de tot felul de date statistice. Dar, aşa cum probabil ştiu foarte mulţi, cele mai bune branduri realizează cu consumatorii conexiuni la nivel emoţional.

Din cauza asta, de exemplu, prin anii ‘70, cea mai mare sală de conferinţe a Ogilvy&Mather a devenit casa a sute de ursuleţi de pluş: cei de acolo vroiau să găsească ursuletul perfect care să creeze o legătură între balsamul de rufe de la Lever şi consumatori.

Cu liniuţă

Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost felul în care Adamson îmbină părţile relaxante cu cele ceva mai solicitante- toate asezonate cu exemple relevante. De exemplu istoria (foarte scurtă) a brandurilor începe cu prima idee de brand- adică vikingii care îşi însemnau vitele- apoi continuă cu China, Grecia şi Roma Antică şi cu breslele meşteşugăreşti. Mi-au plăcut, evident, povestea American Express şi Dove, dar şi rateul dat de un brand de limonadă pudră.

Pe de altă parte, m-a deranjat foarte mult folosirea excesivă a cuplului de cuvinte “ca şi”. Corectaţi-mă dacă greşesc, însă eu ştiam că asta se numeşte hipercorectitudine, că “şi” nu e bun nici pentru a evita o cacofonie (parcă totuşi în cazul cacofoniei nu este chiar atât de enervant). Să ţinem deci minte că pentru a face o comparaţie nu ai nevoie decât de “ca”.

În loc de sfârşit

Aş vrea să vă povestesc despre cum se construieşte un brand simple, însă cele cinci etape descrise de Adamson sunt prea bine scrise pentru a încerca un rezumat (plus că sunt câteva concepte teoretice pe care mai bine le citiţi singuri).

Iar dacă aţi terminat cartea, sigur o să vă placă şi rezumatul de la sfârşit. Asta în cazul în care credeţi că aţi uitat ceva .

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Cecelia Ahern
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Marilena Iovu
307 pagini
ISBN: 978-973-724-260-0

N-am vrut să vă povestesc despre Cadoul de Crăciun deşi poate aşa ar fi fost mai potrivit. Asta pentru că acţiunea se petrece în aceeaşi perioadă, avem cadouri, spiritul Crăciunului, ideea de “a fi mai bun” şi restul lucrurilor la care v-aţi putea gândi. Însă nu am vrut să consideraţi cartea Ceceliei Ahern drept numai o carte tocmai bună de făcut cadou de Crăciun sau, şi mai, rău, o cărticică uşoară cu care să vă treceţi timpul de Sărbători.

Să nu mă înţelegeţi greşit- este o carte uşoară, însă nu merită să fie citită doar la “ocazii speciale”. Asta pentru că, aşa cum ne-am obişnuit de la Cecelia Ahern – sau eu, mai degrabă, având în vedere că am citit toate cărţile ei- subiectele pe care le abordează sunt unele destul de profunde dar de care ne împiedicăm mereu.

De la ce porneşte de data asta? De la faptul că nu avem timp să facem tot ce vrem, că mereu trebuie să prioritizam, să alegem ceva (sau pe cineva) în defavoarea altei activităţi. De la faptul că devine din ce în ce mai evident că nu putem mulţumi pe toată lumea, deşi unii dintre noi sunt destul de curajoşi (sau nebuni) pentru a încerca să facă asta. Sună cunoscut, nu?

Ei bine, în aceeaşi situaţie este şi Lou Suffern. Numai că el nu încearcă să mulţumească pe toată lumea. Are o soţie nemaipomenită, doi copii adorabili şi părinţi care îl iubesc nespus. Însă nici măcar nu se gândeşte să îi mulţumească pe aceştia. Nu, el are o carieră în plin avânt şi întotdeauna aceasta este pe primul loc, evident sub scuza că datorită carierei lui ei îşi permit să trăiască mult mai bine decât majoritatea oamenilor. E adevărat că marea lui dorinţă ar fi să poată fi în două locuri în acelaşi timp. Numai că parcă prea rar din cele două locuri unul este alături de familie.

Ce transformă cartea în “page-turner” (concept pe care l-am găsit şi eu recent pe marele web) este şi descoperirea motivului pentru care Lou ajunge aşa. E clar că ceva s-a întâmplat, şi e trist când afli că de fapt nu este aşa. Lou este mult prea nesuferit (câteodată îţi vine să-l baţi!) mai ales faţă de Ruth, soţia lui, ca să nu speri că de fapt nu a fost aşa mereu. Ca să nu vrei să vezi ce se întâmplă până la urmă: se schimbă sau nu.

Ah, iar un alt motiv este Gabe, un cerşetor pe care Lou îl descoperă într-o zi în faţa clădirii lui de birouri şi căruia îi oferă o slujbă, gândind că spiritul de observaţie al cerşetorului i-ar putea fi de folos. Lăsând la o parte faptul că Gabe chiar pare că poate fi în două locuri în acelaşi timp, că pune întrebări care “lovesc” exact în locurile dureroase şi că pare să ştie cam multe despre Lou, vă daţi seama că cerşetorul nu este de fapt doar un simplu cerşetor, nu?

A doua temă pe care o abordează Ahern este cea a straturilor (sau a măştii, a zidurilor, cum vreţi să îi spuneţi)- chiar îl numeşte pe Lou “bărbatul-ceapă”. Sunt straturile în care ne învelim pentru a ne apăra. Sau pentru că pur şi simplu nu vrem să se vadă cum suntem cu adevărat. Sau, în cazul şi mai rău, sunt straturile care ne acoperă fără să vrem- iar în ceea ce îl priveşte pe Lou, fiecare serbare ratată, fiecare convesrsatie cu familia la care nu este atent, fiecare promisiune de “a fi acolo” pe care nu şi-o ţine, sunt tot atâtea straturi care aşteaptă să fie date la o parte.

De aici şi titlul cărţii- atunci când reuşeşti să dai la o parte poleiala, cutia şi ambalajul, descoperi cadoul- omul adevărat, omul bun, atent şi iubitor. Tot ce este nevoie este persoana potrivită care să facă asta. Iar mesajul autoarei este tocmai acesta: fiecare suntem cadouri care aşteaptă să fie “desfăcute” de cineva. Atenţie însă, să nu fie prea târziu.

Scris de Raluca Alexe

Carti de acelasi autor

• Mulţumesc pentru amintiri
• Prietenul nevăzut
• Dispăruţi fără urmă
• P.S. Te iubesc

Autor: Liviu Voinea
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
172 pagini
ISBN: 978-973-1931-20-3

Am încercat şi eu, ca mai tot omul care se pregăteşte să citească o carte de economie, să caut câte ceva despre autor. Îl ratasem la limită de câte ori apăruse pe la Antena 3, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce am găsit pe internet. Adică destul de puţin, pentru că am găsit doar CV-ul lui, care este destul de stufos, ce-i drept. În rest, probabil că una din informaţiile esenţiale este aceea că este directorul executiv al Grupului de Economie Aplicată (GEA).

Pe de altă parte mi-am dat din nou seama (dacă mai era nevoie) că oricât de mare, informal şi liber ar fi internetul, “vanarea” de informaţii nu se compară cu a asculta/ a vorbi cu cineva. Şi spun asta pentru că am găsit în general comentarii negative nesusţinute de argumente solide sau măcar concrete. Şi cum nu sunt persoana care să nu asculte şi “cealaltă versiune a poveştii”, m-am hotărât să trec cu vederea informaţiile găsite şi să încep să citesc cartea.

Ce este necesar să ţineţi minte, vă rog, este că nu am încercat niciodată să va induc în eroare în ceea ce priveşte experienţa mea în economie. Desigur, după Keynes şi Krugman şi Friedman am început să mai înţeleg câte ceva dar vă voi mărturisi din nou că au fost câteva momente în care m-am simţit depăşită de unele “concepte”, pe care le-am însemnat conştiincioasă în scopul unei viitoare lămuriri.

Însă am citit cartea lui Voinea mai degrabă din punctul de vedere al unui român care conştientizează că este ceva “foarte putred în Danemarca”. Care vrea să vadă dacă există totuşi cineva care a pus pe hârtie o soluţie- bună sau rea, corectă sau nu, viabilă sau nu. Să vadă că este cineva care se preocupă. Iar autorul despre care vă povestesc a trecut acest din urmă test.

Pentru cunoscători, Voinea începe prin a face o analiză a economiei neoclasice (teorie care se bazează pe concepte ca echilibru, raţiune, neutralitate a banilor etc- ceea ce mie îmi sună a accente din keynesianism, minus neutralitatea banilor) în comparaţie cu cea heterodoxă (exact opusul). Este un capitol destul de dificil, peste care am trecut cu greu din cauza conceptelor economice.

Prin urmare, necunoscătorii vor avea o mare dezamăgire când vor da peste grupuri de cuvinte cum este “Curba Philips” sau peste citate din autori ca Minsky, Akerlof, Shiller sau Crotty.

Însă cred că ambele categorii vor găsi interesant capitolul în care Voinea tratează în paralel criza economică externă şi pe cea internă. Pe scurt, criza din România nu prea are mare legătură cu cea din SUA, să spunem. La noi criza ar fi apărut oricum din cauza creşterii salariilor peste productivitate, a creşterii consumului şi a finanţării prin datorie privată a creşterii exponenţiale a deficitului de cont curent. Nu am să vă explic ultimele cuvinte însă am să vă spun că în SUA şi în mare parte din restul ţărilor, criza a pornit de la un exces de investiţii financiare.

Nu cred că aş putea rezuma cele trei capitole în care se vorbeşte despre economia României. Mie îmi pare o radiografie amănunţită, în care se ating şi părţile bune dar în care se explică mai ales părţile rele. De ce s-a ajuns în situaţia de faţă şi de ce de la căderea comunismului aceasta este deja a treia criză prin care trece România. Şi oricum, miturile economiei româneşti înainte şi în timpul crizei nu sunt de ratat.

Aşa cum mă aşteptam, Liviu Voinea vorbeşte în ultimul capitol şi despre soluţiile împotriva crizei. Prezintă cele trei aspecte cel mai des pomenite ale programului anticriză “adoptat” şi explică şi de ce ele nu vor avea un efect prea mare pe termen lung.

Şi pentru că nu se poate doar să “critici”, Voinea are şi propriile propuneri. Propuneri care sună cam aşa: “Contributia de asigurări de sănătate- cea mai împovărătoare dintre toate taxele în România- ar trebui redusă pentru a stimula ocuparea. În paralel, ar trebui înlocuită cota unică de un impozit progresiv în trei trepte..”

Nu aş putea spune dacă ideile din ultimul capitil ar funcţiona- nu am competenţa necesară. Cred însă ca sunt ceva diferit, iar dacă soluţiile adoptate până acum nu prea au funcţionat, poate ar trebui că responsabilii să încerce şi o abordare… diferită.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jose Freches
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Roxana Bîrsanu
827 pagini (volumul 1 + volumul 2)
ISBN: 978-973-724-167-2

Recunosc că până acum nu am mai citit nici o biografie. Am citit tot felul de articole, despre multe persoane importante, însă o carte în care se povesteşte întreaga viaţă a cuiva nu îmi aduc aminte să fi citit vreodată. Mă hotărâsem să abordez acest gen când am văzut recomandările din Ghidul de cititor feroce, care mi-au atras atenţia. Iar când a ajuns la mine cartea despre Gandhi, m-am gândit că nici nu se putea să încep mai bine.

Toată lumea ştie ce om grozav a fost Mohandas Karamchand Gandhi. Cred că imediat după rostirea numelui lui mai toţi se gândesc automat la poate cel mai cunoscut citat care îi aparţine: “Be the change you want to see in the world.” Ştiu că a luptat pentru India, ţara lui de origine şi că a trezit admiraţia multor lideri.

Dar câţi ştiu exact modul în care a “luptat”? Câţi ştiu cine i-a servit drept model? Cine i-a servit drept suport în vremurile grele? Câţi ştiu cum a ajuns acest om micuţ şi firav să fie una din personalităţile emblematice ale istoriei? Cine ştie cum a început totul?

Eu una nu aş fi putut da un răspuns coerent la întrebările de mai sus. Acum însă vă pot spune că tânărul Mohandas a idolatrizat-o pe mama sa, o adeptă convinsă a jainismului. De la ea a învăţat primele lucruri despre lume şi despre religie, ea i-a provocat prima revoltă legată de nedreptate, ea i-a inoculat dragostea pentru Adevăr şi pe ea în primul rând a vrut să o facă mândră de el. Şi mai presus de toate, ea a ştiut că fiul ei avea să devină măreţ.

Nu se poate însă să afli toate lucrurile astea fără un context. Drept pentru care m-am bucurat să văd că primul volum mai ales, mai mult decât cel de-al doilea, este în parte biografie, în parte o monografie a Indiei ocupate de Imperiul Britanic. Cum India nu s-a aflat pe lista mea de priorităţi atunci când a fost vorba de a învăţa despre diferite culturi, am găsit de-a dreptul utile atât notele de subsol care explică diverşi termeni indieni cât şi detaliile referitoare la cum se trăia în India in anii ‘70 ai secolului nouăsprezece.

Drept pentru care am învăţat în primul rând despre castele în care era împărţită societatea indiană- una dintre ele fiind casta celor ce nu trebuie atinşi- dalit. Oamenii care fac muncile de jos -curăţarea latrinelor, de exemplu- a căror piele nu trebuie atinsă dacă nu vrei să îţi murdăreşti corpul şi deci să îţi pierzi din puritate. Unii dintre cei pe care Gandhi a luptat să îi ajute.

Am aflat şi despre hrană, despre tradiţii, despre religie şi coloniştii englezi, dar şi despre ce înseamnă să te căsătoreşti la 13 ani, chiar din exemplul tânărului Mohandas. Ce înseamnă sa îţi iubeşti partenerul o viaţă întreagă şi cum a înţeles Kasturbai să îşi sprijine soţul de când era o adolescentă speriată de noaptea nunţii, până când a fost răpusă de boală.

Ce s-a întâmplat de fapt cu Gandhi? S-a lovit de nedreptatea din partea coloniştilor, suportată de indieni. Însă momentul în care s-a hotărât să lupte împotriva ei a venit, culmea, nu în India, ci în Africa de Sud. Acolo a ajuns tot din cauza sistemului corupt, care nu îi permitea să îşi întreţină familia de pe postul de avocat cu diplomă obţinută la Londra. Aşa că a fost nevoit să accepte o slujbă departe de casă.

Aflat la intrarea într-o sală de judecată din una din provinciile sud-africane, avocatului Gandhi îi este poruncit de către un judecător european să îşi dea jos turbanul. Fiind un om demn, nu acceptă aşa ceva, astfel încât părăseşte tribunalul, aflând ulterior motivul cererii judecătorului; în Africa de Sud există trei categorii de indieni: indienii “arabi”, cei care sunt îmbrăcaţi ca musulmanii şi singurii care au voie să poarte turban, indienii hinduşi (cum este Gandhi) şi parşii. Aceştia doi din urmă sunt consideraţi inferiori, nişte unelte cu prea puţine drepturi.

De la jurământul de a nu abandona niciodată cauza turbanului în Africa de Sud, până la a se implică activ in obţinerea de drepturi pentru indienii de acolo nu a fost decât un pas.

M-am întrebat însă cu mare curiozitate cum a făcut până la urmă să determine atât de mulţi oameni să îl urmeze. Răspunsul l-am aflat tot în primul volum. Cunoscând din ce în ce mai multe din nedreptăţile practicate de occidentali, Gandhi cheamă un mic grup de indieni cărora intenţionează să le vorbească despre adevăr şi buna-credinţă în afaceri, despre faptul că un negustor bun nu este obligat să îşi mintă sau să îşi înşele clientul. Pe care îi îndeamnă să adopte o conduită ireproşabilă şi exemplară, tocmai pentru a le oferi europenilor un exemplu de ce înseamnă un indian care merită respectat. Aşa a început totul, cu 50 de oameni strânşi pe peluză.

Cum a reuşit să câştige atât de mulţi oameni de partea lui? Cu răbdare. Nu s-a lăsat descumpănit de lipsa de reacţie a celor cărora le-a vorbit. A căutat argumente până când a convins. A vorbit cu calm, şi mai presus de asta, a arătat respect. Oferind totul, necondiţionat, vrând să ajute. A devenit astfel simbolul speranţei într-o lume mai bună, o lume unde persoanele de culoare să fie tratate nu ca nişte animale, ci ca nişte fiinţe umane.

Primul volum urmăreşte momentele care au bătătorit calea pe care cel care va fi numit Mahatma (“suflet mare, în sanscrită) a hotărât să apuce. Deja în volumul doi sunt detaliate acţiunile clare care au dus la eliberarea Indiei. Începe cu el aflat în Londra, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, având planul de a înfiinţa un grup de brancardieri format din indienii stabiliţi acolo.

Un lucru care m-a surprins în volumul doi, a fost cealaltă faţă a lui Winston Churchill. Obişnuită cu citate şi povestiri pline de admiraţie faţă de acesta, l-am văzut aici responsabil de situaţia Indiei. Ba mai mult, l-am văzut trimiţând o telegramă in care scrie “Cum se face că Gandhi nu a murit încă?”

În ceea ce priveşte stilul, este în continuare o poveste, aşa cum de fapt este şi primul volum. Probabil din această cauză a şi fost întreaga biografie atât de uşor de citit. Abundă în continuare în detalii pe care numai într-o scriere în două volume le poţi aborda. Însă evenimentele o iau puţin la goană şi în mare sunt deja lucruri pe care le găseşti şi pe internet. Asta nu înseamnă totuşi că îl poţi trece cu vederea. Asta pentru că în spatele acţiunilor, cartea te ajută să cunoşti omul care le-a întreprins.

Şi ajung aici la reticenţa mea iniţială faţă de biografii: întotdeauna m-am gândit că atunci când vine vorba de istorie (fie ea a unei naţiuni sau a unei persoane), găseşti toată informaţia care îţi trebuie pe internet. E de ajuns să deschizi Wikipedia şi să citeşti exact acţiunile despre care vă povesteam în paragraful anterior. Însă deosebirea majoră este aceea că pe marele web găseşti în primul rând generalităţi. În al doilea rând trebuie să cauţi in multe locuri şi să combini informaţia. Încep însă să cred că atunci când vine vorba de biografii, cărţile fac diferenţa. Pentru că o carte despre o personalitate istorică arată că a fost cineva destul de pasionat pentru a citi probabil tone de hârtii despre acea persoană. Poţi avea deci ceva încredere în cineva care a depus un asemenea efort.

Concluzionând, ce a făcut Mahatma Gandhi de fapt? A propovăduit cele cinci precepte ale codului de onoare jainist, învăţate de la mama sa: să nu furi, să nu minţi (căutarea neîncetată a Adevărului), să îţi păstrezi puritatatea (prin igienă, vegetarianism şi posturi severe), să nu fii niciodată violent şi să refuzi bunurile materiale.

Filosofia sa de viaţă, pe care a respectat-o cu stricteţe, şi personalitatea formată de această filosofie sunt cele care au cucerit o lume întreagă. Gandhi nu a oprit Al Doilea Război Mondial şi nici nu a eradicat foametea de pe Pământ. A fost însă o sursă de inspiraţie pentru toţi cei care l-au ascultat. A arătat că este posibil ca un popor să se elibereze prin non-violenţă, prin simpla încetare a supunerii faţă de englezi. Prin boicotarea calmă a dominatorilor, fără vărsări inutile de sânge.

Şi mai presus de acestea, a arătat ca chiar şi un om micuţ şi firav poate face orice, dacă crede şi dacă este hotărât.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Angela McAllister
Ilustraţii de Grahame Baker-Smith
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Simona Răuţă
48 pagini
cartonată
ISBN 978-973-88392-5-0

Condiţia esenţială atunci când vine vorba despre magie este să crezi. Pentru că lucrurile devin adevărate atunci când tu crezi că există, chiar dacă numai într-o lume suspendată în afară realităţii. Şi când e momentul cel mai potrivit pentru magie? Atunci când eşti mic, normal, pentru că, dacă ai puţin noroc, atunci crezi că toată lumea este frumoasă, că toţi oamenii sunt buni şi că lucrurile pot dispărea ca prin minune . Cei mari o numesc inocenţă; unii, mai răi, o numesc naivitate.

Însă noi ştim că asta înseamnă să fii copil şi câteodată mai trişăm. Închidem ochii şi grijile dispar tot ca prin minune, maşinile se transformă într-un carusel, salariul în vată de zahăr, oamenii supăraţi încep să cânte şi să danseze. Se numeşte magie şi o găseşti în orice, fie şi numai câte un strop.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Carte pentru copii]Carti de acelasi autor

• Leon şi Tărâmul de la Mijloc

Autor: Michael Curtis Ford
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Valentina Tache
534 pagini
ISBN: 978-973-724-231-0

Iată o sitiuatie cel puţin ciudată: am citit o carte despre care nu pot spune că are vreo valoare literară nemaipomenită- până la urmă este un roman istoric, despre un moment din viaţa Imperiului Roman care, după ştiinţa mea, nu se încadrează la “cel mai des amintite”. Mai mult, nici nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult: efectul acţiunii care nu e legată de război păleşte în faţa descrierilor kilometrice ale bătăliilor, ale armamentului, ale taberelor militare, hainelor şi tacticilor de luptă .

Prin urmare, mai mult decât un simplu roman istoric, eu am rămas cu impresia că Sabia lui Attila este un roman de război. Ceea ce, să fim serioşi, fiind o reprezentantă a sexului feminin, era puţin probabil să îmi placă. Şi chiar aşa s-a întâmplat- mai ales că mulţi istorici sunt de părere că bătălia descrisă, cea de la Chalons (Campi Catalaunici) din 451 d. Hr. a fost un carnagiu în adevăratul sens al cuvântului. Întrebarea care se pune automat este deci: de ce patru stele?

Pentru că nu pot trece cu vederea volumul de muncă pe care îmi închipui că l-a depus autorul, ca de altfel nici efortul acestuia. Sabia lui Attila nu este o carte uşor de citit deci bănuiesc că nu a fost nici uşor de scris. La care se adaugă faptul că îmi place când un autor se documentează intens pntru cartea lui. Arată interes faţă de cititor şi pasiune pentru subiectul tratat. Şi când îţi place atât de mult ceea ce faci, părerea mea este că nu are cum să iasă ceva prost.

Că să vă introduc puţin în lumea cărţii o să vă spun că ea porneşte de la un schimb de ostatici, foarte la modă în Imperiul Roman: două popoare aliate îşi trimiteau unul altuia de obicei prinţii moştenitori la tron. În acest fel erau siguri că nici unul nu îşi va încălca angajamentul, pentru că nu va risca să îi fie omorât moştenitorul. Aceeaşi a fost situaţia şi cu Flavius Aetius, fiul unui general roman, şi Attila, al doilea nepot al regelui hunilor, Rugila.

Cei doi au trăit printre militarii care curând aveau să devină rivali, au deprins stilul de viaţă şi tacticile de luptă, au învăţat limba şi cultura- ce-i drept, Aetius mai mult decât barbarul Attila. După 42 de ani, la mult timp după acest schimb, Flavius Aetius era cel mai influent om din Imperiul Roman de Apus, General Suprem al Legiunilor şi teroarea popoarelor barbare. Attila, pe de altă parte, era conducătorul celui mai de demut popor barbar, un imperiu în expansiune şi o ameninţare serioasă la adresa Imperiului Roman.

Sabia lui Attila este despre relaţia dintre cei doi rivali şi despre lupta decisivă care s-a dat între ei pe Câmpiile Catalaunice, în anul 451 d.Hr.. Un carnagiu, o desfăşurare incredibilă de forţe, o victorie aproape numai teoretică a Imperiului Roman, dacă luăm în considerare pierderile relativ egale suferite de cele două părţi. Insă în final oprirea expansiunii hunilor de către romanul crescut în acelaşi spirit cu al poporului pe care l-a învins.

Va las cu un citat din filosoful Damascius, care povesteste ce a auzit despre batalia de la Chalons: “no one survived except only the leaders on either side and a few followers: but the ghosts of those who fell continued the struggle for three whole days and nights as violently as if they had been alive; the clash of their arms was clearly audible”.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor