Titlu: Harta timpului
Autor: Félix J. Palma
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Ana-Maria Tamaş
Numar pagini: 704
ISBN: 978-973-707-475-1

H.G Wells, Jack Spintecătorul, the Elephant Man şi mulţi alții se întâlnesc într-o realitate alternativă, unde călătoriile în timp sunt reale, iar singurul lucru mai mârşav decât un criminal macabru este natura umană.

”Harta Timpului” seamănă cu Superman. Dacă îl vezi de la distanţă pare o pasăre, dar apoi parcă devine un avion. Doar după ce nedumerirea trece, eşti convins că ai în faţă un supererou. Aşa e şi romanul de faţă. Văzut dintr-o parte pare steampunk, dacă îl întorci e clar SF, dar parcă aduce mai degrabă a fantasy apoi a istorie alternativă dacă lumina începe să bată din alt unghi pe el. În final, seamănă mai degrabă cu un album foto frumos, în care sunt lipite o mare parte din lucrurile dragi autorului, alături de comentariile personale. Ce pot să vă spun sigur e că volumul acesta monstru (are 700 de pagini) al lui Félix J. Palma a fost unul din cele mai interesante romane pe care le-am parcurs anul acesta. Autorul foloseşte scriitori celebri ca personaje în lucrarea sa, cel mai mult spaţiu ocupându-l H.G Wells, alături de lucrarea sa de căpătâi, ”Maşina timpului”, apoi mai apar şi Henry James, Bram Stoker, textul fiind plin de referinţe literare. Asemenea lucrări tind să devină uşor o modă, însă există şi realizări excelente: Drood, de Dan Simmons (cu Charles Dickens ) sau Anno Dracula, de Kim Newman (unde apar personaje ale lui Dickens, Oscar Wilde, etc).

Acţiunea este plasată în Londra, în ultimele două decenii ale secolului XIX, spre sfârşitul epocii victoriene. În partea I a romanului este tratată iniţial tema iubirii imposibile, dacă îmi permiteţi această remarcă şcolărească. Andrew Harrington este un băiat de ”bani gata”, al cărui tată are o avere uriaşă, lucru îi asigură un trai liniştit, dar plin de plictis. El se îndrăgosteşte de o prostituată din cel mai infam şi mizer cartier al Londrei: Whitechapel. Asta se întâmplă în timp ce Jack Spintecătorul aduce teroarea în respectivul cartier, ucigând prostituate într-un mod animalic. Am avut iniţial impresia că asist la un roman alcătuit din bucăţi împrumutate de prin alte opere. Primul contact al lui Andrew cu Marie este asemănător cu sentimentele care îl încarcă pe Dorian Gray la vederea lui Sybil Vane: ambii au senzaţia că au întâlnit cea mai (introduceţi orice adjectiv aici) femeie din tot universul şi rămân perpecşli la indiferenţa celorlalţi care nu văd acelaşi lucru. Apoi, modul de operare al prostituatelor din Whitechapel şi a lui Jack Spintecătorul mi-era cunoscut din ”From Hell” (banda desenată a lui Alan Moore şi ecranizarea fraţilor Hughes). Răbdarea mi-a fost totuşi răsplătită, căci stilul clasic al scrisului (”victorian”, dacă doriţi), personajele clădite solid, naraţiunea şi talentul de povestitor al autorului alcătuiesc o combinaţie excelentă.

Tema iubirii imposibile se consumă scurt, între două lumi aflate puternic în contrast: înalta societate din care face parte Andrew – înţesată de prefăcuţi şi persoane cu vederi obtuze şi lumea de dincolo de strălucirea aparentă a Londrei: Whitechapel-ul unde îşi au sălaşul toţi nefericiţii şi scursurile societăţii londoneze. Marie, prostituata de care se îndrăgosteşte Andrew este ucisă de către Jack Spintecătorul, iar Andrew se transformă într-o umbră, lipsit de dorinţa de a mai trăi, iar sinuciderea este singura scăpare pe care mintea sa înceţoşată o mai poate vedea. Este scăpat de la pieire de către singurul său prieten apropiat, Charles, care îi dă de veste că poate să o salveze pe Marie: o companie londoneză tocmai oferise publicului larg posibilitatea de a călători în timp. Şi cine ar refuza o asemenea şansă? Aceasta se întâmplă pe fundalul apariţei romanului lui Wells, Maşina timpului, care are un success enorm la public, aducând discuţiile despre călătoriile în timp la ordinea zilei. Sigur, nimic nu e simplu, iar aventurile lui Andrew nu se opresc aici.

În partea a doua a romanului, autorul creşte miza. Claire Haggerty, o domnişoară înstărită, dar cu vederi mult prea liberale pentru epoca sa este mereu nemulţumită de pretendenţii săi. Astfel, ajunge să creadă că doar un bărbat din altă epocă îi va putea îndeplini toate criteriile, aşa că decide să călătorească şi ea în timp – în secolul XX. În a treia şi ultima parte a romanului, autorul încearcă să înnoade firele pe care le lăsase atârnând pe parcursul întâmplărilor anterioare. În unele puncte îi iasă bine acest lucru, în altele nu.

Am fost tentat să dau doar patru stele romanului, datorită unor soluţii cam pripite aduse în unele momente-cheie ale naraţiunii, soluţii care au venit prea simplu, fiind comode, în contextul în care s-a muncit cu atenţie la fiecare aspect al firului epic. Însă, cred că e păcat ca pentru un fragment pe care eu îl consider mai slab, să ignor desfăşurarea de forţe anterioară şi plăcerea lecturării romanului.

H.G Wells apare în toate cele trei părţi ale romanului, fiind pus faţă în faţă cu întâmplări care de care mai trăznite. Romanul este doldora de referinţe literare, aşa cum menţionam la început, de la Jane Austen la Jules Verne, de la Conan Doyle la Henry James. Unele referinţe sunt evidente, altele sunt mai subtile, cum ar fi legătura cu Minority Report a lui Philip K. Dick: un inspector al Scotland Yard este măcinat de decizia de a aresta o persoană pentru o crimă pe care avea să o comită în viitor. Memorabilă este întâlnirea dintre Wells, Bram Stoker şi Henry James. Wells crede despre Henry James că singurul lui merit era ”talentul său indiscutabil de a nu spune nimic, folosind în acest sens fraze foarte lungi.” În schimb, James nu se amestecă în discuţii cu Wells, considerând inferioară literatura ştiinţifică pe care acesta o reprezenta. Acest lucru ilustrează excelent atitudinea unor cercuri literare din zilele noastre şi implicit, a unor numeroşi critici.

Volumul este în aceeaşi măsură unul de metaficţiune – naratorul este unul conştient de rolul său, adăugând comentarii pline de umor, ironie şi sarcasm (inclusiv bănuiala mea: note biografice) referitoare la naraţiunea în sine şi actul scrierii. Pe lângă inserarea în text a unor elemente subtile (de exemplu, inventarea Coca-Cola şi importul în Anglia), naratorul pune în discuţie efortul pe care în necesită actul scrierii, al condiţiei scriitorului şi a frământărilor sale. ”Harta timpului” este un roman care oferă o mulţime de surprize, care nu poate fi încadrat uşor şi care oferă satisfacţii şi după lecturări multiple, căci problemele ridicate sunt numeroase (de la nelipsitele paradoxuri temporare, la mistere poliţiste, iubiri imposibile, decizii dificile), aventurile narate cu vână şi referinţe introduse în text cu naturaleţea unui creator care mai adaugă câte o culoare penajului deja superb al unei păsări.

Celor care aţi rămas pănă aici, vă mulţumesc pentru atenţie asemeni naratorului din romanul de faţă şi-mi iau la revedere, căci altfel riscăm să se inventeze călătoria în timp până când termin eu de povestit toate lucrurile care mi-au plăcut în ”Harta timpului”.

• Plusuri

  roman tribut; referinţele literare la tot pasul; imaginea epocii victoriene; diversitea structurii, naraţiunii şi firului epic; o realizare curajoasă şi îndrăzneaţă

• Minusuri

  unele rezolvări simple, comode; ultima parte a romanului pare pe alocuri grăbită

• Recomandari

  lectură obligatorie pentru fanii SF/fantasy şi a subgenurilor aferente; la fel şi pentru restul persoanelor pentru care etichetele de stil contează mai puţin şi calitatea literară este criteriul principal în alegerea lecturilor

Titlu: Zenobia
Autor: Gellu Naum
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2003
Numar pagini: 216
ISBN: 973-50-0324-4

Un el (poet) şi o ea (de origine şi carieră incerte) trăiesc iubirea ca miracol ce şterge graniţele dintre fiinţe şi lucruri.

Zenobia (1985), ultimul volum publicat de Gellu Naum sub dictatura comunistă, este un roman suprarealist apărut într-un moment în care acest curent de avangardă părea a-şi fi epuizat potenţialul creator, iar postmodernismul se contura deja în literatură drept altceva decât negativul fotografic al modernismului.

Despre necesitatea umană de a numi şi defini lucrurile, despre neliniştea izvorâtă din bănuiala că le-am numit greşit, despre căutarea unei portiţe de scăpare din timp, despre imposibilitatea de a dărui fiinţei iubite ceva pe măsura acelui nucleu de gesturi involuntare pentru care ne încăpăţânăm în iubire – şi despre tot felul de idei de genul acesta este Zenobia; idei pe care numai câţiva stropi de fantastic le salvează de alunecarea în patetism.

„Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător — de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sînt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor”. Astfel deschide romanul vocea poetului Naum, personaj ce, într-o dimineaţă de iulie, părăseşte Bucureştiul pentru a nimeri, precum Alice, într-o vizuină a minunilor. La prima vedere, vizuina asta nu e altceva decât casa domnului Sima, „un fel de pensionar” ce locuieşte în apropierea unei mlaştini. Printre invitaţii acestuia la ceai se află o necunoscută de care Naum se îndrăgosteşte instantaneu.

Un prim indiciu al faptului că povestea nu e tocmai „în regulă” este faptul că Naum nu o întreabă pe fată cum o cheamă, ci se hotărăşte, fără a-şi justifica în vreun fel alegerea, să o numească Zenobia - ca şi cum noul nume ar putea anula viaţa ei de până atunci, despre care plutesc bănuieli destul de neplăcute (un alt invitat, Iason, face aluzie la faptul că a găsit-o rătăcind prin mlaştini). Indicii de acest gen vor urma cu duiumul, pe măsură ce întâlnirile naratorului cu multe alte personaje se soldează cu rebotezări aleatorii. Un indiciu şi mai concludent este ivirea subită a zeci de cunoştinţe din trecutul recent sau mai îndepărtat al naratorului, urmată de o ieşire din scenă la fel de subită, în urma căreia Naum are deseori impresia că respectivii erau necunoscuţi care, cine ştie pentru ce, s-au prefăcut că îi împărtăşesc amintirile. Un al treilea indiciu este faptul că anumite personaje par a fi morţi treziţi (numai ocazional) la viaţă, iar acest lucru nu-l preocupă peste măsură pe protagonist.

Romanul dă prioritate pe rând fiecăreia dintre extremităţile axei realitate – vis. Îndrăgostiţii îşi petrec prima iarnă împreună într-o scorbură din apropierea mlaştinilor, urmând ca, primăvara, să se mute în capitală, în atelierul unei artiste de „peisaje tâmpite”. Spre vară, cei doi se mută într-un fel de colivie suspendată deasupra unui bloc, urmând ca, la apropierea următoarei ierni, să se întoarcă în scorbura iniţială. Aparent fără nicio noimă, nomadismul celor doi s-ar putea să se tragă din confruntarea cu anumite dificultăţi materiale, amintirea cărora i se pare indecentă poetului. Nu e de mirare că observaţiile critice la adresa regimului comunist au trecut neobservate cenzorilor bulversaţi de amestecul de oniric şi banal, sublim şi josnicii, extaz şi disperare.

„De altfel, mă cam îndoiam de adevărurile mele destul de grosolane, în dosul cărora ştiam că se află totdeauna gata oricînd să le dezmintă şi altele... Fireşte, nu despre adevăruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru că s-ar părea că scriu) ci despre cele de orice fel”. Astfel de fraze se pot pescui din nămolul mărunţişurilor de tot felul, care se opun fericirii lui Naum şi a Zenobiei şi ameninţă să dezintegreze coerenţa romanului.

Cu toate că unele personaje secundare, precum comica doamnă Gerda sau sinistrul Dragoş, capătă dimensiuni majore în cadrul poveştii, foarte multe altele au parte de câte o singură intervenţie, constituindu-se într-un fel de galerie ale cărei ecouri distrag permanent atenţia de la esenţialul de neexprimat. Naum, eroul omonim şi aproape egal creatorului său, îşi trăieşte marea dragoste ferit de ochiul indiscret al cititorului: „noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel”. Problema este că, dacă ar fi să respectăm dorinţa eroului de a reţine un amănunt sau altul, ar trebui să învăţăm pe de rost aproape întreg romanul – efort pe care aproape că îl merită.

• Plusuri

  Stilul suprarealist, îmbinat cu pasaje de un realism când comic, când tragic; personajele feminine, ori foarte tăcute, ori guralive; subtilitatea, ironia, anumite formule retorice; discreţia poveştii de dragoste.

• Minusuri

  Faptul că poate da dependenţă: imediat cum am terminat cartea, m-am apucat s-o recitesc.

• Recomandari

  oricui este interesat de romanele fantastice în general, dar mai ales de poveşti despre viaţa ca vis. Anumite pasaje amintesc de Kafka, Ionesco, Luis Buñuel (al cărui celebru scurtmetraj din 1929, Un chien andalou, mi-a devenit puţin mai inteligibil cu ajutorul lui Naum).

Titlu: Cutia cu fantome
Autor: Joe Hill
Rating:
Editura: Tritonic
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Mircea Pricăjan
Numar pagini: 292
ISBN: 978-973-733-197-7

”Tu o să mori…”

Mă întreb cât de dificil poate fi să urmezi o carieră de scriitor, având în vedere că tatăl tău este unul din cei mai cunoscuţi scriitori din lume? Presupun că depinde de cât de mult te poţi îndepărta de opera tatălui tău şi de succesul lui. Cam asta a reuşit să facă Joe Hill, debutând destul de târziu, la 35 de ani cu volumul Cutia cu fantome (titlu original: Heart Shapped Box), iar tatăl în cauză este nimeni altul decât Stephen King. Sigur, Joe a optat să scrie sub pseudonim, tocmai pentru a nu-şi clădi cariera de pe urma faimei tatălui său. După ce am parcurs volumul de faţă, pot spune liniştit că nici nu ar avea nevoie de aşa ceva. Mai e de muncă, dar talentul e prezent.

Judas Coyne (foarte amuzant citit ca Juda’s Coin) este un star rock cu o carieră de mult apusă, dar care trăieşte liniştit din punct de vedere financiar de pe urma succeselor sale timpurii. Are o pasiune pentru ocultism şi primeşte mereu diverse obiecte bizare de la fani, întregindu-şi colecţia. Răspunde într-o zi unui anunţ de pe internet unde era pus la vânzare costumul de duminică al unui mort, cu fantoma acestuia cu tot. Cumpără costumul şi se alege astfel cu cea mai interesantă piesă a colecţiei sale. Amuzamentul ia sfârşit când fantoma începe să apară în fiecare noapte în diverse locuri ale casei sale. Fantoma are o misiune de răzbunare şi încearcă să-l facă pe Judas (alintat Jude de cunoscuţi) să-şi ia viaţa. În pericol de moarte se află toate persoanele care l-ar putea ajuta. Întâmplările tulburi din trecutul lui ies la iveală, fantoma fiind tatăl decedat al uneia din fostele sale iubite – o tipa ”goth”, bântuită de traumele adânci din copilărie şi care se afla mereu pe panta subţire (pentru ea) dintre nebunie şi normalitate. Georgia, actuala iubită a lui Jude, rămâne alături de el şi după ce fantoma începe să se joace cu minţile lor.

Jude este descris ca semănând cu solistul de la Metallica, eu aş spune că arată mai degrabă cu Kerry King, chitaristul trupei Slayer: chel, bărbos, tatuat, cântărind peste 100 de kilograme şi având peste un metru optzeci. La fel ca şi Georgia, este urmărit de copilăria crudă, de unde răzbate figura brutală a tatălui său şi resemnarea mamei în faţa acestioa. Întreaga ură acumulată o transpune în muzică, dar asta nu-l ajută îndeajuns pentru a-şi înfrunta proprii demoni. Cartea urmăreşte eforturile celor doi de a scăpa de fantomă pe măsura ce-şi simt moarea tot mai aproape, iar linia dintre fantezie şi realitate devine întreruptă.

Nu sunt genul de persoană care citeşte un text căutând semne de punctuaţie greşite sau alte lucruri care m-ar face să pierd firul povestirii, dar de data aceasta a devenit ciudat când personajului feminin i se schimba numele brusc în mijlocul acţiunii din Georgia în George. Şi acesta nu a fost un caz izolat.

Stephen King îşi alege de obicei ca personaje oameni simpli, persoane comune care sunt puse apoi în tot felul de situaţii limită. Personajele din romanul de faţă au aproape toate un trecut dubios, iar prezentul le este încărcat de regrete. Nu sunt tocmai genul de persoane nevinovate pentru care să simţi milă ori de care se te ataşezi când încep să sufere. Unii chiar şi-o caută cu lumânarea.

Pentru un roman de debut Cutia cu fantome este decent, însă textul are unele stângăcii sau momente de ezitare în care parcă ceva se înţepeneşte şi firul epic continuă puţin împiedecat. Mie mi-au plăcut personajele, sunt croite dintr-o bucată, însă nu dau dovadă de prea mare profunzime, iar relaţiile dintre ele sunt forţate uneori – pentru început am avut impresia că Jude nu este foarte ataşat de actuala sa iubită şi că vede fetele care i se perindă prin viaţa doar ca un soi de însoţitoare temporare. De fapt, cei doi devin mult mai ataşaţi, Jude gândidu-se la un moment dat să cedeze influenţelor fantomei pentru a o proteja pe ea. Totuşi, există suficent suspans şi întorsături de situaţie astfel încât lectura volumului să fie una plăcută, însă doar pentru fanii genului.

• Plusuri

  referinţe şi elemente rock la tot pasul (atât către trupe reale, cât şi către trupe şi întâmplări inventate), o realizare bună pentru un roman de debut, suspans dozat bine

• Minusuri

  stângăcii inerente debutului, unele personaje dezvoltate insuficient, elementele originale sunt puţine

• Recomandari

  fanilor poveştilor cu fantome (Stephen King, Susan Hill etc), fanilor horrorului simplu, de acţiune

Titlu: Orașul oaselor
Autor: Cassandra Clare
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Cristina Jinga
Numar pagini: 479
ISBN: 978-973-102-319-9

Atunci când lumea văzută se extinde la mai multe dimensiuni paralele, secretele pe care încearcă să le ascundă devin banalități ale cotidianului, însă atunci când acestea amenință distrugerea acelei lumi, se transformă în bătălii pe viață și pe moarte.

Când i-am văzut titlul și coperta, mă așteptam la încă o carte cu și despre vampiri și mă întrebam câte clișee o să-mi înșire sau care dintre perspective o să o abordeze, însă când am început să o citesc, mi-am dat seama că mă înșelasem destul de tare. Nu mă înțelegeți greșit, în carte apar și vampiri, însă sunt doar unele dintre multele creaturi ale nopții despre care se vorbește și care joacă un rol important în viața unui Vânător de umbre, căci aceștia sunt adevărații protagoniști ai romanului. Iar, cât despre clișee, ele există, dar sunt echilibrate de modul în care acțiunea este construită.

Clary, o adolescentă simpatică, află că lumea în care trăiește are multe de ascuns în noaptea în care intră în Pandemonium (inspirat titlu pentru primul capitol al cărții), tot în acea noapte aflând și de existența Institutului ce antrenează Vânătorii de umbre, dar și de faptul că mama sa a dispărut, iar în apartamentul ei sălășluiește un demon ravener . Alături de Jace, priceputul și precocele Vânător de umbre (de altfel, cel mai bun de vârsta sa) și de echipa sa, Alec și Isabelle, dar și de mundanul Simon, Clary începe o goană nebună pentru a-și regăsi mama, dar și pentru a afla cine este cu adevărat și de ce are abilitatea de a vedea demoni, daimoni, vârcolaci, vampiri, zâne și alte spirite ale naturii.

Vampirii, vârcolacii, ba chiar și magicienii sunt în parte oameni. Sunt o parte din această lume, s-au născut în ea. Aparțin lumii acesteia. Pe când demonii vin din alte lumi. Ei sunt paraziți interdimensionali. Invadează o lume și o folosesc. (...) Și singurul lucru care stă între ei și distrugerea tuturor acestora (...) este neamul nefilimilor. - povestea prezintă un amestec de mitologie gotică și biblică pe care Cassandra Clare îl prezintă prin ochii acestor tineri, care trec prin probe care mai de care mai periculoase, doar pentru a mai afla un secret întunecat despre sine și despre lumile care îi înconjoară. De altfel, scriitoarea reușește să creeze o atmosferă apăsătoare, care, atunci când pare să ajungă la un deznodământ, este reinstaurată și chiar amplificată de noi descoperiri.

Deși este o lectură ușurică, fiind, în fapt, o poveste cu adolescenți, tulburările lor și poveștile lor de dragoste (vom întâlni chiar și clasicul triunghi amoros), care amintește de seriile semnate de Stephenie Meyer sau P.C.Cast, ceea ce am apreciat la roman este originalitatea scriiturii și imaginația debordantă în a reinterpreta o mitologie destul de alunecoasă (cum este cea demonologică) și în a o combina cu alte formule mitologice de succes – vampiri, vârcolaci, spiriduși, magicieni, îngeri și demoni (chiar cu ierarhii), toți au un rol de jucat în povestea lui Clary.

Asemeni unui basm, însă cât se poate de modern și urban, protagoniștii au la îndemână tot felul de obiecte magice – de la rune și stele care să le confere abilități supranaturale, la poțiuni, portaluri, inele, motociclete acționate prin energie demonică și chiar cele numite Instrumentele mortale (de altfel, romanul deschide seria cu acelați nume) din care trebuie să îl găsească pe primul, un Pocal, pentru a o salva pe mama lui Clary.

Concluzia? Trebuie să recunosc faptul că acest basm contemporan m-a prins și că abia aștept să citesc continuările. De altfel, finalul acestui prim roman te lasă în așteptare, trasând numai liniile și conflictele destul de încâlcite, care își caută încă rezolvarea. O rezolvare pe care o aștept cu nerăbdare.

• Plusuri

  ritmul alert al acțiunii, mitologia bine documentată, răsturnările de situație și citatele care guvernează cele trei părți ale cărții

• Minusuri

  povestea ușor superficială, căreia nu îi lipsesc clișeele în construirea personajelor și a acțiunii

• Recomandari

  celor ce sunt pasionați de Anne Rice, P.C. Cast sau de poveștile de dragoste mitologico-fantasy sau celor care vor să fie ”entertained” într-o manieră plină de imaginație

Titlu: Uncle Silas
Autor: Sheridan Le Fanu
Rating:
Editura: Penguin Books
Anul aparitiei: 2000
Numar pagini: 528
ISBN: 978-014-043-746-1

Cimitire, zgomote misterioase, umbre şi apariţii fantomatice, conspiraţii, conace în declin... un clasic al literaturii gotice şi de suspans.

Pe la 10-12 ani, mă uimeau nespus naratorii care susţineau că îşi amintesc cele mai mici detalii ale propriului trecut, până la ultimul cuvinţel folosit în discuţia cu domnul X în urmă cu două decenii. Îi invidiam şi mă întrebam dacă, prin antrenament, ar putea şi memoria mea să ajungă infailibilă. Între timp m-am lămurit cum stă treaba, dar câteodată mă distrează să pretind, la rândul meu, acelaşi lucru.

Un astfel de narator este Maud Ruthyn, eroina romanului gotic Uncle Silas. Ajunsă la vârsta mijlocie, aceasta rememorează aventurile prin care a trecut între 17 şi 19 ani, aproape de mijlocul secolului al XIX-lea. Membră a unei familii nobile, Maud a crescut aproape vegetativ alături de tatăl său, taciturn obsedat de doctrina lui Swedenborg (dacă n-aţi mai auzit numele, este vorba despre un suedez care a fost o bună parte din viaţă om de ştiinţă, după care a căpătat pasiunea de a conversa fără intermediari cu Dumnezeu şi îngerii). Moartea prematură a domnului Ruthyn o lasă în tutelajul unchiului Silas, pe care nu l-a întâlnit niciodată, dar despre care se spune că ar fi omorât un om căruia îi datora bani şi că, izolat în conacul său în ruină, ar fi dat în scrânteala religiei.

Maud, ca orice tânără bine-crescută a generaţiei sale, refuză să creadă zvonurile calomnioase cu privire la un membru al propriei familii. Ajunsă în noua locuinţă, trece în mod admirabil cu vederea lipsurile materiale (cum ar fi absenţa propriei trăsuri) şi se apucă de educarea fiicei lui Silas, Milly, cu ale cărei vorbe şi gesturi necioplite nu se poate acomoda. Printre primele sale uimiri se află faptul că purtarea în societate nu se transmite odată cu sângele nobil.

Anticipate la nesfârşit, necazurile eroinei sunt înghesuite cu toatele în ultimele capitole. Atunci se dovedeşte, cu o mică excepţie, că suspiciunile lui Maud cu privire la aşa-zişii săi protectori erau întemeiate; dar, totodată, că obiceiul ei de a vedea, în medie, două fantome pe săptămână nu prea erau. Cu alte cuvinte: 1. pe lume veţi întâlni o grămadă de oameni răi; 2. oboseala provoacă iluzii optice.

Personajul meu preferat a fost Madame de la Rougierre, care se dă drept guvernantă, vorbeşte englezo-franceză, este beţivă, cheală şi de o vulgaritate reconfortantă, în contrast cu puritanismul absolut al lui Maud. Franţuzoaicei i se alătură o galerie pestriţă de personaje diabolice sau prost-crescute, ceea ce, în povestea de faţă, este aproape acelaşi lucru. Aceştia gravitează cu toţii în jurul figurii unchiului Silas, un fel de conte Dracula plictisit de sânge.

În urma obligatoriului happy end, însoţit de cugetări ontologice de-a dreptul savuroase din perspectivă contemporană, m-am întrebat serios cu ce am rămas din romanul ăsta lunguţ şi căldicel. Trecând peste preferinţa vădită a autorului pentru fanteziile lui Swedenborg, este o poveste care aproape că te ţine cu sufletul la gură. Precum în thrillerul The Others, aştepţi cu iritare crescândă ca supranaturalul să-şi vădească prezenţa. Numai că, supărat pe preferinţele contemporanilor săi pentru asemenea artificii, Sheridan Le Fanu ni le flutură pe sub nas doar pentru a ilustra naivitarea anumitor personaje.

• Plusuri

  Gama variată de personaje negative, acţiunea alertă, cu foarte puţine divagaţii; comicul involuntar al mentalităţilor de secol XIX.

• Minusuri

  Mentalităţile de secol XIX (de exemplu, eroinei i se pare o dovadă de virtute să se oripileze cu privire la căsătoria unui nobil cu o persoană de familie modestă); pentru o poveste de suspans, finalul este dezamăgitor de previzibil.

• Recomandari

  Celor cărora le plac romanele de aventuri gen Walter Scott (modelul literar al lui Sheridan Le Fanu), dar şi amatorilor de romane gotice clasice.

Titlu: Magazinul de sinucideri
Autor: Jean Teule
Rating:
Editura: ALLFA
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Magda Răduță
Numar pagini: 114
ISBN: 978-973-724-318-8

În realitatea post-apocaliptică, Magazinul de sinucideri oferă o ultimă licărire de speranță omenirii, ba chiar, uneori, și un zâmbet.

În Cartierul Religiilor Uitate, într-o lume ultra-tehnologizată, dar bântuită de catastrofe naturale (pe care umanitatea și le-a atras asuprăi), singura speranță de a obține fericirea este să intri într-un magazin mic, unde nici o rază vreodată n-a zâmbit, Magazinul de Sinucideri al sumbrei familii Tuvache. O replică oarecum parodică a familiei Adams, familia Tuvache se încăpățânează să ducă o viață cât mai autentic tristă, încărcată în metode de a te simți groaznic, pentru a spori eficiența afacerii – mama și tatăl prepară toată ziua otrăvuri, împletesc frânghii de spânzurătoare și inventează kituri care mai de care mai abile de sinucidere, băiatul cel mare suferă constant de migrene și inaniție, iar fata se afundă în depresii cât mai adânci și mai producătoare de daune spirituale.

Însă totul e dat peste cap odată cu apariția unui nou copil, Alan, care se încăpățânează să fie mereu zâmbitor, candid și optimist, văzând fără excepție numai partea plină a paharului și distrugând tot mai tare, spre disperarea părinților, afacerea pesimistă a sinuciderilor. Deși e obligat să se uite la știrile despre războaie și dezastre, să mănânce numai carne de animale sinucigașe sau care au murit într-un mod brutal, ba chiar e forțat să ajute la magazin, Alan reușește să întoarcă totul în favoarea sa. Și pentru că nimic nu este ceea ce pare, familia sa începe să își descopere o nouă latură, spre frustrarea și totodată binele acesteia.

O scriitură conturată cu ironie fină și subtilități filosofice, care atinge tema atât de monetizată a unui viitor sumbru și lipsit de speranță, într-un mod cu totul inedit, dincolo de clișee, uzând de un fantastic aproape realist (mergând mai degrabă către un realism magic) pentru a creiona o situație ieșită din comunul universului cărții. Jean Teule reușește să te țină prins până la ultimul paragraf, unde nu face decât să întregească impresia generală create, prin turnura pe care o ia acțiunea, o turnură ce poate fi intuită într-o oarecare măsură, dar pe care refuzi să o conștientizezi până la fraza finală a romanului.

Este o poveste plină de farmec, chiar dacă pe alocuri morbid, care trebuie citită în cheie cioraniană, pentru că și pe culmile disperării există o fărâmă de speranță și un ”poate dacă”.

Cartea face parte din noua colecţie a Editurii Allfa: Strada Ficţiunii. Titluri din aceeaşi colecţie:
Orasele invizibile, de Italo Calvino
Ma sinucid alta data, de Kerstin Gier
Dezghetul, de A.D. Miller
Sus, in aer, de Walter Kirn
Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch
Cabalistul din Praga, de Marek Halter
Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé
Fetele din Shanghai, de Lisa See

• Plusuri

  personajele atât de bine conturate, cu dramele și romanțele lor și descrierile tragicomice ale elementelor din magazine; sfârșitul care demitizează clișeele

• Recomandari

  celor care vor să fie puși pe gânduri într-o manieră originală și în cuvinte simple, dar profunde

Titlu: Cazul Jane Eyre
Autor: Jasper Fforde
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Carmen Toader
Numar pagini: 330
ISBN: 978-973-689-391-9

Într-o lume în care romanele fac legea, violențele se nasc din lupte ideologice, iar fenomenele paranormale sunt normalul cotidian, un detectiv literar investighează furtul unor personaje din manuscrise celebre. Ce se întâmplă, însă, când ficțiunea își depășește granițele?

Un exercițiu de imaginație așa cum nimeni nu și-ar fi putut imagina, dar pe care Jasper Fforde l-a făcut cu stil și naturalețe, astfel aș putea caracteriza romanul Cazul Jane Eyre în câteva cuvinte, dar nu ar fi suficient pentru a trezi interesul pentru acest mic deliciu literar. O lume dominată de literatură, un război în Crimeea care nu pare să se încheie niciodată, trupe speciale (SpecOps) ale căror acțiuni sunt de maximă confidențialitate – de la călătoria în timp la lupte cu forțele întunericului (vampiri, vârcolaci și alte arătări) și până la arestarea cetățenilor care încearcă să fure opere princeps și manuscrise consacrate pentru literatura britanică – toate acestea constituie un amalgam de leitmotive rescrise cu ingeniozitate, în mijlocul cărora se află detectivul literar Thursday Next, o femeie cu un trecut zbuciumat și o minte mult prea ageră pentru binele ei.

Petrecându-se într-un alt timp decât realitatea noastră, acțiunile din roman sunt prezentate cititorului sub forma unui pseudo-jurnal de investigații, ale cărui capitole conțin indicii pentru faptele ce vor urma și mărturii edificatoare ale personajelor-cheie, implicate în derularea evenimentelor. Totul pornește de la furtul manuscrisului Chuzzlewit (roman scris de Charles Dickens) pe care Thursday trebuie să îl investigheze. Și cum nimic nu este ceea ce pare, acest caz aparent banal se transformă într-o cursă pe viață și pe moarte pentru a-l captura pe Acheron Hades, un geniu al răului ale cărui puteri transcend până și realitatea acelei lumi. Însă nici Thursday nu este banalul anchetator de serviciu, având abilități de care devine conștientă pe măsură ce intensitatea evenimentelor crește, iar granițele dintre adevărul cărții și realitățile din romanele furate se estompează.

Un fantasy polițist, care abundă de referiri livrești, nume care de care mai trăznite, concepte pseudosavante și, bineînțeles, trimiteri literare, care, deși este, pe alocuri, previzibil, te încântă la fiecare pagină și care, în final, te lasă cu zâmbetul pe buze pentru că ideile sale sunt originale tocmai prin modul în care sunt împletite. Are toate ingredientele necesare pentru a fi și o carte populară – acțiune, împușcături, mister, suspans, o poveste de dragoste strecurată printre cazuri de rezolvat și răufăcători de capturat, chiar și mici finețuri politice care sunt subliniate înspre finalul romanului. Iar în ceea ce privește consistența, Cazul Jane Eyre este un roman bine documentat și care surprinde prin modalitatea de construcție a personajului negativ – o forță pură a răului, pe care, însă, nu te poți opri să nu o admiri din când în când.

Ce legătură au toate cele scrise până acum cu Jane Eyre? Pe lângă faptul că este romanul preferat al eroinei, manuscrisul Jane Eyre devine cheia descifrării întregului mister, mai ales atunci când imaginația nu mai are limite, nici măcar prin regulile de beletristică. Cazul Jane Eyre este, fără îndoială, una dintre cele mai bune scrieri fantastice pe care am citit-o în ultima vreme, făcându-mă să îmi doresc să citesc mai mult – o dorință pe care mi-o pot satisface pentru că, am aflat, fără prea mare surpindere, că face parte din ceea ce a devenit o celebră serie Thursday Next ce conține 6 romane. Așadar, vă urez să rămâneți la fel de încântați ca și mine în urma acestei lecturi!

• Plusuri

  trimiterile literare, scrierea plină de umor a lui Jasper Fforde și descrierile detaliate ale unei societăți fantastice

• Minusuri

  trecerile de la un eveniment la altul pot fi ușor bulversante, însă cheia este oferită la final; anumite clișee care fac romanul previzibil în unele momente

• Recomandari

  iubitorilor de fantasy, de romane polițiste sau de popular culture întrutotul

Titlu: Galileo nr 2
Autor: colectiv
Rating:
Editura: Millenium Books
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 239
ISBN: 2067-7553

Numărul 2 al revistei SF şi fantasy Galileo vine cu proze semnate de Lucius Shepard, Michael Swanwick, Nicola Griffith, Costi Gurgu, Marian Truţă şi mulţi alţii.

Revista Galileo este fără doar şi poate unul dintre cele mai ambiţioase proiecte din sfera româneasă de SF şi fantasy. Ca fan al genurilor menţionate, nu pot decât să încurajez această iniţiativă. Cristi v-a povestit despre primul număr al revistei, iar eu vă propun despre discuţie numărul 2, cu ceva întârziere ce-i drept, fiindcă numărul acesta a apărut în toamna anului trecut. Horia Ursu deschide revista cu un editorial despre profesionalism şi atitudinea pe care trebuie să o aibă orice scriitor profesionist faţă de cititori şi colaboratori. Scurt, cinstit şi la obiect.

Ficţiunile încep cu ”Unde radio” a lui Michael Swanwick, premiată în 1996 cu World Fantasy. Deşi excelent scrisă, cu imagini vizuale foarte sugestive, mie mi s-a părut puţin greoaie pe alocuri. Costi Gurgu semnează povestirea ”Îngeri şi molii” care a apărut iniţial în engleză în antologia ”Ages of Wonder” (2009). Un început incitant, cu o continuare pe care am crezut-o iniţial dezamăgitoare, având impresia că se îndreaptă către space opera. Din fericire, n-a fost cazul şi am rămas plăcut impresionat de densitatea ideilor, conceptelor şi a stilului autorului. Aici se află cu siguranţă suficient material încât să poată fi utilizat într-un material mai amplu. ”Joc în doi” de Nicola Griffith este una din povestirile mele preferate din acest număr 2. Povestirea a fost finalistă Hugo în 2010. E (aparent) despre viaţa corporatistă, însingurare şi încearcă să răspundă la una din întrebările care ne macină pe toţi la un moment dat: ce este dragostea?

”Cumania 2010” a lui Marian Truţă a fost cu siguranţă povestirea care m-a prins cel mai tare. O schiţă de istorie alternativă, în care revoluţia română de la 1987 a eşuat, iar Ceauşescu conduce încă România în 2010. În centrul povestirii – Aleodor – un tip mediocru, cu aspiraţii de scriitor SF. Imaginile din povestire sunt de efect şi-mi sunt cunoscute nu fiindcă aveam o vârstă prea înaintată la revoluţie, ci pentru că locul unde am crescut a păstrat unele elemente din povestire şi după anii 90. Sticlele de apă minerală care trebuiau duse la schimb la alimentară, capoturile înflorate, bibelourile sau macramele. Sunt inserate în povestire mici comentarii pe care eu le-am considerat acide la adresa cenaclurilor literare – locuri de uniformizare şi raliere la standardele de comun acceptate. Foarte amuzant prezentată şi condiţia scriitorului de SF (dureroasă în acelaşi timp). Ştefana Czeller şi Florin Pîtea închid seria autorilor români prezenţi cu proză în acest număr.

Secţiunea Dosar este dedicată lui Lucius Shepard. Pe lângă câteva repere bio-bibliografice, un interviu scurt şi cuprinzător, avem şi o povestire: ”Doar parţial aici”, cu referiri la atentatele de la 11 septembrie. În lumea de după, nimic nu mai e la fel iar cei care muncesc în acea zonă duc o existenţă bizară. Povestirea e scrisă pe gustul meu: atmosferică, apăsătoare, ca un praf gros de cenuşă.

La Viitorul anterior găsim articole despre doi scriitori: Ianus Bifrons, un scriitor submediocru cu o evoluţie spectaculoasă, articol semnat de Mircea Opriţă şi alt articol al lui Graham Sleigh despre Alfred Bester. În articolul din urmă se atinge o problemă pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori: pentru a înţelege în mod corect literatura (sau muzica, pictura, filmul, orice altă formă de artă) nu e oare necesar cunoaşterea operelor de la începuturi şi până azi? Nu e nevoie să-l citim pe Bester pentru a interpreta corect influenţele autorilor mai tineri de SF? Nu e nevoie să ascultăm Black Sabbath pentru a afla cum au ajuns Kings of Leon la stilul pe care îl adoptă? Altfel, nu riscăm să-i considerăm pe Bester şi Sabbath perimaţi când îi vom citi/asculta pentru prima dată, după ce în prealabil am cunoscut autori/trupe influentaţi de aceştia?

Cory Doctorow discută despre viitorul literaturii pe internet şi poziţia scriitorilor SF în legătură cu pirateria cărţilor. Robert Silverberg încheie numărul aducând lumină în cazul unei anecdote din istoria SF-ului în care e vorba de povestirea scriitorului Cleve Cartmill, în care acesta descria mecanismul de funcţionare a unei bombe atomice cu 14 luni înainte de prima explozie reuşită de acest gen. Apar în discuţie şi maeştrii ai SF-ului: Heinlein, Asimov.

• Plusuri

  realizare grafică deosebită, format de carte, proze selectate atent (s-a mers la sigur pe proze premiate sau nominalizate la premii cunoscute), e greu să nu găseşti cel puţin una-două bucăţi care să-ţi placă, o gură de aer proaspăt în această zonă a publicaţiilor româneşti

• Minusuri

  nu toate articolele mi-au atras atenţia în aceeaşi măsură

• Recomandari

  fanilor SF şi fantasy şi în aceeaşi măsură celor care vor să ia contact cu aceste genuri