Autor: Julien Green
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1972
Traducător: Lucia Demetrius
280 pagini

“Manuel” – opera copil

“…vreau să ştiu cum se sfârşeşte viaţa, da, în ce chip se intră în moarte. E ceva mai puternic decât mine, ceva care mă atrage şi mă ţine locului. Sper că în cuvintele pe care le rosteşte tata se va afla unul care mă va lămuri în sfârşit.” Manuel este o carte gingaşă, respiră vulnerabilitate (nu artistică!), neajutorare, prin fiecare literă a ei. Am citit-o, de aceea, pe nerăsuflate: ca să nu o destram. Nu poţi scrie despre ea fără să o fărâmi sau fără să o trivializezi într-un fel. Julien Green e meşterul, iară mie, în calitate de umil cititor, mi-a fost cu generozitate îngăduit să plonjez liber în fineţea tramei, încotoşmănat însă cu toate visele mele, cu tabieturile, cu prejudecăţile cele proaste şi cu canoanele deja betonate. Cronicarul din mine se ruşinează, însă, când e să încerce să însăileze nişte vorbe lămuritoare despre o operă-copil atât de grăitoare prin ea însăşi.

Nu mă tem să afirm că, odată cu acest Manuel (Ed. Univers, 1972, Colecţia Meridiane), J. Green devine pentru mine “o dragoste mare”, pentru a mă folosi de o “etichetă” clasică a mesei_pustii (blogul pe care scriu). Simt că-mi este, de pe-acuma, un creator indispensabil, iar ceea ce mă aşteaptă în continuare este o neliniştită scotocire prin rafturile anticariatelor după numele său.

Manuel este un băiat enervant de urâţel, debil şi febril, nu şi inocent, ci senzual şi foarte atent la amănunte (încearcă – fără a ascunde asta – să-şi întârzie moartea, înregistrând, maniac, ritualic, totul), îndrăgostit, fără putinţă de vindecare, de picioarele cu pulpe precoce ale verişoarei sale de paisprezece ani. “Erau fete mai frumoase decât ea, dar nu existau altele a căror frumuseţe să aibă acel caracter indecent, de care nimeni în afară de mine nu părea să-şi dea seama, indecenţă născută din faptul că maică-sa o îmbrăca provocator…” (din avariţie, cu rochii rămase mici: prea mulate, oprite deasupra genunchilor deja în pârg – rezum eu). Scriam mai sus că Manuel contabiliza minuţios amănuntele vieţii sale, compulsie care, în timp, i se prelungeşte şi în pofta de a inventa poveşti şi personaje care să-l trăiască pe el, cărora să le împrumute el trăsături ale caracterului său şi ale fizicului cuceritor pe care şi-ar fi dorit să-l aibă – făcându-l astfel nemuritor.

Manuel, c’est un peu moi

Manuel, c’est un peu moi bovariseşte Julien Green în Jurnal. Şi nu văd de ce nu l-am crede, mai cu seamă regăsindu-i neciuntite obsesiile în tribulaţiile personajului său: “Fiecare ceas care se şterge din mintea noastră e ca un zălog pe care ni-l ia neantul, iar moartea nu e până la urmă decât pierderea absolută şi definitivă a oricărei amintiri. Teama mea de a pieri era atât de puternică încât nu mă dădeam înapoi în faţa nici unui amănunt ca să pot fixa o clipită din existenţa mea, notând până şi culoarea luminii, gradele de căldură şi locul exact în care mă aflam.” Redescoperim aici sfâşietoarea (în naivitatea ei) credinţă a autorului, de atâtea ori exprimată şi în cuprinzătorul său jurnal, că s-ar putea strămuta cu totul, până la urmă, în propriile cărţi, acolo unde moartea nu-l va mai ajunge…

Ca mai toate personajele tari ale lui Green, şi Manuel simte că singurul aici demn de luat în seamă este situat în sufletul său. Singura realitate este adevărul interior. “…marea realitate e moartea (…) Lumea pe care credem noi că o vedem nu există.” Iar cuvintele, notează Green în numeroase alte pagini ale sale, există doar pentru a distorsiona acest adevăr, a ne îngreuna sau a împiedica accesul la el, acesta le-ar fi, deci, unicul raison d’être. Aşezaţi această lucidă confesiune greeniană lângă notoria compulsie la scris pe care acest French born American o încercase toată viaţa (vezi vasta operă romanescă şi cele 18 volume de jurnal) şi vă veţi confrunta cu una din marile sale frământări: a nu crede în puterea cuvântului de a revela, de a fi un bun vehicul pentru revelaţie, şi în acelaşi timp a se şti compelled to write (îmi pare rău, dar nu am găsit o tălmăcire pe măsură în româneşte) – iată înfăţişarea unui real blestem! Les mots trahissent tout. Les mots provoquent le malentendu; on dirait qu’ils le veulent et que c’est leur rôle.

Fiţi Green, citiţi romanul acesta la hotarul dintre veghe şi somn!

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Leviathan

Autor: Erich Maria Remarque
Rating:
Editura: Editura pentru literatură-BPT
Anul apariţiei: 1965
Traducător: Emanuel Cerbu
284 pagini
(ediţia în limba engleză)

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Milan Kundera
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Jean Grosu
372 pagini
ISBN:978-973-50-1800-9
(ediţia în limba engleză)

„De fiecare dată când vei pleca de acasă…

„…vei simţi în spatele tău o privire dezaprobatoare care te va striga să vii înapoi! Şi chiar atunci când vei fi departe, vei simţi întotdeauna atingerea zgărzii pe ceafa ta.” În universul strâmt ca un pântec, dar ocrotitor, al familiei, delicatul Jaromil, veşnicul debutant – poet de sorginte apolinică, e tratat ca un zeu. Stă însăşi mama lui de veghe ca acest tratament să nu sufere fisură. Nu aşteaptă ea mare lucru în schimb: doar ca fiul ei să nu încerce să rupă lesa; să nu cumva să o părăsească pentru altă femeie, pentru o altă viaţă.

Pământeasca iubire dintre mamă şi maculata ei concepţiune (cât l-a purtat în trup, femeia a căzut pradă unei pasiuni pentru bustul frumosului Apollo – zeul luminii şi al artelor, sperând ca odrasla ei să-i semene) nu se perpetuează fără sacrificii. La cererea expresă a fiului – deosebit de principial, atunci când venea vorba de irepetabilitatea gesturilor unei mari iubiri: aceea pentru tatăl lui – mama renunţă în chinuri la amantul ei, un pictor suprarealist, nu cu totul văduvit de talent; singurul care reuşise să-i sesizeze şi să-i utilizeze în înalte scopuri artistice inima, lăuntrul, şi să o ajute să-şi accepte oareşicât pântecul urâţit în urma naşterii. La rândul său, mama, cum arătam mai sus, are grijă să se reasigure, de câte ori este nevoie, că, odată maturizat, „fiul ei a fost şi a rămas al ei; nici femeile, nici lumea n-au reuşit să i-l ia” – acesta fiind tributul fiului.

On revient toujours à ses premières amours

Virilitatea se câştigă – ne „dăscăleşte” Milan Kundera în Viaţa este în altă parte – abia când accepţi să te desprinzi de iubirea primordială; să o pierzi, şi, astfel, deşirând lesa care te ţine invizibil legat de mamă, să ai curajul să te laşi părăsit de tot ceea ce ar fi pasibil să-ţi amintească de viaţa ta de până atunci. Dar nu devii liber prin „simpla” repudiere a autorităţii părinteşti, ci născându-te şi neştiind din cine. Ca „un ou aruncat în pădure”.

Este o teorie greu de contestat. Ştim însă că poetul Jaromil-Apollo se regăseşte pe sine, deîndată ce prinde o pojghiţă de conştiinţă, cu virilitatea gata ofilită şi indisolubil ataşată de voinţa acaparatoare a mamei. Mama este cea care i-a decis destinul liric, dar şi design-ul izmenelor penibile pe care trebuie să le poarte, ieşind din căldura căminului, în recile zile de iarnă, compromiţându-i prestanţa în clipele erotice… La gât, Jaromil poartă o nevăzută zgardă: iubirea condiţionată şi interesată a mamei dominatoare. Din paturile nenumeroaselor sale amoruri, petrecute cu lumina stinsă, poetul nostru a transmis mereu mamei, prin telegraful nelipsitei lese, fiecare „vibraţie smucită a mişcărilor obscene cărora li s-a dăruit.”

Viaţa pare a se desfăşura mereu acolo unde el nu se află într-o anume clipă. Viaţa – acel nuştiuce ce se lasă în neştire aşteptat să înceapă. La final, diferenţa este dată de rezultatul oscilării între pură cronologie şi existenţă.

Sala de operaţii a lui Kundera

M. Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie în acest roman, scris în 1973, în limba maternă. Taie frumos, cu precizie, exact acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, inutile în economia cărţii, dacă nu având chiar un efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Julien Green
Rating:
Editura: ART
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Modest Morariu
272 pagini
ISBN: 978-973-124-088-6

Între a fi şi a părea

Julien Green izbuteşte în al său Leviathan o colecţie memorabilă de portrete (sau măşti groteşti) – în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână.

Romanul scriitorului francez pune în scenă într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor. Confruntarea dintre être (a fi) şi paraître (a părea). Purtând în sine calitatea de adevăr, être stă ascuns mai mereu în dosul unei vizibile faţade – paraître. Carnea şi spiritul îşi dispută întâietatea asupra trupului ca totalitate. Cuvintele (chipuri de împrumut) distorsionează mesajul, ideile, împiedică înţelegerea adevărului. Întreg romanul Leviathan se sprijină pe aceste nepieritoare nelinişti ale lui Green.

Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green – atunci când le sună ceasul să-şi intre în pâine – aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp – în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec; trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J. Green nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite, dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.

L’homme qui venait d’ailleurs

Leviathan este romanul neputinţei de a comunica. Toată intriga i se bizuie pe situaţii generate de informarea trunchiată sau părtinitoare, zvonistică, de malentendu-uri de cea mai pură esenţă camusiană sau de false supoziţii, care implică îndrăgostiri smintite. Adevărul despre care pomeneam mai sus e bine camuflat, otrăvit, de cuvinte şi fapte – de regulă incredibil de decepţionante, atunci când personajele le comit în incerta lor tentativă de a-şi exterioriza emoţiile (asocialul, timidul Paul înţelege să-şi manifeste, în cele din urmă, cu o insolită brutalitate „iubirea” faţă de inadecvata-i aleasă a inimii).

Subiect: deznădăjduit fără leac, noul sosit, străinul- mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, ţap ispăşitor la mâna localnicilor) – transferă şi ucide în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele patimi care-l subjugă pe el însuşi, pervertindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine, în-străinarea, îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima sa nu poartă în sine vreo petiţie socială sau ideologică. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest bazat pe un mesaj antiburghez; el stabileşte, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară, subterană, între pulsiunile acestui proscris, Paul Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa contagiază în acest fel şi tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe obraznică.

Paul Guéret, l’homme qui venait d’ailleurs, este un om al obsesiilor vulcanice, trăite în deplină muţenie. Iubirea lui beteagă o molipseşte şi pe sărmana uşuratică – Angèle, care, înfometată de dragoste, e gata să i se dăruiască, pentru că de la vârsta de şaisprezece ani (îşi aminteşte ea) a trăit mereu în disperarea de a se face plăcută. Nu mai rămâne nimic pur, nimic idealizat în această iubire, odată mărturisită, odată primită. Angèle îl iubeşte pe Paul, pur şi simplu, pentru că el o iubeşte pe ea. Mai vicios de-atât nici că se poate.

Lecţie de stil

Nu mă voi aşeza să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Ţin să fac nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate consemnez, înainte de orice, imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (pe care am remarcat-o, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist – J.G. este autorul a 18 volume de jurnal, scrise de-a lungul a 70 de ani – pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.

”Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.

Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.”

Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:

”În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei.

Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul.”

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Manuel

Autor: Jonas Lie
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1975
Traducător: Leontina Moga
360 pagini

Dintre cei patru giganţi din zorii literaturii norvegiene moderne, Ibsen, Bjornson, Kielland şi Lie, ultimii doi par a avea cele mai puţine traduceri în limba română. Singurul volum de Jonas Lie despre care ştiu să fi apărut la noi conţine două romane, Malstrom şi Condamnat pe viaţă, traduse din păcate din limba germană, astfel că nu ştii dacă lectura un pic greoaie se datorează scriiturii originale sau celor doi traducători prin mâinile cărora a trecut cartea ca să ajungă până la noi.

Malstrom este povestea unei vechi, onorabile şi bogate familii care se prăbuşeşte în urma speculaţiilor financiare scăpate de sub control, antrenând pe lângă ea, ca într-un vârtej, mai toate familiile şi afacerile locale. Crahuri –mai mici sau mai mari- au tot fost de când există banul, asta ajungi să realizezi citind acest roman scris cu mai bine de o sută de ani în urmă. Înveţi însă în acelaşi timp că un eveniment atât de dramatic cum este falimentul poate fi prilejul reclădirii vieţii pe baze sănătoase, că tot răul poate fi spre bine- încorsetaţi de statutul lor, de convenţiile care se aplicau în acele vremuri cu precădere celor înstăriţi, membrii familiei Foss descoperă în final libertatea şi independenţa pe care ţi le dau o viaţă simplă şi corectă, în care sufletul îşi recâştigă locul ocupat atâta vreme de bani. O lecţie ca aceasta poate fi utilă în vremurile tulburi prin care trecem.

Condamnat pe viaţă urmăreşte istoria unui copil din flori crescut departe de dragostea maternă, în casa unor străini abuzivi care-l privează de afecţiune, ocrotire şi înţelegere în primii ani ai vieţii. Cu toate nedreptăţile de care se izbeşte încă din leagăn, el încearcă să răzbească; caută munca cinstită şi iubirea de care a fost mereu lipsit, în ciuda unei vieţi care nu i-a dat nimic pe tavă şi a unei lumi dispreţuitoare şi pline de prejudecăţi, pe care el însuşi se încăpăţânează totuşi s-o creadă bine orânduită. Însă atunci când i se zădărniceşte singura speranţă de fericire, el ajunge în fine să-şi asume rolul ce-i fusese hotărât de la bun început, primind şi oficial condamnarea cu care în fapt se născuse. Lumea are nevoie de îngeri şi demoni şi de multe ori şi-i creează ea însăşi şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Herman Broch
Rating:
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2007

Traducător: Corneliu Papadopol 448 pagini ISBN: 978-973-102-023-5

Pret: 32,00 lei

Exerciţiu de imaginaţie

V-a întrebat vreodată cineva, poate chiar voi înşivă, de unde vine răul? Pe cît de multe teorii şi dezbateri există, pe atît e de greu de dat un răspuns. Dar dacă am trăi într-o lume ideală, în care oamenii să pună mai des întrebări despre existenţa lor decît despre ultimele bîrfe mondene, romanul Vrăjirea ar fi una din cărţile pe care le-aş recomanda ca răspuns. Mai mult, această carte ar ilustra, în aceeaşi lume ideală, cel puţin o parte din lecţiile de psihologie din licee şi facultăţi.

Spun asta pentru că Herman Broch reia, cu mijloacele literaturii, ce a făcut psihanaliza la început de secol, cu mijloacele ştiinţei (şi nu numai): printre altele, descrie dorinţe ascunse, felul în care sunt stîrnite şi ce fel se exprimă ele în comportament. Practic, povestea care se petrece într-un mic sat de munte reia traseul dinspre exterior (ce fac cei implicaţi) spre interior (ce simt ei), dar şi pe cel dinspre individ spre specie. Cititorul se află în rolul unui arheolog – sau analist – care are la dispoziţie diferite fragmente cu care poate construi întregul.

Ceea ce se petrece în satul Kuppron între venirea lui Marius Ratti, un tînăr reformator care inflamează minţile sătenilor, şi tragedia care urmează – sacrificarea unei fete – nu e uşor de redat într-un simplu rezumat. Pe lîngă evenimentele de la suprafaţă (venirea lui Marius, discursurile lui, incitarea la ură, delirurile sale profetice, de exemplu) există şi un fir subteran. Datorită acestuia romanul capătă aerul său straniu şi puţin înspăimîntător. Pare că autorul a găsit sursa răului şi arată că acesta nu poate fi evitat, fiindcă natura umană e fundamental rea. Ne lipseşte doar scînteia care să aprindă răul.

Parabola şi poezia

E uşor de făcut o analogie între felul în care preia tînărul Ratti controlul asupra sătenilor şi istoria nazismului. Herman Broch redă, în miniatură, povestea celor care au suferit consecinţele vrăjirii ideologice, victime şi torţionari. Pe lîngă concluzia sumbră pe care am menţionat-o în paragraful anterior, romanul încearcă o abordare mai profundă, mai generală a ideologizării, în comparaţie cu cea a lui Klaus Mann, de exemplu.

“Cum se poate ca oameni buni să facă rău?” este una din întrebările fundamentale ale cărţii, iar răspunsul pe care îl alege Broch e tot o întrebare: Există oameni buni?

În căutarea răspunsului, sau poate tocmai în evitarea lui, romanul merge şi pe drumul deschis de Jung şi de studiile despre arhetipuri. Spre deosebire de Ratti, mama Gison, celălalt stîlp al construcţiei, poartă toată înţelepciunea strămoşilor, vorbeşte despre lucruri care trebuie să se întîmple şi are seninătatea celui care uneşte lumile şi timpurile. De altfel, aproape toate personajele feminine din roman sunt caracterizate de aceeaşi cunoaştere fermă, care trece peste limitele omeneşti. Despre ele, dar şi despre întîmplările petrecute cît timp satul se află sub vraja lui Marius veţi afla mai mult citind cartea.

Înapoi în lumea reală

Pentru lumea lui aici şi acum, Vrăjirea are multe aspecte care o pot lăsa neatinsă pe raft. Este o carte scrisă într-un stil liric, cu descrieri luxuriante ale naturii, cu suficient patetism în dialogurile uneori puţin preţioase. Îi poate face să ofteze pe cei grăbiţi sau pe cei care nu sunt obişnuiţi să citească cu atenţie, concentrat.

Însă Vrăjirea este încă o mărturie despre secolul XX, iar eu una am speranţa că va rămîne chiar şi după ce toate istoriile atroce se vor şterge din memoria colectivă, ca semn şi ca avertisment că ele se pot întoarce oricînd, oriunde: Trebuie doar o scînteie.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autori: Martin Walser
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2002
Traducător: Victor Scoradeţ
272 pagini
ISBN: 973-8171-47-4


Romanul Clocot continuă povestea familiei Halm, în acelaşi stil narativ rece şi neîndurător, aproape satisfăcut de propria cruzime. Helmut Halm îndură încă o serie de umilinţe, de data aceasta în California, unde se mută pentru un semestru, ca să predea cursul de conversaţie în limba germană. Pe lîngă diferenţele culturale, care îi hrănesc ruminaţiile, profesorul Halm trebuie să facă faţă şi unei pasiuni tîrzii pentru o studentă. Ridicolul situaţiei este construit minuţios: întîi, obiectul înflăcărării lui Halm este studenta americană tipică, etichetată de restul lumii drept „frumoasa proastă”; apoi, Halm se crede singurul care vede adevărata inteligenţă şi sensibilitatea fetei bogate; în fine, luxurianta lui fantezie are în realitate un corespondent palid. Teama lui Halm de ridicol, întoarcerea situaţiilor pe toate părţile, impresia că intenţiile îi sunt transparente pentru ceilalţi fac povestea ambiguă.

Pe de-o parte, perspectiva narativă joacă obiectivitatea (relatarea la persoana a III-a, folosirea impersonalului), însă pe de alt parte, ea traduce viziunea pe care o are Halm asupra realităţii. Întreaga istorie californiană este perspectiva unui Halm-EL, foarte rar îl vedem pe Halm prin ochii celorlalte personaje (care nu sunt nici ele demne de încredere). Cititorului nu îi este permis să se îndepărteze de realitatea văzută de Halm, astfel că, pînă la urmă, tot ceea ce putem şti este ceea ce gîndeşte personajul despre el însuşi şi despre acţiunile sale. Cu alte cuvinte, suntem prinşi în gîndirea obsesivă a lui Halm, în realitatea lui, însă cu suficiente indicii pentru a ne închipui ce a fost, de fapt, aventura sa californiană.

Această alunecare a realităţilor este, după părerea mea, cel mai reuşit aspect al romanului. Ambiguitatea reliefiează portretele colegilor lui Halm, pentru că el este cel care îi gîndeşte la infinit, în nuanţe. De asemenea, relaţia cu Sabine, soţia sa, este un interminabil şir de gînduri. Drama casnică a lui Helmut este asemănătoare celei profesionale: prea ocupat să analizeze realitatea, pierde contactul cu aceasta. Mai interesant este faptul că el ştie şi este resemnat cu faptul că ancora lui în viaţa reală este slabă. A şti nu îl scuteşte însă de situaţiile penibile, pe care analiza lui neobosită le transformă din banalităţi în adevărate catastrofe. Prin urmare, Helmut Halm este stoicul ridicolului: de la apariţia sa într-un costum ţipător pînă la credulitatea cu care îi acceptă pe ceilalţi. Viaţa simplă, pragmatică pare că fuge de el pînă şi în America. Într-un final, el se întoarce în casa rece din Sillenburg, după eşecul pasiunii lui imaginare.

La fel ca în Vînătoare, există ceva care umbreşte lectura, şi anume traducerea. Sunt destul fraze care trebuie citite de două ori pentru a prinde un oarecare sens, verbe reflexive din oficiu şi construcţii care scîrţîie într-o germano-română nefericită. Dacă puteţi trece peste aceste defecte, romanul Clocot merită citit cu toată atenţia, atît datorită personajului Helmut Halm, cît şi pentru stilul rece şi alunecos al lui Martin Walser.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Cal în fugă
• Vînătoare

Autor: Klaus Mann
Subtitlu: Romanul unei cariere
Rating:
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Radu-Mihai Alexe
366 pagini
ISBN: 978-973-102-009-9
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Faptul că e cunoscut ca “fiul lui Thomas Mann” sau “homosexualul sinucigaş” aruncă o umbră nedreaptă asupra operei scriitorului Klaus Mann.Iar faptul că Mefisto este o carte cu teză (fără milă împotriva nazismului) atrage atenţia de la calităţile ei indiscutabile: portrete care stîrnesc curiozitatea, adîncime psihologică, ironie (aceasta din urmă atît de răutăcioasă, încît îi va incomoda, poate, pe cititorii obişnuiţi cu scrisul detaşat, subţire, înţepător).

De altfel, povestea lui Hendrik Höfgen este scrisă cu atîta ură şi pasiune, încît poate înspăimînta. Nu mă îndoiesc că Mefisto spune la fel de multe despre Klaus Mann pe cît o face autobiografia sa: viaţa acestui Höfgen, actor mediocru, este povestită sau, mai bine spus, dramatizată din perspectiva marginalului, a celui exclus, care observă fără indulgenţă – un asemenea observator a fost Klaus Mann toată viaţa, şi cu patosul celui care urăşte impostura. Portretul carieristului Höfgen surprinde prin acurateţe, prin insistenţa asupra detaliilor sordide ale linguşelii şi bufoneriei umile, prin fineţea alcătuirii. Hendrik Höfgen, care porneşte de la prestaţii modeste, dar care frîng inimile doamnelor din Hamburg, ajunge mare actor al Reichului, prin metoda clasică: prieteni cu influenţă, linguşeală şi ignorarea senină a realităţii.

Cu toate că personajele din mediul socio-politic al romanului seamănă izbitor cu mai-marii regimului nazist, Klaus Mann a susţinut că nu l-a interesat să scrie un roman-parabolă, ci să descrie cît mai limpede tipul oportunistului, al carieristului. Totuşi lumea în care parvine Höfgen nu este doar decorul avansării lui în societate, ci o lume a grotescului, în care impostura este bilet de trecere. Frămîntat de propria impostură, Höfgen pierde din vedere grosolanul fals orchestrat de înalta societate nazistă. Actorul este atît de preocupat să îşi joace impecabil rolul, încît posibilitatea unei fisuri, unei scăpări îl obsedează pînă la persecuţie.

Rolul vieţii lui Höfgen este el însuşi, singurul pe care îl joacă bine. Despre celelalte, cu excepţia lui Mefisto din Faust, ştie şi el cît sunt de banale. Talentul lui Höfgen, venit din spaima de a nu fi demascat, este acela de a se juca pe sine, fie că e umilul elev în scenariul pervers al Juliettei, de care este dependent, fie că este soţul nehotărît al Barbarei, actor începător la Berlin sau bufonul puterii. Singura lume pe care o cunoaşte este el însuşi. În asta constă tragismul acestei figuri odioase la prima vedere, iar ironia este că jucîndu-l pe Mefisto nu înţelege nimic, chiar dacă are impresia -pe jumătate satisfăcut, pe jumătate speriat – că acela este rolul care îl caracterizează. Höfgen este captiv în el însuşi.

Chiar dacă ocupă planul principal, Höfgen nu este singurul personaj construit complex, cu nuanţe şi semnificaţii. Stilul limpede, exact al lui Mann descrie o lume tulbure, dar în care portretele sunt trasate din cîteva tuşe care le expun total: este suficientă o scenă pentru a înţelege devotamentul unei actriţe din Hamburg faţă de Hendrik sau ura lui Miklas, un revoluţionar exploziv, la fel, de cîteva fraze pentru portretul Grăsanului, prim-ministru şi protectorul lui Höfgen. Personajele şi relaţiile dintre ele au profunzime şi, în multe scene, lasă în plan secund romanul politic.

Sunt mai multe de descoperit în această carte decît am putut eu scrie aici: de la reflecţii asupra relaţiei din artă, putere şi propagandă pînă la patosul cu care este descrisă orbirea germană faţă de nazism. Mefisto este mai mult decît romanul unei cariere, Klaus Mann scrie, poate mai bine decît ar fi vrut, ce a însemnat o bună parte din secolul trecut.

Scris de Mihaela Butnaru
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor