Autor: Romain Gary

Rating:
Editura: Cartier
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Liviu Papuc
396 pagini
ISBN: 978-9975-79-432-9

A face ce-i indicat să faci versus a face ce vrei să faci, a fi raţional versus raţiunea de a fi-cu toţii am avut de ales de multe ori de-a lungul vieţii. Şi-n faţa alternativelor ăstora, mulţi am ales cu capul în locul inimii. Pentru unii o fi fost rău, pentru alţii-mai bine; dar cu siguranţă cam toţi ne-am întrebat, mai devreme sau mai târziu: „şi dacă mi-aş fi lăsat sufletul să aleagă?”

Aceleaşi opţiuni le are, ca îndrăgostit şi ca francez, Ludovic, tânărul născut cu harul-deopotrivă binecuvântat şi blestemat- al unei memorii excepţionale, din romanul Himere al lui Romain Gary. El are de ales între dragostea imposibilă pentru Lila, prima fată din viaţa sa şi părerea „înţeleaptă” a lumii care spune că „vor mai veni şi altele”; între a lupta împotriva ocupantului german şi a colabora sau măcar covieţui cu el, aşa cum fac oamenii cu scaun la cap. Multă vreme separat de poloneza Lila de distanţele mari, de originea socială şi de izbucnirea războiului, Ludo reuşeşte s-o păstreze lângă el, răscolind în memorie după amintiri, stimulându-şi imaginaţia ca s-o inventeze. Prea tânăr ca să-şi cunoască ţara, el o evocă pe cea despre care-a învăţat la şcoală, Franţa lui Rousseau şi Diderot, a lui Charlemagne şi Napoleon, pe care o regăseşte în figura lui de Gaulle. Într-o lume-n care „dragostea nu era sensul vieţii, ci doar micul ei beneficiu” şi-n care în faţa invadatorului era mai bine să pleci capul şi să-nalţi braţul drept, alegerile lui Ludovic îl tranformă, în ochii celorlalţi, într-un nebun periculos.

Din anii dramatici ai tinereţii, el va avea multe de-nvăţat: că să iubeşti înseamnă s-accepţi libertatea celuilalt, că „să-nţelegi totul înseamnă să ierţi totul”; că demnitatea umană e greşit plasată la nivelul fundului şi cea mai veche meserie din lume e practicată mai degrabă de oameni lipsiţi de noroc decât de morală; că sunt multe feluri de a opune rezistenţă inamicului -trăgând cu arma, înălţând zmeie sau gătind dumnezeieşte; că josnicie găseşti şi printre conaţionali iar bunătate- şi la adversari.

Ultima carte a lui Romain Gary este una din acele scrieri complete –roman de dragoste, de aventuri, istoric şi bildungsroman în acelaşi timp- pe care de când o închei abia aştepţi s-o reciteşti, una din primele mele opţiuni în cazul unui exil pe-o insulă pustie.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Prima dragoste, ultima dragoste
• Ai toata viata inainte

Autor: Sam Savage
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Vali Florescu
251 pagini
ISBN: 978-973-46-1337-3
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Firmin este un tip genial. A citit toate cărţile dintr-o librărie întreagă, este cult, are un limbaj elevat, adoră cărţile, muzica clasică, filmele vechi (deşi se uită cu plăcere şi la filme pentru adulţi), are o imaginaţie bogată, poate discuta la nesfârşit despre tot felul de autori şi şi-ar dori să scrie povestea vieţii lui. Are însă un mare defect: este captiv într-un trup de şobolan.

El nu spune asta, el îşi acceptă forma sub care a apărut în lume, deşi nu îi place absolut deloc. Însă îţi trebuie ceva voinţa pentru a păstra în minte de-a lungul romanului, faptul că este un şobolan. Are un comportament atât de uman, şi un limbaj atât de complex (desigur, datorită cărţilor pe care le-a citit) că uneori uiţi că Firmin nu este altceva decât un reprezant al unei specii hulite, vanate de oameni în scopul exterminării, condamnat la un corp fără bărbie, fără degete, la imposibilitatea de a comunica cu oamenii şi la o viaţă de târşâială tremurată pe burtă prin gunoaie, în căutarea hranei.

Poate vă gândiţi că, pasionată de cărţi la rândul meu, dar şi de animale (inclusiv de rozătoare, numai să fie curate şi sănătoase) ar fi trebuit să fiu mult mai entuziasmată de un şobolan care îşi petrece viaţa citind. Şi da, am fost, la început. Atâta doar că, aşa cum spuneam mai sus, Firmin nu e un şobolan. Ce-i drept, e nevoit să plece după mâncare, e cât pe ce să fie otrăvit şi umblă prin galeriile din structura clădirilor. Dar acestea sunt cam singurele “indicii” cum că Firmin ar aparţine speciei de care aparţine. Iar în situaţia asta, povestea devine aceea a unui om căruia îi place să citească. Şi mie îmi place să citesc, dar nu scriu un roman despre asta.

Dacă, pe de altă parte, păstrăm în minte condiţia de “infestator” a lui Firmin, atunci avem o poveste deprimantă despre ratare, a unui şobolan care îşi dorea să fie om, care fantazează la nesafarsit pe baza cărţilor pe care le citeşte, care nu poate comunica cu nimeni; o poveste în care lui Firmin i se întâmplă două lucruri plus unul: e cât pe ce să moară otrăvit de proprietarul librăriei în care îşi făcea veacul, e cât pe ce să fie omorât de un nene cu un baston şi e adoptat pentru ceva timp de un scritor ratat de SF-uri, care de fapt e foarte deştept. Totul într-un cartier al Bostonului sărac, murdar, plin de şoareci şi vagabonzi, în curs de demolare.

Desigur, multitudinea de referinţe beletristice, cinematografice şi muzicale este impresionantă. Asta însă, din punctul meu de vedere, nu-l prea ajută pe Firmin. Ajungem, cum spuneam mai sus, să îl vedem ca pe un om, iar ca un om să ştie lucrurile astea nu e ceva chiar excepţional, am văzut şi oameni mai deştepţi.

Poate sunt rea. Însă în coloana “pro” avem: şobolan drăguţ, care ar vrea să îşi depăşească condiţia, citeşte, se duce la filme şi ascultă muzică. Iar în coloana “contra” avem nereuşită, un monolog pe alocuri plictisitor, un cartier deprimant şi senzaţia că degeaba îţi doresti ceva, că este inutil să visezi.

Dând Cezarului ce e al Cezarului, nu pot să nu admit că am fost mişcată de povestea lui Firmin. Citeşte atât de mult, are atâtea speranţe, atâtea vise, călătoreşte atât de mult cu ajutorul cărţilor, are pofte atât de umane, iar încercările lui de a se exprima te dezarmează.

Însă din păcate pentru carte, nu e nimic înălţător în eşec. Iar Firmin. Aventurile unei vieţi subterane este o poveste tare tristă despre cum cineva sfârşeşte aşa cum nu îşi dorea să fie.

Asta nu înseamnă totuşi că Firmin e mai puţin simpatic.

Scris de Raluca Alexe

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor:Péter Esterházy
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Anamaria Pop
272 pagini
ISBN: 978-973-47-0665-5

Cartea aceasta se află pe urmele unui Călător închiriat, care schimbă telegrame lungi şi pasionale cu Comanditorul său. Eu, cititoarea, am fost lăsată în urmă de tot după prima sută de pagini şi susţin că e din cauza acestui schimb furibund de aluzii şi ameninţări între două personaje care îşi fac de cap prin ficţiune fără pauză de respiro.

Primul din ele, Călătorul şi povestitorul face o fabuloasă călătorie pe cursul Dunării, din Pădurea Neagră pînă la Marea Neagră, cu multe întoarceri în istoria Europei Centrale şi în istoria sa personală, cu multe personaje fermecătoare şi cu tot atîtea observaţii acide la adresa situaţie politico-economice a Europei. O asemenea călătorie cere atenţie concentrată din partea cititorului, care, dacă a făcut şi greşeala să treacă prin locurile pomenite de neliniştitorul povestitor, îşi va scotoci mintea şi sufletul după propriile impresii…pentru comparaţie, măcar. Totuşi, multe trimiteri sunt atît de personale încît devin obscure şi duc la o lectură anevoioasă, confuză, nemulţumită.

Pe de altă parte însă, Privirea Contesei Hahn-Hahn are fragmente – uneori, capitole întregi – fermecătoare, unul din ele fiindc chiar cel în care aflăm ceva despre Contesă. Încîntătoare, fără cusur sunt şi scenele comice al căror protagonist e unchiul Roberto, urmărit de doamne şi de datorii. De fapt, călătoria puştiului, înainte de a se transforma în Călător profesionist, provoacă adevărata fascinaţie, amestecată cu înduioşare. Este o călătorie între două lumi – cea imperială şi cea post-imperială, între fast şi mizerie. De altfel, coborîrea pe Dunăre chiar este o coborîre: dinspre fabulos şi legendă (Dunărea şi Rinul personificate) către inexplicabila alură artistocrată a Vienei, apoi către nesaţul Budapestei şi, în fine, paradoxurile Dunării româneşti.

Cu toată oboseala, merită să-l urmăm pe acest călător de-a lungul fluviului care nu mai e doar o apă care curge, ci…orice: o stare de spirit, istorie, aventuri pătimaşe, un şir de umilinţe, de întîmplări cu nebuni, preziceri sumbre, un spaţiu care are timpul şi oamenii săi. În mare, asta e încercarea lui Esterházy, să vadă ce anume uneşte toate ţările care sunt străbătute de Dunăre, să vadă dacă există un spaţiu dunărean şi ce îl face să fie deosebit – să cuprindă un amestec al contrastelor fără să se dezintegreze.

Aflăm răspunsuri posibile urmărindu-i pe Călător şi însoţitorii lui de basm, dintre care Contesa Hahn- Hahn, cea cu un ochi în cer şi unul în pămînt, poate că ne spune cum ar trebui privită lumea.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Un strop de pornografie maghiară
• O femeie

Autor: William Golding
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Dana Covăceanu
156 pagini
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ce mai, amazingul nu înseamnă pentru toți același lucru!

Internetul este un mediu de întreținut iluzii pe care viața reală adesea nu le permite. Cauza – aparent sunt atâtea oferte în această realitate încât ar trebui teoretic să nu alegem doi același lucru. Șuvoi de cărți, șuvoi de melodii, șuvoi de excursii. Ce-mi smulge mie semne exclamative și icnete entuziaste, altuia i se par fie accente dubioase, fie chiar un bun motiv de ură. Și o indiferență groasă sticlește în ochii atâtora încât mă înspăimînt. Oare cui să vorbesc eu de cărți din moment ce în viața reală nu întâlnesc decât priviri opace, din alte universuri decât al meu. Bun, asta mi se întâmplă mie.

Hai să privim și invers!

Ce mă interesează pe mine? Și am ajuns la faza în care declar, încă și mândru, că nu mă uit cu lunile la tv. Ok, atitudinea e de înțeles, dar asta înseamnă că eu ignor munca a mii de oameni și a vorbi de rău așa, în general, televiziunea e o afirmație imprudentă și în necunoștiință de cauză. Eu, consacrat universului meu, nu mai am timp de auzit admirațiile din universul altora. Pe cine interesează de fapt câți km de sârmă se află într-un pod și să mai și exclame amazing! De ce oare oamenii își încarcă memoria cu atâtea recorduri? Animalul cel mai mare, omul care aleargă pe 100 de metri cel mai repede și care e diferit de cel care aleargă 200 de metri sau de acela care fuge o milă. Recorduri și admirații de week-end. Bun, e ca și cum aș cere puțină atenție atunci când eu am ignorat anterior nenumăratele cereri de atenție.

Așa s-ar părea, fiecare cu universul său și basta.

Lingvistica pare să aibă dreptate. Nu există decât iluzorii punți de comunicare între oameni. Dar așa să fie? Nu cumva prin alegere ne menținem într-o anumită matcă de preocupări! De pildă să consum mai mult literatură, mai degrabă de ordin ideatic, modernă mai mult decât clasică, psihologică într-o măsură mai mare decât de acțiune, etc. Universul nostru nu cumva aglutinează toate acele părți din universul altora care ne-au stârnit interesul sau ne-au ajutat la crearea propriei identități. Avea oare dreptate Platon când lua în serios afirmația sofistului Protagoras că într-o oarecare măsură toți ceilalți sunt învățătorii noștri? Preluăm frânturi, dar nu obsesii, nu fel de a înțelege lumea, nu orizont de așteptări. Cel mult, vedem universul celorlalți așa cum este, nu și potențele sale, mult mai de nebănuit decât realizările concrete. Uite, de pildă în relația cu un profesor elevul silitor, dar dezinteresat poate învăța lecția pe dinafară, eventual citi suplimentar ceva critică ori să se facă niscaiva comparații interesante. Totuși numai un copil fascinat de aceeași disciplină ca profesorul, care citește fără să i se spună lucruri legate de acest domeniu, care se simte comod în week-end făcând ceva în acel domeniu, numai acela îl poaste cumva înțelege pe profesor. Lecțiile sunt doar urme ale universului său, nu esențe.

Dar eu comunic esențe?

Sunt posibile asemenea comunicări? Poate de-aș găsi în viața reală oameni cu universuri asemănătoare… Cumva merg pe premisa că nu găsesc… Și mi-e teamă că n-am întâlnit decât oameni care merg pe aceeași premisă. De la atâtea rezervă ajungem găuri negre de informație. Sugem tot ce putem din alte universuri și nu mai dăm nimic înapoi. Ochii aceia indiferenți așteaptă o nouă pradă. Un spectacol care să le arate că de pildă cartea pe care o citesc e mai mult decât orice altă tentație a realității. Aș putea s-o rup în fața lor. Poate aș dezmetici unele priviri care s-ar înfiora de faptul că, nu-i așa, sunt rupți câțiva Ron. Ori s-ar interesa de carte. Oare merita această pedeapsă? Știu și eu, nu mai mult decât condamnarea la moarte din ochii lor indiferenți, din atitudinea cu care plasează o carte în bibliotecă și o lasă să putrezească pentru mulți ani necitită.

Am să vorbesc în gol

către oamenii fără chip și fără nume ai internetului despre ultima carte a lui William Golding. Scriitorul acela care a scris Împăratul muștelor și unul dintre premianții Nobel pentru literatură. Vorbesc adică indirect de niște efecte. Un film care a speriat ceva lume prin problemele sale de socializare, dar și despre o pradă consistentă financiar, cam un milion jumătate de euro. Prin urmare acest roman a fost scris de un om bogat, bătrân, celebru. A avea, a gândi, a fi – toate aceste trei atribute se pot găsi în persoana Goldingului nostru.

Aceste așteptări ar trebui să genereze o carte pe măsură,

cu cele trei puncte de interes cumva precizate, cu fertile direcții de acțiune pentru cei interesați de una dintre cele trei atribute. Adică, domnul Ban, doamna Celebritate, rușinoasa Înțelepciune. Ar trebui să… Literatura râde de acest verb. Literatura nu trebuie să facă nimic. Poate fi privită și ca arta plastică modernă, dincolo de acțiune, doar așa, ca un șir de cuvinte care joacă o horă nestăvilită prin toate registrele limbii.

Naratorul cumva coincide cu autorul.

Este vorba de o Pythie bătrână, aflată aproape de punctul terminus, celebră, cu o viață plină de succese profetice și cu o avere demnă de invidiat, dar din care nu poate consuma mai nimic. Tonul ei este unul melancolic, chiar aș zice elegiac și, bineînțeles, plin de regrete pentru universul său pierdut. De aceea o parte cam prea consistentă a cărții este dedicată evocării unei copilării cu intensități mult mai semnificative în amintire. Da, și mie îmi pare neclar ce zic. Orice lucru tulbure în comunicarea mea face să-mi pierd din anonimii internauți. E mereu problema prezentului. Pentru copii acesta e plin de nenumărate forme de viitor. Pentru bătrâni, trecuturile sunt sărurile și coloanele de fum ale prezentului.

Un scriitor bătrân, un narator bătrân, o evocare incredibilă a Pythiei copil. Mi-amintesc acum cât de dură sună constatarea unui nepot către bunicul său: Ai fost și tu cândva copil!!! Ai putut fi așa ceva!!! Și chiar de i se arată poze, ceva în mintea nepotului refuză să creadă o asemenea posibilitate. Cum să fi fost copil bătrânul acesta din fața noastră. Copilul nu are în vedere în niciunul dintre formele sale de viitor aspectul de bătrân. El se vede mereu un om plin de succes, un adult important și mai ales frumos și tânăr.

Cred că există o regulă în teoria literară

care spune că acțiunea într-un roman psihologic tinde către zero. Romanul are trei spații de mișcare – ferma copilăriei viitoarei Pythii, Delosul, locul oracolului și Atena. Eroina ne va descrie două călătorii între aceste trei locuri. Cam puțin pentru noi, oamenii obișnuiți cu tv-ul unde în 2 minute se întâmplă 100 de călătorii, au loc trei asasinate, patru profeții și, eventual, începe și se sfârșește un război. Noi, oamenii clipului, cu interese de o secundă pentru o anumită realitate, s-ar putea să nu ne simțim atrași de o carte cu atât de puține mișcări.

Și atunci cu ce ne momește autorul?

Păi cu istorie, de bună seamă. Senzația asta de năvală de informații ne-o generează prin viziunea istorică care se mișcă între prim-planuri și vederi generale. Da, într-un mod ciudat viziunea istorică este asemenea unei emisiuni tv. Se joacă, îmi pare, cu imponderabilele mișcări ale ochiului și ale gândului. Copleșește prin informații ca să nu ne fugă gândul la milioanele de alte realități. De care istorie vorbește prin urmare autorul: întâi de una care localizează perioada în care se află acea civilizație greacă. Undeva în jurul anilor `60 înainte de Hristos, pe vremea când Cezar urma să devină primul împărat roman. De aici apare prilejul reflecțiilor asupra formelor de rezistență ale celor două civilizații, să fie subliniate formele de dispreț reciproc – de pildă romanii îi criticau pe greci că sunt neuniți și de aceea ușor de cucerit, în timp ce grecii aveau grijă să sublinieze incultura romană și inapetitul lor pentru filosofie și gândire. Foarte de departe, cred eu, este de fapt o reflecție asupra a două tipuri de oameni – militarul și învățatul.

De altfel, avem un guru

într-o carte ce reduce totul la înțelegerea unui personaj. Este marele Preot al Templului din Delfi care se dovedește în particular ateu și fabricant de vorbe cu două înțelesuri pe care le dă drept oracole transmise de zeul Apollo. Este măreț prin teatralitate, este un foarte bun actor și un poet nu rău care se exprimă în distihuri sau în poeme într-un vers. Profeția întâlnește poezia prin bogăția de semnificații a mesajului. Așa o va educa pe viitoarea Pythie să gândească în alexandrini, să aibă un limbaj dublu, în care conotativul să aibă cea mai mare putere. Să ne gândim la acel laconic Cunoaște-te pe tine însuți, de mare preț mai ales în aria sa conotativă.

Cartea asta are istorie, puțină acțiune, un captivant stil de a povesti. Generat poate de efectul narării la persoana întâi, poate de abilitatea cu care autorul zugrăvește o mulțime de scene în două, trei fraze. Nu insistă, nu e pisălog, nu vorbește în dodii sau nu stilizează fără necesitate. E laconic, evocă exact atât cât trebuie. Să dau un exemplu. În copilărie Pythia a refuzat niște pești din iazul pe care-l avea în curte și care fuseseră prăjiți înainte. A cerut sclavului bucătar să-i arunce înapoi în iaz. Mai târziu s-a dus să-i vadă cum pluteau morți pe apă. Dar, în chip ciudat, peștii aceia prăjiți păreau că reînviaseră și se pierduseră printre cei mulți din iaz. Probabil că bucătarul îi dosise pe undeva, dar lumea acelei ferme avea nevoie de o minune, așa că mulți au preferat să creadă că Pythia fusese cea care înviase peștii.

O interesantă reflecție despre sclavie și libertate.

Care ar fi diferența dintre cele două? Unii sunt sclavi de bunăvoie, alții forțați de împrejurări. A fi liber nu înseamnă decât a face uneori ceea ce-ți place, dar oriunde privim, de fapt lanțurile sună. Este privirea omului obsedat de singurătate, de comunism, de o manie în general. De omul pentru care nu există decât absurdul care reduce totul la universul său. A spune că nu există decât sclavi sau doar oameni liberi înseamnă a suprima într-un mod reducționist alte posibilități de gândire. A fi orb la sticlirile de indiferență ale celorlalți. În „Dublu Limbaj” este vorba de libertatea sau sclavia unei fete, apoi a unei preotese, apoi a unui grec, a unui roman. De libertatea și sclavia unui oraș în raport cu o supraentitate de tipul conceptului de țară sau imperiu. Abia prin cucerirea romană grecii încep să se gândească la o unificare într-un Hellas comun. Mă gândesc că sentimentul de apartenență la o supraunitate este generat mereu de prezența dușmanului. Și când acesta nu există, trebuie inventat de conducători. Altfel, disprețul reciproc dintre diferiți mafioți locali, duce rapid la disoluție. Blocul de voință se vede iute nisip luat de vânt. Adevărata cucerire a dușmanului se face prin indiferență, nu prin forță. Un univers devine predominant atunci când pare că liniile sale de forță ar fi constitutive pentru oricare alt orizont particular. Ulterior se vede că nu-i așa și prăbușirea a e atât de dură încât viața devine de nesuportat. Asta îmi pare că spune cartea…

Scris de Gabriel Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Gregory David Roberts
Rating:
Editura:All
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Raluca şi Christian Tănăsescu
1120 de pagini, 2 volume
ISBN:978-973-724-129-0
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Pentru inimi

Aşa aş descrie cartea masivă, în două volume şi aproape 1200 de pagini a lui Gregory David Roberts. Titlul sună ca o incantaţie. Coperta înfăţişează un Taj Mahal întunecat, grandios, captivant. Un ochi atent va găsi însă în colţul copertei, în dreapta sa, cealaltă faţă a incredibilei Indii. Faţa miliardelor de locuitori ai străzilor şi mahalalelor, care trăiesc de pe o zi pe alta, uneori de pe o oră pe alta. În miezul acestei lumi, urmărim devenirea personajului principal, care poartă de-a lungul romanului multe nume, parcă încercând să ajungă la acea identitate care să îl definească perfect. Aventurile fugarului care ajunge în India încep, deloc întâmplător aşadar, cu o identitate falsă: aceea a unui neozeelandez pe nume Lindsay. Dar el e adoptat rapid de inimosul său ghid Pabraker, care îl botează cu un nume hindi, Linbaba. La scurt timp după primele contacte cu lumea Bombayului, el însuşi o cultură în sine, Lin se retrage în marile aşezări rurale indiene. Într-o incursiune în satul natal al ghidului, devenit acum cel mai bun prieten, Linbaba este rebotezat, şi se reîntoarce ca Shantarm (însemnând „om al păcii” sau „om al păcii lui Dumnezeu”). Pe măsură ce urcă treaptă cu treaptă în traseul iniţatic, se schimbă nu doar numele, ci şi configuraţia sa sufletească şi mentală. Faptele curg ca o cascadă peste personajele acestei cărţi.

Cum altfel ar putea fi oare viaţa în India, dacă nu exact ca un fluviu masiv care mătură peste destinele atâtor oameni, ca ploile musonice ce inundă totul pentru a da o viaţă nouă. Ca o luptă pentru supravieţuire ce le acutizează trăsăturile de caracter, atât pe cele negative, cât şi pe cele pozitive. Aceşti oameni sunt cu adevărat nişte supravieţuitori. Iar pentru ei, nimic nu e cu jumătate de măsură. Iubirea e din toată inima, se împlineşte cu bucurii şi se desăvârşeşte cu suferinţă, se cântă în orice moment şi se dansează, dintr-un preaplin sufletesc autentic. India este un mare recipient în care se amestecă sute de gusturi, culori şi arome, mentalităţi, culturi şi religii. Ele nu se confundă şi nu se diluează. Ci coexistă în straturi, asemenea unui cocktail exotic, temeinic orânduit de către creatorul său. Şi în centrul lor, cea mai pregnantă dintre toate, care dă un sens şi un spirit comun tuturor celor pe care îi primeşte şi cărora le dă un sens al vieţii, stă indestructibilă, milenară, India – inima tuturor acestor oameni.

Viaţă şi moarte. Iubire şi trădare. Căsătorii şi înmormântări. Deznădăjduire şi speranţă neţărmurită. Personajele principale ale romanului, cele în jurul cărora se complică acţiunea atât de elegant construită, sunt toţi nişte proscrişi, fugari din faţa problemelor vieţii, pe care destintul îi aduce împreună pentru a se redescoperi şi în cele din urmă, pentru a muri sau a trăi, izbăvindu-se. Locul întâlnirilor, al petrecerii atâtor momente împreună pentru această gaşcă veselă dar foarte serioasă totodată este restaurantul La Leopold. Aici îşi fac veacul Didier, Vikram, Karla, Ulla, Modena, Maurizio şi alţii. Oameni, cum altfel, de toate naţiile, atât de dferiţi dar care strâng cercul în jurul lor, formând prietenii şi pasiuni tulburătoare. Cupluri se fac şi se desfac pe parcursul celor 1200 de pagini, prieteniile se trădează şi se frâng, altele noi se înfiripă, gaşca se schimbă, apar oameni noi, cei vechi se risipesc. Shantaram cunoaşte decăderea şi gloria, iubirea şi suferinţa, stă în apropierea morţii simţindu-i nu de puţine ori răsuflarea rece ca gheaţa. Curios lucru, dar m-am suprins citind această carte plină de miez, cu răbdare şi nedorind să scap niciun cuvinţel.

Vino în lumea mea

Ne spune autorul. Descrierile lui foarte frumoase, de un lirism baroc, dar şi extrem de minuţioase sunt motive pentru a ne plimba prin bazarul incredibil şi roitor al Bombayului. Mirosim aromele şi mâncărurile condimentate, gustăm dimpreună cu el din băuturile foarte dulci sau gustările iuţi şi picante, palpăm sariuri şi şaluri din mătăsuri fine, viu colorate. Pare un basm. Ne ridicăm suav de la pământ dar suntem repede traşi înapoi în mundan. Intrăm în mahalale împuţite, ne strângem la atingerea şobolanilor mari cât o pisică, ne chircim atacaţi de câini vagabonzi flămânzi, tremurăm de frică la vederea leproşilor, ne îngreţoşăm când dăm de duhoarea latrinelor oriunde ar fi ele. Ne plimbă prin bazaruri şi ne înghesuie în aglomeraţia cruntă a mijloacelor de transport în comun. Mirosul transpiraţiei şi al murdăriei ne intră cu violenţă în nări.

Autorul ne permite să ne şi relaxăm la aprinderea unei pipe cu charras, haşiş de cea mai bună calitate provenit din regiunea Kashmir, sau să savurăm un ceai foarte dulce, care se bea printr-un cub de zahăr. Autorul ne cheamă să venim în lumea lui, pe care o iubeşte atât de mult. Declaraţie de iubire pentru acest loc, pentru oamenii săi. Sfinţi vii, umblători, îşi revarsă binecuvântările, spiritualul se găseşte uşor şi aproape la tot pasul, incubând în profan. Intri în curţile schiturilor, Sfinţii Părinţi te acoperă cu binecuvântarile lor, mângâindu-te tandru pe cap. Este copleşitor. Cu cât de scufunzi mai adânc în această lume, şi devii parte din ea, iari ea, la rândul ei, devine parte din tine, cu atât frumuseţea ei nepământeană ţi se relevă. Lasă-te înghiţit, rumegat, digerat şi absorbit de această lume. Primeşte-o în suflet şi în minte. Cedează-i. Şi îi vei aparţine în totalitate.

Acţiune!

Căci de acţiune nu ne putem plânge. 1200 de pagini care aleargă una din alta, ca la cursa de predare a ştafetei. Persoanjele se complică, intră în belele, fac puşcărie, o lume crudă negvernată aparent de nicio lege. Filantropie, implicare socială, căldură, fărădelegi. Cursa vieţii, cu suişuri şi coborâşuri. Devenire şi revelaţie. De la mahalale, unde să fii sărac lipit pîmântului nu mai e doar o figură de stil, până la palatele opulente în care bogaţii îşi duc un trai îndestulat. Autorul nu face niciun compromis atunci când ne prezintă lumea Bombayului. Golanii, prostituatele, hoţii, narcomanii, mercenarii, capii lumii interlope, autorităţile, coexistă armonios. Din când în când apar blocaje în această imensă reţea umană, şi atunci ele sunt reglate printr-o lecţie dură. Asasinate, încarcerări lipsite de temei legal, bătăi crunte, lecţiile se predau cu duritate aici. Ce e mai bun şi ce e mai rău din tot ce există. Asta găsim în cartea lui Gregory David Roberst. Cu adevărat, o carte bogată, o experienţă memorabilă, care te îmbogăţeşte.

Contrastele nu te blochează, ci te pun pe gânduri, atrenând mecanisme ale minţii ce se descătuşează şi descoperi lucruri noi chiar despre tine însuţi. Niciodată nu ştii de câte eşti în stare până când nu ajungi în situaţii limită. Nimeni nu poate spune cu certitudine: niciodată nu am să…. Deseori am zambit citind această carte. Şi m-am trezit adresându-mi tot felul de întrebări “existenţiale”. Care e limita cea mai de jos a fiinţei umane? Am fi în stare să trăim în aceleaşi condiţii? Câte sacrificii trebuie să facă şi ce sentimente are un părinte care aduce pe lume un copil în această lume, ştiind că va trebui să-l crească în acele condiţii? De cele mai multe ori, problemele complicate au răspunsuri simple. Chestiunea se tranşează revenind la bazele existenţei umane. Ce ar fi de preferat, aşadar, o existenţă chinuită, grea, murdară, dar care îţi oferă şi ocazia de a gusta din bucuriile şi plăcerile vieţii, sau niciun fel de existenţă? Viaţa acolo este trăită pe marginea prăpastiei, on the edge, clipă de clipă. Cu toate astea, oamenii aceia nu sunt cu nimic mai puţin fericiţi decât să spunem un cetăţean din Europa Occidentală, care trăieşte în confortul unui apartament, are maşină şi casă de vacanţă. Tendinţa iniţială este de a ne oripila şi apoi de a compătimi aceşti oameni care nu beneficiază de confortul unui trai occidental. De ce ai nevoie cu adevărat pentru a fi fericit? Uneori mai puţin înseamnă mai mult. Şi vice versa. De pe marginea prăpastiei poţi să cazi, sau poţi să te înalţi. Calea ţi-o alegi singur.

Ca un om care a fost interesat de studiul diversităţii culturale, sunt perfect de acord cu conceptul de relativism cultural. Practic nu putem compara două culturi diferite, între ele. Ceea ce este bun pentru mine, poate părea de neconeput pentru altcineva, provenind dintr-o cultură diferită de a mea. Iar ca cetăţean european, care se bucură de luxul apei curente, şi a miilor de alte facilităţi pe care civilizaţia ni le-a adus, mă intreb oare, cu ce costuri achităm aceste progrese ale tehnologiei moderne. Şi mă gândesc că, deşi modelul cultural european a dominat multă vreme lumea, pe termen lung, nu sunt atât de sigură ca este cel mai de succes model. Am sentimentul că, patternul pe care îl nasc civilizaţiile orientale, ele însele cu mult mai vechi de altfel decât cel european, se vor dovedi şi mai rezistente, şi chiar mai convingătoare în viitorul apropiat. Lecţia pe care o dă India este fantastică. Aici convieţuiesc zilnic hinduşi, musulmani, creştini, budişti, persani zoroastrieni, jainişti, animişti, în unele dintre cele mai aspre condiţii. Conflictele sunt iminente. Dar experienţa acestor oameni i-a învăţat preţioasa lecţie a toleranţei. Cea care a dus la solidaritate, nu la dezbinare şi anihilare. De aceea poate, cea mai importantă lecţie pe care am reţinut-o din această carte, este cea a toleranţei. Fără ea, cu adevărat rasa umană nu are şanse de supravieţuire.

O dragoste mare, întinsă, nesfârşită

„Acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar cea mai mare dintre toate este iubirea”(1Cor13,13). Deseori personajele cărţii abordează subiecte importante de filosofie. Ce e iubirea? Ce e suferinţa? Ce e binele? Ce e răul? Care este sensul ultim al vieţii? Unitatea în complexitate. Universul, spune Abdel Khader Khan, o figură importantă a cărţii, tinde spre complexitatea lui ultimă, sau, dacă nu ne dranjează să o numim aşa, spre Dumnezeu.

Aceasta este declaraţia de iubire supremă pe care o putem repeta la nesfârşit în sufletele noastre. O carte despre India şi despre iubirea şi recunoştinţa profundă pe care autorul, care trăieşte acolo, şi-o arată prin aceste pagini. O declaraţie de dragoste mare, întinsă, nesfârşită pentru toţi oamenii care compun această lume. O carte asupra căreia încă se dezbate în ce măsură este autobiografică, un roman ce urmează să fie ecranizat în curând, un bestseller internaţional care merită atenţia noastră, pentru că ne va răsplăti cu vârf şi îndesat pentru efortul de a parcurge aceste pagini.

Scris de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Philip Roth
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Caustic, vituperant, mînios – sunt etichetele vizibile în paginile acestui roman de Philip Roth. Sunt şi sursele care îl fac verosimil, îl energizează şi, cel mai important, polarizează reacţia cititorului. M-am măritat cu un comunist este construită în aşa fel încît să stîrnească fie admiraţie-satisfacţie-aprobare, fie respingere-iritare-dezaprobare, cale de mijloc există numai cu preţul distanţării de text. Iar distanţa ar implica prudenţa, de exemplu, de a cunoaşte cîte ceva din istoria politică şi culturală a Americii înainte de lectura romanului sau de a citi mai multe după, pentru comparaţii. Însă nu e neapărat, motivul cărţii nu este adevărul, ci mînia.

Vînătoarea de Roşii

Ira Ringold, numit şi Ira Rinn din Cei liberi şi cei viteji, este comunistul din titlu, furie brută, o naivitate pe măsură şi capacitate incredibilă de a cădea victimă relaţiilor manipulative, discordate, potenţial dezastruoase. Uriaşul a fost „un bărbat mare cu o viaţă măreaţă”, după cum şi-l aminteşte ironic naratorul, Murray Ringold, care este fratele lui Ira şi fostul profesor al lui Nathan Zuckermann. Venit în faţa lui Nathan pentru o lungă confesiune, amîndoi, profesor şi elev, încearcă să găsească un sens poveştii violente şi umilitoare a lui Ira Rinn. Întîi victimă a lui Johnny O’Day, de la care preia ideile socialiste şi acţiunile justiţiare, a propriei furii nestăpînite, Ira se căsătoreşte cu o actriţă adulată de public, Eve Frame. Din muncitorul în mina de zinc, Ira se transformă într-o celebritate radiofonică, o curiozitate care urlă şi dărîmă pe West Eleventh Street. Eroul idealist ajunge nu numai să ţină lecţii de socialism la petrecerile date de soţie, ci şi pe lista duşmanilor roşii ai Americii, iar consecinţele se răsfrîng şi asupra oamenilor apropiaţi lui.

Murray descrie amănunţit vînarea fratelui său, de care acest din urmă nu este atît de impresionat, în care inserează propria mînie, dezgustul cu privire la sfîrşitul anilor 40, o perioadă confuză, violentă, în care mass-media abia începe să onoreze şi dezonoreze figurile publice. Însă pentru Ira Rinn nu acesta este sfîrşitul.

Trădare, de trei ori trădare

Nu duşmanii poporului sunt cei care îl umilesc pe Ira Ringold, ci familia în care intră după căsătorie: o femeie tiranizată de propria fiică, la rîndul ei dependentă de mamă, sufocată, securizată prin răutate. Istoria lui Eve Frame nu este nici ea motiv de linişte: trei soţi înaintea lui Ira, fiecare fiind excentric în felul său şi contrast pentru celălalt; în plus, o ură cumplită, greu stăpînită, izvorîtă din teamă şi ruşine, faţă de evrei (Eve Frame este evreică).

Oricum, pentru Ira, fiecare nouă situaţie se sfîrşeşte cu o trădare. Idealurile pe care le apără cu atîta înverşunare se dovedesc altceva în viaţa reală, oamenii cărora Ira le declamă despre egalitate şi libertate îl denunţă la cerere, mentorul O’Day se dezice de el, la fel şi învăţăcelul Nathan. Însă cea mai puternică lovitură pe care o primeşte Ira este publicarea unei cărţi intitulate M-am măritat cu un comunist, declarată ca aparţinînd soţiei sale, Eve Frame. Un denunţ zgomotos, sub reflectoare, pe cît de umilitor, pe atît de obscen. Mai mult, cartea care îi aduce căderea eroului popular este numai un instrument pentru a obţine un loc în Cameră pentru Bryden Grant, regizorul înscenării. Dacă povestea trădării lui Ira Rinn este măreaţă? Mai curînd este impregnată de un comic grotesc şi de atîta furie, încît cititorul începe a bănui şi alte surse.

Biografisme, ne pasă?

Una din ele ar fi chiar viaţa personală a lui Roth, furia lui. Cel puţin, asta susţin unii recenzenţi, care o văd pe Claire Bloom, fosta soţie a lui Roth, în portretul detaliat al lui Eve Frame. Histrionică, dependentă, teatrală, neimplicată – o actriţă a cărei viaţă autentică este numai teatrul. Prin urmare, M-am măritat cu un comunist ar fi o jenantă reglare de conturi cu fosta, un pansament textual lipit acolo unde metodele civilizate au eşuat.

Pe de altă parte, este cunoscută atitudinea critică a lui Roth faţă de America pornită la vînătoarea de vrăjitoare. Romanul de faţă nu este singurul în care Roth înfăţişează perioada postbelică, fără milă sau circumstanţe atenuante. De asemenea, spaţiul evreiesc al Newark-ului, tot cu pornire biografică, este prezent şi în această carte.

Probabil că Roth este singurul scriitor de azi care îşi arată atît de evident sursele pentru creaţie, care foloseşte cu atîta aplomb experienţa psihanalitică a secolului pentru a scrie. Ficţiunea autobiografică, adoptată cu delicateţe şi mîndrie de alţii, apare scandaloasă şi exuberantă la Philip Roth, atît timp cît pretinde totalitatea. Mă gîndesc numai la îndrăzneala de a amesteca aspiraţiile către o lume a muncitorilor cu lecţii fine de literatură engleză, aşa cum se întîmplă în evocarea lui Murray. Cert este că nu-i nevoie să îndepărtezi prea multe straturi pentru a ajunge la punctele de plecare ale literaturii lui Roth.

Întrebarea este: Ne interesează? Fosta soţie a lui Philip Roth, conflictele acestui trecut mariaj? Simpatiile politice ale lui Philip Roth? A cunoaşte sursele unei cărţi îi scad din efectul captivant şi din impresia asupra cititorilor? Sau, altfel spus: cărţile pot fi „demitizate” prin fixarea lor în biografism?

Întrebările rămîn, în timp ce ideea cea mai încăpăţînată din această carte este că, dintre toate modelările socio-culturale, numai literatura nu trădează. Şi nici de asta nu putem fi chiar siguri, aş adăuga.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pastorala americană
• Indignare
• Operaţiunea Shylock
• Viaţa mea de bărbat
• Indignare
• Complotul împotriva Americii
• My Life as a Man
• Everyman
• Patrimony. A True Story
• Complexul lui Portnoy

Autor: György Dragoman
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Punctul esenţial pe care îl văd la romanul lui György Dragoman se referă la perspectiva asupra unui sistem totalitar. Cred că cei mai mulţi se lasă din ce în ce mai greu sensibilizaţi de poveştile din anii 1980, şi în general de poveştile cu şi despre comunism. Probabil se întîmplă din lehamite, din graba de a alunga cît mai repede şi cît mai în adîncuri amintiri şi pseudo-amintiri neplăcute, probabil se întîmplă şi din cauza tonului de anecdotă a celor mai multe din aceste poveşti. Sau din cauza prea multor istorii despre ingeniozitatea românilor asupriţi, despre şmecherism necesar şi mecanisme de deviere a unor greutăţi sufocante: pierderea libertăţii şi a identităţii.

Regele alb arată altceva faţă de anecdotele sugerate mai sus: cum se dezvoltă un copil în situaţii opresive, injuste, ilogice, avînd modele care se contrazic, şi mai ales în lipsa modelului patern. Tatăl lui Dzsata (sugestiv şi faptul că personajele sunt cunoscute după poreclă) este trimis la Canal din cauza semnării unei petiţii, iar absenţa lui mi se pare aproape ea însăşi un personaj al cărţii.

Cît despre copilul-naratorul, are toate trăsăturile ca să fie o figură demnă de reţinut: o inteligenţă cu sclipiri ironice, destulă naivitate şi îndrăzneală, o privire asupra lucrurilor suficient de clară pentru a lăsa cititorul să bănuiască personajul, să îl completeze, să şi-l imagineze, de asemenea, să îşi imagineze contextul, să îl personalizeze. Este interesant genul acesta de abordare, aşa cum am văzut-o eu, nefixată, maleabilă, o mănuşă mai potrivită pentru cititor decît alte genuri de scriere (de exemplu, decît textul cu un personaj acaparant, atotcuprinzător, vehement).

Lumea din povestirile lui Dzsata e misterioasă şi înfricoşătoare, măreaţă şi plină de evenimente, aşa cum a fost lumea pentru cei mai mulţi dintre noi. Uşor de simpatizat cu băieţelul aflat în război contra lumii, fragil şi curajos, care încearcă să se construiască şi să se apere pe sine. În plus, György Dragoman ilustrează nişte personaje verosimile, micii şi marii tirani, elementele unei reţete a terorii, generalizată, la fel ca teama.

Totuşi, cu tot talentul scrierii (cartea mi se pare ireproşabil construită), Regele alb nu este romanul care să schimbe radical sau să influenţeze direct ideile şi sentimentele, atitudinile cuiva pretenţios, cu aşteptări mari, hrănite de cronicile favorabile. Cartea este una dintre acelea care se termină după ce ai închis coperta a patra. Uneori, nici nu trebuie mai mult.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Andrei Ruse
Rating:

SONI se scrie cu toate literele mari sau toate literele mici. Toată cartea este, de altfel, scrisă cu litere mici. Mie asta mi-a transmis familiaritate şi modestie – cred că e ceva să vorbeşti despre lucruri mari scriind cu litere mici, necesită o anumită încredere de sine. Încredere de sine este şi atunci când scrii la 23 de ani un roman despre viaţă, moarte şi sex într-un mod cu totul ingenios şi brutal în acelaşi timp.

SONI este o carte pe care nu aş recomanda-o minorilor sub 18 ani sau bolnavilor de inimă, deoarece conţine un limbaj foarte dur, singurul de altfel prin care cred că ar fi putut să fie transmise acele stări prin care se trece. Tu ce ai simţi dacă ai afla că mai ai doar 6 luni de trăit? Ai fi calm, te-ai împăca cu ideea, ţi-ai pune lucrurile în ordine şi ţi-ai luă la revedere de la cei dragi? Nu cred.

SONI se trezeşte că are 26 de ani şi trebuie în scurt timp să moară. Serviciul pe care îl avea îi era insuportabil. Tocmai se despărţise de bărbatul lângă care stătuse 3 ani de zile şi pe care încă îl iubea. Stătea singură într-o garsonieră. Avea o singură prietenă bună, apropiată, care ţinea la ea. Mai era şi mama ei. Mai era şi Bucureştiul. Asta fiind lumea ei, îşi da seama că o să moară. Că nu o să mai bea o bere într-un club, că nu o să mai aibă o familie, nu o să mai poată face un copil. Însă toţi oamenii din jur da.

SONI, din momentul în care află că va muri, începe să trăiască. Începe să facă lucruri pe care şi le-ar fi dorit însă nu a avut curaj. Acum, neavând nimic de pierdut, începe să-şi împlinească fanteziile. Se culcă cu câţiva bărbaţi care îi ies în cale, o singură noapte. Povesteşte cu ei şi cu alţi oameni fără nici o reţinere despre orice. Îi spune unui taximetrist că are cancer din cauză că s-a uitat la OTV şi la telenovele, iar el o crede şi nu se va mai uita. Se duce la o şedinţa de terapie de grup şi se indragosteste de un tip bolnav de HIV.

SONI vrea să trăiască în timpul care i-a rămas cât mai mult, aşa că începe să ia droguri uşoare care să o ţină trează. Doarme nu ca să fie odihnita a doua zi ci fiindcă este prea obosită acum. Şi de fiecare dată are coşmaruri groaznice, care sunt povestite în manieră cinematografică, reuşind să transmită exact starea de haos şi frică pe care o resimte. Imaginea cancerului care muşca din ea.

SONI este o carte compusă din mai multe bucăţi. O parte este scrisă la persoana întâi din perspectiva ei despre întâmplările prin care trece, o parte conţine mailuri între ea şi autorul cărţii (chiar Andrei Ruse), o parte sunt coşmarurile, o parte este întâlnirea faţă în faţă cu autorul şi o parte sunt ideile lui în legătură cu timpul, viaţă şi moartea. Iar aceste părţi se intercalează, se completează.

SONI conţine şi multe referinţe reale la lucrurile prin care a trecut Andrei Ruse pentru a definitiva. Cum a vorbit la editură ca să apăra, cum a creat blogul, cum a scris, cu cine a vorbit în acest timp, pe unde a fost, despre ritmul de lucru, despre redactor şi altele care pot ajuta pe cineva care vrea să se apuce de scris, măcar insuflandu-i curaj. Toate aceste elemente de jurnal fac din roman un metaroman.

SONI are şi câteva scăpări, din puctul meu de vedere. Însă, fiind primul roman scris de el, cred că sunt nişte scăpări normale. Este vorba de construcţia personajelor. De două ori am avut impresia că s-a lăsat dus de valul imaginaţiei şi a uitat de caracterul lor. Le-a pus să facă lucruri care cred că nu le-ar fi făcut în realitate. Deşi, poate că atunci când este vorba de droguri, oamenii fac şi lucruri absurde care nu îi reprezintă.

SONI află că va muri şi începe să trăiască. Crede că timpul este doar o unitate de măsură pentru viteză. Cu cât faci în viteză mai multe lucruri cu atât timpul trece mai repede şi cu cât mai mai puţine, cu atât timpul trece mai încet. Crede ca, dacă s-a născut în 1981 înseamnă că a fost cel puţin 1981 de ani moartă, aşa că a pierdut destul, netrăind decât 26 de ani, nu are de ce să se sperie că va muri. Două viziuni interesante şi mai sunt încă multe de descoperit în această carte.

SONI spune aşa “tot ce urmează ar putea fi monologul de început al unui film de succes. mă gândeam chiar la trainspotting. la fight club. mă gândeam la alegeri, la societatea noastră de consum care ne dă iluzia unui bine şi a unui rău. iluzia deciziei, iluzia unei senzaţii stupide de a fi viu.
alege pastila albastră sau pastila roşie. nu ştiu dacă fără matrix această expresie ar mai avea vreun sens, dar acelaşi lucru l-aş putea spune într-o mie de alte feluri. şi o s-o fac.
uneori am impresia că nu spunem nimic nou, ci că repetăm aceeaşi vrăjeală de câteva sute de ani. acelaşi lucru, pastila albastră sau pastila roşie.
alege să crezi în dumnezeu sau în diavol sau în nimic. până şi indiferenţa este o atitudine pe care ei abia aşteaptă s-o judece.
alege între pepsi şi coca cola.
între ţigări tari şi ţigări uşoare. filtru obişnuit sau filtru charcoal.
alege să ai un portofel sau să-ţi ţii banii în buzunar. cash sau card.” Şi exemplele de continua. Te poţi gândi şi tu la câteva.

SONI este o stare de spirit.

Scrisă de Gia Codrescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor