Autor: Michael Curtis Ford
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Valentina Tache
534 pagini
ISBN: 978-973-724-231-0

Iată o sitiuatie cel puţin ciudată: am citit o carte despre care nu pot spune că are vreo valoare literară nemaipomenită- până la urmă este un roman istoric, despre un moment din viaţa Imperiului Roman care, după ştiinţa mea, nu se încadrează la “cel mai des amintite”. Mai mult, nici nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult: efectul acţiunii care nu e legată de război păleşte în faţa descrierilor kilometrice ale bătăliilor, ale armamentului, ale taberelor militare, hainelor şi tacticilor de luptă .

Prin urmare, mai mult decât un simplu roman istoric, eu am rămas cu impresia că Sabia lui Attila este un roman de război. Ceea ce, să fim serioşi, fiind o reprezentantă a sexului feminin, era puţin probabil să îmi placă. Şi chiar aşa s-a întâmplat- mai ales că mulţi istorici sunt de părere că bătălia descrisă, cea de la Chalons (Campi Catalaunici) din 451 d. Hr. a fost un carnagiu în adevăratul sens al cuvântului. Întrebarea care se pune automat este deci: de ce patru stele?

Pentru că nu pot trece cu vederea volumul de muncă pe care îmi închipui că l-a depus autorul, ca de altfel nici efortul acestuia. Sabia lui Attila nu este o carte uşor de citit deci bănuiesc că nu a fost nici uşor de scris. La care se adaugă faptul că îmi place când un autor se documentează intens pntru cartea lui. Arată interes faţă de cititor şi pasiune pentru subiectul tratat. Şi când îţi place atât de mult ceea ce faci, părerea mea este că nu are cum să iasă ceva prost.

Că să vă introduc puţin în lumea cărţii o să vă spun că ea porneşte de la un schimb de ostatici, foarte la modă în Imperiul Roman: două popoare aliate îşi trimiteau unul altuia de obicei prinţii moştenitori la tron. În acest fel erau siguri că nici unul nu îşi va încălca angajamentul, pentru că nu va risca să îi fie omorât moştenitorul. Aceeaşi a fost situaţia şi cu Flavius Aetius, fiul unui general roman, şi Attila, al doilea nepot al regelui hunilor, Rugila.

Cei doi au trăit printre militarii care curând aveau să devină rivali, au deprins stilul de viaţă şi tacticile de luptă, au învăţat limba şi cultura- ce-i drept, Aetius mai mult decât barbarul Attila. După 42 de ani, la mult timp după acest schimb, Flavius Aetius era cel mai influent om din Imperiul Roman de Apus, General Suprem al Legiunilor şi teroarea popoarelor barbare. Attila, pe de altă parte, era conducătorul celui mai de demut popor barbar, un imperiu în expansiune şi o ameninţare serioasă la adresa Imperiului Roman.

Sabia lui Attila este despre relaţia dintre cei doi rivali şi despre lupta decisivă care s-a dat între ei pe Câmpiile Catalaunice, în anul 451 d.Hr.. Un carnagiu, o desfăşurare incredibilă de forţe, o victorie aproape numai teoretică a Imperiului Roman, dacă luăm în considerare pierderile relativ egale suferite de cele două părţi. Insă în final oprirea expansiunii hunilor de către romanul crescut în acelaşi spirit cu al poporului pe care l-a învins.

Va las cu un citat din filosoful Damascius, care povesteste ce a auzit despre batalia de la Chalons: “no one survived except only the leaders on either side and a few followers: but the ghosts of those who fell continued the struggle for three whole days and nights as violently as if they had been alive; the clash of their arms was clearly audible”.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Max Gallo
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Irina-Margareta Nistor
vol. I – 416 pagini + vol. II – 360 pagini
ISBN: 973-724-120-7

În trecut, adesea, portretizarea unei personalităţi istorice însemna înşirarea a zeci de epitete umflate fără măsură, discernământ şi, nu rar, fără talent. Se lua personalitatea şi se trântea bine prin toate lăudările posibile, de o smulgea de pe pământul din care am fost cu toţii făcuţi şi arunca undeva sus de tot, în stratosferă, unde nu mai ajungea nimeni să o vadă în carne şi oase. Grea de majuscule şi trăznind a parfumuri gongorice, imaginea celui descris devenea un ideal de neatins, neomenesc.

La vremuri noi, însă, obiceiuri noi. Nu am tăiat istoria de pe lista domeniilor de interes, însă am transformat-o, pe calea cea mai la modă – a demitizării – într-o galerie de personaje cărora li se refuză gloria sau blamul postume, personaje pe care nu le mai împopoţonăm cu epitete, ci le adaptăm privirii noastre. Dacă mulţi din cronicarii trecutului proiectau regii într-un rai al lor, cronicarii de acum îi iau de grumaz, îi aruncă de pe tron, îi dezbracă de toată purpura şi de nestemate şi îi îndeasă în hainele strâmte ideologiei contemporane. Printr-un efect ciudat, cel portretizat ajunge să fie el însuşi portretul ideilor şi obsesiilor unei epocii ce i-a urmat. Nu ne mai interesează aureola de suprapământean, dar nici nu ne oprim la omul viu, în carne şi oase şi, eventual – ambiguu fie spus – potenţial spiritual. Ca urmare, scobim după aventuri amoroase, după senzaţional, după intrigi, de parcă istoria nu ar fi decât un preludiu milenar al tabloidului. Din Eroul măreţ şi eteric ne-a rămas, un Supererou musculos şi/sau afemeiat. Patologia înlocuieşte mitologia.

Cele două perspective, aparent atât de radical diferite sunt născute din aceeaşi materie primă – fascinaţia. Fascinaţie care îmi pare a fi, de altfel, motorul oricărei încercări de a scrie roman istoric. Fascinaţie care vine musai mână în mână cu cheful de a povesti şi de a face din istorie un teren de joc în care autorul ţine cu ce echipă vrea. Fascinaţie care se învecinează şi cu luciditatea, dar şi cu delirurile cu pretext literar – numai de autor depinde în ce barcă preferă să vâslească.

Problema mai spinoasă este însă aceea că, la adăpostul literaturii, poţi scrie orice şi oricum. Specia romanului istoric te scuteşte de multe responsabilităţi – ai dreptul să fii inexact sau să exagerezi, pentru că eşti romancier, dar ai dreptul să scrii prost, fiindcă eşti istoric ş.a.m.d. Dacă mâine s-ar publica o ficţiune despre viaţa erotică a Maicii Tereza, în apărarea autorului ar sări îndată zeci de avocaţi ad-hoc, care ar invoca, cu ton sacerdotal, o banală “axiomă” – “E ficţiune. Deci e voie”. Atât. Nici un argument. Nici o nuanţare. Nici un semn de întrebare, oricât de mic. Numai Principiul Independenţei Literaturii şi Dreptului de Liberă Exprimare. Dar să nu ne adâncim acum prea mult în această problemă.

Max Gallo are din plin acest combustibil care spuneam că este fascinaţia. Spartacus, Napoleon I, Caterina de Medici sunt numai câteva dintre care, cleios fie spus, Gallo „le-a dat viaţă”. Iar fascinaţiei sale i se suprapune, într-un fel derutant, o scriitură în viteză, cu fraze iuţi şi scurte, mitraliate la timpul prezent pentru a puncta la capitolul autenticitate. Altminteri, să fi citit cartea fără să fi ştiut nimic despre autor, aş fi ghicit din prima că e francez: inconfundabil tonul de logoree academică, mândră de sine, rafinată şi indiscretă. E drept că nici Ludovic al XIV-lea nu e chiar o figură oarecare…

Apropo de scriitura în viteză pe care o practică, aceasta are un mare dezavantaj: nu-i permite să zăbovească nicăieri pe parcursul descrierii unei vieţi fastuoase, lungi de aproape 80 de ani, concentrată în două volume format mic. Neoprindu-se niciunde ca să privească puţin peisajul pe care el însuşi l-a creat, autorul reuşeşte să nu ne spună mai nimic despre resorturile interioare ale personajului său central. Nu îl interesează mecanismul motivaţiilor, ci directeţea gesturilor. Iar când e vorba de gesturi, le narează cu un chef greu de descris – mai ales pe cele erotice. Amatorii de pornografii în haine (sau, mă rog, fără haine) de epocă pot să stea însă liniştiţi – Gallo nu ţine deloc să descrie, cu precizie ştiinţifică, toate gemetele din odăile regale. Mai degrabă relatează scurt (e drept, cu imensă plăcere), ca şi cum ar fi văzut câte ceva în treacăt, privind ca din întâmplare prin gaura cheii: “Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze”.

O altă consecinţă a vitezei de relatare care sare limita legală e că precizia lasă de dorit. Ca urmare, sensul poveştii mai sare din când în când de pe şine. De exemplu, o bătălie – prilej incitant de joc literar pentru majoritatea romancierilor de seama lui Gallo – poate fi rezumată strâmb, în fraze dubioase precum : “Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoţesc cum se cucereşte un loc” sau “Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui rege”.

Şi pentru că în toate trebuie să existe şi o parte bună, după 800 de pagini de galop ce se încheie cu o moarte à la carte, de cangrenă, cu tot cu glorie şi preot, încerci, pe măsură ce ajungi la un puls normal, o senzaţie stranie, de “cât de repede se duc toate”. Sau, pentru cei nesecularizaţi, de “şi aceasta-i deşertăciune şi nevoinţă rea”… Senzaţie rarisimă, pentru care merită, din când în când, să citeşti şi câte un roman istoric.

Scris de Silviu Man.
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Steven Saylor
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Veronica Şerbănoiu
365 pagini
ISBN: 978-973-724-208-2

Acum ceva vreme puteam spune că îmi plac romanele istorice. Nu neapărat datorită acţiunii cât tabloului pe care îl zugrăveau- altă lume, alte valori, alţi oameni. De curând am ajuns însă să fac o diferenţă poate nedreaptă între romane istorice plasate într-un trecut rezonabil şi romane istorice plasate într-un trecut foarte îndepărtat, în Antichitate, de exemplu.

Dacă pentru romanele a căror acţiune se petrece prin secolul 18-19, autorul are biblioteci întregi de resurse, pentru romanele care abordează Roma sau Grecia antică o parte însemnată din sursele de inspiraţie s-a pierdut, odată cu timpul, pe undeva pe drum. De exemplu, când am citit Fratele lui Rousseau nu m-am întrebat nici o clipă cât din lumea aceea o fi inventată şi cât adevărată, bazată pe cercetări ale documenteleor istorice. Citind însă romanul lui Steven Saylor am avut tot timpul tendinţa de a da “fuga” pe Wikipedia şi a verifica informaţiile de acolo.

Am rezistat tentaţiei şi m-am hotărât să citesc Vălul profeţiilor ca pe un simplu roman oarecum poliţist- până la urmă autorul “a fost fascinat de-o viaţă întreagă de Roma antică”, aşa cum scrie pe coperta 4, ceea ce înseamnă că sigur a citit foarte mult despre acea perioadă.

Perioada despre care am pomenit mai sus este anul 48 i. Hr., cel în care Cezar şi Pompei se luptă pe undeva prin Grecia pentru a stabili cine va conduce lumea, stăpânită de Imperiul Roman. În timpul ăsta la Roma domneşte haosul, cum era de aşteptat pe timp de război. Discuţii aprinse în Forum, incăierări între partizanii lui Cezar şi cei ai lui Pompei, bani tot mai puţini, alimente scumpe, hoţi violenţi, chirii mari şi creditori care îşi vor sumele împrumutate înapoi. Iată deci că se întâmpla şi într-un oraş atât de prosper cum e Roma- cum de era posibil este o cu totul altă discuţie.

În acest “peisaj” apare o tânără nemaipomenit de frumoasă, însă nemaipomenit de săracă, care are un dar. Numele ei adevărat nu este cunoscut, însă i se spune Casandra, pentru că întocmai că aceea din Troia, poate prevede viitorul, cu diferenţa că pe ea o ascultă destulă lume. Asta până când este ucisă. Gordianus Descoperitorul, un fel de detectiv, cuncoscut în Roma pentru “colaborarea” cu Cicero, se hotărăşte să afle cine este vinovatul, parte pentru că este puţin îndrăgostit, parte din datorie.

Ceea ce urmează sunt capitolele în care Gordianus le vizitează pe cele mai puternice şapte femei din Roma, care o chemaseră pe Casandra în casa lor, împletite cu capitole în care romanul îşi aminteşte intalnrile lui cu aceasta. Din păcate însă, deşi conţinutul probabil că sună promiţător, există un mare neajuns, un lucru care mie mi-a încetinit ritmul de citire foarte mult: prea multă “monografie” a vieţii la Roma în acea perioadă.

Într-adevăr, acesta este unul din scopurile romanelor istorice: acela de a recrea o lume. Însă în relatarea lui, Gordianus se pierde în detalii: cum a murit cutare, de câte ori a scandat cineva din mulţime un anumit slogan, cum era îmbrăcat Caelius, cum era împodobit jilţul lui Trebonius, de unde până unde s-a deplasat Pompei, şi câte şi mai câte. Ce e drept, acum ştiu şi eu cine l-a omorât pe Clodius, de ce a fost acuzată vestală Fabia sau ce razmeriţă a pus la cale Marcus Caelius. Sau cel puţin cred ca ştiu, va trebui să verific. Însă acţiunea se pierde de tot între rânduri. În loc să trăieşti alături de Gordianus suspansul de a fi din ce în ce mai aproape de adevăr, eşti întrerupt de portretul amantului Clodiei.

O altă problemă este redactarea, care lasă de dorit. Am întâlnit şi cazuri mai grave, însă unele cuvinte sunt scrise greşit, câteva semne de punctuaţie sunt încurcate şi chiar am avut senzaţia de câteva ori că şi la traducere s-a pierdut ceva. Însă ce m-a uimit foarte tare este că de vreo două- trei ori fie autorul, fie traducătorul încurcă nişte nume: o dată îi spune uneia din cele şapte femei numele celei pe care o vizitase cu o zi în urmă, iar despre razmeriţă spune că e pusă la cale de cineva care de fapt era mort de mult. Nu ştiu exact ce variantă sună mai prost: aceea că traducătoarea a pus alte nume fără să îşi dea seama sau aceea că chiar autorul şi-a încurcat personajele.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Pedro Galvez
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
309 pagini
ISBN: 978-973-724-180-1

Pe coperta patru a romanului Testamentul lui Seneca ni se spne că Pedro Galvez a studiat antropologia, economia, ziaristica, sociologia şi politologia. Fără îndoială în cursurile sale a dat de câteva ori peste Seneca, însă orice cititor s-ar întreba cum poate cineva care nu l-a studiat pe filosof să scrie un roman despre el. Surprinzător, romanul a izvorât dintr-o pasiune a autorului, pentru Roma Antică în general şi pentru Nero, Agripina şi Seneca în mod special. De altfel, Galvez a publicat mai întâi un roman despre Nero, iar cel despre care vă povestesc acum a apărut la sugestia editorului său, din câte am înţeles răsfoind web-ul spaniol. La acesta s-a adăugat un roman despre Agripina şi iată, avem o trilogie despre Roma Antică.

Însă cât de mult contează interesul atunci când scrii un roman despre o personalitate a trecutului? Aparent mult, pentru că Galvez recunoaşte că a dedicat mulţi ani studierii celor trei. Întrebarea care mai rămâne este dacă interesul este de ajuns fără talent, iar în ceea ce îl priveşte pe Galvez, răspunsul la întrebare ar trebui să fie celelalte 5 romane pe care le-a mai publicat.

Tehnica pe care o alege autorul este aceea de a îl umaniza pe filosoful antic. Îl dă jos de pe orice piedestal a fost pus vreodată şi îl aduce între cititori. Rezultatul nu este neapărat o lipsă de respect, pe care Galvez cu siguranţă i-l poartă lui Seneca, însă o “frivolizare” excesivă, care îl transformă în unele momente un personaj destul de comic.

Găsim în Testamentul lui Seneca mare parte din viaţa filosofului, pe care o rememorează, dar şi câteva din intrigile politice care ar fi stat la baza cumplitei transformări a lui Nero. Trebuie reţinut însă că foarte multe informaţii oficiale nu există, iar mulţi experţi tind să fie de acord cu părerile denigratoare la adresa lui Seneca. Drept urmare, se prea poate ca bună parte din roman să fie imaginaţia autoruli.

Nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva respectul lui Galvez se datorează mai mult scrierilor lui Seneca decât omului însuşi. Iar din moment ce prea multe informaţii nu avea de unde să adune, mă întreb dacă nu cumva autorul a încercat să imagineze omul care i-ar fi plăcut să scrie acele lucruri. Spun asta pentru că de câteva ori iese la suprafaţă ipocrizia pentru care este cunoscut romanul, de a nu fi trăit conform principiilor stoice pe care le propovăduia, asta în pofida scopului declarat de către Galvez, de a îmblânzi această imagine.

Ce este clar este faptul că autorul a fost de-a dreptul fascinat de schimbarea pe care a vrut să o facă Seneca. Pe la 60 de ani, sătul de a face mereu ceea ce i se spune, în special de către Nero, chinuit de excesele şi stilul său de viaţă, dar şi de ceea ce făcuse şi ajunsese împăratul, Seneca decide că vrea să studieze filosofia la Atena. Un drum care, deşi ar fi trebuit să îl ducă spre o libertate deplină, a fost începutul drumului sau spre moarte.

Am rămas complet nedumerită însă de schimbarea completă a titlului. Dacă în spaniolă romanul se numeşte “El maestro del emperador” (Învăţătorul/ maestrul împăratului) titlul în română induce puţin în eroare, concentrând atenţia într-o singură direcţie. De fapt, aşa cum îmi dau eu seama, intenţia autorului era de a construi o imagine, lucru care se face urmărind cu atenţie întregul roman.

Scris de Raluca Alexe
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Luis Leante
Rating:
Editura: Vellant


(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

[Excurs] Pentru cei care ar putea ridica din sprâncene citind titlul acestei cărţi: ştiu la ce vă gândiţi, dar nu, nu este una din acele cărţi. Un cititor, după ce trece de un anume număr de cărţi, poate câteva sute, începe cumva să mustească de prejudecăţi, şi una din ele pleacă tocmai de la titlul volumului din faţa lui. Presupun că nu este un lucru rar, mai ales când ne credem toţi dotaţi cu „antene” care ne avertizează că nu trebuie să ne pierdem vremea cu o carte care are un asemenea titlu. Odată ce ţi-ai propus să nu (mai) citeşti literatură de dragoste, roman noir sau poezie fracturistă, fugi, sau cel puţin, nu eşti interesat foarte tare să priveşti dincolo de copertă.

Cât te mai iubesc este o carte ce împărtăşeşte o experienţă şi deschide ochii asupra unor probleme pe cât de actuale, pe atât de puţin mediatizate: Sahara Occidentală cu divizarea ei şi abuzurile, încălcarea drepturilor omului şi terorism, în prezent saharienii fiind obligaţi să-şi părăsească ţara pentru a scăpa de invaziile marocane şi mauritane.

Povestea de dragoste dintre Santiago şi Montse este doar motivul invocat de autor pentru a zugrăvi viaţa saharienilor. Idila adolescentină îi aduce pe cei doi într-o lume necunoscută, plină de mistere, de care unul se îndrăgosteşte, în timp ce al doilea va cunoaşte acolo teroarea.

Cartea este un şir de întoarceri în trecut şi reveniri în prezent, năucitoare, şi care, deşi înfăţişată într-un ritm alert, povestea se ţese şi este susţinută din dorinţa autorului de a ne pune faţă în faţă cu un altfel mod de viaţă, cu ceremoniale şi credinţe deosebite de cele ale occidentalului blazat şi avid de exotic. Sunt două moduri de a privi lumea şi de a accede la nemurire, o călătorie din care „civilizatul” se va întoarce purificat, poate mai conştient de baraka (har divin) şi norocul lui.

Cât te mai iubesc pune faţă în faţă contrastul între confortul european şi improvizaţia de care dă dovadă saharianul, popor nomad prin excelenţă, care trebuie să se adapteze mediilor celor mai ostile şi, în principal, lipsei apei. Apoi, este vorba de o diferenţă pe care o instaurează religia: lejeritatea cu care un saharian te primeşte în casa lui, ospitalitatea şi generozitatea lui şi toate acestea fără a cere nimic în schimb; deosebire evidentă în comparaţie cu societatea occidentală, bazată pe interes şi mânată de egoismul propriei lupte de supravieţuire.

Cred că cel mai mare merit al acestei cărţi este faptul că trage un semnal de alarmă asupra unei probleme, asupra unui conflict nu arareori sângeros, în care sunt implicaţi sute de mii de oameni. În afară de asta, autorul este un excelent mânuitor al naraţiunii şi nu de puţine ori avem impresia că în tot vârtejul de evenimente, este foarte probabil ca ceva să-i fi scăpat. De fiecare dată însă, ne convingem că avalanşa este bine strunită şi că niciun detaliu nu este mai puţin important decât următorul.

Scris de Ioana Ristea
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: José Frèches
Rating:
Editura: All
[Cumpără cartea]

Viziunea critică

Un termen tare, cu care se mândresc o mulţime de literaţi, dar are suferă de un defect capital – este o viziune. O privire. Necesită un punct de observare şi acesta e cumva unic în permanenţă. Viziunea critică , în ciuda pretenţiilor sale obiective, este până la urmă imanentă şi depinde de poziţia adoptată. Iată două tipuri de ale căror surse nu sunt sigur. Pe de-o parte, au rezultat din observaţia directă. Pe de alta, anumiţi termeni i-am luat din critica literară – şi în acest sens recomand cartea lui Paul Cornea – Aproapele şi departele.

Lupta textuală de aproape

Un tip de critică provine dintr-o tehnică medicală care constă în introducerea unei sonde înzestrată cu o cameră video pentru a vedea detaliile care nu se pot vedea la radiografii din lăuntrul corpului. Criticul folosind o asemenea tehnică ajunge să vadă monstruos; punctul său de observaţie e foarte aproape şi ceea ce el transmite se afişează pe un ecran imens. Pe de altă parte, tehnica intrusului video o aplică şi scriitorul la rândul său. Se pare că o asemenea perspectivă este prezentă şi în roman (la personajul ziarist care tinde să fie în focul evenimentelor). Ne duce la marginea evenimentului, în acel loc care nu-i va schimba datele, ci numai perspectiva. Cu scriitorii de altfel suntem călători în timp: observăm evenimentul, dar nu avem voie să atingem decât acele lucruri care nu vor modifica istoria reală. Cu criticul suntem asemenea chirurgului. Observăm microscopic, dar facem şi incizii, curăţăm, coasem dacă mai e ceva de dres.

Lupta textuală de departe

Dar criticul au scriitorul văd numai de foarte aproape? O a doua tehnică provine din pletora de sporturi ce necesită forţă, precizie, ochi bun, ţintă. Este lupta de departe. Perspectiva face posibilă istoria unui ţinut sau a unui personaj. Teoretic între aceste două atitudini pendulează scriptorul, între aproapele cotidian, dar anistoric şi departele naratorial, care face posibilă povestea. În acest sens am putea declară că orice obiectivizare înseamnă depărtare de sine şi tinde spre istorie sau concept.

Cuplul naraţiune – descriere

Să aduc în această ecuaţie a aproapelui şi departelui din scriitură un alt dublet: naraţiunea şi descrierea. Mulţi necititori de cărţi dau o mulţime de bani în schimb pe reviste. Acestea par să fi ajuns specializate în reviste pentru femei şi reviste pentru bărbaţi. Primele sunt pline de descripţii ale corpurilor dar şi a acţiunilor ori modurilor de înfrumuseţare. Celelalte se centrează pe acţiune, suspans, au o miză imediată şi provocatoare de tensiuni. Dar sunt oare aceste moduri radical diferite, sunt două registre antagonice sexual şi în scriitură sau mai degrabă vorbim doar de două posibilităţi de realizare a unui discurs, una care caută ordinea lucrurilor şi modul cum poţi focaliza pe o anumită realitate, cealaltă care urmăreşte formele de schimbare ale unei realităţi sau ale realităţilor între ele. Statornicia şi potopul. Calmul şi furtuna. Nemişcarea sau vâjul- acestea sunt realităţi ce se văd de aproape. Există însă şi perspectiva de departe care aduce istoriile calmului şi ale furtunii. Un roman are un narator cu două poziţii diferenţiate – ochiul de la microscop care emite descripţii şi ochiul divinităţii textuale al cărei ecou sunt istoriile.

Episodul incendierii

Titlul volumul al doilea nu se justifică. Incendierea Palatului de Vară al împăraţilor chinezi. Efectiv, este adăugat acest episod la câţiva ani după ce acţiunile din roman sunt încheiate şi singura legătură cu conţinutul precedent e realizată prin intermediul unui ziarist sagace, personaj colportor de altfel, John Bowles. Este de fapt prilejul prin care autorul îşi exprimă supărarea faţă de barbaria dovedită de trupele engleze care au incendiat şi jefuit unul dintre cele mai de seamă monumente chinezeşti. Lipsa de respect şi dispreţul manifestat la adresa acestei civilizaţii străvechi îi transformase pe englezii colonialişti în nişte barbari oarecare. De altfel, este relevant cine mergea în China dintre englezi – în special misionarii şi cei poftitori de un câştig rapid prin orice mijloace. Mă rog, aş putea continua într-o diatrabă îndurerată de pierderea unui asemenea monument, aş putea face o mulţime de comentarii şi paralele referitoare la episoade asemănătoare din alte istorii, dar cum spuneam, pur şi simplu acest episod este redundant.

Câte cava despre personaje

De altfel acest al doilea volum ajunge să-şi încrucişeze tot mai puţin destinele diferitelor personaje active. Majoritatea îşi găsesc moartea, iar cele care scapă se estompează într-o fericire anonimă. Liantul celor mai mulţi eroi, Laura Clearstone îşi va cunoaşte împlinirea feminină după ce străbate nouă tărâmuri de suferinţă. De altfel, probabil o neglijenţă a autorului, Clearstone e adorată de Moonstone!!

Răscoala Taipingilor

Adevăratul episod al cărţii este legat de Răscoala Taipingilor din deceniul şase al secolului XIX-lea conduşi de Taiwanul Hong Xiuquan. Este o mişcare la origine religioasă, condusă după precepte vechitestamentare altoite pe budismul chinezesc şi care s-a transformat curând într-o mişcare socială de revoltă a sărăcimii. Amplitudinile sale par fenomenale din perspectiva europeană, având ca participanţi mai multe milioane de luptători. Mişcarea a încercat schimbarea regimului manciurian măcinat de corupţie (care dăduse împăraţi de trei secole); ideile promovate sunt parţial utopice, cu nuanţări socialiste , dar fără mari deosebiri între curtea regală oficială şi pletora de conducători a revoltaţilor care îşi dovedesc fariseismul şi duplicitatea încă din primele faze ale mişcării. Astfel, Tianwanul – ca mai târziu comunistul Mao – are un harem cu mai multe sute de femei, în schimb pedepseşte cu moartea orice contact sexual al supuşilor săi, obligaţi în campanii să stea în zone separate şi să respecte strict Decalogul. Este într-un fel o Cruciadă chinezească modernă, dar şi o încercare de găsire a unei forme de organizare mai dreaptă a societăţii.

Iţe de personaje

Să remarc şi faptul că multe dintre personajele importante asistă la diferitele etape ale aceste mişcări. Astfel Clearstone şi acrobata Iasomie Diafană sunt încă de la începutul mişcării, Joe, fratele Laurei, un personaj oligofren este folosit ca pretext de Tianwan pentru a-şi confirma poziţia de conducător. Ziaristului John Bowles i se permite să-şi bage nasul prin culisele mişcării şi bineînţeles va relata atât câteva dintre bătălii cât mai ales va accentua pe tensiunile interne şi pe rivalităţi. Alte personaje încearcă o afacere concurentă în domeniul opiului, intrând în domeniul spiritului veros şi criminal. Piatră de Lună, partenerul Laurei, vrea să se facă într-o vreme călugăr budist. Cu acest roman avem ocazia să ne perindăm prin diferite locaţii chinezeşti, la templu, într-un local de opiu, în Palatul împăratului sau într-un bordei ţărănesc.

Cartea musteşte de istorie şi exotism

Reţeta ei e în bună măsură clasică – alternarea pe mai multe planuri a acţiunii, tăiată în felii de viaţă semnificative. Pe alocuri se aude tonul unui Jules Verne explicativ. Sunt numeroase pagini de mistere: torturi, dedesubturi de afaceri, comportamente strigătoare la cer. Oraşele de la mijlocul secolului 19 prezintă contraste izbitoare, pe stradă sau pe ape se pot întâlni o mulţime de cadavre, suferinţa e o parte de neignorat a realităţii chinezeşti. Până la urmă romanul „Jaful din Palatul de Vară” are mai ales intenţii istorice, deşi perspectiva de aproape este aleasă ca privire narativă! Autorul valorifică orice oportunitate de subiectivizare conform proverbului chinezesc: o floare nu rămâne niciodată roşie o sută de zile la rând.

Carti de acelasi autor

• Imperiul lacrimilor. Vol.1. Războiul opiului

Autor: Michel Tournier
Rating:

Când eram copil şi terminam de citit din manualul de istorie câte o lecţie plictisitoare şi seacă, închideam cartea şi îmi imaginam evenimentele proaspăt învăţate în cele mai romanţate feluri. Le legam între ele cu poveşti ştiute doar de mine, inventam personaje secundare, pasiuni puternice şi motivaţii profund umane şi celor mai politice decizii.

Şi dacă o să credeţi amuzaţi că eram uşor excentrică, mă consolez cu gândul că măcar nu sunt singura care are acest obicei. Michel Tournier, intrigat de legenda lui Barbă-Albastră, a spus povestea personajului istoric din spatele mitului, completând el acele episoade pe care istoria nu le-a scos vreodată la lumină.

Cine a fost Barbă-Albastră?

Un fel de Dracula francez. Un mit imflamat de nevoia de a crede ca în întunecatul Ev Mediu cruzimea prindea dimensiuni mitice, că magia era ceva real şi că în spatele celor mai sângeroase acte stătea doar vreun soi de pact cu Diavolul sau alte forţe ale infernului.

Tournier încearca să coboare legenda pe pământ şi să facă năluca palpabilă, caldă şi vibrând de sentimente, chiar dacă ea este doar rodul imaginaţiei sale.

Barbă-Albastră a fost Gilles de Montmorency – Laval, Baron de Rais, sau pe scurt Gilles de Rais. Mareşal al Franţei, s-a făcut remarcat în războaie alături de Ioana d’Arc, care după retragerea în castelele sale a săvârşit crimele care l-au transformat într-unul dintre cei mai prolifici criminali în serie ai Evului Mediu (probabil după Erzsebet Bathory).

Crimele sale au ca fond un pact cu forţele întunericului şi au un substrat sexual evident. Sodomia era înfăptuită după o anumită tactică şi era urmată de invariabil de crimă: “Nu-l lăsa să moară sufocat, ci îl dezlega la timp, îl făcea să-şi vină în fire, îl mângâia, se jura că fără răutate şi numai din joacă se purtase aşa cu el. Pe urmă, când copilul începea să se liniştească, îl omora şi în timpul agoniei încă se desfăta cu el.”

Din punct de vedere istoric, aceste crime au fost puse sub semnul întrebării. Luând în vedere că Gilles de Rais era unul dintre cei mai avuţi oameni ai timpului său, s-a bănuit că întregul proces a fost înscenat pentru a se pune mâna pe averea sa. Totuşi, argumentul se clatină atunci când se descoperă că beneficiarul averii nu a fost Biserica. În plus, vinovăţia lui de Rais este întărită şi de numeroasele mărturii ale părinţilor ai căror copii au dispărut pentru totdeauna în spatele zidurilor castelului lui de Rais.

Michel Tournier îi spune povestea cu o aparentă detaşare şi corectitudine istorică. Totuşi, el încearcă să îl lege cât mai puternic pe Gilles de Rais de Ioana d’Arc şi să găsească explicaţia actelor sale într-un jurământ făcut Ioanei.

Deşi un roman contemporan (scris în 1983), aş îndrăzni să caracterizez Fecioara şi căpcăunul ca un roman gotic pentru că păstrează multe dintre trăsăturile acestui stil şi îmbină cu îndemânare adevărul cu fabulaţia, întunericul necunoscutului cu groaza. Totuşi, deşi o lectură interesantă, romanul nu încântă în mod deosebit şi pare mai degrabă un exerciţiu de imaginaţie şi nu o încercare literară.

Scrisă de Ana-Maria PetriţanCarti de acelasi autor

• Regele arinilor

Autor: Donna Woolfolk Cross
Rating:
Editura: All

M-am surprins de multe ori spunând : “Mi se pare normal să …”. Pare atât de simplu acum să îţi exprimi o părere. Dar ce este dincolo de cuvinte? Cine a stabilit ce este firesc şi ce nu? Şi când anume? Acest normal invocat şi tras la răspundere în felurite discuţii a fost schimonosit de-a lungul timpului, ajungând la forma ciudată a unui ghem îmbâcsit de multitudinea firelor personale. Normalul pur nu există. Normalul este doar o proiecţie elastică a intelectului, care poate fi deformată în funcţie de aşteptările şi dorinţele celor implicaţi.

În aceste condiţii, un roman istoric este exact ceea ce ai nevoie pentru a te scutura de firescul actual cu care te-ai obişnuit şi pentru a avea acces la imaginea unui firesc pierdut în timp. Papesa Ioana transpune cititorul în secolul IX, aducând în prim-plan diferitele conotaţii ale normalităţii aparent unanim acceptate în Evul Mediu. Pornind de la o descoperire întâmplătoare în ceea ce priveşte existenţa Papesei Ioana, Donna Woolfolk Cross şi-a propus să readucă în atenţia “omului modern” povestea demult uitată a unei femei care nu a ţinut cont de limitările perioadei în care a trăit, ci a dorit să aibă acces la cunoaştere, lucru obţinut prin deghizarea sa în bărbat. Satisfacţia sa a culminat cu numirea în funcţie de Papă, conducător al creştinităţii, pe o perioadă de 2 ani de zile.

Pe baza unei documentări serioase, scriitoarea a încercat să realizeze o imagine cât mai completă a personajului principal, cât şi a mediului sufocant din care aceasta a luptat să iasă, pentru a-şi putea cultiva şi folosi inteligenţa remarcată încă din vremea copilăriei. Multitudinea de informaţii confuze şi lipsa unor dovezi exacte în ceea ce priveşte întâmplările din anul 855 d. Hr ridică semne de întrebare în legatură cu veridicitatea pontificatului Ioana. De altfel, Biserica Catolică cataloghează din start întreaga poveste ca pur mit, deşi însăşi autoarea romanului a descoperit multe manuscrise ce fac referire la pontificatul Ioanei. Legendă sau realitate, povestea Ioanei redată de Cross reuşeşte să creeze atmosfera apăsătoare a secolului IX, cu o societate medievală afundată în adevăruri acceptate de cele mai multe ori ca fiind absolute: diferenţele enorme dintre femei şi bărbaţi, puterea supremă a unei Biserici corupte şi îmbâcsite de intrigi, normalitatea ignorantă de zi cu zi.

Pe parcursul romanului îmbrăcat în jurul unui schelet solid de istorie autentică, vizualizăm povestea atât din perspectiva Ioanei, din perspectiva lui Gerold, cel care a fost spiritual alături de Ioana de la vârsta de 12 ani până în ultima zi, cât şi din perspectiva lui Anastasius, cel care a tânjit întreaga viaţă la tronul papal pe care nu l-a putut obţine, în ciuda tuturor manifestărilor anticipative ale principiului machiavellic “scopul scuză mijloacele”. Copilăria timpurie a Ioanei este marcată de tirania tatălui dezamăgit din primul moment al naşterii sale de simplul fapt că era vorba de o fată. Odată cu moartea lui Matthew, fratele care a cedat insistenţelor sale de a o învăţa să scrie şi să citească, Ioana este considerată de tatăl său singura vinovată de această tragedie cauzată numai de preocupările sale intelectuale total nepotrivite pentru o fată şi sfidătoare la adresa lui Dumnezeu. Speranţa ce începe să crească în sufletul Ioanei este adusă de Esculap, eruditul grec care este impresionat de inteligenţa ascuţită a fetei şi insistă să îi ofere o educaţie adecvată, acceptând compromisul impus de tatăl care îi cere să-l pregătească pentru şcoală şi pe John (singurul fiu rămas), în ciuda evidentei lipse de talent a acestuia. Plină de entuziasm şi determinare, Ioana îşi dezvoltă rapid capacitatea de a raţiona, găsind argumente pentru fiecare idee susţinută într-un mod admirabil în faţa profesorului său încântat. Adevărul preţios pe care i-l dezvăluie în copilărie Esculap este cel care o va ghida întreaga viaţă, ajutând-o să supravieţuiască societăţii controversate întinsă ca o plasă asupra celor nechibzuiţi: “unele idei sunt periculoase”. În fiecare situaţie critică, Ioana va reuşi să-şi tempereze aversiunea faţă de intrigile şi jocurile politice mult prea vizibile, găsind modalitatea cea mai puţin ofensatoare de a-şi expune ideile. La şcoala din Dorstadt, Ioana suportă cu demnitate toate jignirile aduse de condiţia sa de femeie care sfida cursul normal al vieţii, fiind absorbită de setea de cunoaştere. Tot aici, însă, îl cunoaşte pe cel care o va iubi şi o va admira până la sfârşitul vieţii tocmai pentru felul său de a fi.

Odată cu atacul vikingilor şi moartea fratelui său John, Ioana alege singura cale posibilă pentru a avea acces la învăţătura interzisă unei femei. Sub identitatea lui John Anglicus intră la o mănăstire benedictină, unde devine un apreciat cărturar şi tămăduitor. Forţată de anumite împrejurări, Ioana ajunge în cele din urmă la Roma, unde pătrunde în viaţa activă a Bisericii şi a celor care se învârteau în acest cerc râvnind la anumite poziţii. Datorită modului prea corect de a judeca şi părerilor sale bine argumentate, Ioana îşi pune de multe ori în pericol viaţa, capacităţile sale intelectuale fiind considerate un real pericol pentru desăvârşirea aranjamentelor “sfinte” şi politice caracteristice perioadei.

Existenţa Ioanei este marcată de un şir de sentimente contradictorii, care îi împovărează sufletul căutător de învăţăminte şi credinţă: alături de existenţa sa masculină exterioară se zbate inima chinuită de iubirea pentru Gerold; dorinţa sa de a-l descoperi pe Dumnezeu este sfâşiată de teama că Acesta s-ar putea să nu existe; raţiunea încearcă să ocupe întotdeauna primul loc în faţa emoţiilor. Până la finalul romanului, construcţia tip mozaic a sufletului său atinge un nivel de fragilitate din ce în ce mai ridicat. Cei doi ani de pontificat în care Ioana, spre deosebire de predecesorii ei, îşi întoarce privirile către oamenii obisnuiti, aducând în atenţia tuturor fondul (credincioşii) în detrimentul formei (măreţia Bisericilor) se încheie parcă ironic la adresa mult amintitei credinţe masculine care stătea la baza interzicerii învăţăturii pentru femei: inteligenţa femeii este invers proporţională cu fertilitatea acesteia.

Nota finală a autoarei vine cu un plus de explicaţii amănunţite şi date reale consemnate în diferite scrieri pentru a susţine verosimilitatea romanului al cărui fir epic curge lin în mod cronologic, uneori cu mici stângăcii în exprimare, influenţate, posibil, şi de traducere.

Odată ce începi să pătrunzi în viaţa Ioanei, pătrunzi de fapt în viaţa unui întreg secol, dând la o parte vălul mat al timpului modern. Indiferent dacă o vei considera doar un mit sau mai mult de atât, Papesa Ioana înseamnă în primul rând curajul de a trece dincolo de ceea ce este considerat general valabil şi de a descoperi sensul propriu a ceea ce numim din inerţie “normal”.

Scrisă de Ruxandra Mateiu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor