Autor: Ştefana Velisar Teodoreanu
Rating:
Editura pentru literatură
Anul apariţiei: 1969
279 pagini

Nu aş greşi, cred, să spun că puţini sunt cei care să nu fi citit măcar un volum din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Îndrăznesc să cred că greşeala mea nu ar fi mare dacă aş adăuga că la fel de puţini sunt şi cei care mai citesc azi măcar un volum al soţiei sale Lily, cunoscută în lumea literară ca Ştefana Velisar. E drept, deşi soţie a autorului sus-numit, aceasta nu i se aseamănă din punctul de federe al stilului preferând un filon al reflexivului. Acesta este cazul, cel puţin, al romanului de faţă.

Pe scurt, povestea este cât se poate de simplă: cuplul care alcătuieşte familia Scutaru se desparte. Autoarea nu urmăreşte însă faptele (dacă s-ar fi limitat la asta cu siguranţă subiectul ar fi fost epuizat în câteva zeci de pagini), ci se axează pe căutarea şi trăirile protagoniştilor într-o manieră ce nu este nicidecum pretenţioasă dar nici departe de a avea un sens profund. Dar, după cum avertizează şi titlul, nu trebuie ca cititorul să se aştepte la o revoltă sau revelaţie radicală din partea vreunuia din personaje. Nu, trăirile şi senzaţiile sunt cele cu care ne întâlnim toţi, mai mult sau mai puţin, în viaţa de zi cu zi. Întrebările îşi primesc răspunsurile în acelaşi ritm lent care pe noi ne face nu mai avem răbdare şi să le căutăm în romane. Sau oriunde altundeva.

Spre deosebire de lumea prezentului, lumea din paginile Ştefanei Velisar este una care cunoaşte valorile aşteptării: personajele ei (cele feminine îndeosebi) posedă o capacitate de acceptare vecină credinţei. Interesant de observat este modul în care fiecare din ele îşi câştigă această capacitate de-a lungul timpului, supuse încercărilor, ispăşind în linişte micile sau marile erori făcute de-a lungul timpului. Singura grijă este a felului în care fiecare lucru neînsemnat care trebuie plătit mai apoi îi afectează pe ceilalţi, problemă recurentă în volum.

Elisabeta, alintată Baba, este pe bună dreptate personajul principal, portretul naturii ei complexe fiind reprezentat cu fineţe. Nu este femeia cochet-capricioasă, nici femeia supus-casnică sau bovariană. Este, simplu, doar femeia. Drumul pe care îl faci alături de ea prin întrebările diferitelor neurastenii este un drum făcut exclusiv pentru a o cunoaşte, şi a se cunoaşte implicit prin ea. Avem totuşi în faţă viaţa cea de toate zilele, nu un pretext pentru o expunere provincială sau o încercare a temelor tolstoiene.

Un alt lucru care mi-a plăcut în mod deosebit a fost scriitura, pe care nu pot sa o caracterizez altfel decât feminină. Lipsit de artificialităţi decorative sau de sentimentalisme inutile, scrisul Ştefanei Velisar are peniţa puţin înmuiată doar în vasul melancoliei, de care nu face păcatul să abuzeze. Rămâne, astfel, în sfera suferinţelor demne, a durerilor frumoase pe care e o încântare să le urmăreşti.

Viaţa cea de toate zilele şi-ar primi simplu recenzia prin ceea ce asociază fiecare din noi acestor cuvinte. În loc de asta, voi mai spune în încheiere că este o lectură caldă, nu fericită, dar nici lipsită de speranţă.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: John Galsworthy
Subtitlu: II- Pustietate în floare, III- Dincolo de rîu
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Antoaneta Ralian
352+398 pagini
ISBN: 978-973-724-252-5

Aceste două volume din trilogia Sfîrşit de capitol continuă şirul de evenimente neplăcute cu care se confruntă familia Cherrell. Ca şi în primul volum, ceea ce declanşează aceste întîmplări este explicabil, însă opinia publică asupra lor le transformă în adevărate dezastre. Lucruri pentru care în lumea noastră s-ar găsi îngăduinţă (de exemplu, convertirea religioasă sau divorţul) sunt drame reale pentru această familie de la începutul secolului XX. În plus, pe lîngă eventuala pătare a imaginii publice, familia Cherrell se confruntă şi cu probleme financiare.

Portretul lui Dinny Cherrell este aprofundat, în volumul Pustietate în floare, prin confruntarea ei cu o situaţie fără ieşire, de data aceasta o poveste în care ea însăşi este personaj principal. Istoria primei sale iubiri nu este fericită din acelaşi motiv al presiunii publice (o relaţie cu cineva care şi-a trădat religia nu este dezirabilă), însă Galsworthy adaugă suficient umor încît romanul să nu se transforme într-o melodramă. De apreciat este şi felul în care construieşte tensiunea relaţiilor dintre personajele sale: pe de-o parte este tonul reţinut al conversaţiilor, care nici măcar nu poate fi numit ipocrit, pe de altă parte, este de ghicit tumultul interior. Astfel, putem avea o idee despre psihologia personajelor, mai ales despre acele lucruri care le fac similare: ataşamentul faţă de familie, onoarea, identitatea de englez, imaginea publică.

Pe deplin maturizată după relaţia cu Wilfrid Desert, Dinny îşi va relua rolul de sfetnic şi diplomat într-o nouă situaţie dificilă cu care se confruntă familia ei. De data aceasta, un divorţ – caz însoţit de picanterii, intuim din explicaţiile evazive ale povestitorului. Este o situaţie pe care naivitatea protagoniştilor, sora lui Dinny şi admiratorul ei, o complică pînă cînd devine o comedie tristă.

Probabil că pentru cititorul secolului al XXI-lea, povestea divorţului este mai mult comică decît tragică, impresie la care contribuie şi stilul lui Galsworthy, ponderat, cu un umor cînd bonom, cînd ciudat. Pare să nu-şi ia în serios personajele, dar are intenţia de a sensibiliza cititorul, în acelaşi timp.

Cred că pentru cei care au citit Forsyte saga, lectura acestor trei voilume va fi o binevenită incursiune în trecut. În acest sens, e de apreciat aspectul trilogiei, o combinaţie între modern şi vintage deloc supărătoare. Însă şi pentru cititorii care doar au auzit de Galsworthy, Sfîrşit de capitol poate fi o experienţă interesantă: întîlnirea cu un stil diferit de a gîndi şi de a scrie o lume ficţională.

Scris de Mihaela ButnaruCarti de acelasi autor

• Sfîrşit de capitol -În aşteptare

Autor: Maitreyi Devi
Rating:
Editura: Amaltea
245 pagini
ISBN: 973-98167-3-8

It Does Not Die… sau Dragostea nu moare, pe limba lui Eliade

Eram la o oră interesantă de Limba şi literatura română la şcoala generală, probabil că în preajma sfârşitului clasei a VIII-a, când m-am gândit să-mi cumpar “Maitreyi” şi “Dragostea nu moare”. Manualul verde de la editura Humanitas a fost locul de unde am aflat de acest cuplu nemuritor (Mircea Eliade şi Devi Maitreyi), ţin minte că era coloana aceea îngustă de 6-7 cm din stânga paginii unde erau recomandări de lectură pentru tinerii adolescenţi. Ei! Uite că cei care s-au chinuit (şi sunt conştient cum e să-ţi aranjezi textul la 7 cm pe o coloană din stânga paginii) cu realizarea manualului au avut, şi în mine, reverberaţii literare.

Înainte de a o deschide, vă recomand să citiţi Maitreyi, pentru a putea fi introdus în subiect… într-un subiect demn să se perinde prin trenurile sau maşinile sau băncile sau scaunele pe unde vă veţi trăi viaţa. Consider că introducerea acestui roman în programa obligatorie pentru examenul de Bacalaureat este una de bun augur.

Cât despre Dragostea nu moare, consider că această carte, care are o lungime aproximativ egală cu cea a romanului românesc “oglinda” – Maitreyi, reprezintă o completare a aventurii pe care au trăit-o cei doi în India anilor 1930. Această cifră nu înseamnă altceva decât Mircea Eliade pentru Devi Maitreyi, respectiv Devi Maitreyi pentru Mircea Eliade. Eul povestitor chiar spune la un moment dat: “Când mă gândesc la 1930, pot preciza anul, doar pentru că îl ştiu dintotdeauna pe el.”

O diferenţă care spune multe despre aceste două cărţi cu aceeaşi poveste de iubire este aceea că eruditul sarmisegetuzian a scris romanul pe baza unui jurnal strict (e limpede că nu s-a respectat întru totul verosimilul), în timp ce filozoafa de origine indiană şi-a scris cartea din memorie. Abia după 42 de ani, Maitreyi a scuturat praful depus peste chipul tânărului cu miopie puternică şi a scris tot dintr-o memorie aprigă de elefant. Da, 42 de ani a trecut de când Euclid (Mircea Eliade, fireşte) purta dialoguri şi lua palme de la Amrita (Devi Maitreyi). Seninătatea zilelor indiencei a fost tulburată în 1972 de întâlnirea cu un apropiat de-al lui Mircea Eliade, care i-a povestit despre ceea ce scrie în romanul românesc, premiat, citit, povestit şi poate… cândva, ecranizat.

“Întorc paginile unei cărţi deja citite şi ceea ce credeam că se află în partea dreaptă văd acum că se află în stânga”, conchide Maitreyi despre amintirile sale, amintiri care reflectă o dragoste neîmpărtăşită, dar totuşi trăită prin note de pian, plimbări prin pădure, bibliotecă, atingeri, sărutări. Comunicarea celor doi iubiţi atinge maxime înalte ale filozofiei, însă dialogul vulgar lipseşte. Curajul de a spune “Te iubesc!” sau “Ţin la tine!” a lipsit din partea femeii, a adolescentei care avea şaisprezece ani şi care ţinea discursuri filozofice în faţa studenţilor tatălui dânsei. Aşa cum am spus, tatăl tinerei Matreyi a fost profesor universitar de renume, iar în carte portretul acestuia este bine evidenţiat.

Vă aşteaptă o lectură dintr-o carte atrăgătoare cu o copertă excepţională, demnă de semne miraculoase, naturale, trăite, visate şi iubite. Citind aceste două cărţi, Maitreyi şi Dragostea nu moare, veţi putea face şi mai bine diferenţa de limbaj şi exprimare a iubirii, de înţelegere a acesteia şi de respingere, din păcate, în cele din urmă. Şi totusi, oamenii se iubesc, înainte şi după 1930!

Scris de Tudosa Mihai-Marian
Carti de acelasi autor

• Dragostea nu moare

Autor: Jane Austen
Rating:
Editura: Adevărul Holding
Anul apariţiei: 2004
Traducător: Corina Ungureanu
414 pagini
ISBN: 978-973-1999-69-2
(ediţia în limba engleză)

Între etichete și orgolii

. . . I could easily forgive HIS pride, if he had not mortified MINE.

Zilele trecute mi-am amintit de una dintre autoarele mele preferate, o clasică, Jane Austen. Scriitoare ce a trăit în perioada premergătoare victorianismului, a reușit să creeze o critică subtilă la adresa mecanismelor societății britanice, luând în derâdere însăși baza relațiilor sociale-eticheta și rangul ierarhic. De altfel, o romantică pe cât îi permitea spiritul epocii, Jane Austen a îmbinat cu eleganță acutul simț critic și observația fină, pentru a contura personaje cu un caracter puternic, pe care le-a așezat în relații de opoziție. E vorba, în special, despre celebrul cuplu: Elizabeth Bennet și Mr. Darcy sau arhetipul dragostei care se naște din ură.

Mândrie și prejudecată este o poveste care, dincolo de idealul dragostei pentru dragoste, aduce în discuție condiția femeii într-o societate masculină prin excelență, căsătoria de conveniență și incapacitatea de a trece granițele unor clase sociale prestabilite prin naștere și etichetă. O absurditate pentru zilele noastre, dar realitatea cotidiană pentru acel timp istoric, eticheta dicta modul in care se construiau relațiile, ba chiar putea fi atât de rigidă încât să distrugă vieți – a nu se uita modul în care reacționează Elizabeth când află de fuga Lydiei cu Mr. Wickham sau chiar faptele istorice care amintesc de moartea unor regi din cauza acestor reguli stricte de comportare.

Jane Austen reușește să reproducă fidel mentalitatea vremii, dar, se aventurează în a descrie ceva mai mult…încălcarea etichetei, fapt reprobabil atunci, comportament încurajat de postmodernism. Astfel, dincolo de barierele de rang și avere, Mr. Darcy se lasă vrăjit trup și suflet de Lizzy, o femeie cu mult prea mult spirit critic decât i-ar fi fost permis. Dar în calea etichetei se interpune un alt concept (stereotip pentru definirea britanicilor, de altfel), orgoliul.

Un concept atât de greu de încadrat, și totuși atât de recurent în comportamentul uman, orgoliul devine principalul obstacol în clarificarea situațiilor, iar etichetarea își face apariția din primele secunde pentru cele două personaje principale. Este interesant de observat modul în care este transpusă în numeroasele ecranizări această etichetare, ca joc de priviri și orbiri. În fapt, orgoliul este cel care alimentează firul epic și care, asemeni bulgărelui de zăpadă, impulsionează și redresează fiecare situație tensionată, pentru a o revigora în momentul in care ne-am fi așteptat la un deznodământ. Din acest orgoliu se nasc prejudecățile, iar privirile rămân la un nivel superficial, nereușind să descifreze adevărul până în ultimul moment, când totul părea aproape pierdut…

O teorie filosofică a curentului personalismului afirmă, însă, că dragostea este singurul mod în care putem transcende propria subiectivitate pentru a cunoaște subiectivitatea unui altul, pentru că este un sentiment lucid in extenso. Această teorie se aplică foarte bine poveștii în cauză, pentru că numai în momentul îndrăgostirii, care ar trebuie să fie un moment de orbire, protagoniștii deschid larg ochii și reușesc să depășească propria subiectivitate (marcată de egoism, orgoliu și prejudecăți) pentru a cunoaște adevărata natură a celuilalt. Elizabeth și Darcy se lovesc de propria ingnoranță și sunt înfrânți cu armele lor…metafora, poate, a ignoranței generale ce alimentează eticheta societății victoriene. Bineînțeles, soluția dată de Jane Austen este una romantică, iar ”happy ending-ul” își trăiește triumful, tocmai pentru că este inexistent în realitatea epocii.

Mândrie și prejudecată este o adevarată demonstrație de orbire și regăsire a privirii, tehnică potențată de sciziunea dintre limbajul sobru, formal, pe care personajele sunt obligate să îl adopte în toate interacțiunile sociale și mascarea sentimentelor profunde pe care le trăiesc, trădate doar de schimburile subtile de priviri. Ecranizările, de altfel, mizează pe acest joc al simetriilor spațiale, încadrate de priviri superficiale și priviri pătrunzătoare, capabile să judece sau să se lase judecate.

Jane Austen devine, prin acest roman, o avangardistă în vremurile sale, cu o mentalitate modernă, care, deși respectă regulile scriiturii victoriene, transmite idei progresiste, în încercarea de a demitiza realitatea – de altfel, toate romanele sale au un final fericit, probabil în contrast cu viața sa și a majorității femeilor din perioada aceea.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Tracy Chevalier
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2005

Traducător: Fraga Cusin 324 pagini ISBN: 973-681-827-6

Pret: 29,95 lei

Doamna si licornul se înscrie în seria romanelor de reconstituire istorică, așa cum am fost obișnuiți de scriitura lui Tracy Chevalier. De această dată, inspirația scriitoarei pornește de la misterioasele tapiserii păstrate azi la Muzeul Național al Evului Mediu Cluny, din Paris. Înfățișînd simțurile umane metaforizate prin dialogul vizual femeie/licorn, tapiseriile devin centru al unei povestiri ce surprinde dramele umane regăsite în ierarhia medievală – de la nobili până la meșteșugari.

Romanul are în vedere reconstituirea unui Ev Mediu în care arta devine locul unde oamenii pot evada pentru a-și trăi viața, dincolo de regulile și tabuurile vremii. În acea lume, dragostea, sentiment aproape inexistent, sentiment interzis de normele vieții de zi cu zi, devine licornul mult dorit de toate personajele cărții. Este interesant de văzut cum destinul familiilor ce intra în contact cu tapiseriile, de la nobila familie Le Viste, până la familia de țesători de la Chapelle este întrețesut asemeni ițelor din urzeală. Cu toate acestea, limitările vremii se impun, nu însă fără a permite o scurtă intruziune a culorilor în destinele terne ale personajelor.

Totodată, cele 6 tapiserii Gustul, Pipăitul, Mirosul, Auzul, Văzul și A mon seul desir, ce reprezintă îmblânzirea treptată a unui unicorn de către o tânără nobilă, marchează parcursul personajelor către dragostea ideală, de care se bucură pentru o scurtă vreme, cât timp se află în contact cu ele. Genvieve visează la afecțiunea soțului ei, Jean le Viste, cel care comandă tapiseriile pentru a-și sublinia averea și statutul social; Nicolas des Innocentes trăiește o scurtă aventură cu fiica nobilului, Claude le Viste, pe care cu cât o dorește mai tare, cu atât mai mult aceasta îi este interzisă; Alienor, fiica oarbă a țesătorului Georges de la Chapelle, imaginează o lume în care să fie acceptată și iubită așa cum este.

Construcția romanului urmărește, astfel, senzațiile și trăirile fiecărui personaj (de altfel, capitolele poartă numele personajului care își expune frânturi de poveste) pe măsură ce tapiseriile iau naștere, se modelează și ajung să guverneze pentru un timp visurile și dorințele fiecăruia. Unicornul, creatură mitologică desprinsă din imaginarul colectiv medieval, ia forma gândurilor personajelor, pentru a le stârni simțurile și a le purta dorințele într-o lume idealizată.

Deși finalul presupune ruperea de imaginar pentru a reveni la normele sociale ale Evului Mediu, într-un fel, fiecare personaj are parte de un deznodământ fericit, sacrificându-și statutul pentru acea clipă de împlinire, înainte de a se întoarce la griul de zi cu zi.

Este un roman trist și optimist în același timp, care metamorfozează conceptul de iubire în postura licornului mereu râvnit, dar niciodata atins, pentru că, până la urmă, perfecțiunea nu există, iar fericirea se naște din lucrurile simple.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Simetria de temut
• Fata cu cercel de perla
• Fata cu cercel de perla

Autor: Paulo Coelho
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Gabriela Banu
329 pagini
ISBN: 978-973-50-2182-5
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Paulo Coelho este unul dintre acei scriitori care stârneşte multe polemici în legătură cu literatura pe care o produce, care este considerată, de cele mai multe ori, o literatură comercială. Nu pot trage o concluzie atât de strictă, întrucât am parcurs numai două dintre romanele sale, acesta despre care urmează să scriu şi Alchimistul. Însă, pot spune că este o scriitură care nu străluceşte, destul de previzibil în ceea ce priveşte curgerea naraţiunii, ce este presărată cu motive preluate din literatura clasică, motive literare pe care nu le consider suficient de valorizate.

Zahir mi-a creat aceeaşi impresie. Nu m-am simţit prinsă de acţiune şi nici nu l-am citit cu sufletul la gură, mai ales pentru că, pe măsură ce citeam mai mult, deşi ar fi trebuit să existe o profunzime a senzaţiilor determinată de lupta interioară a personajului principal, aveam acelaşi sentiment de artificialitate a trăirilor. Povestea începe in medias res, cu arestarea personajului principal în Paris, el fiind un scriitor reputat bănuit că ar fi implicat în dispariţia soţiei sale, Esther. Romanul se construieşte, apoi, în patru părţi, Sunt un om liber, Întrebarea lui Hans, Firul Ariadnei si <Întoarcerea în Itaca, prezentând agonia scriitorului, ce poate fi considerat un alter-ego al lui Coelho, agonie ce transformă figura soţiei în zahir. Termenul aparţine mitologiei musulmane şi este preluat de Jorge Luis Borges cu sensul de obiect sau personaj ce determină o obsesie . Paulo Coelho a mărturisit că s-a inspirit din povestirea cu acelaşi nume a lui Borges pentru a scrie acest roman.

Astfel, scriitorul se lasă înnebunit de căutarea Zahirului, iar călătoria iniţiatică începe, iniţial cu ajutorul rememorării poveştii lor de dragoste şi a pelerinajului său la Santiago de Compostela (călătorie pe care însuşi autorul a întreprins-o), apoi cu ajutorul unui tânăr din Kazahstan, un mistic suferind de epilepsie, pe nume Mihail. Pe parcursul a doi ani de căutări, zahirul se transformă, iar căutarea soţiei devine căutare de sine pentru a se regăsi. El scrie un roman-scrisoare către iubita pierdută, încearcă să se regăsească alături de frumoasă Marie, dar realizează că trebuie să accepte misticismul din banalitatea universului cotidian, să asculte “vocile” care îl călăuzesc către sine, pentru a-și putea recupera soția.

Se observă, deci, influența călătoriei mitice a lui Ulisse, personajul principal reușind să urmarească firul Ariadnei și să se întoarcă în Itaca – își descoperă soția în Kazahstan, se redescoperă pe cel care fusese cândva, la îceputul căsniciei sale, iar dispariția soției devine, în fapt, gestul ei de iubire necondiționată, adevărata Penelopa țesând covoare în așteptarea iubitului pierdut.

Este o poveste frumoasă, care uzează de elemente literare aparținând unei literaturi consacrate, dar căreia îi lipsește profunzimea. Închei, însă, prin a spune că merita să o citiți dacă aveți chef de o lectură ușoară, ca de duminică după-amiază. Măcar pentru metafora șinelor de tren, cu care personajul aseamănă căsnicia, fiecare fiind obligat de un set de reguli să îl iubească pe celălalt dupa cum este scris în dogmă, până la adânci bătrâneți, fără neliniști sau tristeți. Este, tocmai, ceea ce personajul principal consideră de la sine înțeles, motivul pentru care își pierduse soția încă de la început.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Jurnalul unui mag
• Veronika se hotaraste sa moara
• Unsprezece minute
• Jurnalul unui mag
• Unsprezece minute

Autor: Richard Yates
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Bogdan Perdivară
384 pagini
ISBN: 978-973-1984-33-9
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Dacă cineva v-ar recomanda filmul “Revolutionary Road”, aşa cum şi mie mi-a fost recomandat, şi aţi ajunge cumva şi pe IMDB.com, aţi putea citi următorul “plot“: “A young couple living in a Connecticut suburb during the mid-1950s struggle to come to terms with their personal problems while trying to raise their two children.” Sună foarte captivant, nu-i aşa? Este motivul pentru care am amânat vizionarea filmului săptămâni întregi. Apoi, imediat ce l-am văzut, mi-am dorit şi cartea.

Din păcate, dacă ar trebui să rezum “Revolutionary Road” într-o singură frază, aş putea-o folosi pe cea de mai sus şi mi s-ar părea o descriere corectă, cinstită a cărţii. Din fericire, pe cât de banal sună totul, pe atât de excepţional este spusă povestea soţilor Wheeler. Ei nu trăiesc vieţi excepţionale, nu sunt oameni ieşiţi din tipare. Ba chiar am putea spune că sunt suficient de încadrabili în tipare încât să ne sperie cu normalitatea lor. Mai mult decât atât, lupta celor doi tineri pentru a-şi salva căsnicia şi a îşi construi, în sfârşit, viaţa la care au visat e o oglindă în care s-ar putea regăsi multe dintre cuplurile secolului XXI, în ciuda faptului că romanul a fost publicat pentru prima data în anii ‘60.

L-am încadrat, cu greu, la “roman de dragoste”, deşi în timpul lecturii nu o dată mi-a trecut prin minte că ar putea fi la fel de uşor încadrabil la “roman psihologic”. Fiindcă ceea ce e fascinant la romanul lui Yates este tocmai felul în care acesta reuşeşte să descrie trăirile personajelor principale. Putem înţelege foarte uşor motivele pentru care Frank Wheeler îşi doreşte ca problemele dintre el şi April să se rezolve, putem înţelege motivele pentru care ambii şi-ar dori la un moment dat să se mute in Franţa şi să o ia de la început. Însă romanul devine cutremurător abia atunci când realizăm că fiecare faptă a fiecăruia dintre personaje este perfect explicabilă din punct de vedere uman. Toate sunt acţiuni şi gesturi trăite sau traibile de fiecare dintre noi, descrise perfect de către un autor care nu iartă. Iar asta sperie.

Da, Revolutionary Road este povestea destrămării unei căsnicii, un roman despre trădare, păreri de rău, deziluzii şi vină. O poveste tristă, o dramă care, din păcate, va spune câte ceva fiecăruia dintre voi. Unora dintre voi, cartea le va face bine, iar pe alţii îi va întrista. În ambele cazuri, experienţa citirii romanului lui Yates merită trăită. Fiindcă e genul de carte care te poate schimba. Indiferent cât de mult sau puţin te identifici cu un personaj sau cu altul, este foarte probabil ca odată ce ai ajuns la finalul cărţii să realizezi că eşti altul decât cel ce a început să o citească cu doar două zile în urmă.

Scris de Andrei Rosca

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Andres Sorel
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Coman Lupu
315 pagini
ISBN: 973-724-019-7

Există, în literatură, diferite abordări ale politicii, de la cea amar-ironică pînă la patetismul slugarnic. Un lucru pe care acestea îl au în comun este pasiunea: personajele urăsc, se revoltă sau susţin o cauză, mor pentru idei măreţe, sunt dezamăgite sau înşelate – toate la intensitate maximă. Cartea de faţă este o probă excelentă pentru pasionalitatea faţă de politică: e înflăcărată, aprinsă, are adunată în ea atîta înverşunare, încît devine incomodă. Practic, ce se petrece între paginile acestui roman sfidează raţiunea sau simţul estetic, exact cum multe pagini din istorie le-au sfidat.

Povestea se petrece într-un sat spaniol, El Barco de Avila, în momente diferite, la cincizeci de ani distanţă: 18 iulie 1936 şi 18 iulie 1986. Prima este noaptea în care Enrique, un naţionalist naiv îşi părăseşte iubita pentru a se alătura Falangei, iar a doua este noapte revenirii sale şi a finalului dramatic.

Romanul surprinde sîngerosul război civil şi începuturile dictaturii lui Franco: o dată, din perspectiva lui Enrique, ale cărui idei nesăbuite din tinereţe se transformă treptat în victime, fără ca el să poate controla asta; apoi, din perspectiva iubitei sale, Silvia, care decide să se închidă în casă după plecarea lui – de acolo observă o altă realitate faţă de cea predicată de Enrique în primele sale scrisori.

Realitatea pe care o observă ambii este una sîngeroasă, violentă, fanatizată. De altfel, descrierea climatului social, a atrocităţilor comise în numele Spaniei este cea mai reuşită parte a romanului. Atunci cînd Andres Sorel uită să fie patetic şi pretenţios, scrie decent, ajungînd chiar să impresioneze cititorul şi să îl facă curios cu privire la perioada istorică indicată.

Fragmente la fel de captivante sunt cele în care Silvia îşi aminteşte de anii petrecuţi în Segovia, de asemenea, descrierea oraşului şi a legăturii strînse dintre ea şi bunicul ei.

Aceste două excepţii de la regula generală a romanului Noaptea în care am fost trădată (şi anume să supraliciteze) m-au făcut să cred că Andres Sorel ar fi putut fi un scriitor bun dacă nu ar fi avut anumite idei despre literatură, pe care, cel puţin în romanul de faţă, a ţinut neapărat să le pună în practică. Stilul bombastic, pretenţios cu care sunt prezentate dialogurile dintre Enrique şi Silvia contrastează hilar cu tabloul sumbru în care se petrec, iar scenele de dragoste par a fi fantezii ale unui puşti aflat la pubertate, pudic şi înflăcărat în acelaşi timp.

Pentru cei interesaţi de o viziune aproape lirică asupra începuturilor dictaturii lui Franco şi pentru cei cărora le plac poveştile de dragoste foarte romantice, Noaptea în care am fost trădată este o alegere bună. Pe de altă parte, am remarcat un lucru care m-a pus pe gînduri: romanul acesta este o ilustrare a prejudecăţilor pe care le avem despre spanioli (pasionali, impulsivi, violenţi, patriarhali, machişti). Chiar dacă nu a avut intenţia, le-a inventariat mai ceva ca un studiu cultural.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor