Autor: Peter Esterhazy
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
Traducător: George Volceanov
240 pagini
ISBN:978-973-50-1697-5

Vă propun un exerciţiu experimental: luaţi în mână un pahar cu vin roşu de Tokay (recenzăm o carte pornografică, nu-i aşa?). Lăsaţi-l să alunece uşor de la mică înălţime pe pardoseală. Gata, experimentul este ca şi încheiat: stropii obţinuţi sunt echivalentul textelor pornografice din cartea omonimă a lui Esterhazy, iar cioburile reprezintă textura fragmentată a acestei proze postmoderne. Sper să nu fiţi inflamaţi de strategia mea dehermeneutizantă, dar, D-zeu mi-e martor, vreau să vă fac atenţi, şi altă modalitate n-am găsit, cartea este imposibil a fi rezumată. Aş insinua că s-a pierdut ceva la traducere…Şi uite aşa, am ajuns să mă exprim în şarade ca Esterhazy în cartea sa.

Să medităm acum la noţiunea vastă (nu zâmbiţi condescendent!) de pornografie. Scriitorul maghiar vrea să ne spună că Istoria este o curvă (mă scuzaţi!) care s-a tăvălit cu Idealul maghiar în pasionalii ani ‘50 şi a rezultat un copil infirm care s-a numit Revoluţia din 1956. A, da, am înţeles,… dar dacă la maghiari a fost aşa, ce-am putea spune despre pornografia istorică a anilor ‘50 din România. Eu îmi amintesc că în anii `80, copilă fiind, ciocolata de la unguri era net superioară celei româneşti, puteam jura că acolo se stătea pe roze…în urma acestei amintiri infantile, pot generaliza că mulţi, mulţi cititori români nu vor găsi referinţele istorice ale lui Esterhazy prea porno. Ca şi cum la noi era hard, şi la ei era soft (autocenzură!).

Să revenim la textura postmodernă a cărţii, căci aici mă voi cenzura mai puţin sau deloc. Aşadar, scrierea se compune din scene, flash-uri, anecdote, bancuri, frânturi de scenarii, titluri- frază care trebuie parcurse cu maximă atenţie pentru a recupera sensul dizolvat în punerea în scenă a textului. Vă ofer o mostră simplisimă :

” Gluma

Am o veste bună şi una proastă. Vestea bună sună aşa: am o singură veste proastă. Vestea proastă sună aşa: ai să mori, tovarăşe.”

Personajele? Conştiinţe fricoase, lubrice, proletcultişti ajunşi, care practică nudistul în staţiuni doar lor destinate, mănâncă delicatese pe când poporul salivează şi îşi aleg orice le place dintre muncitoarele din fabrică. Cel mai pornografic pare a fi faptul că poporul maghiar se uită pe gaura cheii şi tace. Sună cunoscut?

Alegoria grotescă şi imundă pe care o face Peter Esterhazy socialismului maghiar este o construcţie postmodernă exemplară care are în centru metafora pornografiei ca pretext. Ce se putea face atunci pentru ca pornografia să fie oprită? De unde trebuia să vină cenzura? Din exact corul de voci al poporului suveran care trebuia să renunţe la autocenzura autoimpusă prin frică.

Pornografia este exact opusul intimităţii, iar epoca proletcultistă tocmai de intimitate se ferea cel mai tare. Totul trebuia spus, expus, dezgolit. Fără a pune oprelişti interpretării posibile a cărţii, putem medita în continuare la pornografia originală a anilor ‘50, maghiari, româneşti, n-are importanţă, şi pornografia actuală. Există ceva ce leagă cele două perioade aşa cum rezultă din fragmentul următor:”Dar atâta timp cât se menţine această dihotomie schizoidă a realităţii oficiale şi neoficiale, publice şi private, autentice şi neautentice, ne abrogăm obligaţia morală de a juca rolul de baraj sau izvor sau tampon în curgerea evenimentelor lumii, mai degrabă îndureraţi, ne căznim să impunem un ethos al lipsei de putere în timp ce viaţa devine tpt mai comercială, hălci tot mai mari ne sunt smulse din intimitatea vieţii private, iar noi suntem tot mai puţin capabili de uimire în faţa acestor fenomene profunde şi dureroase.” (p. 162) Aceasta o constata Peter Esterhazy în anii ‘80, iar acum, după treizeci de ani, formularea ne apare ca o profeţie ce s-a adeverit.

Cartea în discuţie se citeşte cu implicare, cu dureroasă imixtiune, şi este scrisă ca să urnească unele conştiinţe. Dacă aţi constatat că dintr-o pornografie istorică am naufragiat în alte două realităţi pornografice, şi dacă vă simţiţi ameninţaţi de o tăvăleală nedorită, mântuiţi-vă de păcatele preacurviei alegorice cât mai puteţi. A, vreţi să mă întrebaţi care două realităţi pornografice? E foarte simplu: una multipartidică, ipocritdemocratică, în care toţi se … cu toţi (autocenzură!) şi cea de a doua cotidiană, vai, cotidiană până la lehamite, în care ciocolata şi gelul de duş curg pe trupuri dezgolite în văzul copiilor de grădiniţă, iar mamelele promptăriţelor debordează din corset în ritmul sacadat al ştirilor. Pornografia fosilizată a anilor postbelici era una mascată, imanentă, ascunsă în salopete şi în rochii-sac încheiate până-n gât care se dădeau stângaci jos pe bancheta unui Trabant sau a unei Pobeda, noua noastră pornografia cea de toată ziua nu este la fel de toxică, nici pe departe, este mult mai exhibată şi mult mai soft, dar ceva le leagă pe ambele- etosul indiferenţei şi a lipsei de mirare.

Scris de Anca GiuraCarti de acelasi autor

• Privirea Contesei Hahn-Hahn
• O femeie

Autor: Horia Pătraşcu
Rating:
Editura Fundaţiei Axis
Anul apariţiei: 2005
174 pagini
ISBN: 973-7742-21-4

DESPRE PROBLEMA UNIVERSALĂ A RAŢIUNII IMPURE

Argument pro:

“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii: ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman

1.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată.

Nu este cazul acum, după ce am citit Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii. Probabil şi datorită faptului că nu a fost o lectură propriu-zisă, ci mai mult un fel de cercetare amănunţită a scriiturii; poate şi pentru motivul că am fost captivat de la prima propoziţie: «Gândul este mai real decât faptul.» Deşi nu s-a repetat fenomenul cu reluarea imediată a lecturii, de această dată am simţit un alt imbold: să scriu despre ea! Nu pre- ori postfaţă, nu recenzie, nu analiză, şi nici comentarii sau aprecieri. Pur şi simplu să scriu Despre.

2.

Am găsit şi un motto potrivit pentru intenţia mea, tot un fragment din Horia Pătraşcu. Nu sunt filosof şi nici nu aş putea să fiu vreodată, dar îl văd aici pe autor ca pe un fel de anti-demiurg, un “instalator” chemat să dreagă haosul produs în urma Big Bangului iniţial, odată cu crăparea atomului primitiv de materie. Misiunea asumată este aceea de a culege fragmentele rupte prin efectul exploziei primordiale şi de a recompune corpusculul indivizibil originar. Până la reconstituirea finală, ca să nu scape din nou fragmentele printre degete, le aşează cu migală într-un caleidoscop şi ne oferă, înspre delectare, câteva imagini (a)simetrice, întotdeauna altele. “Bucurie estetică.”

3.

Ziceam că nu sunt filosof; dar, blasfemie, cred că nici dl. Horia Pătraşcu nu este! Cel puţin aşa îl percep eu: mai puţin apropiat de Socrate (chiar dacă practică o ironie fină), de Diogene (în ciuda cinismului care răzbate pe alocuri), de Seneca (trebuie să dovedeşti o tărie sufletească ieşită din comun atunci când te apuci să analizezi urâtul ca specie) sau de Pascal (şi starea de decădere a omului), Hegel, Freud, Nietzsche ori Heidegger (ca să aducem în discuţie şi patru moderni). Eu îl văd mai curând ca fiind ucenicul şi demnul urmaş al unei alte tipologii de titani: Cervantes, Shakespeare, Goya, Wagner, Baudelaire, Caragiale, Kafka, Steinhardt (şi mă opresc aici ca să opun doar acelaşi număr de contraexemple). Am să încerc să mă explic undeva mai jos. Deocamdată, fiindcă tot l-am amintit aici pe Kafka şi pentru că întotdeauna suntem şi în carte şi în afara ei, constat că dl. Horia Pătraşcu iese din pielea autorului şi intră în cea a personajului “instalator” apoi, cu aceeaşi uşurinţă cu care a înlocuit sacoul cu salopeta, îşi reia calitatea iniţială. De aceea mă consider îndreptăţit să-l numesc în continuare (chiar după modelul Kafka): dl. H.

4.

Nici nu este nevoie să fii filosof ca să-i înţelegi şi să-i apreciezi scriitura. Limbajul folosit nu este deloc pretenţios, sobru, convenţional şi rece, iar stilul se apropie mai mult de tipul educaţional “Filosofie For Dummies”. Incadrarea textului intr-o matrice de tip Fragmentarium facilitează enorm de mult comunicarea autor – cititor. Tocmai de aceea, ca orice epigon care se respectă, am să preiau şi eu această tehnică, “singurul stil onest”, pentru ceea ce mi-am propus să scriu despre carte:

◊

«Gândul este mai real decât faptul.» Nimic pe lumea asta, şi cu atât mai puţin pe lumea cealaltă, nu este mai real decât propria conştiinţă.

◊

Artă pentru artă versus Goya, pictorul fragmentelor reale din existenţa umană aşa diformă cum este ea câteodată.

◊

Somnul cunoaşterii şi al comunicării naşte monştri. Purificare postsexuală prin somn.

◊

dl. H e Maestrul şi Margareta e o floare, cea mai mândră din buchetul Les Fleurs du mal.

◊

Singurul păcat este acela de a te fi născut, zice Samuel Beckett. Ceea ce nu îmi este mie foarte clar: păcat, păcat asta înţeleg; dar al cui? Al copilului, al părinţilor? Sau o lungim aşa, din păcat în păcat de la Adam şi Eva – primii anatemizaţi – ori poate ni se trage chiar de la Creator?

◊

Ajuns pe Culmile disperării, dl. H aşteaptă demisia lui Dumnezeu.

◊

Goya nu picteză, dezvăluie.

◊

În rolul lui Richard al III-lea, dl. H: “Richard i-e drag lui Richard; eu sunt eu. E-aici vreun ucigaş? Nu. Da, eu sunt. Să fug atunci de mine?”

◊

«Până şi Socrate fugea de-acasă pentru a filozofa,» se refugia de gura spurcată a Xantipei: Pe trimisul zeilor îl trimitea nevasta să ducă gunoiul.

◊

dl. H a fost înnobilat cu titlul de Consilier de imagine al lui Don Quijote. Mi-e dor de un crâmpei de sminteală cavalerească în lumea asta calculată, divizată în branduri şi sloganuri care mai de care mai jalnice.

◊

Jurnalul fericirii: Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.

◊

De la infam la ridicol nu e decât un pas.

◊

Evanghelia după dl. H: «Cum e să fii o somitate a nulităţii?»

◊

Oraşul Mizerabililor bolnavi de paradontoză – o Tebă cu o sută de intrări, toate drumurile duc în Centru. Paradoxal este că nu poţi să intri printr-una singură, trebuie să te strecori prin toate cele o sută deodată (n.m. după Schopenhauer)

◊

dl. H dirijează Inelul Nibelungilor (Despre urât şi alţi demoni.): Alberich renunţă la iubire pentru a câştiga aurul Rinului, Wotan îl păcăleşte pe Alberich şi fură inelul, Alberich blesteamă inelul, Mime plănuieşte ca Siegfried să îl ucidă pe Fafner, dar Siegfried îl ucide şi pe Mime, răzbunarea zeilor – Gotterdammerung ş.a.m.d.

◊

Să se revizuiască, primesc: «Una e să nu-ţi placă să munceşti, altceva să-ţi placă să nu munceşti.»

◊

lmpresionişti, clar-obscur şi speranţă – iată jumătatea plină a paharului! cele mai viguroase elemente cu care se încheie cartea (cel puţin pe acestea le aleg eu, optimistul incurabil, din ultima pagină). Ce poate fi mai înălţător decât o lectură a Sonetelor către Orfeu (Rainer Maria Rilke), cu un fundal sonor asigurat de Rapsodia spaniolă (Maurice Ravel) şi apoi să te extaziezi detaşat în faţa unui Concert în parcul Tuilleries (Édouard Manet) – pentru toate acestea merită să trăieşti şi să speri.

5.

Tânăr lector universitar, deja doctor în filosofie, Horia Pătraşcu scrie cu o uşurinţă şi o onestitate debordante; ne încredinţează, necenzurate, şi cele mai intime frământări sufleteşti ale sale – mie personal îmi inspiră mai curând o sinceritate asumată decât o dorinţă de a epata cu orice preţ. Gândurile sunt “plantate” aparent haotic, poţi începe lectura de la orice pagină şi apoi să o continui într-o direcţie ori în cealaltă: «O scriere plină doar de exclamaţii, produsă de o înţelepciune a vociferării…»

N.B. Între ghilimele franţuzeşti am redat citate din carte.

Scris de Dan CostinasCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Mihail Drumeş
Rating:
Editura: Jurnalul Naţional
Anul apariţiei: 2009
366 pagini
ISBN: 978-973-124-421-1

Zilele pâcloase ale unui noiembrie târziu, artizane ale unui şirag lung de ore de lectură ferventă, m-au regăsit cufundată atent într-o „Scrisoare de dragoste”. Nu, nu ieşită de sub „penelul” meu – ceea ce mi-a stârnit un soi de invidie – ci de sub cel al lui Mihail Drumeş. Este autorul cărţii adolescenţei multora dintre noi – „Elevul Dima dintr-a şaptea”(1946), a romanului unei iubiri zbuciumate – „Invitaţie la vals”(1936) şi a altor romane de mare succes interbelic, şi nu numai, precum „Sfantul Părere” (1930), sub denumire definitivă de „Cazul Magheru” (1970), „Ioana d’Arc”(1937), „Se revarsă apele” (1961), etc.

Cu acelaşi talent scriitoricesc, în „Scrisoare de dragoste”, autorul reia tema tratată în nuvela „Capcana”, ieşită de sub tipar în anul 1927, îmbogăţind-o cu aspecte de tip social. Astfel, acesta sondează nevoia de devenire socială realizată prin căsătorii din interes, practică des întâlnită de-a lungul veacurilor, dar nuanţează puternic şi cealaltă extremă, şi anume: căsătoria ca insituţie fundamentată pe simţăminte pure şi dezinteresate.

„Colocviu sentimental” – după cum o denumea Florea Firan în „”Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii române” – cu o arhitectură duală de exprimare a întâmplărilor, romanul ni se descoperă prin prisma a două mărturii ce se anticipează, se completează ori se interpun, prin prisma unor introspecţii uşoare de natură a ne face să înţelegem mecanismul gândirii personajelor.

Prima dintre aceste mărturii este una adresată mai mult sieşi, un fel de voce interioară a personajului masculin, un fel de narator şi judecător totodată a propriei persoane. A doua mărturie îi aparţine, fireşte, personajului feminin, luând forma unor scrisori adresate unei anume „Fulguşor mică şi dragă”, prietenă foarte apropiată, care însă nu are mai mult de rolul unui receptor tăcut, al unui mobil de expunere a întâmplărilor şi a forului interior al acesteia.

Tot la nivel de anticipare nu trebuie omisă maniera de structurare a scrierii: 3 părţi cu titluri ce rezumă întreaga acţiune ce urmează a fi relevată. Acestă concentrare într-un singur titlu nu ştirbeşte interesul cititorului, ci dimpotrivă, îl stimulează să parcurgă slovele într-un ritm accelerat.

Aşadar, prima parte se desfăşoară sub cupola „Un băiat şi o fată se întâlnesc, se iubesc şi se iau”. Idilic am putea spune. Nepersonalizarea pe care o întâlnim aici subliniază parcă ideea de oameni universali supuşi unor legi de aceeaşi talie.

Acest băiat cu care Drumeş ne face cunoştinţă – Dinu Gherghel, cu o condiţie socială precară în copilărie, cu talente, spre exemplu aflăm că pe perioada studenţiei şi-a folosit talentul caligrafic pentru a scrie diplomele absolvenţilor, reuşind să-şi realizeze un fond financiar modest, cu aspiraţii şi ambiţii mari pentru viitor – dorind să se aşeze în panteonul marilor scriitori prin ceva fără precedent: o istorie a literaturii universale, întâlneşte în trenul ce-l ducea pe plaiurile natale, o domnişoară frumoasă, simplă, ingenuă şi inteligentă. Aceasta este Anda Opriş, devenită Brădeanu după ce a fost adoptată de directoarea şcolii unde învăţa. Aflăm că la rându-i a scris o nuvelă inspirată din propria viaţă. Are un caracter dârz, dar asta nu o împiedică să viseze.

Dialogul înfiripat între cei doi în vagon este una dintre cele mai frumoase pagini ale acestei cărţi. De aici porneşte întreaga poveste sentimentală. Coborând mai devreme din tren decât Dinu, Anda rămâne sub anonimat, el botezând-o Ghiocela – alint ce i-l atribuie pe întregul parcurs al relaţiei. El este pentru ea Ivar, nume ce aduce cu un „Avar”, ca o paranteză – o tuşă a caracterului acestuia. Ambii rămân marcaţi de întâmplare, însă lasă în braţele şi în forţa destinului dacă se vor mai vedea sau nu. Şi nu mică le este consternarea atunci când se reîntâlnesc întâmplător la un cinematograf, acolo unde, în ironia situaţiei, ea trebuia să fi văzut filmul cu Bob Geamănu – fostul coleg de apartament al lui Dinu, fără ca ea să ştie însă, iar el împreună cu mama lui.

Acest Bob, deşi personaj episodic, are o importanţă aproape hotărâtoare în cursul relaţiei dintre Ghiocela şi Ivar. Din vanitate acesta o discreditează pe Anda în faţa lui Dinu. Cel din urmă, lezat pe de-o parte de îndrăzneala lui Geamănu de a face o astfel de declaraţie nonşalantă şi, pe de alta, de candoarea înşelătoare a fetei, în opinia lui, refuzat de Ghiocela atunci când doreşte să o posede fizic, găseşte calea potrivită în căsătorie.

După îndelungi tribulaţii, cei doi se văd împreună ca familia Gherghel.

Cea de-a doua parte, al cărei titlu – „Puteau fi fericiţi toată viaţa, dar el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de cea pe care o iubeşte” – prefaţează calea sinuoasă pe care o iau evenimentele, evidenţiază tema de factură socială, aceea a carierismului mai presus de sentimente şi moralitate.

Îi regăsim pe cei doi, în primele instanţe ale acestei părţi, în plenitudinea afectivă a unui început de căsnicii, pentru ca pe măsură ce se înaintează în timp să descoperim o potenţare a dorinţei inoculate încă de mic lui Dinu de a se ajunge folosind instrumentul căsătoriei pe bază mercantilă. Reîntâlnirea acestuia cu fostul coleg de şcoală Relu Apelevianu îi deschide poarta spre împlinirea acestei ambiţii personale. Este angajat la un unchi bogat al lui Relu, a cărei fată – Cora, supranumită şi Jebs, îndrăgostită în taină de acest nou secretar al tatălui ei – serveşte drept tinţă lui Gherghel.

Pânza nu se complică însă. Culorile sumbre ale unui sfârşit de idilă, nu par atît de întunecate prin optica verticală a Andei. Deşi suferă din pricina macerării unui sistem de valori în care credea, acesta încercată sufleteşte şi de moartea mamei adoptive survenite la scurt timp după nefastul eveniment, găseşte sprijin tocmai în Relu. Este, de altfel, şi momentul oportun pentru a-şi continua studiile la Paris.
Această parte are un final cvasifericit: Anda se mărită cu Relu, nereuşind însă a-l mai iubi ca pe Ivar.

A treia parte sta sub semnul unei veritabile pilde: „Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar cel ce a călcat greşit pierde totul”.

Îl regăsim aici pe Dinu cunoscând, în sfârşit, ascensiunea pe scara socială şi profesională, dar cu mari reminiscenţe din căsnicia anterioară. Ghiocela îi serveşte involuntar drept reper, iar marea lui ambiţie de a scrie o istorie a literaturii universale o vede spulberându-se odată ce timpul îi este din ce în ce mai fragmentat de datoriile de serviciu.

Cât despre Anda, noul stil de viaţă alături de Relu este diferit şi aproape lipsit de şarm, însă ştie să aprecieze apropierea francă a acestuia.

O întâmplare definitorie, sculpturală, este aceea a întâlnirii accidentale a celor două cupluri în staţiunea italiană Montefiore. Este ca o nouă punere în balanţă, destinul justiţiar jucându-şi rolul magistral.
Ca roman ce tratează o temă eternă într-o manieră sub raport ideatic clasic, finalul este unui tragic; aidoma finalului romanului semnat Anda Brădeanu, inspirat din nereuşita căsătorie. Personajul Dinu se sinucide, cu luciditatea că un compromis i-a distrus ceea ce nici toţi arginţii, nici toate proprietăţile ori poziţiile sociale cele mai înalte nu pot cumpăra, pentru că „Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte.” Şi cum Jebs ştie că nu este decât un mijloc de parvenire pentru cel pentru care nutrea afecţiune sinceră, hotărăşte a-şi modela singură destinul, punându-şi capăt zilelor în liniştea sinistră lăsată peste apartamentul celor doi din Montefiore.

Personal, consider acest roman ca un tratat romanţat al iubirii. O pledoarie întru adeverirea unor valori pure înca existente într-un mediu expandat în degradare morală, în care zeul atotputernic este banul.
Replicile magistrale ale celor doi, dintre care amintesc doar câteva: „O fericire care te satisface pe deplin nici nu e fericire, trebuie să-i dai alt nume.”ori „Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.” ori „Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs.”reprezintă adevărate axiome ale acestei taine ale vieţii.

În loc de concluzie, las un alt citat să vorbească de la sine, căci atât pe parcursul lecturării „Scrisorii de dragoste”, cât şi după mult timp după ce ai sfârşit a o citi, aidoma unui ecou, apare nestingherită întrebarea: „Evoluezi tot în azur, printre luceferi, sau ai coborat jos, pe pământ?”

Scris de Mirela Pipoi
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Maitreyi Devi
Rating:
Editura: Amaltea
245 pagini
ISBN: 973-98167-3-8

It Does Not Die… sau Dragostea nu moare, pe limba lui Eliade

Eram la o oră interesantă de Limba şi literatura română la şcoala generală, probabil că în preajma sfârşitului clasei a VIII-a, când m-am gândit să-mi cumpar “Maitreyi” şi “Dragostea nu moare”. Manualul verde de la editura Humanitas a fost locul de unde am aflat de acest cuplu nemuritor (Mircea Eliade şi Devi Maitreyi), ţin minte că era coloana aceea îngustă de 6-7 cm din stânga paginii unde erau recomandări de lectură pentru tinerii adolescenţi. Ei! Uite că cei care s-au chinuit (şi sunt conştient cum e să-ţi aranjezi textul la 7 cm pe o coloană din stânga paginii) cu realizarea manualului au avut, şi în mine, reverberaţii literare.

Înainte de a o deschide, vă recomand să citiţi Maitreyi, pentru a putea fi introdus în subiect… într-un subiect demn să se perinde prin trenurile sau maşinile sau băncile sau scaunele pe unde vă veţi trăi viaţa. Consider că introducerea acestui roman în programa obligatorie pentru examenul de Bacalaureat este una de bun augur.

Cât despre Dragostea nu moare, consider că această carte, care are o lungime aproximativ egală cu cea a romanului românesc “oglinda” – Maitreyi, reprezintă o completare a aventurii pe care au trăit-o cei doi în India anilor 1930. Această cifră nu înseamnă altceva decât Mircea Eliade pentru Devi Maitreyi, respectiv Devi Maitreyi pentru Mircea Eliade. Eul povestitor chiar spune la un moment dat: “Când mă gândesc la 1930, pot preciza anul, doar pentru că îl ştiu dintotdeauna pe el.”

O diferenţă care spune multe despre aceste două cărţi cu aceeaşi poveste de iubire este aceea că eruditul sarmisegetuzian a scris romanul pe baza unui jurnal strict (e limpede că nu s-a respectat întru totul verosimilul), în timp ce filozoafa de origine indiană şi-a scris cartea din memorie. Abia după 42 de ani, Maitreyi a scuturat praful depus peste chipul tânărului cu miopie puternică şi a scris tot dintr-o memorie aprigă de elefant. Da, 42 de ani a trecut de când Euclid (Mircea Eliade, fireşte) purta dialoguri şi lua palme de la Amrita (Devi Maitreyi). Seninătatea zilelor indiencei a fost tulburată în 1972 de întâlnirea cu un apropiat de-al lui Mircea Eliade, care i-a povestit despre ceea ce scrie în romanul românesc, premiat, citit, povestit şi poate… cândva, ecranizat.

“Întorc paginile unei cărţi deja citite şi ceea ce credeam că se află în partea dreaptă văd acum că se află în stânga”, conchide Maitreyi despre amintirile sale, amintiri care reflectă o dragoste neîmpărtăşită, dar totuşi trăită prin note de pian, plimbări prin pădure, bibliotecă, atingeri, sărutări. Comunicarea celor doi iubiţi atinge maxime înalte ale filozofiei, însă dialogul vulgar lipseşte. Curajul de a spune “Te iubesc!” sau “Ţin la tine!” a lipsit din partea femeii, a adolescentei care avea şaisprezece ani şi care ţinea discursuri filozofice în faţa studenţilor tatălui dânsei. Aşa cum am spus, tatăl tinerei Matreyi a fost profesor universitar de renume, iar în carte portretul acestuia este bine evidenţiat.

Vă aşteaptă o lectură dintr-o carte atrăgătoare cu o copertă excepţională, demnă de semne miraculoase, naturale, trăite, visate şi iubite. Citind aceste două cărţi, Maitreyi şi Dragostea nu moare, veţi putea face şi mai bine diferenţa de limbaj şi exprimare a iubirii, de înţelegere a acesteia şi de respingere, din păcate, în cele din urmă. Şi totusi, oamenii se iubesc, înainte şi după 1930!

Scris de Tudosa Mihai-Marian
Carti de acelasi autor

• Dragostea nu moare

Autori: Alberto Vazquez-Figueroa
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Irinel Dogaru
360 pagini
ISBN: 978-973-46-0944-4

Am parcurs romanul lui A.Vasquez-Figueroa pe nerăsuflate, căci intriga sa perfect elaborată ţine scai cititorul de carte. M-au tulburat, aşa cum era de prevăzut, dimensiunile răului din roman, dar odată închisă cartea, nu-mi puteam ierta, reţineţi ,uşoara fascinaţie faţă de Oberlus. Va fi zăcând o Carmen de Ibarra undeva în abisul sufletului meu? Să rămână retorică întrebarea…

“Iguana” este un roman cu o fabulă excelent construită, perfect pentru o ecranizare memorabilă, mai pretabil la ea decât bănuiam odată că ar fi fost “Parfumul” al lui P. Suskind. Este o carte despre rău şi despre dragoste. O alegorie despre iubirea ca o pradă, şi despre impuritatea acestui simţământ. În ce-l priveşte pe Oberlus, motivaţiile faptelor sale sunt explicite, hâd şi batjocorit se retrage pe insuliţa Hood, populată doar de albatroşi uriaşi, iguane şi foci.Trăieşte fiindu-şi suficient sieşi, autoproclamat rege al domeniului său insular. Atitudinea sa iguanieră se reflectă în trăsăturile-i definitorii – răbdarea şi aşteptarea scrutătoare în zare. Victimele sale, corăbiile acostate pe insuliţă, sunt doar aşteptate, nu atrase. Dacă Iguana Oberlus este Răul, atunci prăzile sale nu i-ar putea nicicând reproşa că le-ar fi momit. Ele poposesc pe insula groazei, acceptă deliberat să-şi asume riscul necunoscutului. De aici încolo, intervine încălcarea teritoriului unui rege.

Navigând spre insulele Galapagos, îmbarcată pe goeleta ILLUSION, bogată, fatal de frumoasă, adorată de bărbaţi şi de soţ în particular liberă şi libertină, C. de Ibarra, spontană şi instinctuală, decide prin VOINŢA ei acostamentul, trecerea din apele calme ale binelui, pe insula pietroasă a răului. O veritabilă Evă, incapabilă a-şi domoli curiozitatea şi dorinţa de senzaţii proaspete, Carmen de Ibarra se încarcerează benevol, ea este în fapt sclava egoistelor sale plăceri. Ea caută un paradis pierdut, căci insula reprezintă deopotrivă o altă variantă a grădinii desfătărilor din tradiţia medievală. Prizonieră în această hortus conclusus, femeia ajunge să guste plăceri sexuale indicibile, pe care nu le va fi cunoscut cu bărbaţii frumoşi din viaţa ei de până atunci. Staticul şi rugosul Oberlus o transportă pe culmile unei plăceri de a cărei existenţă nu ştiuse. Dispreţuitul perpetuu devenit rege, Oberlus, putea decide moartea Carmencitei de Ibarra, dar o eliberează. Este o altă formă de a spune “te iubesc”.

Nu am putut ocoli ispita de a vedea în cuplul Carmen – Oberlus, elementele tot mai fantasmatice, mai virtualizate, ale cuplului contemporan. Ea avidă de lux şi de plăceri noi, devoratoare şi nestatornică, el tot mai însingurat şi mai dispreţuit într-o societate matriarhală, copleşită de cultul femeii-obiect. Mesajul cărţii l-am găsit până la urmă în defavoarea femininului, căci Oberlus este cel care îşi depăşeşte limitele, dovedindu-se capabil de iubire, timp în care femeia rămâne impasibilă şi crudă. Iar simbolul bachelardian al apei feminine, fertile, îmi apare răsturnat acum, căci sufletul bărbatului este în carte oceanul liniştit peste care trece tumultoasă o goeletă, aceasta reprezentând femininul tulburător şi inaccesibil.

Scris de: Ancuţa Giura
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Carlos Ruiz Zafón
Rating:
Editura: Editorial Planeta
Anul apariţiei: 2008
565 pagini
ISBN: 84-08-04364-1

Recenzia unei cărţi necitite încă

Titlul de mai sus pare să nesocotească legile elementare ale bunului-simţ, dar nu e chiar aşa. Îngăduiţi-mi să mă explic: nu am reuşit, încă, să obţin şi să citesc traducerea în limba română a cărţii lui Carlos Ruiz Zafón apărută la Polirom în 2005. În schimb am, şi deja recitesc cu mare plăcere, o re-re-re-editare “La Sombra del Viento” în limba spaniolă, Editorial Planeta din 2008.

Din respect pentru cei care nu au citit-o deocamdată sau cei care plănuiesc să o facă în viitorul apropiat, nu intenţionez să dezvălui nimic din poveste; odată pentru că ar fi nedrept şi apoi le-aş strica bucuria descoperirii. (Ar fi similar cu intratul ziua-n amiaza mare într-o grădiniţă doar pentru a-i anunţa pe copii că Moş Crăciun nu există!) Nu dau detalii, dar o recomand cu toată căldura: o carte ce merită a fi citită, chiar şi numai din următoarele motive:

1) Primul mister apare imediat după deschiderea cărţii, chiar înainte de a începe lectura propriu-zisă: “Para Joan Ramon Planas, que merecería algo mejor” ~ Lui Joan Ramon Planas, care merită ceva mai bun Cine este acest Joan Ramon Planas căruia i se dedică un asemenea roman? Pare a fi un individ cunoscut, poate chiar cineva din anturajul scriitorului, căruia norocul nu prea i-a surâs în viaţă. Oricât m-am străduit să-i descifrez identitatea, a fost inutil. Deocamdată. De multe ori dedicaţia prefaţează foarte bine scriitura; alteori îi inţelegi semnificaţia abia după ce termini de citit cartea. Nu şi în acest caz.

2) “Cimitirul cărţilor uitate” – iniţial doar o abilă şi abstractă soluţie scriitoricească de mare efect, devine un concept din ce în ce mai concret, dar şi un vibrant şi coerent semnal de alarmă privind viitorul cărţilor, al scrisului, al cititului, al fiinţei umane în general. Acest loc sacru (care-mi aminteşte oarecum de mitul conform căruia elefanţii se retrag să moară undeva departe de privirile compătimitoare ale celorlalţi) nu este altceva decât un muzeu de umbre şi ecouri, un cimitir unde sunt aduse cărţile pentru a le feri de pieire. Ritualul îi obligă pe vizitatorii acestui loc enigmatic să aleagă o carte şi să o adopte, asigurându-se astfel că ea nu va muri, că va rămâne vie pentru totdeauna.

3) Sunteţi pasionaţi de istorie? Aici găsiţi Istorie: Barcelona (capitala Cataloniei, una dintre provinciile spaniole cel mai greu încercate în timpul Războiului Civil) mereu scufundată în ceaţă, bulevardul La Rambla, colina Montjuïc, Puerta del Ángel şi multe nume reale de străzi, parcuri, pieţe, biserici – toate par de o vârstă cu lumea.

4) Ce gen preferaţi? Gotic, dragoste, crimă, suspans, poliţist, bildungsroman, groază, istoric, mister, artă, politic, tragic, comic, fantastic – Umbra vântului vă oferă câte puţin din fiecare, armonios proporţionate astfel încât rezultatul final este şi plăcut la gust, dar şi uşor de digerat.

5) Umbrele trecutului, secretele prezentului şi nesiguranţa viitorului – asociate într-un mod surprinzător de natural într-un roman care întredeschide câteva uşi secrete şi ne facilitează accesul spre unghere ale sufletului mai puţin cercetate: “Existăm atâta timp cât cineva îşi mai aminteşte de noi.”

6) Best-seller? De departe! Fără să atingă performanţele unice ale Codului lui Da Vinci ori cele ale lui Harry Potter (oricum, deşi tot ficţiune, Umbra vântului este – şi se vrea – cu totul altceva), faptul că romanul a fost tradus în mai mult de 40 de limbi diferite şi că a apărut în peste 50 de ţări vorbeşte de la sine despre calitatea în sine a construcţiei. În aceste condiţii, numărul milioanelor de exemplare vândute mi se pare irelevant. “Cărţile nu au nevoie de paşaport”, spunea însuşi autorul într-un interviu recent. Umbra vântului este mai mult decât o carte despre o carte, e o ofrandă adusă scrisului, cărţilor, cititului; şi mai e cel puţin o lectură extrem de plăcută, incitantă în acelaşi timp. Cartea “paşilor pierduţi pentru totdeauna în umbra vântului” este greu de lăsat din mână înainte de a fi ajuns la ultima-i pagină.

7) Cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Autorul: am vrut să scriu câte ceva despre Carlos Ruiz Zafón, dar între timp i-am descoperit pagina de internet. Orice cuvânt în plus ar fi de prisos: “I do not write for myself, but for other people. Real people. For you. I believe it was Umberto Eco who said that writers who say they write for themselves and do not care about having an audience are full of shit, and that the only thing you write for yourself is your grocery shopping list. I couldn’t agree more.”

Dacă ar fi trebuit să mă încadrez în doar două rânduri, aş fi spus atât:
Şi cărţile au un Suflet al lor: Sufletul celor care le-au scris şi Sufletul celor care le-au citit, le-au trăit ori le-au visat. Adoptaţi câte o carte până nu este prea târziu!

Scris de Dan Costinaş

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Mihnea Voicu Şimăndan
Rating:
Editura: Nipponica
Anul apariţiei: 1999
210 pagini
ediţie bilingvă (română-engleză)
ISBN: 973-95676-7-3



În Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan, Mihnea Voicu Şimăndan îşi face debutul în volum cu un studiu despre stările sociale din Japonia evului mediu. La publicare, în 1999, autorul era student la Univesitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad. Acum este profesor în Bangkok!

Încă din primele pagini ale cărţii, Mihnea Voicu Şimăndan ne avertizează în Argumentul său că studiul nu se doreşte a fi unul exhaustiv, ci reprezintă o primă încercare a unui adolescent de a materializa un element al ocupaţiei lui de zi cu zi. Cu tot acest avertisment al autorului, semnatarul Cuvântului înainte, Paul Diaconu, regretatul preşedinte al Fundaţiei „Nipponica” din România, ne asigură că lucrarea este o sinteză lăudabilă, utilă nu numai studenţilor, ci şi marelui public interesat de un prim contact cu cultura şi civilizaţia Ţării Soarelui Răsare.

Recomandându-se prin ea însuşi, cartea se înveleşte şi în veşmântul limbii engleze, o formă de expresie pe care autorul dovedeşte a o stăpânii cu autoritate, dar şi forma de exprimare se străduieşte a fi nu numai plastică, ci şi potrivită rigorilor academice.

Cartea este structurată în trei părţi. Prima parte prezintă câteva aspecte legate de periodizarea, geografia, istoria, arta şi literatura Japoniei. A doua parte cuprinde o prezentarea concisă a tuturor stărilor sociale din Japonia evului mediu, iar cea de-a treia parte cuprinde o serie de tabele cronologice.

Autorul foloseşte în redactarea cărţii ideea că în societatea japoneză medievală au existat două mari categorii sociale: una dominantă şi una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste categorii aveau la bază ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.

La baza piramidei stărilor dominante îi putem recunoaşte pe luptători, pe samurai. Aceştia erau cei care îi apărau pe ceilalţi membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun şi pe împărat. Autorul sublinează legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu se poate vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal. Împăratul, reprezentant al cerului şi al pământului, era o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în afara vieţii politice. Ţara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau puternicele familii nobiliare.

Piramida stărilor subordonate era formată din categoria ţăranilor, care reprezentau starea productivă a întregii societăţi medievale japoneze. Artizanii şi meseriaşii ajung să se afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât şi la cel al stărilor dominante. Negustorii şi cămătarii erau o categorie socială alcătuită din oameni înstăriţi, dar aceştia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât le oferea apartenenţa lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea orăşenilor este cea care a reuşit să creeze o civilizaţie urbană, aflată în contrast cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea repudiaţilor.

Mihnea Voicu Şimăndan face în Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Medieval Japan o comparaţie între cele două piramide ale stărilor sociale din Japonia evului mediu, şi constată faptul că, opus piramidei stărilor dominante, în piramida stărilor subordonate nu se pot stabili relaţii de legătură între stările sociale care o compun. Astfel, pentru ţăran, cămătarul era doar un mijloc de a-şi putea plăti dările la timp, pentru artizan şi meseriaş, negustorul reprezenta o cale de a-şi comercializa produsele. Autoritatea împăratului, chiar şi numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale, indiferent că aparţineau stărilor dominante sau celor subordonate.

Văzând necesară nevoia unui contact vizual care să sublinieze cele afirmate, autorul a presărat în paginile cărţii o serie de imagini referitoare la Japonia evului mediu. La sfârşitul volumului, un glosar reuneşte temeni folosiţi în paginile cărţii, dar şi noţiuni specifice civilizaţiei japoneze, care pun mai bine în lumină caracterul inedit al istoriei Japoniei. Pentru a ne asigura de acurateţea informaţiilor oferite, Mihnea Voicu Şimăndan prezintă bibliografia folosită pentru realizarea fiecărui studiu în parte.

Meritul autorului este de netăgăduit, dar trebuie amintit şi aportul profesoarei Desdemona Nagy-Vizitiu care a coordonat autorul în realizarea traducerii în limba engleză, cât şi cei doi finanţatori ai volumului: Fundaţia Culturală “Ioan Slavici” şi Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad.

În data de 16 decembrie 1999, într-un cadrul festiv, s-a sărbătorit, la Cercul Militar Naţional din Bucureşti, „Ziua Naţională a Japoniei”, eveniment organizat de Fundaţia „Nipponica”, Cenaclul literar „Vasile Cârlova”, Societatea Literară „Yasunari Kawabata” şi Societatea „Chanoyu-Nipponica”. În cadrul acestei manifestări culturale, Paul Diaconu a prezentat şi volumul bilingv Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan de Mihnea Voicu Şimăndan în faţa unui auditoriu numeros, din care a făcut parte şi Yoshiaki Koyama, ambasadorul de atunci al Japoniei în România, şi ataşatul cultural Mayo Nishiike. Aici găsiţi câteva poze de la lansarea din Bucureşti, iar aici câteva poze de la lansarea din Arad (28 martie 2000).

Scris de Oana IgrişanCarti de acelasi autor

• The Ironman. A Play

Autor: Vladimir Nabokov
Rating:
Editura: Penguin Classics
Anul apariţiei: 2006
361 pagini
ISBN: 9780141023496

În 2005 s-au împlinit exact 50 de ani de când Lolita a văzut lumina tiparului la Paris, şocând şi încântând cititorul. Avea să devină o capodoperă a literaturii moderne, vândută în 50 de milioane de copii. Miezul scandalului l-a constituit desigur povestea deja arhi-cunoscută a pasiunii unui bărbat de 37 de ani (Humbert Humbert la vocea întâi) pentru fiica sa adoptată în vârstă de 12 ani (Lo-li-ta), cu toate implicaţiile morale şi sexuale ce decurg dintr-o asemenea legătură.

Subiectul rămâne controversat şi astăzi. Roadele romanului se culeg astfel numai dacă anulăm acuzaţia principală adusă autorului, şi anume, o presupusă romanţare a unui astfel de comportament, privindu-l critic din perspectivă literară. Meritul Lolitei este cu atât mai mare cu cât reuşeşte să se ridice deasupra obscenului şi vulgarului, oferind în schimb un spectacol uneori amuzant, deseori răvăşitor şi mereu delicios de interzis.

Lirismul naraţiunii salvează Lolita din pornografie – măiestria cu care Nabokov, un exilat rus în America de după război, stăpâneşte limba engleză şi vocabularul ei poetico-expresiv este remarcabil. Textul curge nespus de melodios. Luciditatea autorului alternează într-un joc fascinant cu neputinţa de a-şi stăpâni pornirile, vinovăţia amestecată cu uitarea de sine, topirea în extaz şi infern în confruntare cu plictiseala, indiferenţa şi suferinţa Lolitei. În nici un caz reconfortantă, intriga romanului încalcă toate regulile bunului simţ şi mai mult, nu oferă vreo morală sau căinţă.

Mai mult, tristeţea profundă ce domină peisajul mental şi emoţional al autorului devine molipsitoare, iar umorul impregnant al vulnerabilităţii sale patetice şi obsesive in faţa imaginii nimfetei desăvarşite şi seducătoare nu face decât să accentueze sentimentul deprimării.

Nu doar subversivă, ci şi penetrant de inteligentă, Lolita rămane astfel o plăcere vinovată, ce se citeşte aproape pe ascuns, aşa cum se consumă o îngheţată în zi de post sau o ciocolată la cură de slăbire.

Scris de Olga Deleanu

Carti de acelasi autor

• Apararea Lujin
• Lolita