Autor: Lucian Blaga
Rating:
Editura: Semne
Anul apariţiei: 2006
213 pagini
ISBN: 978-973-624-427-8





Lucrare deosebit de interesantă în contextul filosofiei religiei, volumul lui Lucian Blaga apare în 1942 într-o perioadă în care ascuțimea penelor încă mai egala fervoarea tunurilor în ceea ce privește capacitatea de sa sfâșia liniștea Europei. Dezvoltându-și studiul pe ideile deja puternic fundamentate în scrierile sale despre cultură și cunoaștere, autorul realizează un adevărat tur de forță, parcurgând cele mai importante tradiții spirituale ale umanității.

Încă de la început, Lucian Blaga prezintă modul de analiză pe care îl va utiliza în cadrul volumului să, distanțându-se ab initio atât de viziunea rațional-pozitivistă, cât și de cea dogmatico-teologică. În acest sens, în introducere autorul declară dezideratul obținerii unei priviri de ansamblu asupra fenomenului religios, notând că ”o viziune de ansamblu presupune, oricum, daruri constructive, pe care empirismul științific le detestă dintr-o amărăciune neputincioasă sau dintr-o foarte condamnabilă prejudecată”, iar pe de altă parte ”poziția teologică față de fenomenul religios apare totdeauna alterată de credința că o anumită religie este privilegiată”.

[Citeşte în continuare pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]Carti de acelasi autor

• Teatru

Autor: Kawee Sri-Vesara
Rating:
Editura: Tiny Books
Anul apariţiei: 2000
24 pagini
ISBN: 974-7551-30-6





Am cumpărat Ten Simple Steps to Meditation de Kawee Sri-Vesara la târgul de carte Book Expo Thailand care a avut loc în Bangkok în 2007. Kawee Sri-Vesara este un scriitor thailandez, autorul unor cărţi interesante despre Thailanda, printre care ţin să menţionez One Thousand and One Things about Thailand, Travel in Thailand şi Museums in Thailand.

Cu toate că Ten Simple Steps to Meditation este o carte minusculă, lucru sugerat şi de editura la care a apărut, am găsit-o extrem de folositoare noului meu hobby. Faptul că autorul vorbeşte despre meditaţia religioasă, în speţă cea budistă, paşii descrişi pentru a ajunge la purificarea minţii (ultimul pas din cei zece) nu sunt chiar atât de diferiţi de meditaţia necesară practicării tirului cu arcul.

În continuare voi prezenta, succinct, cei 10 paşi descrişi de Kawee Sri-Vesara, precum şi modul în care aceşti paşi sunt relevanţi practicii tirului cu arcul.

1. Pregătirea

Meditaţia religioasă: Spălarea corpului; purtarea unor haine largi, comfortabile.

Tirul cu arcul: Igiena corporală; haine speciale, care nu vor sta în calea arcaşului în timpul antrenamentului.

Interesant de menţinat este faptul că, în timp ce pentru meditaţia religioasă sunt recomandabile haine largi care vor facilitae încrucişarea picioarelor, tirul cu arcul necesită o îmbrăcăminte cât mai mulată, pentru că astfel, şansele ca coarda arcului să atingă îmbrăcămintea se reduce drastic.

2. Locaţia şi împrejurimile

Meditaţia religioasă: Un loc liniştit şi departe de forfota de zi cu zi.

Tirul cu arcul: Poligonul de tragere; un luminiş din mijlocul pădurii, poate, locul preferat al călugărilor budişti care practică meditaţia cu seriozitate.

Cu toate că zgomotul de fond va fi un element de distragere a atenţiei, atât în meditaţia religioasă, cât şi cea cerută de practica tirului cu arcul, zgomotul de fond nu va mai influenţa practicantul după avansarea acestuia în tainele meditaţiei.

3. Postura

Meditaţia religioasă: Relaxat; cu picioarele încrucişate (lotus) sau sub şezut (seiza); cu spatele drept; cu mâna dreaptă în palma celei stângi, arătând spre cer; cu cele două degete mari atingându-se la vârf.

Tirul cu arcul: Relaxat; cu picioarele desfăcute la distanţa umerilor; cu umerii lăsaţi; cu mâna care ţine crosa extinsă; cu cotul mâinii care trage coarda arătând spre cer; cu degetul mic şi cel mare “ascunse” în palma care trage coarda; cu cele trei degete care trag coarda ferm ţinând coarda.

Părerea mea personală este că postura necesară tirului cu arcul este mult mai greu de stăpânit decât cea necesară meditaţiei religioase, dar, datorită faptului că practicantul stă nemişcat în timpul meditaţiei religioase, corpul simte mai repede o durere la nivelul încheieturilor.

4. Începerea meditaţiei

Meditaţia religioasă: Închide ochii (sau priveşte-ţi vârful nasului); respiră şi inspiră adânc, dar încet; recită cuvintele sacre (sau numără în timpul inspirarii şi expirării).

Tirul cu arcul: Inspiră şi expiră o dată după fixarea săgeţii pe coardă; ridică arcul inspirând adândc; coboară arcul pe linia ţintei expirând normal şi fixează umărul mâinii care ţine arcul în poziţia de tragere corectă.

Începerea meditaţiei religioase poate dura câteva minute, timp în care practicantul se pregăteşte spiritual pentru ceea ce urmează. Pregătirea pentru lansarea săgeţii durează doar câteva secunde, arcaşul respirând şi expirând doar de două ori pentru a ajunge în poziţia de tragere.

5. Respiraţia

Meditaţia religioasă: Respiraţia se face încet, dar cât mai adânc posibil. Câd inspiri, stomacul este “împins” în afară, iar la expirarea aerului din plămâni, stomacul se “turteşte”.

Tirul cu arcul: La tragerea corzii cu săgeata deja fixată, arcaşul inspiră adânc. Imediat după ce mâna care a tras coarda este fixată sub bărbie, arcaşul începe să expire încet. Săgeata este lansată când arcaşul mai are aproximativ 60% aer în plămâni, moment în care restul aerului este expirat dintr-o bucată.

O controlare riguroasă a respiraţiei ajută practicantul şi la menţinerea posturii descrisă la punctul al treilea. Practic, în cazul tirului cu arcul, toate mişcările braţelor trebuie să fie în armonie cu respiraţia.

6. Practica zilnică

Meditaţia religioasă: O sesiune zilnică de 10-15 minute pentru începători; sesiuni zilnice multiple de până la o oră, sau chiar mai mult.

Tirul cu arcul: Cu toate că timpul petrecut la antrenament este importnat, practica tirului cu arcul este cuantificată în numărul de săgeţi trase. Astfel, pentru un începător, care petrece mai mult timp cu detaliile posturii de dinainte şi din timpul tragerii, în două ore de antrenament se pot trage aproximativ 100 de săgeţi. Elevii avansaţi ajung şi la 1000 de săgeţi / antrenament.

Precum în orice disciplină, atât meditaţia religioasă cât şi tirul cu arcul au nevoie de multă muncă şi dedicaţie.

7. Prima fază

Pasul numărul şapte se referă la faza de eşec prin care fiecare începător trece la început.

Meditaţia religioasă: Mintea nu se poate concentra asupra rugăciunii sau a cuvintelor sacre datorită durerii cauzate de poziţia de meditare; zgomotul de fond întrerupe meditaţia; lipsa voinţei de a face meditaţie zilnic, etc.

Tirul cu arcul: Imposibilitatea de a ţine minte şi pune în aplicare detaliile necesare unei posturi perfecte; trimiterea săgeţii pe lângă ţintă; dificultatea găsirii momentului de pace de dinaintea lansării săgeţii.

Sfatul autorului şi cel antrenorului meu de tir cu arcul: “practice, practice, practice…”

8. Vizualizarea mentală

Meditaţia religioasă: Pentru creşterea nivelului de concetrare, practicantul trebuie să vizualizeaze o imagine religioasă (sau una pe care o venereză). În cazul meditaţiei budiste, este recomandată imaginea unei statuete a lui Buddha. Pentru crearea unei atmosfere relaxante, unii practicanţi aprind beţigaşe parfumate.

Tirul cu arcul: Arcaşul trebuie să vizualizeze ţinta, aceasta fiind în cele mai multe cazuri un cerculeţ galben în mijlocului unui panou aflat la 5, 18, 25, 70, 90 sau 120 de metri.

9. Eliberarea minţii de orice gând

Meditaţia religioasă: Acest punct poate fi atins doar după multă practică şi constă în debarasarea minţii de orice gânduri.

Tirul cu arcul: Coincide cu momentul de dinaintea lansării săgeţii, când dispozitivul ţintei este fixat în centrul cercului gablen.

10. Purificare minţii

Meditaţia religioasă: Mintea este purificată iar rezultatul este o profunzime a gândirii care va ajuta practicantul în rezolvarea problemei care a fost vizualizată mental la punctul opt. În cazul vizualizării unei imagini budiste, este posibil ca practicantul să ajungă la o înţelegere mai adâncă a divinităţii.

Tirul cu arcul: În momentul în care cel trei degetele care ţin coarda eliberează săgeata, mintea este tot una cu săgeata care zboară spre ţintă. Arcaşul urmăreşte pentru câteva secunde zborul săgeţii, care, în final, se înfige în ţintă, imaginea vizualizată în mintea practicantului.

Cei care ajung cu succes la pasul numărul zece, au atins primul stadiu al meditaţiei religioase, numit Samatha-bhavana. De aici, practicantul îşi poate dezvolata propriile tehnici de concentrare şi contemplare, scopul fiinal fiind acela al intrării în Nirvana şi, astfel, al întreruperii ciclului karmic. Pentru arcaş, trimiterea unui set de 12 săgeţi în cerculeţul galben al ţintei înseamnă medalia de aur.

Cărticica Ten Simple Steps to Meditation de Kawee Sri-Vesara se încheie cu enumerarea a câtorva centre şi temple de meditaţie budistă din Thailand, precum şi cu o listă de recomandări de cărţi pe aceeaşi temă.

Fie că medităm pentru a atinge o pace spirituală, fie că medităm pentru a perfecta un exerciţiu fizic, sau fie că medităm pentru a ne ascuţi mintea, cartea thailandezului Kawee Sri-Vesara este un ghid succint, în care fiecare practicant va găsi, poate, exact ceea ce caută.

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Monahul Moise
Rating:

Cartea despre Valeriu Gafencu stătea de multă vreme în biblioteca mea, totuşi, nu mă puteam convinge să mă apuc de ea. Acum cred că nici nu aş fi fost pregătită să cunosc toate tainele ei, să intru în atmosfera închisorilor comuniste şi să cunosc lumina pe care martirii din celule au ştiut să o aprindă în sufletele lor, în ale celor apropiaţi lor şi în întreaga ţară. Indiferent de gradul de cultură şi cunoaştere al celor ce vor citi cartea, ea va rămâne o înlănţuire de taine şi un joc de lumini ce nu poate fi cuprins cu ochiul minţii. Cartea trebuie citită nu cu luciditate, ci cu credinţă, cu pregătire pentru a descoperi lucruri uşor de catalogat astăzi ca fiind „iraţionale” sau „imposibile”.

Valeriu Gafencu

Cartea se împleteşte în jurul destinului lui Valeriu, un tânăr basarabean student la Drept în Iaşi, arestat la numai douăzeci de ani pentru „activitate legionară” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. O viaţă de om. Totuşi, povestea vieţii nu începe cu închiderea lui, ci îl cunoaştem pe Valeriu mai întâi în familia sa, o familie în care a dominat iubirea şi buna înţelegere. În repetate rânduri, Valeriu vorbeşte cu drag mare despre părinţii săi, al căror exemplu de dragoste şi jertfelnicie l-a marcat încă din copilărie. Când începe prigoana comunistă, tatăl îşi trece familia în România, dorind să-i ştie în siguranţă. Apoi, el se întoarce în Basarabia, spunând că nu-şi poate trăda ţara, deşi ştie că se îndreaptă spre moarte sigură. Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? este întrebarea pe care Tuţa i-o adresează lui Valeriu înainte de a se întoarce în Basarabia, iar Valeriu nu va încerca să-l oprească. Mai mult decât atât, mărturisirea cutremurătoare de la graniţă a tatălui va avea cu siguranţă un efect puternic în asumarea jertfei pe care şi Valeriu va fi chemat nu după mult timp să o facă.

Student eminent şi apreciat, căruia i se prevedea un viitor strălucit, Valeriu este însetat după idealurile unei vieţi bune, drepte, orientate în şi spre Dumnezeu. Astfel, elanul său tineresc îşi va găsi un adăpost statornic în Mişcarea Legionară, de care nu se dezice nici după scoaterea ei în ilegalitate. Pentru continuarea acestei mişcări, Valeriu e arestat şi trimis la Aiud. Despre prima parte a detenţiei sale, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată mamei: Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii idealului. Mai cutremurătoare este, însă, mărturia chinurilor grele de la începuturi: Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La Aiud, Valeriu se va alătura grupului din jurul bădiei Trofin, grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. „Misticii” – cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere, puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste. Aceştia încercau să aplice în viaţa lor învăţăturile Sfinţilor Părinţi – practicau rugăciunea inimii, spovedania colectivă, citeau din Sfânta Scriptură şi se sprijineau pe drumul spinos şi îngust al mântuirii. Nu erau priviţi cu ochi buni de toată lumea, mai ales că erau consideraţi de către unii legionari mai astringenţi ca fiind trădători ai direcţiei legionare prin smerenia de care dădeau dovadă. De fapt, ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme – cum spune un capitol al cărţii – înţelegând că scopul suprem al vieţii este apropierea de Dumnezeu şi refacerea asemănării cu El, asemănare cu care am fost înzestraţi încă de la început, dar care s-a alterat din pricina păcatului.

În timp, mulţi dintre oponenţii sau defăimătorii lor vor înţelege poziţia mai înaltă pe care se aflau nevoitorii din jurul bădiei Trofim. Mai mult decât atât, închisoarea a fost pentru mulţi legionari un filtru, un aparat de modelare a sufletelor lor după preceptele creştine. Deşi aveau fond bun şi idealuri mari, legionarii au exagerat prin conştiinţa cinstei ce trebuia apărată cu orice preţ – chiar şi cu cel al vieţii. „Misticii” de la Aiud au înţeles această exagerare şi s-au lepădat de ea. Chiar neînţeleşi la început, ei vor servi, în timp, drept modele şi pentru ceilalţi legionari care vor căuta îndreptarea şi apropierea de Dumnezeu şi vor contribui, de asemenea, la schimbarea opiniei unor duşmani ai legionarilor despre mişcarea lor. Astfel, Romulus Dianu, subdirectorul ziarului Curentul, care nu o dată înfierase mişcarea legionară, îi mărturiseşte lui Nicolae Goga: (…) să ştiţi că ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. Şi aceasta în urma întâlnirii la Aiud cu arestaţii din 1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală.

Grupul de la Aiud s-a destrămat prin mutarea deţinuţilor la alte închisori. Cartea urmează drumul vieţii lui Valeriu, care va ajunge la Piteşti, însă va scăpa de colţii negri ai reeducării, fiind mutat la închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, căci era bolnav de T.B.C. Aflăm despre această închisoare-sanatoriu că a fost polul opus al Piteştiului, un centru de lumină şi de înaltă trăire duhovnicească, o adevărată enclavă în istoria gulagului comunist. Bucurându-se de mai multă libertate şi de posibilitatea de a se plimba dintr-o cameră în altă, deţinuţii de la Târgu-Ocna se apropie mult sufleteşte unii de ceilalţi, ajungând la binecuvântate stări de comuniune. Acolo, fiecare se jertfeşte după măsura puterilor sale. Unii dintre deţinuţi, mai puţin bolnavi, fac de gardă la paturile celor grav bolnavi, alţii iau asupra lor munca grea de a spăla rufele tuturor, deşi multe dintre ele erau pătate de puroi, şi ei trebuiau să le spele afară, fie vară, fie iarnă. Unii cedau streptomicina primită de acasă pentru a salva vieţile altora – cum s-a întâmplat cu Valeriu şi pastorul Wurmbrand. Alţii mestecau şi înmuiau hrana pentru cei care nu mai puteau face nici măcar atât. Dragostea a înflorit în toată puterea în acea închisoare, iar unul dintre deţinuţi, în „vacanţa dintre două închisori”, mărturisea: Mi-e dor de Târgu-Ocna.

Martirii aceştia au transformat închisoarea în mănăstire. Lipsurile impuse ei le-au transformat în voturi monahale. În închisoare, între cei patru pereţi ai celulei, au pornit în căutarea lui Dumnezeu, ajungând pe culmi nebănuite şi negândite de noi, cei liberi. Deşi întemniţaţi trupeşte, erau mult mai liberi decât suntem noi astăzi. Lacrimile şi suferinţele, frigul şi foamea le-au transformat în cântări de laudă şi poezii. Mulţi dintre ei, cum e şi cazul lui Valeriu, nu au mai ajuns să cunoască libertatea lumii acesteia, dar rugăciunile lor şi credinţa tare i-au purtat în libertatea cerească.

O carte de istorie şi un pateric. Chinuri negre şi înălţătoare literatură. Întemniţarea vieţii şi libertatea Dorului de Cer. Dragoste, suferinţă şi jertfă.
Sfinţii noştri, ce-şi aşteaptă canonizarea.

Scris de Raluca Toderel
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Claudio Rendina
Rating:
Editura: All

Într-una dintre părţile Trilogiei culturii, Lucian Blaga sublinia natura mixtă a absolutului propus de creştinism, capacitatea lui de a oferi o metafizică pământească, de a combina denecuprinsul cu felia vremelniciei. Acest caracter bipolar, transcendenţă şi realitate, se realiza perfect în persoana-dumnezeirea lui Isus. Fiecare dintre creştinisme a adaptat apoi această natură cerinţelor lui inerente, cerinţe care veneau dinspre firea poporului de care se legase: ortodoxismul a completat inaccesibilul cu viaţa, organicul, protestantismul cu libertatea-independenţă a deliberării iar catolicismul cu statul şi tot ce derviă din acest concept. Catolicismul a construit în interiorul religiei o structură statală, a pliat divinul pe termeni ca: ierarhie, disciplină sau supunere.

Ori aceaste fundamente nu pot fi descifrate prin simple luări aminte, reconstruirea statului în interiorul catolicismului nu se supune unei verificări schematice, chiar dacă, de exemplu, explicaţiile aduse de Lucian Blaga pot părea suficiente. Ne amintim din şcoli că majoritatea manualelor, oricât de stufoase, veneau la pachet cu celebrele culegeri. Astfel ne-a apărut şi masiva lucrare a lui Claudio Rendina: o culegere de exerciţii. Pentru a învăţa marea tablă de operaţii religioase, pentru a putea fi stăpâni pe abstractul lor matematic, avem nevoie de concretizări, de exerciţii, de aplicaţii.

Înspre ce altceva să ne îndreptăm, deci, privirea dacă nu înspre istorie, acel domeniu al materializării prin excelenţă? Ce alt cadru întrupează marile teorii dacă nu realitatea, fie ea trecută? Papii. Istorie şi secrete funcţionează în aşa fel.

Centrul catolicismului a rămas şi astăzi Roma, o poziţie nu atât teritorială cât una spirituală, altfel spus, un centru tradiţional care unifică, dar în primul rând îndeplineşte, desăvârşeşte. Să observăm pentru început că ea înseamnă pentru catolici, chiar şi în vorbirea comună, deopotrivă Sfântul Scaun, Biserica Catolică şi Suveranul Pontif. Când arhiepiscopul Bizanţului „privea cu speranţă înspre Roma”, el îşi punea nădejdea („upovăinţa”) în fiecare dintre cele trei componente şi în toate întregite.

Istoria acestei neschimbătoare triade a început simplu. Sf. Ioan (1, 42) relatează cum în luna martie a anului 28, Isus l-a privit insistent pe Simion, un simplu pescar, şi i-a spus: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei chema Chifa [piatră, în ebraică, care a dat Petru]”. Numele său era de acum altul, însă Petru nu putea înţelege semnificaţia acestei schimbări. Epifania avea să se petreacă mai târziu, când Isus va face pentru el minunea pescuitului relatată de Luca (5,8). Petru va spune: „Doamne, pleacă de lângă mine, căci sunt un om păcătos!”. Răspunsul, chiar dacă adevăratul efect îl va avea după Înviere, avea să fie întemeietor al unei religii: „Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni”. Într-adevăr, pe această piatră va naşte Biserica, „pe care porţile iadului nu o vor birui”. Petru primea cheile Împărăţiei cerurilor şi devenea astfel primul papă, Biserica pornea în istorie.

Dar ştim că istoria nu-şi schimbă fiinţa deodată cu faptele ei, ştim că „ceasul bate, loveşte şi vremea stă, vremuieşte”. Începând cu Sfântul Petru, şi până în periada jumătăţii de secol al IV-lea, problemele Bisericii şi ale episcopilor săi au fost de altă natură decât cea divină (punem, asemenea autorului, semnul de egalitate între „episcop al Romei” şi „papă”). Credinţa avea puritatea debutului, propăvăduirea ei întâlnea însă obstacolele ce vin odată cu acesta. Legitimarea Bisericii în condiţiile înălţimii politice a Imperiului roman a cunoscut obstacolul persecuţiilor, mai ales spre sfârşitul secolului al III-lea, când Diocleţian a încercat reactivarea unor vechi culte politeiste şi a promulgat cele 4 edicte anticreştine. Menţinerea unităţii tuturor bisericilor creştine şi a superioriăţii celei de la Roma în probleme de disciplină ecleziastică, la fel, avansa stângace în împotrivirea vremii.

După decretul din 313 d. Hr. al lui Constantin şi înlăturarea arienilor (prima erezie „serioasă” cu care s-au confruntat papii) lucrurile ar fi trebuit să prindă avântul „instituţionalizării” bisericii. Acest termen, cu conotaţii nefericite, este foarte semnificativ, fiindcă edictul împăratului roman a fost cel care a dat naştere unei noi năzuinţe bisericeşti: constituirea ca instituţie, aşadar ca puterea temporală, laică. Am scris „ar fi trebuit” deoarece papii în timpul cărora s-a petrecut miraculoasa schimbare nu s-au ridicat la înălţimea vitalităţii lui Constantin. Sf. Miltiades (311-314) şi Sf. Silvestru (314-335) au semnat un pontificat gol, neatenţi parcă la imensa oportunitate istorică. Aproape un secol mai târziu, papa Inocenţiu va nota prima intervenţie laică, atunci când va purta discuţii cu împăratul Honorius pentru rezolvarea problemei goţilor. Încă şi mai târziu, în timpul pontificatului lui Leon I cel Mare, papa va deveni defensor urbis, va începe ambiţia puterii temporale. El va purta negocieri directe cu Attila şi îl convinge să nu atace Roma. Lumea va trebui aranjată conform dorinţei divine (proiectul creştin cere, implicit, unificarea lumii), aşa cum divinul va trebui aranjat conform structurii statale.

Scăpând de împărat, după căderea Imperiului din Occident, papalitatea „s-a simţit aproape obligată” (după formularea lui Lucian Boia) să-şi înceapă ascensiunea pe terenul laic. Însă ceea ce s-a terminat ca avantaj avea să înceapă neprielnic: Constantinopolul va fi din ce în ce mai critic la adresa supremaţiei Bisericii de la Roma, care acum, „rămasă fără împărat, era un oraş uitat de provincie”. Altfel spus, papii au adus o formidabilă consistenţă fără a mai obţine şi plusul cantitativ, fără efecte extrateritoriale. Cu francii şi longobarzii în nord, goţii la porţile Peninsulei şi ruptura ecleziastică de Biserica orientală (stabilită, în mod tradiţional la începutul secolului al V-lea), Roma îşi pierde orice funcţie politică. Devine „stat clerical”. Bizanţul nu mai avea niciun interes în zonă (cu atât mai puţin unul militar, de apărare), aşa încât tot ce le mai rămăsese romanilor se îndrepta exclusiv spre slujirea Bisericii. După cum notează autorul, romanii trăiau într-un „imens azil”. Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost de ajuns, 16 iulie 622 (data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina) înseamnă şi începutul erei musulmane.

Urmările au venit de la sine: ca stat, papalitatea trăia abulic. Aproape toţi papii sunt aleşi prin dispute, „rezolvate” deseori prin crime, război civil sau asedii. Concomitent cu o nefirească perioadă de desfrâu arătat de episcopi, toate forţele posibile încercau acapararea Scaunului Pontifical: clerul, împăratul (mutat la Constantinopol), comunitatea de credincioşi, armata, senatul, magistraţii, ba chiar şi regatul got sau longobard.

Prin vocea papei (Ştefan al II-lea), la sfârşitul secolului al VII-lea (756) Roma (ceea ce poate fi de-acum încolo echivalentul unei Italii ingenue) se adăposteşte sub aripa lui Pepin, regele francilor, act care a însemnat concesionarea puterii temporale. Carol cel Mare, urmaşul lui, se autoproclamă „rege al francilor şi longobarzilor” dar şi „patricius Romanorum”. Această subordonare avea să dureze mai puţin de două secole şi va fi înlocuită în secolul al X-lea (963) cu dominaţia lui Ottto I al Germaniei asupra nordului Italiei. Casa de Saxonia impune de-acum rânduiala Bisercii, chiar cu mici excepţii, dovadă fiind chiar primul bărbat de origine germană ajuns pe Scaunul Pontifical (Grigore al V-lea).

Dacă perioada cruciadelor a mai stabilizat oarecum statul papal, măcinat de conflicte interioare între diferite familii aristocrate care-şi impuneau puterea economică în zona clerului, Reforma avea să schimbe cu totul climatul politic. Luxul în care se învăluise clerul superior ca şi cauză imediată şi dorinţa de întoarcele la principiile originare ale creştinismului drept obiectiv, acestea au făcut ca statul papal să fie, pentru prima dată cu o asemenea amploare, contestat în domeniul ecleziastic. Republica Romanorum pierde supremaţia autorităţii divine. Nu trebuie uitat că, în această vreme, conceptul de libertate lua fiinţă, fiind foarte slab susţinut de individualismul creştin al omului în faţa lui Dumnezeu. Protestanţii vroiau libertate în faţa clerului, fiindcă cea raportată la transcendent devenea inutilă.

Dezarmarea politică avea să se desăvârşească la începutul secolului al XVII-lea, când Istoria părea inversată în ponciful modernităţii: nicio vreme nu mai vremuia, ci timpul trecea ascendent către o nouă divinitate, Progresul. Mai exact, după pacea de la Westfalia din 1648, papii s-au văzut puşi în situaţia de a renunţa complet la atributele temporale. Subiectivitatea lor a început să fie pusă în discuţie în contextul în care negocierile au dat forţă principiului non-ingerinţei. „Nimeni nu se mai amestecă în treburile interne ale celuilalt” iar Sfântul Scaun, ca model, trebuia să respecte această sentinţă câtă vreme aproape nimeni nu o făcea. Iată o situaţie ciudată: papii cedau felia vremelniciei şi priveau duşmănos înspre un dicton care astăzi apare ca fiind dintre cele mai fireşti. „Salvarea” a venit după al Doilea Război Mondial, când modelul Chartei ONU exclude forţa ca principiu de legitimare şi ierarhizare internaţională. Iată o situaţie şi mai ciudată: papii îşi atrbuiau o forţă (numită docil „concordat”) în situaţia în care nimeni altcineva nu dispunea de ea. Vorbim, desigur, despre o forţă spirituală, însă transpusă în act, acela de mediere între state, ea capătă cel mai consistent conţinut politic.

Istoria papilor se opreşte pentru lucrarea lui Claudio Rendina la Ioan Paul al II-lea. Este o lucrare voluminoasă (246 de pontificate în 840 de pagini), redactată cu o descurajantă densitate. Însă sfârşeşti prin a te juca. Termini de citit şi redeschizi în minte cartea aleatoriu, comparând diferiţi papi, diferite situaţii internaţionale, compari religii şi dumnezei, pui faţă în faţă mileniile omenirii, le laşi să se joace şi să se certe, realizezi „de ce”-uri şi pui cap la cap strigând pe alocuri „aham!”. Dacă nu ai aceast obicei ludic (cu, ce-i drept, accente sadice, dat fiind că va trebui să redescompui solidul lucrării), cartea va obosi. Istoria papilor nu este fulminantă şi provocatoare ca marile istorii ale Occidentului, tocmai pentru că îşi asumă importanţa bineştiută, în plictisul solemn pe care îl degajă.

Scrisă de Octav Popa

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon
Editura : Logos
Rating:

Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).

În răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un nou climat. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “la patru mâini” de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică sau slogan publicitar.

A treia forţă: România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea lui Hurduzeu şi Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Hurduzeu şi Platon mărturisesc, vorba lui aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.

[Citeşte întregul articol pe secţiunea de Ştiinte Umaniste şi Religie]Carti de acelasi autor

• Economia libertăţii
• Măsura vremii: îndemn la normalitate
• Cine ne scrie istoria?
• Unabomber: Profetul ucigaş
• Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley

Autor: Romano Battaglia
Rating:
Editura: Rao

Cadrul epic şi uimirile preliminare

Cartea O inimă curată a lui Romano Battaglia conţine în prezentarea sa preliminară două uimiri: una a prefaţatorului Mario Luzi care se miră de paginile frumoase ce urmează, alta despre ce înseamnă totuşi a avea “o inimă curată”. Avem drept cadru epic o mânăstire montano-maritimă italiană, un călugăr de 90 de ani care îşi petrece o parte din zi sub un cireş veşnic înflorit, bucuria unei cure de împăcare interioară.

Chei de lectură…

Romanul acesta nu poate fi citit decât în cheia aventurii interioare sau a efortului de înţelegere a unei personalităţi, exclusiv prin dialog şi prin renumele de care se bucură între cunoscuţi. Este de asemenea o pledoarie a inteligenţei naturaliste, deoarece toţi cei şapte călugări ai schitului îşi caută bucăţica lor de linişte în activităţi simple, pronunţat bucolice: tăierea ori îngrijirea copacilor, grădinăritul, creşterea albinelor.

Micropildele – substanţa tare a cărţii

Partea fascinantă a acestei cărţi – pentru cine nu caută pagini scrise în maniera lui Tudor Opriş – se datorează în opinia mea, micropildelor presărate ici-colo, destul de numeroase pentru a-ţi întreţine curiozitatea până la sfârşitul cărţii, ba chiar îndeajuns de profunde cel puţin pentru o relectură parţială.

Leacuri mânăstireşti

Să nu uit să pomenesc şi de atmosfera vindecătoare sufleteşte de aici, în spaţiul schitului putând fi regăsite alinări de neobţinut nici cu eforturi financiare mari. Contra stresului ni se recomandă simplitatea, contra răutăţii oamenilor ne este dat leacul apropierii de natură, contra senzaţiei noastre de neputinţă continuă este sugerată realizarea de tip nemţesc a lucrurilor mici, cotidiene într-un mod foarte serios.

Oglindiri

Este în fond o idee utilizată şi de marketing prin termenul de focalizare. Dar aici atenţia este îndreptată în loc de un anumit produs vandabil, spre o anumită activitate care să facă plăcere şi să obsedeze. Un călugăr ştia total despre copaci, altul despre păsăret, unul despre muncile câmpului. Poate că mânăstirea aceasta nu e pentru narator decât o oglindă de Veneţia în care în sfârşit are posibilitatea de a vedea limpede care e rostul său pe lume.

Pilda orientală

Intenţia mea era să pun întâmplarea care m-a fascinat la începutul recenziei. Erau însă prea multe idei în cap, o coadă dezordonată, aşa că abia acum îi pot permite accesul narativ. Este o pildă de gen oriental:
Un profet este aşteptat cu înfrigurare de discipolii săi deoarece vorbea cu ei doar o dată pe an. Când acesta apare, primul lucru care îi întreabă este: “Ştiţi despre ce vreau să vă vorbesc?” Discipolii îi răspund disciplinaţi că nu au habar. “Atunci nu are sens să vă spun că nu o să pricepeţi” le-a răspuns şi a plecat.
La următoarea întâlnire, discipolii după ce au convenit dinainte, au răspuns toţi afirmativ. “Atunci – le-a răspuns profetul – iar n-are sens să vă spun, fiindcă nu v-aş putea comunica nimic nou”.
In sfârşit, o a treia oară, tot discutând înainte, discipolii au răspuns o parte da, o parte nu la întrebarea iniţială. “Atunci – le-a răspuns pentru ultima oară profetul pe care ulterior nu l-a mai văzut nimeni – cei care au răspuns da să-i înveţe pe cei care au răspuns nu despre ce aveam de gând să vă comunic”.

Exegeza mea

Pilda aceasta apare între cele despre care bătrânul călugăr, oarecum eroul cărţii, îndeamnă la reflecţia asupra lor. Din păcate, o interpretare mulţumitoare n-am găsit lecturând mai departe, poate că autorul a vrut ca şi noi cititorii să ne bucurăm de oarecare mister şi de căutarea personală a legăturii dintre noi şi răspunsurile în răspăr ale acelui profet.

Eu am simţit că de fapt Profetul a spus că nu poţi afla adevărul pe căi mincinoase (cum era în situaţiile doi şi trei) şi nici să fii total ignorant (cum era în situaţia unu). Că s-ar putea de fapt discipolii, adică noi înşine, să nu fie dispuşi să asculte şi că oricine aşteaptă un răspuns al altuia la propria căutare de fapt evită adevărul cunoaşterii de sine.
Hm. Joaca de-a interpretarea. Sunt ceea ce se cheamă broderiile critice ale întâmplării narative.

Observaţii finale

1. Majoritatea pildelor sunt extrase din înţelepciunea orientală, deşi într-un cadru mânăstiresc catolic.

2. Iată şi o întrebare încuietoare al cărei răspuns nu m-a satisfăcut în carte: “De ce Dumnezeu a permis existenţa atâtor religii?” Eu m-am gândit la un răspuns simplu: de fapt nu există o mulţime de religii. Este fie credinţa ta, fie orice altceva pe care-l foloseşti ca pretext pentru a-ţi refuza credinţa.

3. Si un amănunt de ordin compoziţional care mi-a displăcut – prezenţa unor citate care de fapt nu lămureau nimic şi nici nu conţineau cine ştie ce paremiologii tulburătoare. Erau şi ele acolo, inodore, incolore, nonideatice.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Colin Wilson
Rating:
Editura: Pro Editură şi Tipografie

„Evoluţia umană a fost prea rapidă; procesele ei au devenit prea complicate pentru binele ei. Dar ele pot fi simplificate. Conştiinţa poate fi făcută să privească spre ea însăşi pentru a înţelege procesele vitale şi îmboldurile procesului de evoluţie.”

Tratatul lui Colin Wilson despre ocult este condus de o forţă copleşitoare, de dorinţa exprimării unor idei mari şi importante, idei greu de pus în cuvinte. Tânărul Furios al Angliei anilor 1950 încarcă orice paragraf cu o infuzie puternică de personalitate, croindu-şi drum prin coridoarele întunecate ale magiei şi propunându-ţi să le străbaţi alături de el, cu promisiunea că o să te scoată afară mai luminat.

Traseul de 600 de pagini este însă mai încâlcit decât pare. Apărută în 1971, cartea rămâne şi astăzi cea mai cuprinzătoare din domeniu. Titlul ei în engleză, The Occult: A History, nu reflectă realitatea, deoarece Wilson nu se mulţumeşte doar cu înşiruirea unei istorii a magiei, ci încearcă să o prezinte în sprijinul propriei lui teorii despre viitorul evoluţiei omului.

Această teorie este bazată pe Facultatea X, explicată foarte simplu în prefaţă: „Cred că într-o zi omul va avea un al şaselea simţ, cel al scopului vieţii, direct, nu subînţeles”. Această facultate trebuie folosită pentru a combate îngustarea conştientului unei rase care a ales să ignore „forţele nevăzute” ale universului, încrezându-se în raţiunea şi ştiinţa umană, care propovăduieşte un univers „mort, mecanic”. Ignorând aceste forţe, omul a pierdut vederea de ansamblu şi s-a lăsat prins în „banalul cotidian”. Wilson susţine că omul „trebuie să se întoarcă la nivelurile ascunse ale sinelui său, la ceea ce este ocult, la înţelesuri pe care până acum nu le-a putut percepe, căci erau prea subtile”, pentru a recăpăta acea imagine de ansamblu pierdută.

În prima partea a cărţii Wilson îşi expune câteva din convingerile sale legate de problemele oculte, discutând despre conexiunea pe care un om creativ o are cu subconştientul său. A doua parte este istoria efectivă. Wilson prezintă câţiva dintre marii magicieni sau adepţi ai ocultului (Crowley, Nostradamus, Rasputin, Agrippa etc.) şi încearcă să traseze nişte legături între ei. Însă istoria sa este grupată mai mult „tematic” decât cronologic, suferind de o dezorganizare pe alocuri zăpăcitoare şi putând fi pe alocuri mai ocultă decât ce încearcă să prezinte. Partea a treia începe cu discuţii despre vrăjitorie, licantropie şi fenomenul poltergeist, şi se încheie cu concluzii asupra teoriei de la început.

Cartea este într-adevăr cuprinzătoare şi se vede că Wilson a făcut cercetări serioase asupra domeniului şi ştie despre ce vorbeşte. Teoria pe care a formulat-o în decursul acestor cercetări este şi ea interesantă, dar rămâne la latitudinea fiecărui cititor să o analizeze. Datorită volumului imens de informaţie şi felului neortodox de prezentare din partea a doua, Ocultismul poate să pară pe alocuri ca o înşiruire de fenomene stranii şi coincidenţe suspecte, dar Wilson reuşeşte de cele mai multe ori să le pună în context şi încearcă (poate un pic prea mult) să convingă cititorul de existenţa acelor forţe nevăzute. Ocultismul este o carte vitală oricui este interesat de domeniul vast al magiei adevărate şi nu pot decât să respect efortul imens pe care l-a făcut Colin Wilson în cercetarea şi scrierea ei.

„În ultimele secole, ştiinţa ne-a dat de înţeles că universul este mult mai ciudat şi mai interesant decât credeau strămoşii noştri. E amuzant să te gândeşti că s-ar putea să fie chiar şi mai ciudat şi mai interesant decât sunt dispuşi să admită oamenii de ştiinţă.”

Scrisă de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

[Citeşte partea I]

„Te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?”

Această regrupare, care începe să aibe un sens, vine să continue ceea ce cu un termen obişnuit se numeşte tradiţie, ea fiind un ansamblu de idei, credinţe, datini, achiziţii spirituale şi comportamentale care ne stimulează s-o continuăm prin depăşire, s-o considerăm suport al făptuirilor prezente şi consilier, având şi rolul de a ne legitima demnitatea şi poziţia noastră de parteneri în dialogul cu oricare dintre culturi. Termenul înglobează şi ceea ce a rezitat în timp şi cosntituie o permanenţă a spiritualităţii noastre, adică valorile recunoscute, omologate şi consacrate, de unde şi funcţia lor de reper şi de punct de pornire pentru noi creaţii româneşti ale generaţiei actuale de intelectuali.

La ora actuală, mimăm libertatea şi democraţia, care nu sunt ale noastre, pentru că nu le-am deprins în organicitatea lor reflexă, cum nici dialogul nu-l putem purta cum se cuvine pentru că nu avem exerciţiul lui. Întrucât s-a trecut abrupt de la monologul regimului totalitar, orientat univoc spre masa de ascultători, la vacarm. De unde ar urma, după ce se va consuma energia risipită în el, ciclul dialogului autentic pe care Dan Puric îl anunţă, şi îl anunţă indicând temele timpului nostru.

Este greşit, credem, ca o generaţie să creadă că lumea se sfârşeşte cu ea iar cealaltă că lumea începe cu ea. Tudor Vianu formula, într-un loc, întrebarea cheie „te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?”

Regândirea în actualitate a valorilor trecutului nu e totuna cu demolarea şi denaturarea lor, fie că e vorba de idei, de opere, de instituţii sau de oameni iluştri. Gândind azi trecutul, se pare că trebuie să precizăm, în cazul nostru, despre care Românie vorbim, pentru că există una profundă, ca un fluviu şi una ca spuma valului. Tot aşa cum există, după unii teoreticieni, două Franţe, una lungă şi alta scurtă. Şi tot aşa putem să ne extindem la Europa: despre care Europă vorbim?

Paul Valéry ne oferă un model cel puţin demn de luat în seamă al spiritului european: acesta se regăseşte unde sunt întrunite inextricabil a) filosofia şi cultura greacă, b) dreptul roman şi c) creştinismul. Prin urmare, nu e vorba, în primul rând, de o geografie propriu-zisă (fizică), ci de una spirituală. Reconstrucţia recentă a Europei (UE) este, cum foarte bine subliniază Dan Puric, bine-venită numai prin latura ei administrativă, juridică şi economică. Căci nu poate să se dizolve în această construcţie sensibilităţile polifonice ale popoarelor cristalizate milenar. Dan Puric pune accentul în cartea sa pe diferenţe, fără a respinge ceea ce ne asemănă şi ne uneşte cu Europa. Pentru că dialogul între culturi nu poate să se constituie în vederea cunoaşterii reciproce a părţilor dialogale decât considerate ca entităţi bine conturate. Altfel urmează tăcerea: putem constata că în discursul politic de azi mai mult se pronunţă decât se aplică ideea aristotelică privitoare la unitatea în diversitate. Prin extensie, la originea omenirii întregi stă umanitatea omului, dar ea se manifestă diversificată în forma grupurilor, comunităţilor, popoarelor, care au la rândul lor o conştiinţă de sine cristalizată într-un epos, într-un mithos, într-un logos, într-un tragos şi într-un ethos.

Cine este superior şi cine este inferior, cel care rămâne prizonierul propriului sistem de valori sau cel care caută să înţeleagă alte culturi şi să intre în dialog cu ele?

Dialogul nu este un moft cultural sau antropologic, ci una din sursele importante ale rafinării gândirii şi fertilizării cunoaşterii. Atunci, când şi unde gândirea dialogică devine regentă, avem o cultură dinamică şi bine conturată. Altfel spus, dialogul nu este un concurs de sărituri fie ele în lungime sau în înălţime.

Prin natura ei, gândirea de acest tip trebuie să-şi traverseze hotarul către „celălalt” pentru a se oglindi şi a se expune, ieşind astfel din ţarcul narcisistic. Va afla acolo că aceeaşi lume se poate vedea şi altfel, că deci viziunea unică şi absolută este reductivă. „Celălalt” însă, ca destinatar, nu cred că trebuie să aştepte să fie cunoscut, ci să aibe şi el iniţiativa dialogului. Tocmai această iniţiativă a întreprins-o – dar deocamdată de unul singur – în ultima vreme Dan Puric, arătându-ne cine suntem.

Din textul său reiese cu limpezime că trufia unora faţă de spiritualitatea noastră nu este de bun augur şi că toate viziunile asupra lumii sunt fiinţări ale „Cum?”-ului heideggerian întru întregirea Fiinţei şi în acelaşi timp, interogaţii semnificative. În treacăt fie spus, numai pentru cine ignoră sau vrea să ignore istoria ţării noastre, cultura română a început cu UE.

Ne tânguim că nu suntem cunoscuţi în afară, dar noi înşine nu am făcut destul pentru aceasta deoarece ne-a lipsit sentimentul ca imbold. Şi nu este de mirare faptul că nu suntem consideraţi în funcţie de natura şi valoarea spiritualităţii noastre dacă nu uităm că dialogul cu Vestul a fost întrerupt aproape cincizeci de ani. Dar o mirare amestecată cu indignare te cuprinde când auzi voci dinăuntru prin care se denigrează valorile naţionale. Cum ar reacţiona un italian dacă i-ai spune că Dante e un autor minor, unui german că Goethe este unul modest, unui englez că Shakespeare nu e original, unui francez că Descartes s-a marginat la îndoială sau că însuşi Carol cel Mare nu e aşa mare, unui rus că Dostoievski, Tolstoi şi Cehov sunt vetuşti pentru că au scris în secolul al XIX-lea, ca şi Eminescu.

S-ar mai putea adăuga o nuanţă la această imagine. Se constată o atitudine de minimalizare din partea occidentului, în ceea ce ne priveşte, pe care am pune-o pe seama necunoaşterii, şi ca atare şi unele îndoieli privind calitatea noastră de parteneri de dialog. Imperativul momentului este tocmai reînnodarea acestei comunicări cu mai multă flexibilitate şi deferenţă reciprocă pentru că, într-adevăr, acesta nu poate exista între (un) superior şi inferior. Dar vrem să aragem atenţia asupra unui aspect de maximă importanţă: dacă dialogul dintre Vest şi Răsărit a fost întrerupt sau viciat, de vină a fost occidentul prin lipsa de curiozitate şi interes în a cunoaşte cultura de care noi aparţinem. Pentru că numai cunoscuţi şi apreciaţi la adevărata noastră valoare, se va putea restabili schimbul cultural şi spiritual între noi şi Vest. Altfel, atitudinea lor ar semăna cu trufia.

Tudor Vianu, în Studii de filosofia culturii , face următoarele aprecieri: „Dacă n-aş fi decât prizonierul structurii mele, dacă n-aş preţui lumea şi viaţa decât în raport cu valorile care mă conduc pe mine însumi, cum aş putea înţelege valori emanând de la alte culturi cu totul deosebite de cultura căreia eu îi aparţin.” Făcând tranziţia de la individual la universal, se pare că Vianu nu numai că vine în completarea celor scrise mai sus, dar impune ridicarea următoarei întrebări: „cine este superior şi cine este inferior, cel care rămâne prizonierul propriului sistem de valori sau cel care caută să înţeleagă alte culturi şi să intre în dialog cu ele?”

Sistemul de valori ale spiritului şi ierarhia oamenilor s-au prăbuşit

Revenind la conceptul de criză, este de remarcat faptul că există aproape un conses privind aprecierea potrivit căreia tehnologia, ştiinţele pozitive şi raţionalismul, produse ale occidentului, sunt cauza crizei culturii şi a omului. În continuare occidentul pune accentul mai ales pe tehnologie şi respinge, instrumentalizând descoperirile ştiinţifice, miracolul şi taina. Or, este un lucru de la sine înţeles că maşinile nu au şi nici nu vor avea suflet şi că ele trebuie utilizate numai ca mijloc şi niciodată ca scop.

Insistenţa lui Dan Puric asupra particularităţii spiritului românesc are drept cauză şi marginalizarea acestuia de către culturile mari şi nu trebuie înţeleasă ca pledoarie pentru izolare, autarhism sau desconsiderare a altor culturi sau popoare, fie ele mai mari sau mai mici, deşi el este convins că noi, prin cultivarea şi trăirea tainei, suntem altfel. Pentru că a venit vorba de taină, subliniem faptul că tot ceea ce zice, oral sau scris, tot ceea ce construieşte ca artă şi discurs logic sunt pendulări în jurul ideii de taină. Pentru el taina este o realitate de ordin divin, care ne cheamă s-o trăim şi este argumentată logic prin concept.

Una dintre temele care-l obsedează pe Dan Puric este şi soarta valorilor autentice şi anume că sistemul de valori ale spiritului şi ierarhia oamenilor s-au prăbuşit. Asistăm neputincioşi la aplatizarea acestora şi la echivalenţa scandaloasă a unor nume de performeori în comportamentul fizic sau în apariţii televizate cu ale unor adevăraţi producători de idei, doctrine şi opere de artă.

Pledând cu argumente pentru reactivarea tradiţiei latente în contemporaneitate, cu scopul de a ne defini mai bine identitatea, ne îndeamnă să facem efortul de a elibera gândul din captivitatea în care l-a încercuit mass-media şi l-a degradat zeflemeaua asediatoare. A venit timpul să ne eliberăm fără trufie de „complexul Dinicu Golescu” care înseamnă conştiinţa de provincial aruncat la periferia imperiului şi, totodată, de aluviunile nefaste din trecutul recent. Examenul la care el ne îndeamnă priveşte şi o exigenţă mai aplecată asupra tarelor noastre congenere, căci nu putem întotdeauna să aruncăm anathema numai pe istorie.

În carte se produc disocieri nesesizate până acum între tipul de gândire occidental, centrat pe discursul logico-verbal al intelectului ordonator, cantonat în scientism şi gândirea teologiei christologice răsăritene de natură organică, concrescută cu sentimentul orientat de harul divin.

Mircea Eliade, în articolul „Drumul spre centru”, are drept referinţe doi centri: transcendentul divin şi cel din sufletul omului care se unesc prin axa credinţei. Iar Immanuel Kant avea în vedere tot 2 centri: „două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se îndreaptă spre ele: Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”. Aici avem în faţa două viziuni: una a lui homo religiosus şi cealaltă a omului integrat în cosmos.

Îndestulat cu lecturi vaste şi fiind o fire înzestrată cu o sensibilitate accentuată şi ataşat gândirii şi credinţei creştine, autorul a sesizat, cum spuneam, identitatea noastră în risipire şi a indicat cauzele ei: în vicisitudinile istoriei, în criza generală a omului asediat de secularismul ateu şi în diminuarea puterii de influenţare a religiei creştine. Acestea sunt făcute cu amărăciune, dar fără crispare, indicând calea după modelul anamnezei. Am folosit termenul criză. Se ştie că orice criză se rezolvă prin revoluţie. În carte, însă, nu e vorba de o revoluţie stradală a resentimentului, o stimulare a instinctului gregar, ci o restaurare a conştiinţei de sine a neamului centrată pe atitudinea creştină-ortodoxă, congeneră, pledând convingător pentru relief, împotriva câmpiei uniformizatoare ce ne paşte.

Recunoscând „teroarea istoriei”, de ale căror vicisitudini poporul nostru s-a străduit să se ferească pentru a dăinui, nu înseamnă că trebuie să rămânem în afara istoriei, ci numai că, aşa cum reiese din tot textul şi discursul lui Puric, să ne aşezăm în locul nostru cel mai natural.

Volumul este totodată şi mult-aşteptatul şi necesarul instrument de legătură între generaţiile care alcătuiesc populaţia ţării noastre şi care trebuie, pentru a fi consonantă cu propria-i istorie, să redevină popor.

Acest instrument arată acesteitatea noastră, ca „miez şi coajă” (Goethe), modul nostru propriu de a fi în lume şi marcă a identităţii, în parte dată de istoricitate, în parte construită (vezi mediul educogen), pe care ne îndeamnă s-o reconstruim cu inima, cu mintea, cu acţiunea, concentrate într-o lucidă atitudine, având ca liant iubirea. Operaţia pe care o săvârşeşte are ca efect delimitarea alterităţii noastre, mai precis a ceea ce a rămas din ea, şi continuarea filonului ei constitutiv cu ajutorul memoriei curate, având ca suport pe Dumnezeul creştin.

Prin ceea ce afirmă, căci e ca pondere un enunţ afirmativ, Dan Puric e totodată, împotriva deznădejdii, a indiferenţei şi a patologiei egolatre, cât şi a surogatelor abundente şi agresive, a succedaneelor de orice fel care au invadat spaţiul nostru cultural. Se constată cu îndreptăţire că societatea actuală, în ansamblul ei, nu e construită pe măsura omului, din care cauză acesta a fost orientat, mai mult sau mai puţin subtil, către „a avea” în detrimentul lui „a fi”, şi deci a fost transformat în consumist, hedonist, histrionic, voyeurist, exhibiţionist şi sfidător de norme şi valori, adică anomic. Gândul a fost strivit de avalanşa de informaţii minuscule şi omul îndemnat să trăiască prin delegaţie, biografia empirică a aşa-ziselor vedete.

Ce-ar fi dacă am fi şi noi imitaţi de alţii?

Să extragem din aceste pagini unicat că există şi lucruri sfinte pe lumea aceasta, că dezinvoltura nu e acelaşi lucru cu indecenţa şi tupeul, că respectul nu e totuna cu slugărnicia, că pudoarea şi decenţa nu sunt identice cu ipocrizia, că demnitatea nu este echivalentă valoric cu izolarea sau trufia, că disputa autentică nu trebuie confundată cu cearta de mahala, că între injurie, insultă, calomnie şi linguşire există ironia şi umorul de catifea, că între solemnitatea falsă de tip comunist şi frivolitatea de tip post-modernist există măsura omului stăpân pe sine şi că trebuie să ne eliberăm de mitocănie şi de mitocani, dar mai presus de orice de ateism.

Elanul însufleţitor care străbate ca un „foc stoic” paginile acestei cărţi ar fi bine să rodească în conştiinţe, astfel încât să producă un curent atitudinal. Credem în acest efect întrucât întregul text şi discursul pe care îl îmbracă are şi alura unui manifest, din care cauză nu trebuie să ne mărginim la „plăcerea textului” (R. Barthes).

Atitudinea noastră faţă de valorile răsunătoare ale occidentului nu trebuie să se mărginească la difuzarea lor aici şi la comentarii pe marginea lor. Nu adaptarea servilă la realizările din alte părţi ne întregesc şi ne confirmă, ci adoptarea lor organică la constituţia noastră genetică şi istorică răsăriteană, pe de o parte, iar pe de altă parte năzuinţa de a putea oferi altor culturi ceea ce geniul românesc este în stare să producă. Căci nimeni n-are nevoie să primească înapoi ceea ce s-a împrumutat în chip voluntar de la el, ci să afle altceva din altă parte. Alterităţile culturale, toate, configurează marele arhipelag în care şi prin care se cristalizează acel brâu care separă şi uneşte totodată omul de natură şi de Dumnezeu. Ce-ar fi să ne abţinem un timp de la imitarea altora, să nu ne mai expunem spre a fi gândiţi de gândirea lor şi să încercăm să gândim lumea în modul nostru propriu, aşa cum au făcut predecesorii noştri, construind afirmaţii şi nu comentarii. Aceasta este totuna cu a ne da măsura şi de a ne măsura umbra, ca să nu sărim peste ea. În felul acesta, al asumării cu ajutorul memoriei a trecutului şi alterităţii noastre răsăritene, vom putea depăşi criza în care ne aflăm acum. Prin acest credo neclintit respiră cartea lui Puric.

La urma urmelor, imitaţia este un act de deghizare, de substituire, de simulare simultană cu disimularea, de travestire, un fals în cazul în care se pretinde că este un veritabil, uitând originalul, o minciună, un port ilegitim de identitate, un furt mascat de paravanul împrumutului, o formă de umilinţă în faţa originalului şi a „celuilalt” ca autor al lui, toate provenite din insatisfacţia faţă de propria-i identitate. E o fugă auto-negatoare, auto-amăgire izvorâtă din credinţa că „hainele” împrumutate sunt mai valoroase şi deci, o postură stranie între autenticitatea originalului imitat şi propria-i identitate abandonată. Şi ca să glumim puţin, atât cât trebuie în contextul actual, ce-ar fi dacă am fi şi noi imitaţi de alţii?

Considerăm, de aceea, că starea de rectitudine îşi are temeiul în recunoaşterea originii şi a tablei de valori concrescută cu ea, tópos din care se iniţiază sau se acceptă intrarea în dialog cu celelalte „voci”, consolidate asemenea, cu scopul cunoaşterii şi auto-depăşirii fiecăruia, dar păstrându-se diferenţele. „Întâietăţile” iscate în diferitele domenii şi explicate „difuzionist”, prin filiaţie sau prin puterea creativă al geniului popoarelor, se impun prin ele însele pentru a fi asimilate şi omologate universal, cu condiţia universalizării lor. Este un lucru de la sine înţeles că nici o cultură nu s-a constituit izolată, că păstrează urmele unor aculturaţii, de unde rezultă că şi acum ceasul istoriei ne arată imperativul deschiderii, fără ca aceasta să se finalizeze cu disoluţia.

Nu cumva, din pricina complexului de provincial ne uităm peste gard la grădina înfloritoare a „vecinului”, uitând astfel să ne-o cultivăm pe a noastră, numai spre a deveni comparabili? Iar atunci când ţâşneşte din acest sol o noutate cu valoare intrinsecă universală, cum ne raportăm la ea? Ar fi regretabil ca Bacovia să aibă şi azi dreptate când suspină:

„O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment,
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă plină de humor…”

N.B. Acestea au fost numai câteva reflecţii declanşate de volumul impresionant ca densitate, adevăr şi actualitate, intitulat Cine suntem de Dan Puric.

Scrisă de prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu

Carti de acelasi autor

• Cine suntem – partea I