Autor: Amélie Nothomb
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Ada Tănasă
192 pagini
ISBN:973-46-0462-7
(ediţia în limba engleză)

Aparent, premisa de la care ar trebui să încep să vorbesc despre romanul lui Amélie Nothomb ar fi următoarea: undeva de-a lungul anilor conceptul de lume ca scenă pe care îl tot găsim în opere ca ale lui Shakespeare s-a transformat în noţiunea de lume ca reality-show. Oamenii nu mai sunt pur şi simplu actori într-o piesă a unei instanţe supreme ci joacă un rol unii în faţa celorlalţi, într-un spectacol pus la cale absolut la întâmplare. Pentru a sublinia ideea, din nou voi aminti de 1984 şi de Fetiţa şi ţigara.

Dacă în romanul lui Duteurtre programul televizat ce prezenta viaţa deţinuţilor era conturat abia la final, aici totul porneşte de la răpirea de pe stradă a unor persoane, cu scopul de a fi duse într-un loc asemănător lagărelor de concentrare naziste. Singura diferenţă faţă de acestea e că, datorită camerelor de filmat prezente aici, se obţine o audienţă record pentru emisiunea „Concentrarea”.

În ciuda numărului mic de pagini, planurile pe care le conturează autoarea sunt numeroase, unele din ele fiind chiar recurente în scrierile sale de până acum: obsesia faţă de un personaj feminin idealizat din varii motive sau absenţa lui Dumnezeu şi nevoia de a-i compensa lipsa cumva. Am folosit termenul „conturează” deoarece, justificat sau nu, impresia generală pe care o lasă este aceea de lucru neterminat, ca şi cum autorul ar face un maraton al ideilor bune, dar din care la sfârşit cititorul nu rămâne decât cu graba. Ca un exemplu, pasajele referitoare la asumarea rolului de Dumnezeu sunt cât se poate de lucid şi tăios realizate ca mai apoi totul să fie abandonat într-o trecere puţin plauzibilă către altă idee.

Acelaşi lucru se petrece şi în cazul personajelor principale: Pannonique ar fi putut cu uşurinţă să fie un caracter intrigant şi complex, Zdena ar fi putut fi mai mult decât un personaj indecis iar relaţia dintre cele două ar fi putut fi pilonul de rezistenţă al cărţii. În schimb, avem parte de o oscilare că între a le schiţa lor trăirile şi existenţele strict limitate la perioada concentrării, şi a sublinia răul pe care îl provoacă uşurinţa cu care pot fi manipulate masele. Dincolo de acesta din urmă răzbate nevoia personajelor ori a autoarei înseşi de a (se) salva prin imaginaţie: „Orice fiinţă supusă unui infern durabil sau trecător poate recurge, pentru a-l înfrunta, la tehnica mentală cea mai generoasă din câte au existat vreodată: poate să-şi spună o poveste. Muncitorul exploatat se închipuie prizonier de război, prizonierul de război se imaginează cavaler al Graalului etc. Orice situaţie mizeră poartă în ea emblema şi eroismul său. Nefericitul care poate trage în piept suflul măreţiei sale înalţă capul şi încetează să-şi mai plângă de milă.”

În ciuda punctelor slabe, odată ce te obişnuieşti cu stilul lapidar în sunt descrise evenimentele poţi să le apreciezi pe cele din urmă, sarcasmul şi cinismul care le încadrează. Cu atât mai mult, stilul lasă loc întrebărilor pe care ţi le poţi pune singur în privinţa contururilor desenate de autoare. Poate că lumea pe care o vede nu este întregime plauzibilă, poate că nu avem toţi de ales între a fi Dumnezeul propriei lumi sau a fi cel care-l ajuta pe Hristos să ducă crucea. Poate că nu vom vedea vreodată asemenea „proiecte sociale”, dar pe atât de posibil este să nu avem parte de o rezolvare aproape fericită precum cea din carte. Dacă pentru Amélie Nothomb umanitatea poate fi într-o oarecare măsură salvată de ea însăşi, pentru cititor asta rămâne de văzut.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Uimire si cutremur
• Uimire si cutremur

Autor: Benoit Duteurtre
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Irinel Antoniu
127 pagini
ISBN: 978-1-60257-076-4

Înainte de a citi Fetiţa şi ţigara ar trebui ca fiecare să facă un exerciţiu de imaginaţie punându-şi întrebarea: cum ar arăta lumea dacă toate tendinţele political correct din ziua de azi s-ar transforma peste noapte în obligaţii şi legi?

Punctul de pornire al romanului este cel de dinaintea execuţiei lui Désiré Johnson. Acestuia i se acordă dreptul la o ultimă dorinţă. Nimic mai simplu, dar tocmai asta provoacă un întreg conflict de interese. Într-o societate unde fumatul este strict interzis, acuzatul îşi doreşte clasica ultimă ţigară. Prinşi între necesitatea de a-i îndeplini dorinţa şi ilegalitatea acesteia, reprezentanţii legalităţii decid amânarea execuţiei. Ulterior, datorita mesajului lui Désiré ce susţine libertatea şi viaţa, populaţia este înduioşată iar sentinţa anulată complet.

În plan paralel avem povestea unui funcţionar surprins de o fetiţă în timp ce fuma pe ascuns. Violenţa verbală cu care el o tratează devine în versiunea fetiţei mai mult de atât, funcţionarul ajungând să fie condamnat pentru comiterea unei crime împotriva copiilor.

Ambele poveşti se înrudesc prin portretizarea absurdului societăţii. Blândeţea cu care se presupune că trebuie trataţi cei tineri se transformă într-o îngăduinţă extremă: aceştia pot să facă orice îţi doresc fără ca nimeni să nu îi certe, au spaţii amenajate special pentru ei în orice instituţie şi, nu numai atât, au capacitate de decizie în tribunal.

Îngăduinţa extremă a societăţii nu se limitează doar la eliminarea viciului fumatului sau la cultul idiotiza(n)t al copilului. Distopia continuă prin prezentarea unui reality-show aparţinând unei societăţi teroriste ce permite publicului să decidă care din participanţi să fie executaţi şi care salvat.

Satira pe care o prezintă Duteurtre lasă un gust amar deoarece nu există nici un motiv pentru care lumea să nu poată să-şi altereze modul de funcţionare nu prin înrăire ci printr-un exces de corectitudine.

Poate o oarecare lipsă de credibilitate o găsim în greutatea de a crede că într-un proces nimeni nu ar pune la îndoială mărturia unui copil având doar argumentul conform căruia „copiii nu mint niciodată”. Pe de altă parte, pe măsură ce citeşti poţi foarte uşor găsi asemănări între Fetiţa şi ţigara şi Procesul lui Kafka sau 1984 al lui Orwell. Diferenţa o constă faptul că societatea descrisă aici nu numai că şi-a pierdut capacitatea de a distinge între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ci a pierdut luciditatea necesară de a-şi putea conştientiza incapacitatea. Pentru că nici măcar într-o societate fără păcat, ţigări sau adulţi nu poţi avea certitudinea corectitudinii.

Chiar dacă nu trăim într-o astfel de lume, cartea de faţă poate fi privită ca o fabulă destinată celor care nu cred că până şi un principiu bun dus la extrem poate deveni ceva rău. Iar pentru cei care nu cred că o astfel de lume este posibilă spun atât: citiţi cu atenţie!

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Nadine Gordimer
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Raluca şi Christian Tănăsescu
216 pagini
ISBN: 978-973-724-135-1

Cu siguranţă cititorul care află că în 1991 Nadine Gordimer a fost distinsă cu premiul Nobel pentru literatură va fi intrigat de titlurile care îi poartă semnătura. Al doilea roman al autoarei pe care îl publică cei de la All trezeşte curiozitatea prin subiectul pe care îl abordează: ironia sorţii face ca un ecologist pornit împotriva construirii unui reactor nuclear să afle că tratamentul care îi este necesar îl face radioactiv.

Astfel, după ce a suferit o operaţie de tiroidectomie, Paul Bannerman este nevoit să facă un tratament suplimentar cu iod radioactiv. Acest lucru îl obligă pe el şi pe soţia sa Benni/Berenice să se retragă în carantină la părinţii lui Paul.

Iniţial firul poveştii se leagă de conflictul determinat în Paul de convingerile sale şi propria radioactivitate, precum şi de relaţia sa cu soţia numită în felurile menţionate mai sus tot din nevoia de a face o distincţie între mediul personal şi cel profesional. Ne sunt prezentate superficial gândurile amândurora, temerile şi regăsirile lor, cei doi cunoscându-se mai bine abia în momentul în care sunt nevoiţi să treacă prin chinul recuperării lui Paul.

Deşi punctul de pornire este acesta, atenţia autoarei se îndreaptă spre părinţii lui Paul, Adrian şi Lyndsay, ce trec prin acelaşi proces al redescoperirii de sine ca şi acesta. Nu este numai apropierea de moarte pe care a îndurat-o fiul lor care îi face să se reanalizeze ci şi plecarea lor ulterioară în Mexic pentru a urmări visul de arheologie al lui Adrian. Spre deosebire de primul cuplu prezentat, aici autoarea zăboveşte mai mult în a contura personajele şi relaţia dintre ele. Sau, mai bine zis, absenţa unei relaţii veridice dintre cei doi. Cuplul disfuncţional care a rămas împreună circumstanţial sfârşeşte până la urmă prin a se vedea lucid şi a îndrăzni, poate mai târziu decât ar fi trebuit, să tragă nişte concluzii.

Punctul slab al cărţii este tocmai această nehotărâre care transpare paginilor. Pe de o parte găsim o voce care expune totul într-o formă caustică deşi clară în gândire, ca mai apoi totul să fe demontat în clişee. Un exemplu la care m-aş putea referi este cinismul privitor la relaţii „sănătoase” afişat din primele capitole pentru a ajunge la tonul plin de speranţa noului început din ultimele pagini. De asemenea, deşi se anunţă a fi un roman cu subiect politic, problema ecologiei în Africa de Sud nu este decât tangenţial atinsă, iar mesajul care s-ar fi vrut transmis devine în felul acesta neclar.

Cunoscând distincţia pe care am precizat-o în primul paragraf, este posibil să fi săvârşit păcatul de a mă fi aşteptat la mai mult de la acest roman. Citit însă fără asemenea (pre)judecăţi se poate dovedi o lectură plăcută, lipsită de dogmele ecologiei la fel ca de analize profunde ale caracterelor dar din care se pot privi de la distanţă tipícurile relaţiilor interumane comune.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Daniel Keyes
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter „serios”, dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o „imensă cutie cu labirinturi” în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în „Republica”. La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Alexandru Andrieş
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
120 pagini
ISBN: 978-973-1984-50-6

Înainte de a începe, deşi probabil e ştiută, ţin să aduc aminte de diferenţa dintre Petală – albumul şi Petală – cartea. Primul este un dar care mângâie auzul cu ritmurile cu care ne-a obişnuit Andrieş până acum, pe când al doilea este completarea vizuală a lui.

Din primele pagini, de lângă o poză a unui Andrieş cumva cu un aer doar pe jumătate serios (ce avertizează parcă în privinţa jocului pe care urmează să-l vedem), ni se atrage atenţia că „aceasta este o carte de artă”. În loc de acesta, de fapt mai mult de atât, până la sfârşit ai impresia că nu ai parcurs doar o carte de artă în sensul tradiţional al acesteia, ci ai trăit o poveste.

Versurile sunt îmbinate cu imaginile, dar sunt puse într-un mod cât se poate de ludic, cu desene pe margine, cu cele câteva corecturi sau adnotări, unele dintre ele notate fe foi variind de la banalele bileţele până la un bilet de avion. Imaginile, luate din arhiva personală sau din a prietenilor, vin în completarea versurilor, făcând din fiecare titlu un capitol separat.

Îmbinarea cuvintelor cu tonurile calde mi-a lăsat impresia că aş auzi sunetele în fundal, că m-aş transpune în sentimentele de acolo, lipsite de orice formă de blazare, ci pline de joacă. Ai impresia că eşti în acelaşi timp şi în spatele camerei care a făcut fotografiile, dar şi parte din ele. Pentru cel care e dispus să-şi deschidă mintea şi inima şi numai pentru puţinul timp cât durează lecturarea, aceasta e o carte pentru toate simţurile. Poţi să le alegi pe cele pe care doar le priveşti sau pe cele în care poţi să te arunci alergând pe trepte, să aştepţi într-o staţie sau doar să-ţi închipui mirosul zmeurei pe care o ţii în palmă. Este aşadar o compoziţie din tuşe simple, dar intense, din care răzbate sentimentul lucrului alcătuit cu drag, faţă de care nu poţi să rămâi indiferent.

Lecturarea mi-o închipui în două feluri. Prima este cea în care treci prin pagini fără vreun alt fundal sonor, pentru a vedea variaţiile pe care le trezeşte în tine, pentru a putea zăbovi cât vrei într-una din ipostazele prezente şi a visa în voie. A doua este cea pe care o împărtăşeşti cu autorul, completând vizualul oferit aici cu fondul „Petalei” muzicale, a versurilor ce devin piese cu un anumit sens în interpretarea artistului.

Oricum algeţi să o faceţi, experienţa va fi aceea pe care o promite titlul, descoperind ceva în acelaşi timp frumos şi de o delicateţe pe care de obicei o găsim în lucrurile simple.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Desen şi arhitectură

Autor: Amos Oz
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ioana Petridean
184 pagini
ISBN: 978-973-689-330-8

Într-un interviu, Amos Oz spune că viaţa sa profesională, precum şi un hobby, sunt alcătuite din a-l imagina pe celălalt. Dacă ar trebui să rezum la doar câteva cuvinte Rime despre viaţă şi moarte, în mod cert aş alege să menţionez tipul acesta de empatie.

Romanul debutează cu o serie de întrebări referitoare la menirea şi condiţia de a fi scriitor, dar la fel de repede ni se infirma speranţa de a găsi în continuare vreo lămurire: Există răspunsuri înşelătoare şi răspunsuri în doi peri. Răspunsuri simple şi directe nu există.

În nici 200 de pagini sunt cuprinse 8 ore din viaţa unui scriitor celebru invitat în Tel Aviv la un eveniment literar în care sunt citite fragmente din noua sa carte. În loc de a fi doar martorii acestei bucăţi din viaţa Autorului, cum îl numeşte Amos Oz, ne transformăm în astfel de martori şi faţă de persoanele întâlnite sau doar zărite de el. Dacă trăirile individuale sunt complexe, posibilele trăiri ale altora imaginate din prisma propriei conştiinţe sunt cu atât mai complicate prin simplul fapt că limitele dispar foarte uşor. În felul acesta şi apropierea devine o problemă de gândire: imaginarul permite cunoaşterea celuilalt dar nu exclude ci, dimpotrivă, include şi impune distanţarea faţă de el.

Nu există mireasă fără mire şi nici dar fără dăruire spune poetul Tzfonia Beit-Halam (de această dată imaginat de Amos Oz) într-un volum omonim celui de faţă. Între viaţa şi moartea menţionate în titlu există o legătură, aceeaşi cu cea din versul menţionat anterior, care le face să nu poată exista decât pereche. Aceeaşi legătură o vedem şi la personajele cărţii, pe care pare să le lege un fir invizibil, o simţire care aparţine atât de ele cât şi de Autor. Iar totodată la fel de mult aparţin de cel care citeşte, în măsura în care poate să se transpună odată cu el în diversele trăiri expuse. Aş îndrăzni să spun că fiecare s-a confruntat la un moment dat în viaţă cu sentimentele de dorinţă, de singurătate ori a simţit micile bucurii descrise aici.

Punctul sensibil al cărţii este acela că dă impresia unui exerciţiu literar. În comparaţie cu Poveste despre dragoste şi întuneric sau Cutia neagră, devine mai mult o schiţă. Personajele sunt puse în lumină foarte puţin, chiar dacă intens, ceea ce determină regretul că unele apariţii ce meritau mai multă atenţie nu au fost decât episodice. În afara de asta va determina sigur, măcar pentru puţin timp, nevoia de a fi mai atent, de a şti să observi şi să simţi mai mult atât în felul propriu cât şi al altuia. Pentru că în Rime despre viaţă şi moarte a trăi în lumea imaginată şi a trăi în lumea efectivă sunt amândouă necesităţi ce nu se exclud.

Iar pentru cei interesaţi, aveţi aici un scurt fragment referitor la subiect dintr-o conferinţă ţinută de Amos Oz anul acesta în Suedia.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Joey Goebel
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Irina Horea
338 pagini
ISBN: 978-973-689-132-8

Arta este revolta omului împotriva sorţii. André Malraux

Gauguin, Van Gogh, Michelangelo, Poe, Balzac, Fitzgerald. Doar câteva din numele mari ale artei. Ce au în comun în afara talentului? Suferinţa, tortura la care au fost supuşi de soarta de-a lungul vieţii.

Miza de la care porneşte romanul este aceea că dacă toţi artiştii au fost nefericiţi, de ce să nu contribuim la crearea artei, intervenind şi sporind cantitatea de suferinţă la care e supus artistul? Astfel că în America imaginată de Joey Goebel apare societatea Noua Renaştere: un serviciu de impresariat în care în primă instanţă artistul e torturat pentru ca apoi să-i fie vândute operele la Hollywood. Ideea generală a cărţii e de a prezenta ororile la care îl supune Harlan Eiffler pe Vincent Spinetti, pentru a-l face emblema societăţii în cauză, evoluţia sa pe drumul creaţiei şi rezultatele pe care le are experimentul la care e supus.

Ideile, jocul de-a Dumnezeu la care se aventurează Noua Renaştere dar şi sângele rece cu care sunt înfăptuite toate nedreptăţile la care e supus Vincent pentru a ajunge cunoscut, oferă o imagine sumbră asupra vieţii tuturor celor implicaţi. Avem în faţa ochilor atât condamnarea căreia omul i se supune din voinţă proprie, dar şi condamnarea la care este supus din voinţa altora.

Cu acelaşi sânge rece este prezentat şi declinul a ceea ce înseamnă artă în timpul contemporan, într-un regat al kitsch-ului şi al comercializării facile. Orice stimulează nevoile omului, dar cele pe care le găsim la baza piramidei lui Maslow, trebuie exploatat pentru a obţine un câştig cât mai mare. De aceea în Noua Renaştere lucrurile trebuie să stea diferit, să se ofere mai mult decât o artă produsă în serie. Însă se dovedeşte că nu este atât de simplu.

Cu incredibil de mult cinism şi într-un mod cât se poate de direct, Joey Goebel aduce în faţa cititorului un manifest-previziune pentru că, pe măsură ce te apropii de finalul cărţii, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi dacă ar avea dreptate. Dacă ar exista un astfel de Frate Cel Mare, care să determine unor „aleşi” o suferinţă mai mare decât cea firească, ce ar fi dezvoltat organic trăirea artistică. Problematica este aceea a limitelor pe care îţi e permis să ţi le asumi, indiferent de scopul pe care îl ai, căci altfel tendinţa este aceea de a forma o dictatură. Fericirea nu poate fi decât cu greu atinsă, iar atunci este cu atât mai damnabil să refuzi încercarea cuiva de a o atinge, cu scopul de a lăsa ceva important omenirii. Societatea prezentă în care uită de cursul firesc al lucrurilor. Dacă pentru Nietzsche „ceea ce nu te omoară te face mai puternic”, pentru personajele lui Joey Goebel ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori.

Previziunile sale lasă un gust amar nu numai din cauza ipotezei formulate, ci şi din cauza plauzibilului. Nu este doar fantezie în ceea ce e scris, iar puterea de a schimba ceva aparţine celor ştiu cum să se împotrivească mersului general al lucrurilor, fără a deveni ei înşişi torţionarii celor de dinainte. Torturaţi-l pe artist trage aşadar semnalul de alarmă şi lasă înclinarea balanţei în mâinile noastre.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Frederic Beigbeder
Rating:
Editura: Pandora – M
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Marie – Jeanne Vasiloiu
236 pagini
ISBN: 978-973-103-744-8

Dragostea durează trei ani. Sau cel puţin aşa susţine Beigbeder în aşa numitul (anti)tratat de iubire modernă.

Având pe alocuri aerul unui tratat, forma finală este aceea a confesiunilor unui tânăr cinic, dezorientat cu privire la ceea ce îi poate oferi viaţa. Parafrazându-l pe Stendhal, personajul Marc consideră că petrecerile i-au fost date omului ca să ascundă gândurile. Astfel că romanul debutează cu imaginea lui Marc, un bărbat de 30 de ani, monden, care îşi serbează divorţul. Deşi căsătorit din iubire, el repetă povestea părinţilor săi, despărţindu-se la doar trei ani de relaţie, formulând în felul acesta teoria sus-numită sau, în varianta extinsă: În primul an cumperi mobila. În al doilea an muţi mobila. În al treilea an împarţi mobila. Conform lui, când realizezi cursul acesta al lucrurilor, rămâne să-ţi formulezi crezul următor şi să mergi înainte: 1. Fericirea nu există; 2. Dragostea este imposibilă; 3. Nimic nu este grav.

În pofida cinismului care răzbate din primele pagini şi a reflecţiilor dure cu privire la iubirea mult lăudă, mesajul romanului nu este unul concret, bine definit. Afirmaţiile sunt făcute, constatările şi deciziile consemnate, însă argumentele nu sunt susţinute decât vag.

Într-adevăr, la o primă vedere, romanul poate părea lucid, graţie referinţelor la problemele societăţii moderne, dar acestea sunt dezvoltate prea puţin. În schimb, ni se oferă o aşa zisă radiografie a vieţii de cuplu în diferse ipostaze: de la iubirea adolescentină, Marea Iubire, căsătoria cu cel iubit, la divorţ, adulter sau relaţii ocazionale. Din nou, toate descrise doar tangenţial, doar cu elementele considerate relevante pentru a ne face o idee.

Din punctul meu de vedere, cărţii îi lipseşte capacitatea de a fi convingătoare prin tocmai inabilitatea de a dezvolta subiectul, pornind de la o premisă care garantat ar stârni intriga. Dacă titlul e capabil de a trezi curiozitatea, conţinutul va dezamăgi într-o oarecare măsură. Marc, personajul principal, deşi răzvrătit în ceea ce priveşte iubirea, nu reuşeşte să-şi menţină părerea până la sfârşit. Ceea ce poate fi interpretat atât ca o inconstanţă a autorului, cât şi ca o subliniere a incongruenţe specifice umanului dintre vorbe şi fapte. Pe de altă parte, mi s-a părut că Beigbeder realizează aici mai degrabă o prezentare a degradării sentimentelor decât o analiză a ceea ce înseamnă iubirea. Ceea ce nu înseamnă că nu reuşeşte să pună cititorului cîteva întrebări.

Dragostea e problema oamenilor care nu au nici o problemă. Din perspectiva aceasta, se reuşeşte conturarea profilului eternului îndrăgostit, până la un anumit punct, al „vânătorului” dotat cu simţire.

Puţinele scene relevante sunt descrise cu acurateţe din punctul de vedere al intelectualului ce îşi revelează doar parţial gradul de erudiţie prin referinţe din literatură ori filosofie. În felul acesta, e posibil să găsim pasaje, precum cel cu care urmează să închei, care să rezume esenţa care a determinat scrierea volumului: A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie „Cuget, deci exist”. Ar spune: „Sunt singur, deci cuget”. Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Iartă-mă, ajută-mă
• Shitter’s Club
• 199.000 lei
• Egoistul romantic