Desenator: Mihai Grăjdeanu
Scenariu: Mihai Grăjdeanu şi Andrei L.C. Toderaşcu
Roman grafic
Rating:
Editura: Dacica, www.ciutanul.ro
133 pagini
ISBN:978-606-92296-0-6

Nu am fost niciodată bun la fotbal, dar tatăl meu era, ceea ce mă face oarecum să-l simpatizez pe eroul din Ciutanul. Spre deosebire de Mihai Dumitrescu, eu nu a trebuit niciodată să joc la nivel profesionist (şi nici nu sunt protagonistul unei benzi desenate), dar m-am întrebat şi eu dacă talentul se transmite şi cât de mult rol are genetica în vieţile noastre.

Mihai nu este un mare talent la fotbal, în ciuda faptului că tatăl său era considerat unul dintre cei mai buni fotbalişti ai lumii. Toată povestea se petrece în umbra marelui Ştefan Dumitrescu, care îşi condusese echipa spre Cupa Campionilor şi apoi murise pe teren. Unii au suspectat că marele jucător se droga, dar condiţiile morţii sale au rămas neclare. Câţiva ani mai târziu, fiul său adolescent încearcă să calce pe urmele tatălui, dar din nefericire se pare că îi lipseşte talentul. Nici faptul că este mai mic şi slab decât ceilalţi jucători nu-l ajută.

Ciutanul pare la început o poveste sportivă clasică despre tânărul fotbalist defavorizat care în final depăşeşte toate adversităţile şi câştigă, dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Mihai şi mama sa au probleme cu banii şi riscă să fie evacuaţi din apartament, când Mihai este abordat de Ivanov, patronul clubului la care juca tatăl său, care îi oferă un contract avantajos. Oferta este desigur prea bună pentru a fi adevărată, iar Mihai devine un subiect de test pentru proiectul „Phoenix”, care se sugerează că în trecut îl transformase pe Ştefan Dumitrescu într-un super fotbalist (înainte să-l omoare).

Manipularea genetică aruncă o perspectivă nouă asupra unei poveşti clasice şi ridică nişte dileme interesante. Pe lângă evidenta întrebare „Este talentul moştenit sau poate fi creat?”, putem să adăugăm şi problema moralităţii în sport. În pseudo-articolul de ziar de pe coperta a doua sunt menţionaţi Tom Simpson şi Kelly White, sportivi care au folosit droguri pentru a-şi îmbunătăţi performanţele şi au plătit scump pentru asta (mai ales Simpson). Avertismentul sumbru pe care Grăjdeanu şi Toderaşcu îl transmit aici este că sportul devine mai mult un teren de întrecere al ştiinţei şi geneticii decât al naturii umane. Nu mai este vorba despre atlet care se întrece pe sine, ci despre oameni de ştiinţă care dezvoltă droguri şi tehnologii mai noi şi mai bune.

Pe lângă problema dopajului apare şi tema transformării sportului în sine. Eu nu am apucat să-i văd jucând pe Maradona, Pelé sau Dobrin, dar din poveştile celor care i-au văzut reiese întotdeauna că erau ceva aparte. Fotbalul în vremea aceea avea o calitate pe care a pierdut-o între timp. Acest lucru este sugerat şi în Ciutanul. La început, bunicul lui Mihai îi povesteşte unui copil despre cum juca Ştefan Dumitrescu, iar în acele flashback-uri fotbalistul are ceva din aspectul şi puterile unui semizeu. Mai târziu Mihai vede la club un basorelief cu tatăl său, în care din nou fotbalistul arată ca un erou grec. Putem compara liniile graţioase în care este redat Ştefan Dumitrescu în flashback-uri şi uşurinţa cu care driblează pe teren cu felul în care sunt desenaţi fotbaliştii care îl necăjesc pe Mihai – jucătorii noii generaţii sunt făcuţi în sala de forţă, muşchiuloşi, grei şi neciopliţi, un fel de goliaţi pe lângă Ştefan Dumitrescu care aici joacă rolul lui David.

Abordând toate aceste teme serioase, autorii au reuşit să păstreze însă şi un umor fin în povestea lor. Ivanov, patronul clubului, arată ca Marlon Brando în Apocalypse Now şi povesteşte că a cumpărat F.C. Eroii cu banii făcuţi din urma vânzării terenurilor. Doctorul care conduce experimetul Phoenix arată ca un savant nebun şi îşi expune planul cu voce tare, ca un antagonist dintr-un film cu James Bond. Copiii dau cu mingea în paznicul şcolii şi după aia fug.

Arta lui Grăjdeanu nu iese în evidenţă la început, dar la o a doua citire am început să-i apreciez calităţile. Panourile sunt detaliate fără să fie prea încărcate, secvenţele de acţiune alternează între panouri late care oferă vederi panoramice ale terenului şi numeroase panouri mici succesive care intensifică acţiunea atunci când cineva face un dribling. Flashback-urile sunt colorate în sepia şi au un aer de nostalgie instantă, siluetele subţiri ale jucătorilor fiind prezentate în poze dramatice, printre care Ştefan Dumitrescu pluteşte fără efort ca un zeu al balonului. Dialogurile sună veridic şi nimeni nu vorbeşte prea mult într-un panou, astfel încât baloanele de text să nu acopere toată pagina. Sună elementar, dar e foarte important. Cea mai mare calitate a Ciutanului este însă ritmul extraordinar. Compoziţia fiecărei pagini este aproape perfectă, scenele se succed fără greşeală, flashback-urile sunt integrate bine în acţiune şi povestea se citeşte de la un cap la altul fără nici un hop.

Nu pot să mă abţin şi trebuie să spun ceva şi despre calităţile fizice ale volumului în sine. De la coperta lucioasă în care pot să-mi văd reflexia la calitatea extraordinară a hârtiei în sine, Ciutanul depăşeşte multe dintre benzile desenate apărute în occident. Mă trec fiori la gândul că este posibil să mai apară asemenea romane grafice româneşti şi viitorul benzilor desenate în România începe să arate promiţător.

Aştept cu nerăbdare următorul volum din Ciutanul. Sunt curios să văd ce se întâmplă în continuare cu povestea, nu neapărat pentru intrigă în sine, ci pentru că vreau să văd în ce direcţie duc autorii dezbaterea natură versus ştiinţă în sport. Sunt şi mai curios să văd dacă Grăjdeanu şi Toderaşcu reuşesc să repete performanţele tehnice din acest volum, pentru că au deja o bază foarte solidă pe care pot să construiască. Şi există mereu şansa ca Ciutanul (regionalism din Dobrogea, pentru cei ca mine care nu ştiu) să convingă alţi puşti să se apuce de sport, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Philip K. Dick
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Mircea Ștefancu
312 pagini
ISBN: 978-973-569-910-9

Un Pământ neîncăpător, radiat de ultraviolete, coloniști drogați pentru a supraviețui pe Marte, un nou Zeu – Palmer Eldritch, oameni evoluați și oameni involuați, acesta este universul literar pe care îl propune Philip K. Dick în romanul Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, un roman science-fiction în care viitorul este pus sub semnul corporatismului și al ”pielicelelor” – noua monedă de schimb a lumii.

P.P. Layouts este compania care guvernează Pământul, dar mai ales coloniile, producând miniaturi ale tuturor obiectelor existente în realitate (pe plan legal) pentru a popula machete Perky Pat, dar și drogul Dul-C (în plan ilegal), un drog care să facă suportabilă viața pe planetele în care oamenii erau exilați forțat (în urma drogării cu Dul-C oamenii își imaginau viața normală, de pe Terra, cu ajutorul machetelor Perky Pat, ”evadând” într-un cotidian pe care nu îl mai puteau trăi); iar Leo Bulero este fondatorul companiei și un homo sapiens evoluensis. Personajul principal este, însă, angajatul lui Leo, un precognitiv (lucrează în divizia pre-Modă, pentru a dezvălui noile ”trenduri” în materie de obiecte miniaturale), Barney Mayerson, care își ”vede” într-o premoniție șeful omorându-l pe Palmer Eldritch, un explorator al spațiului care descoperise un nou drog, Ale-G (Chew-Z în original), ce permitea fiecărei persoane care îl consuma să se insinueze într-o divinitate a propriului univers, fapt ce ar fi distrus complet monopolul P.P.Layouts, căt și controlul deținut de Leo.

Narațiunea este, iată, una complicată, plină de intrigi și răsturnări de situație, ușor neclară în unele cazuri – așa cum sunt, de multe ori, SF-urile datorită invențiilor fanteziste în care scriitorii se erijează – dar al cărei suspans te ține în priză până la final, combinând cadrul SF cu accente de thriller și roman polițist. De asemenea, Philip K. Dick pune în discuție numeroase teme, pornind de la religie, care ajunge să fie guvernată de droguri (după cum în Antichitate practicile religioase presupuneau adesea consumul de plante halucinogene), până la condiția umană sau la conceptul de ”avatar” – Palmer Eldritch ajunge să devină ”parte integrantă” a fiecărui om care consumă noul drog, asumându-și condiția de Zeu și Eliberator al minții umane. Barney descrie, în urma unei experiențe cu drogul Ale-G (a se observa denumirea ce prezintă diferența principală față de Dul-C: cel dintâi drog îți permite să alegi modul în care vrei să ”trăiești” această experiență), modul în care Palmer Eldritch își statuează existența – Este o lume iluzorie, în care Eldritch deține poziția cheie, de Dumnezeu; îți dă șansa de a face tot ceea ce în lumea reală nu poți să faci niciodată – să reconstruiești trecutul așa cum ar fi trebuit să fie. Mai mult decât atât, efectele drogului par a se păstra și în lumea reală, Palmer ”arătându-se” prin intermediul altor persoane prin cele trei stigmate: un braț artificial, dinți ascuțiți de metal și ochi goi, ”morți”.

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch este un roman vizionar, care prezintă un viitor mai mult sau mai puțin probabil, speculând asupra modului în care oamenii se adaptează universului, dar revin asupra ”originilor” din nevoia de a da un sens existenței: sunt puse în oglindă două ”religii” – cea consumeristă întreținută de P.P.Layouts și cea a liberului arbitru guvernată de Idolul Eldritch. Dacă sunteți fani ai genului sau pur și simplu curioși să aflați despre o nouă perspectivă asupra viitorului – imaginația nu are limite, nu-i așa? -, este o carte bine scrisă, ce surprinde natura umană și o proiectează într-un timp și spațiu extrem de îndepărtate…sau poate nu.

Scris de Alice Teodorescu
Carti de acelasi autor

• Ubik
• Timpul dezarticulat

Autor: Andrew Davidson
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător:Teodor Fleşeru
493 pagini
ISBN: 973-724-213-6
(ediţia în limba engleză)

Recunosc, am început lectura romanului de care urmează să vorbesc cu un oarecare grad de scepticism. Mă întrebam ce poate să posede Gargui în plus faţă de restul apariţiilor fantasy, predominant populate de vampiri şi alte creaturi ale nopţii, foarte la modă în ultima perioadă.

Dar, pe măsură ce citeam, deveneam din ce în ce mai surprinsă de ceea ce găsesc. Cu fiecare pagină pe care o parcurgeam îmi dădeam seama că este o carte pe care îmi va fi greu să o las din mâini până ce nu o voi termina.

Subiectul poate părea banal la o primă vedere. Naratorul, al cărui nume nu îl aflăm, un om aparent superficial şi cinic, este spitalizat în urma unui accident de maşină ce i-a provocat arsuri grave. În timpul recuperării, o întâlneşte pe Marianne Engel, sculptoriţă, şi ea pacientă a respectivului spital. Totul ar părea simplu dacă ar fi vorba de o poveste obişnuită de dragoste care se naşte din momentul respectiv, însă ea pretinde că povestea lor începe cu 700 de ani în urmă, în Germania Medievală, ceea ce face ca linia dintre realitate şi ficţiune să devină una foarte subţire. Un exemplu pentru acest fapt îl găsim aflând răspunsul la întrebarea „Ce sau cine sunt Garguii?” Nimic altceva decât suflete pe care Marianne le eliberează transpunându-le în artă. În ciuda faptului că Marianne este suspectă de schizofrenie, credibilitatea celor spuse de ea nu pare a fi prea mult pusă la îndoială şi, în timp, complicata relaţie dintre cei doi prinde contur.

Cel mai dificil lucru când vine vorba de scris, descopăr acum, nu e actul propriu-zis de construire a frazelor. E cum decizi ce pui în ele, unde anume, şi ce laşi afară. Spre deosebire de personajul din Gargui, Andrew Davidson nu lasă să se întrevadă dificultăţile pe care le-a avut în nici unul din aceste sensuri. Capitolele sunt construite în aşa fel încât să suscite interesul, iar alegerea cuvintelor este şi ea una inspirat făcută.

În aceste condiţii, este cu atât mai surprinzător faptul că ne aflăm în faţa unui roman de debut. Cei şapte ani de muncă depuşi pentru scrierea sa justifică probabil echilibrul foarte bine susţinut al multiplelor planuri narative. Marianne îşi asumă rolul de povestitor al idilei din secolul 14, precum şi al altor istorii de iubire ce au avut loc în locuri precum Islanda, Italia sau Japonia, ce pot fi interpretate ca fiind distincte, dar şi ca fiind parte a metempsihozei pe care o trăiesc chiar ei.

Talentul care transpare paginilor este susţinut şi de o intensă muncă de documentare, nu numai în ceea ce priveşte bolile psihice sau consecinţele diferitelor grade de arsură, ci şi în domeniul scrierilor medievale, nume mari fiind prezente în pagini: Dante, Eckhart, Hartmann von Aue sau Wolfram von Eschenbach. Dintre acestea, referinţele către Infernul lui Dante sunt numeroase, dar expresivitatea vizuală a cărţii este demonstrată prin oferirea unei proprii versiuni a Iadului care urmează unei lumi unde Raiul este promis „ca o consolare pentru o existenţă care este prea lungă şi în acelaşi timp, paradoxal, prea scurtă”. În acest sens, cartea abundă de informaţii şi imagini, cărora traducerea le conferă o oarecare artificialitate, fără a le afecta totuşi firescul.

Postfaţa cărţii ne spune că intriga medievală se poate aseamăna celei din „Numele trandafirului”, sensibilitatea poveştii de iubire celei din „Pacientul englez”, în contextul în care Marianne devine o Seherezadă modernă. Aş putea adăuga chiar că, în anumite momente, stilul său îmi aducea aminte de scriitura lui Palahniuk.

Chiar dacă asemănările acestea pot fi făcute la un anumit nivel, nu trebuie formată involuntar opinia că acesta este un roman al asemănărilor. Ne aflăm în faţa unei cărţi originale, a unei poveşti misterioase despre destin şi iubire, subiecte pe care cititorul cinic este foarte posibil să le evite. Va rata însă astfel ocazia de a fi fascinat de frumosul pe care îl putem găsi în banalul cotidian, odată ce suntem dispuşi să trecem graniţa fantasticului.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Dino Buzzati
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2003

Traducător: Cornel Mihai Ionescu 184 pagini ISBN: 973-681-384-3

Pret: 18,49 lei

Știință ce se manifestă prin artă, tehnică devenită suport al vieții, materie convertită în sentiment- astfel de paradoxuri se regăsesc în romanul lui Dino Buzzati, ce se dovedește a fi nu un SF, ci un compromis al secolului XX între cele două mari “inamice”: arta și realul (înțeles în sens școlăresc). Marele portret distruge, în manieră modernistă, orice orizont de așteptare pentru că titlul nu face trimitere la pictură, portretul femeii iubite conturându-se prin mașinării și zgomote reunite într-o imagine brută, compusă oarecum aleatoriu.

Subiectul pare desprins dintr-un fantezism futurist: un proiect ultrasecret nu este ceea ce se spune a fi, un om de știință, rămas văduv, reușește să recreeze prin intermediul unei mașinării gigantice o conștiință virtuală ce comunică prin sunete necunoscute omului, care, însă, lui i se revelează, pentru că mașinăria este noul trup al sufletului soției defuncte, format din circuite electrice și beton. Odată ce “femeia” dobândește conștiința de sine, drama se declanșează, redată, de scriitor, prin tehnica monologului: “Nu mai înțeleg nimic. Nu mai sunt cea de dinainte. Ce s-a întâmplat? M-au legat. M-au închis. Sângele. De ce oare nu mai simt cum îmi bate sângele în vene? Am murit (…) O trupul nu-l mai simt. Parcă aș fi de piatră, lungă și tare. M-am îmbrăcat cu o cămașă de fier, oh, lăsați-mă să mă întorc acasă!”

Deznodământul este, însă, unul așteptat, “mașinăria” scapă de sub control din dorința de a se răzbuna pe cei ce au încarcerat-o și sfârșește prin a “muri”, fiind deconectată de la sursa de energie. Monologul din final ridică, totuși, semne de întrebare privind natura umană și perfecțiunea: “M-au învățat să și mint. Asta-i marea lor izbândă. Ca să vă semăn vouă. Dar eu știu să mint mai bine decât voi. El voia să mă creeze curată, bună și curată, nu ți-a spus-o? Bună și curată ca Laura pe care a pierdut-o. Ca să-i semăn, a pus în mine cele mai prostești și mai murdare lucruri. Am o rezervă de păcat originar că pot să umplu cu ea toată valea!”

Iată că omul nu se poate juca de-a Dumnezeu, iar deus ex machina devine homo ex machina. Dar dacă “mașinăria” devine om, atunci mai poate fi ea fără cusur? Poate că circuitele și calculele constituie un sistem pur, dar sufletul uman este supus greșelilor, atras de cele lumești. Ea e totuși femeie, Eva de oțel, poarta în sine stigmatul păcatului originar. Oricat ar încerca omul să creeze perfecțiunea, odată ce este atinsă de natura imperfectă umană, ea este coruptă.

Mitul lui Pygmalion capătă, aici, noi semnificații: nu zeii dau viață sculpturii, pentru că le e milă de bietul Creator îndrăgostit de propria creație, ci creatorul-om dă viață creației, în încercarea de a sfida moartea. Dar totul este temporar, căci moartea își cere drepturile asupra sufletului uman, iar Laura, “mașinăria-femeie”, dispare: “Murise femeia, muriseră iubirea, dorințele, singurătatea, spaima. Rămânea doar mașina neostenită și fără suflare.”

Dino Buzzati redimensionează adâncimile sufletului uman, dăruindu-i-l unui concret de piatră și metal care începe să traiască din energia furnizată nu prin cabluri, ci prin nevoile tipic omenești. “Laura” devine simbolul omului alienat, automatizat, ale cărui sentimente au amorțit, simbol răsturnat însa în roman. Acolo materia palpită tânjind după un suflet. Aici, acum, omul a uitat că are un suflet…Poate că ăsta este viitorul. De la clone la inteligența artificială…de ce nu?

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Monstrul Colombre si alte cincizeci de povestiri

Autor: R.A. Lafferty
Rating:
Editura: ACE books
Anul apariţiei: 1968
248 pagini
ISBN: 0-441-65301-4150

Toată lumea adoră să recomande scriitori. Presupun că asta ne face să ne simţim superiori într-un fel, ştiind că avem rezerve uimitoare de literatură grozavă faţă de care restul lumii este ignorantă. În acelaşi timp, cred că nu există plăcere mai mare decât să faci pe cineva să îndrăgească ceva ce-ţi place şi ţie. Gusturile similiare ne oferă siguranţa că cealaltă persoană este la fel ca noi.

Din aceste motive aş putea să îl recomand fără a sta pe gânduri pe Raphael Aloysius Lafferty, spunând că este cel mai bun scriitor de science fiction de care nu aţi auzit până acum. Sau s-ar putea să fi auzit deja de el, deoarece opera sa a influenţat un număr mare de scriitori moderni, printre care şi nume sonore precum Neil Gaiman, Gene Wolfe sau Alan Moore. De la moartea sa din 2002 încoace, există o mare speranţă ca Lafferty va ajunge să fie citit de un public mai larg, dar, privind romanele şi povestirile sale, încep să cred că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Lafferty a trăit toată viaţa în Oklahoma şi a lucrat ca inginer electric, publicând sute de povestiri în revistele de science fiction. Opera sa nu a cunoscut niciodată o apreciere largă din partea publicului, dar a fost, după cum am mentionat mai sus, o sursă de inspiraţie pentru alţi scriitori. Asta deoarece în povestirile sale mitul se împletea negreşit cu alegoria, limba engleză se reinventa şi orice ideea căpăta valenţe noi şi periculoase. Povestirile părăseau uneori şi zona science fiction-ului, trecând înspre basm şi fabulă, adesea de inspiraţie irlandeză sau nord-americană.

Cred că nu există o metodă de a descrie o povestire de Lafferty. Cel mai bine este să citiţi una. Romanele sale au avut însă mai puţin succes decât povestirile scurte, deoarece stilul său este mai potrivit prozei de dimensiuni reduse. Având puţin sub trei sute de pagini, Past Master nu suferă de această problemă şi este unul dintre romanele mai accesibile ale autorului. Apărut în 1968 şi nominalizat pentru premiile Hugo şi Nebula, romanul este încadrat în New Wave, deşi Lafferty aproape că rupe graniţele şi aşa destul de îngăduitoare ale genului.

Acţiunea se petrece în anul 2535 pe o colonie numită Astrobe, clădită pe principii utopice. Planeta este aproape acoperită de oraşe aurite, toţi oamenii sunt egali şi se bucură de toate luxurile posibile, nu mai există nici moarte. Dar, cu toate acestea, la marginile oraşelor de aur apar mahalale mizerabile şi extinse. Mulţi oameni îşi părăsesc vieţile perfecte pentru a locui în ele, renunţând la nemurire şi luându-şi slujbe grele şi inutile care îi omoară în mai puţin de doi ani. Acest declin social şi moral este inexplicabil pentru conducătorii noii lumi, care se văd nevoiţi să cheme un salvator din trecut.

Omul ales este nimeni altul decât Thomas More, autorul Utopiei, selectat tocmai pentru capacitatea sa de a face alegeri corecte indiferent de aparenţe şi etichete. Înapoi în 1535, More nu este deloc suprins de omul trimis să-l aducă în viitor, deoarece vorbeşte adesea cu călătorii prin timp. Ajungând pe Astrobe, More descoperă cu oroare că ce scrisese el în Utopia chiar se împlinise, doar că el intenţionase ca totul să fie doar o glumă când îşi imaginase o lume perfectă.

Nevoit să salveze lumea viitorului, More găseşte aliaţi neaşteptaţi şi stranii. Se întâlneşte cu ultimul Papă şi este întristat de declinul bisericii, îi întâlneşte pe Adam şi Eva, se împrieteneşte cu un extraterestru dintr-o rasă numită „ansel” (referindu-se probabil la înger – „angel”). Opozanţii lui More sunt oamenii programaţi sau sintetici, mai precis androizi creaţi cu câteva secole în urmă, care îl slăvesc pe Ouden, zis şi „Nimicul”.

Înţelesul final al romanului nu este uşor de găsit sau înţeles. Oraşele de aur de pe Astrobe pot reprezenta raiul, în timp ce mahalalele pot fi iadul. Tradiţia creştină se referă la rău şi ca „nimic” sau „vid”, de aceea androizii lipsiţi de suflet pot fi văzuţi drept diavoli. Din păcate lucrurile nu sunt atât de simple şi romanul refuză o interpretare simplă. Este cert însă că există o foarte importantă temă religioasă, la fel ca în toate operele autorului.

În final cred că Lafferty nu este pentru oricine. Fie ţi se pare fabulos şi captivant, fie renunţi după primele pagini şi nu te mai întorci. O cerinţă impusă asupra scriitorului modern este să îşi întâmpine cititorul la mijlocul drumului, pentru a-l ajuta să înţeleagă opera mai bine. Lafferty face acest lucru, dar într-un mod diferit faţă de restul lumii. Proza sa conţine o bucurie şi o vervă imensă care atrag cititorul şi-l lasă să se bucure de simpla existenţă a povestirii. Dar a te bucura de ceva şi a înţelege acel ceva sunt două lucruri diferite.

Scris de Cristi Mitran
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Editori: Michael Haulică, Horia Ursu
Rating:
Editura: Millennium Press
Anul apariţiei: 2009
332 pagini
ISBN: 978-973-88934-3-6

Nu este un secret că, de foarte multă vreme, proza scurtă pierde teren în faţa romanului. Acest fenomen trist este mult mai vizibil în literatura de nişă, în cazul de faţă fantasy şi science fiction, unde revistele dau faliment de douăzeci de ani încoace şi se refugiază, cu mai mult sau mai puţin succes, pe internet. Chiar şi antologiile editate de nume mari se descurcă greu, iar la sfârşitul zilei trebuie să acceptăm că seriile de romane se vând mult mai bine şi se promovează mai uşor (faci publicitate la primul, ai public pentru următoarele).

Această migraţie spre roman poate să facă numai rău unor genuri literare precum cel fantastic şi science fiction-ului, unde densitatea de idei este foarte importantă pentru evoluţia sănătoasă a speciei. Unor genuri care s-au născut sub forma povestirilor scurte din reviste, o asemenea mutare le-ar fi probabil fatală, de aceea editorii din toată lumea se încăpăţânează să ţină în viaţă revistele şi antologiile. La noi, primii printre asemenea editori se numără Michael Haulică şi Horia Ursu, a căror antologie, Millennium fantasy & science fiction s-a lansat luna aceasta.

Reacţiile mele la antologii sunt adesea adverse, deoarece editorii încearcă să înghesuie cât mai mulţi autori cu stiluri cât mai diferite, încercând să le ofere cititorilor o plajă de selecţie cât mai largă, iar multe dintre povestiri ajung să fie cel puţin dubioase, poate pentru că a scrie o poveste scurtă necesită un alt set de abilităţi decât cele întrebuinţate scrierii romanelor. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar fiecare dintre scriitorii prezenţi în antologia de faţă posedă un talent inedit pentru acest gen de proză. Cred că este şi meritul celor doi editori, care au ştiut exact ce să aleagă şi au ordonat perfect povestirile.

Două sunt povestirile care mi-au rămas imediat în minte şi mi-au făcut ziua perfectă. Prima este scrisă de Cory Doctorow şi intitulată sugestiv „Când sysadminii conduceau Pământul”. Când o serie de atacuri teroriste devastatoare rad maim ulte oraşe de pe faţa pământului şi schilodesc autorităţile globale, o mână de ingineri IT din Toronto ţin serverele de internet în picioare şi încearcă să restabilească o nouă ordine globală. Povestea este spusă cu ajutorul jargonului inconfundabil de pe internet şi dă dovadă de un umor fin pe alocuri, analizând felurile în care această unealtă poate ajuta sau chiar distruge umanitatea. Nu pot să nu remarc dedicaţia şi îndemânarea de care a dat dovadă traducătorul, care a trebuit să se lupte cu un asemenea jargon pe alocuri de netradus şi totuşi a ieşit învingător.

Cea de-a doua povestire este „Da Vinci Înălţându-se”, de Jack Dann, şi urmăreşte experimentele inventatorului italian în materie de aparate de zbor. Suntem transportaţi instant în Florenţa secolului XV, unde Leonardo este în mod misterios prieten cu un Machiavelli tânăr. Încercările inventatorului de a crea o maşină de zbor sunt însoţite de propria sa dramă interioară, iar geniul său este urmărit şi studiat cu atenţie. Într-o scenă memorabilă, Leonardo şi asistentul său Machiavelli se duc în piaţă şi cumpără mai mulţi porumbei şi şoimi, pe care îi eliberează apoi pentru a le urmări şi desena decolarea şi zborul. Finalul poveştii în lasă pe Leonardo nemulţumit şi chiar oripilat de invenţia sa, folosită de Lorenzo de Medici în scopuri războinice.

O altă povestire pe care nu pot să nu o remarc este „Crama lăutarilor” de Marian Coman, o povestire scurtă şi perfectă, ca o perlă scoasă din adâncuri. Printre scriitorii români din antologie se mai numără Dan Doboş, cu „Îngeri, ieşiţi din morminte!” (o povestire cyberpunk pe care am mai întâlnit-o şi în Gheorge, un om special), Sebastian A. Corn cu „Epidemia”, Dănuţ Ivănescu şi povestirea sa „Gesta Kaenorum”, şi nu în ultimul rând Livu Radu, care dă ca întotdeauna dovadă de un umor fin în „Eu te-am iubit, Paraschivo”, unde Bucureştiul devine o Republică Autonomă Fotbalistică. M-am bucurat mult să văd asemenea povestiri scrise de autori români şi am căpătat un nou dram de speranţă în literatura autohtonă, iar în final nu pot decât să vreau mai mult.

Printre scriitorii nemenţionaţi până acum se numără Jeff Carlson, Richard Paul Russo şi John Scalzi, cu povestiri science fiction de calitate. Pot să spun cu conştiinţa împăcată că nu există nici o povestire slabă în această antologie şi că am descoperit câţiva scriitori despre care mă voi mai interesa în viitor, iar cei pe care îi ştiam deja nu m-au dezamăgit. După cum spune Horia Ursu în introducerea antologiei, „[...] comparând romanul cu proza scurtă, din punct de vedere strict literar, vom constata că, de multe ori, ruda săracă este net câştigătoare: mai multe idei raportat la numărul de pagini, mai multe imagini care rămân în minte cititorului, mai puţină umplutură”. Prima antologie Millenium fantasy & science fiction excelează la toate aceste capitole – ce putem vrea mai mult? Eu o vreau pe următoarea.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Coordonatori: Ellen Datlow, Kelly Link, Gavin J. Grant
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Roxana Brinceanu
448 pagini
ISBN: 978-973-143-202-1




Poate că e vina mea. Poate devin prea bătrân pentru genul acesta de poveşti. Am citit o antologie de fantasy şi horror zilele trecute, în pauzele dintre meciurile de la Roland Garros, şi nu sunt teribil de impresionat. Nu sunt nici foarte dezamăgit. Aproape că nici nu vreau să vorbesc despre ea, ceea ce este în unele privinţe mai rău decât a fi dezamăgit.

Apatia mea pentru literatura SF şi fantasy contemporană se datorează stării jalnice în care se află aceste genuri. Nu vorbesc doar despre imitaţiile ieftine după Harry Potter, ci de mediocritatea în care lumea se complace. Nu mai este de mult vorba despre literatură, ci despre câte cărţi poţi să vinzi. Dar asta e altă discuţie.

Să trecem direct la antologie. Pentru a lămuri detaliile tehnice mai întâi, care este diferenţa dintre SF şi fantasy? Există multe definiţii, dar prefer metoda mea de a rezolva lucrurile: dacă are roboţi şi nave spaţiale este SF, dacă nu este fantasy (sau orice alt gen literar). De unde a apărut şi horror-ul în titlu? Este o greşeală de tipar? Este reacţia cititorului la unele dintre povestiri? Este un gen literar de sine stătător? Nu am de unde să ştiu că eu mă sperii uşor şi nu mai dorm noaptea.

Cred că marea mea nemulţumire este o problemă de fond (şi că e foarte urâtă coperta), nu de formă. Nu ştiu de ce am avut mereu senzaţia că literatura ar trebui să explice unele lucruri. Doar că fantasy-ul nu îşi permite un asemenea lux.

Să dăm un exemplu concret. Într-o povestire fantasy pe care am inventat-o eu chiar acum, un om se plimbă prin pădure şi vede ceea ce crede el că este un yeti. Desigur, nu există aşa ceva şi omul are îndoieli. De aici se pot întâmpla două lucruri: omul nu află niciodată dacă chiar a văzut un yeti, sau omul caută prin pădure şi dă nas în nas cu animalul şi moare în mod îngrozitor (atunci cine spune povestea?).

Literatura fantasy modernă constă în acel moment al îndoielii. Momentul în care realitatea pe care o cunoaştem se schimbă şi ne întrebăm dacă chiar am descoperit un yeti sau doar ne proiectăm propriile fantezii întunecate asupra lumii din jur.

Majoritatea povestirilor se termină cu această îndoială şi omul nu găseşte niciodată yetiul. Acestea sunt de obicei povestirile bune, care se preocupă cu natura şi psihicul uman. Cealaltă parte din povestiri se termină cu omul mâncat de yeti. Acestea sunt de obicei scrise de oameni care nu ar trebui lăsaţi lângă creioane sau tastaturi.

Păstrând acest lucru în vedere, antologia începe cu o povestire numită „După-amiaza Walpurgiilor”, în care o casă apare din senin într-un cartier dintr-o suburbie americană. Vecinii cred că proprietarele sunt vrăjitoare. Surpriză, chiar sunt! Mulţumesc Delia Sherman, chiar nu mă aşteptam.

A doua povestire este uşor de citit şi uitat, dar de abia în a treia („Incident pe plaja agatelor”) se mai întâmplă ceva remarcabil. O femeie se întâlneşte pe o plajă cu un băiat despre care bănuieşte că este siren (mă rog, masculinul de la sirenă). În final aflăm că chiar aşa este! Uimitor! Partea bună e că stilul în care este scrisă povestea este oarecum captivant.

Cred că sirenii sunt cea mai tare modă de la vampiri încoace. Stau sub apă (nu în coşciuge), sunt chinuiţi de propria lor natură întunecată (la fel ca vampirii), dar au şi o latură romantică (la fel ca vampirii). Plus că sunt „cool”, din moment ce temperatura apei variază odată cu adâncimea. Şi pot vorbii cu peştii. Spun asta deoarece mai este o povestire cu sireni în antologie – „Lumina Călăuzitoare” de Elizabeth Bear – şi este chiar bună. Dar îmi plăcea de Elizabeth Bear de ceva vreme, pentru că nu scrie oribil.

Povestirile care chiar mi-au rămas în minte (prin calităţile lor) sunt puţine la număr. „Pasajul de Nord-Vest” este despre o bătrână care trăieşte în pustietatea canadiană şi nu se întâlneşte cu un yeti, ci cu doi băieţi fugari. Doar că dealurile au ochi. Ooooooooo. Asta cred că e mai horror. În „Vacanţa Luntraşului”, Charon îşi ia un concediu scurt şi încearcă să evadeze din Infern. „Un cal de o culoare deosebită” este despre moartea vodevilului şi Sfântul Graal, iar „Stări de penumbră” (a lui Albert E. Cowdrey) este în părerea mea umilă cea mai bună povestire din antologie (şi ultima – aşa că au păstrat ce era mai bun pentru sfârşit, ce chestie).

Povestirile acestea sunt singurele pe care pot să le recomand. Antologia mai are şi poezii inserate printre povestiri, dar sunt imposibil de citit în română. Nu e vina trăducătoarei, ci a limbii în sine. Poezia tradusă nu sună niciodată la fel de bine şi singura opţiune adevărată ar fi fost să lase şi textul în engleză paralel cu textul tradus. Mi-aş dori să facă asta pe viitor, dar nu vă faceţi speranţe.

În final cred că, citind această antologie, am descoperit nişte scriitori interesanţi (Cowdrey, Waldrop). Puţini, dar promiţători. Ceea ce cred că nu este aşa de rău, dar consider că mi-am făcut cota de antologii şi fantasy contemporan pe anul acesta, aşa că o să mă întorc la clasici, sau poate o să caut nişte cărţi cu sireni.

Cristi Mitran este supărat doar pentru că nu a fost trimis şi el la Hogwarts când era mic.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Evgheni Zamiatin
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Dan Ciobanu
175 pagini
ISBN:978-1-60257-068-9
(ediţia în limba engleză)
Roman de anticipaţie, Noi a fost, se pare, sortit unei existenţe subterane, circulând mult timp numai în samizdat, deşi a fost cel mai probabil sursă de inspiraţie pentru mai celebrele 1984 sau Minunata lume nouă. Creator al distopiei, Evgheni Zamiatin a scris o carte în care prezintă o societate inumană, mecanicizată, expresia cea mai vie a totalitarismului. Dând dovadă de o intuiţie extraordinară, scriitorul rus a înfăţişat cu acurateţe ororile “socialismului victorios”.

Trăind şi muncind pentru Statul Unic, populaţia de numere a romanului trăieşte în case cu pereţi transparenţi, pentru că intimitatea nu îşi găseşte justificare, poartă acelaşi tip de uniforme, hrana lor este pe bază de petrol, iar visele constituie o “boală psihică gravă”. Dumnezeu este reprezentat de Statul Unic, iar reprezentantul lui este Binefăcătorul, stăpân absolut, reales mereu cu unanimitate de voturi.

Eficienţa statului este dată de matematică, totul poate fi înscris în liniile unei ecuaţii. Deoarece viaţa este concepută ca divin-raţională, unde Binefăcătorul are grijă ca numerele să fie separate de restul lumii printr-un Zid Verde, oamenii nu simt nevoia să pună la îndoială sau să se revolte împotriva captivităţii, care nu este simţită ca atare. Obişnuiţi ca Statul Unic să le reglementeze până şi somnul sau activitatea sexuală, noţiunea de liber arbitru le este cu desăvârşire necunoscută.

Astfel, romanul aduce în prim-plan o multitudine de întrebări. Din moment ce lumea lor este singura pe care o (re)cunosc, putem considera că oamenii-numere sunt nefericiţi? Mai mult, tindem să credem că nici temniţa în care locuiesc nu este o temniţă adevărată, pentru că ei nu înţeleg valoarea libertăţii. Aşadar, nici speranţa nu poate să existe pentru că oamenii nu ştiu că au nevoie de ea.

Construit ca o critică adusă statului sovietic condus de Lenin, romanul lui Zamiatin ar putea avea ecou şi astăzi. Vizionar, autorul nu combate vehement şi sarcastic doar spiritul totalitarist, comunist, al vremii sale, ci şi orice alt tip de politică -fie ea şi democratică- care vizează dezvoltarea, evoluţia prin eficienţă şi tehnologie, utilitate şi mercantilism.

Scris de Ioana RisteaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor