Autor: Oliver Goldsmith
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Paul B. Marian
247 pagini
ISBN: 973-569-812-9


Cei care au citit Dickens, Brontë sau Austen sunt familiarizaţi cu numele romanului de faţă prin referinţele pe care le fac autorii. Dacă în ziua de azi Ulise sau Don Quijote sunt romane pretins citite de toată lumea, pentru Victorienii din secolul 19 Vicarul din Wakefield era textul care era mai mult citat decât citit.

Acţiunea se focalizează pe familia preotului Primrose, din cătunul Auburg – reprezentant aparent al unei lumi idilice, în care nimic rău nu se poate întâmpla. Urmează apoi a fi prezentate toate acele mici detalii, mici evenimente care alterează seninătatea atmosferei.

Totul este prezentat într-un ritm lent, linear, ca şi cum ai asista la mai multe predici ale personajului. Fiecare eveniment minor este analizat din prisma celor mai mari principii morale, fiind făcut să vădească anumite calităţi pe care ar trebui să le posede fiecare individ.

Intenţia autorului este clar aceea de a ne pune faţă în faţă cu inocenţa unui personaj căruia i se joacă feste şi de a cărui bunătate se profită. Desigur, lipsită de aventurile şi de multe altele obiceiuri cavalereşti, aş putea spune că atitudinea vicarului este una donquijotească. Probabil tocmai funcţia în care este învestit şi omiterea comportamentelor de care vorbeam mai devreme reduc din absurdul şi ridicolul care ar fi putut să se abată asupra personajului.

În afara lui Primrose, restul personajelor sunt construite dupa tipícul epocii care este descrisă, fără a ieşi în evidenţă cu nimic altceva. De menţionat sunt doar concluziile pe care le trag, în mod firesc, de pe urma acţiunilor proprii sau a intrigilor la care sunt martori, concluzii care de celele mai multe ori vădesc o fineţe a gândirii. Astfel, pentru cei curioşi, aceasta este o bună ocazie de a fi observatori ai spiritului uman.

Defectul pe care îl găsesc cărţii este acela că are un efect de piesă de teatru prea bine regizată. Coincidenţele sunt mai mult decât evidente şi ar fi nevoie de o doză mare de încredere pentru a le putea considera credibile pe unele dintre ele. Linia dintre bine-intenţionat şi absurd este una foarte subţire, la fel ca şi cea dintre un deznodământ fericit şi unul previzibil. Astfel satira (ne)intenţionată a autorului devine una care te face doar să te întrebi de ce în viaţa reală nu se poate întâlni un astfel de om.

În ansamblu, totuşi, atmosfera cărţii este una calmă, plăcută, ce reprezintă o ieşire numai bună din agitaţia cotidianului pentru firile visătoare ce încă mai cred în valorile înalte.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Juan Carlos Onetti
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Ileana Scipione
142 pagini
ISBN: 973-569-812-9

Întotdeauna am considerat că întâlnirea cu literatura latino-americană este una care te provoacă. Nu atât prin ideile pe care le lansează cât prin felul în care aceste idei sunt expuse într-un limbaj care te transpune într-un mediu al emoţiilor care curg, într-un firesc numai de ele ştiut.

Întâlnirea cu Onetti a fost una de acest tip. La început, povestea este una simplă: într-un sat de munte în care sunt trataţi bolnavii de ftizie îşi face apariţia un bărbat de patruzeci de ani, retras. Singurele lucruri care îl disting şi în acelaşi timp îi sporesc misterul sunt cele două rânduri de scrisori, de la expeditoare diferite, pe care le primeşte săptămânal.

Încetul cu încetul, prin prisma povestitorului care ştie la fel de multe precum noi, suntem introduşi în miezul bârfelor care încep să se ţeasă în jurul acestui om. În fapt, nu se întâmplă nimic şocant de-a lungul romanului, însă involuntar ajungi să fii cuprins de aceeaşi curiozitate bolnavă pe care o manifestă locuitorii şi pacienţii din satul respectiv. Faptul că personajul subliniază şi urmăreşte anumite gesturi te determină să stai în umbră, ăn spatele său, pentru a urmări ce se va întâmpla în momentul următor.

Aş putea spune că totul se rezumă la o vânătoare a detaliilor. Misteriosul domn nu lasă nimic de la el ceea ce, printr-o lege nescrisă a firescului, sporeşte roadele fanteziei în fiecare martor al existenţei sale. Dacă povestitorul are variantele sale, în calitatea de complice al acestui martor, se foloseşte un filtru cu atât mai riscant al judecăţilor.

Forţa lui Onetti rezidă în capacitatea de a menţine ambiguitatea. Pentru că, deşi la finalul cărţii te simţi în parte păcălit, în parte vinovat, nu ai cum să-ţi dai seama care din ipoteze este cea reală. Iar însuşi faptul că nici martorul nu este sigur, nu poate să ajute. Poate cel puţin să ofere o consolare.

De asemenea, aş putea spune că Despărţiri (dacă se trece peste ambiguitatea determinata prin titlul original Los adioses – „adios” însemnând atât „adio” cât şi „cu Dumnezeu” în limba spaniolă) vorbeşte despre oameni. Despre omul ce nu poate fi cuprins de ceilalţi, despre cei care nu pot cuprinde dar şi despre fiecare persoană care e un aşa zis martor prin intermediul scriiturii. Personajele, chiar fără nume, nu îşi pierd din identitate. Sunt schiţe care îşi primesc viaţa nu numai din partea autorului ceea ce, din punctul meu de vedere, este un alt plus al cărţii.

În chip de încheiere, nu mai prelungesc acest comentariu mai mult decât este nevoie, ci subliniez doar felul în care poţi fi atât de uşor fermecat de stilul aproape liric al povestirii, dar şi de puterea cu care te implici într-o nedumerire densă, concentrată în atât de puţine pagini.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Viaţa scurtă

Autor:Domnica Drumea
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul apariţiei: 2009
71 pagini
ISBN: 978-973-23-2851-4

În contextul actualităţii cel puţin, poezia este privită de mulţi ochi ca fiind o „specie” dacă nu excesiv de criptică atunci, la polul opus, lipsită de noimă. Pentru sceptici, atrag atenţia că nu toţi poezii contemporani aparţin categoriei celor care trebuie citiţi având DEX-ul alături şi nici celor care înşiră cuvinte goale pe care canoanele nu le mai obligă „să sune din coadă”.

Din punctul acesta de vedere, poezia Domnicăi Drumea este construită într-un registru simplu, al vorbelor necomplicate. Nici temele alese nu sunt unele ieşite din comun, cu o imagistică surprinzătoare sau menită să şocheze. Din contră, lumea în care pătrunzi în Not for sale este cea în care deja trăieşti într-o formă sau alta. Aproape nimic nu este necunoscut cititorului.

Ce face volumul diferit de altele? Vocea profund sensibilă, care e capabilă să nu caute mai departe de evenimentele obişnuite. Surpriza pe care o ai citind vine tocmai din găsirea emoţiilor profunde tocmai în cadrele pe care în mod normal le-am percepe superficial. Pentru Domnica Drumea asocierile vin într-o manieră firească, simplă, suficientă prin sine. E uşor de remarcat că nota în care sunt scrise este una feminină, a unei percepţii intens emoţionale.

Deşi se remarcă în anumite puncte tendinţa de a se revolta sau de a se zbate în faţa unora dintre aceste emoţii, amprenta generală este cea a unei resemnări calde. Poezia este, în ciuda obişnuitului descris, una personală. Ce o face plăcută lectorului este faptul că te poţi cu uşurinţă identifica şi transpune în stările respective. Aş putea spune că, pe lângă oscilarea între extreme, se face aici un tur al nostalgiilor percepute ca atare, al stărilor acceptate în ciuda imperfecţiunilor lor dar cărora li se subliniază frumosul.

Un alt punct pozitiv pe care îl remarc este lejeritatea cu care autoarea se joacă cu cuvintele, lucru ce reflectă exact acceptarea de care vorbeam mai devreme şi dă spiritul ludic pe care îl au până şi cele mai melancolice concluzii. Un exemplu îl avem chiar în poezia care deschide volumul, dincolo de întrebările referitoare la cui i s-ar putea spune not for sale şi cui i-ar putea fi date explicaţii: „de ce de ce de ce maria-mirabela rămâi pe gânduri sub cerul ca umbrela. Doar ştii că nu ai ce să vinzi deşi totul e de vânzare”. Singura fisură ce poate fi remarcată este tocmai predispoziţia de a se putea pierde în aceast joc serios.

În ansamblul său, volumul nu este unul care îşi doreşte să epateze ci îndeplineşte tocmai funcţia care se presupune că ar trebui să o posede un asemenea text: te face să simţi – să empatizezi sau poate chiar să te identifici până la un anumit punct cu persoana care a scris versurile. Nu te împovărează de imagini sau metafore sofisticate, ci te umple de trăiri.

Aş fi putut face comparaţia între volumul acesta şi cel de debut, „Crize”, însă voi lăsa la latitudinea celui ce citeşte să descopere alternanţele dintre cele două. Aş fi putut să menţionez premiul luat de autoare însă valoarea unui scriitor nu stă în asta, drept care vă las să o descoperiţi lăsându-vă pentru câteva ore prinşi în atmosfera cald-melancolică creată de Domnica Drumea în prezentele texte. Poate nu oferă răspunsuri sau concluzii neaşteptate, dar cu siguranţă merită citită.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Ştefana Velisar Teodoreanu
Rating:
Editura pentru literatură
Anul apariţiei: 1969
279 pagini

Nu aş greşi, cred, să spun că puţini sunt cei care să nu fi citit măcar un volum din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Îndrăznesc să cred că greşeala mea nu ar fi mare dacă aş adăuga că la fel de puţini sunt şi cei care mai citesc azi măcar un volum al soţiei sale Lily, cunoscută în lumea literară ca Ştefana Velisar. E drept, deşi soţie a autorului sus-numit, aceasta nu i se aseamănă din punctul de federe al stilului preferând un filon al reflexivului. Acesta este cazul, cel puţin, al romanului de faţă.

Pe scurt, povestea este cât se poate de simplă: cuplul care alcătuieşte familia Scutaru se desparte. Autoarea nu urmăreşte însă faptele (dacă s-ar fi limitat la asta cu siguranţă subiectul ar fi fost epuizat în câteva zeci de pagini), ci se axează pe căutarea şi trăirile protagoniştilor într-o manieră ce nu este nicidecum pretenţioasă dar nici departe de a avea un sens profund. Dar, după cum avertizează şi titlul, nu trebuie ca cititorul să se aştepte la o revoltă sau revelaţie radicală din partea vreunuia din personaje. Nu, trăirile şi senzaţiile sunt cele cu care ne întâlnim toţi, mai mult sau mai puţin, în viaţa de zi cu zi. Întrebările îşi primesc răspunsurile în acelaşi ritm lent care pe noi ne face nu mai avem răbdare şi să le căutăm în romane. Sau oriunde altundeva.

Spre deosebire de lumea prezentului, lumea din paginile Ştefanei Velisar este una care cunoaşte valorile aşteptării: personajele ei (cele feminine îndeosebi) posedă o capacitate de acceptare vecină credinţei. Interesant de observat este modul în care fiecare din ele îşi câştigă această capacitate de-a lungul timpului, supuse încercărilor, ispăşind în linişte micile sau marile erori făcute de-a lungul timpului. Singura grijă este a felului în care fiecare lucru neînsemnat care trebuie plătit mai apoi îi afectează pe ceilalţi, problemă recurentă în volum.

Elisabeta, alintată Baba, este pe bună dreptate personajul principal, portretul naturii ei complexe fiind reprezentat cu fineţe. Nu este femeia cochet-capricioasă, nici femeia supus-casnică sau bovariană. Este, simplu, doar femeia. Drumul pe care îl faci alături de ea prin întrebările diferitelor neurastenii este un drum făcut exclusiv pentru a o cunoaşte, şi a se cunoaşte implicit prin ea. Avem totuşi în faţă viaţa cea de toate zilele, nu un pretext pentru o expunere provincială sau o încercare a temelor tolstoiene.

Un alt lucru care mi-a plăcut în mod deosebit a fost scriitura, pe care nu pot sa o caracterizez altfel decât feminină. Lipsit de artificialităţi decorative sau de sentimentalisme inutile, scrisul Ştefanei Velisar are peniţa puţin înmuiată doar în vasul melancoliei, de care nu face păcatul să abuzeze. Rămâne, astfel, în sfera suferinţelor demne, a durerilor frumoase pe care e o încântare să le urmăreşti.

Viaţa cea de toate zilele şi-ar primi simplu recenzia prin ceea ce asociază fiecare din noi acestor cuvinte. În loc de asta, voi mai spune în încheiere că este o lectură caldă, nu fericită, dar nici lipsită de speranţă.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Amélie Nothomb
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Ada Tănasă
192 pagini
ISBN:973-46-0462-7
(ediţia în limba engleză)

Aparent, premisa de la care ar trebui să încep să vorbesc despre romanul lui Amélie Nothomb ar fi următoarea: undeva de-a lungul anilor conceptul de lume ca scenă pe care îl tot găsim în opere ca ale lui Shakespeare s-a transformat în noţiunea de lume ca reality-show. Oamenii nu mai sunt pur şi simplu actori într-o piesă a unei instanţe supreme ci joacă un rol unii în faţa celorlalţi, într-un spectacol pus la cale absolut la întâmplare. Pentru a sublinia ideea, din nou voi aminti de 1984 şi de Fetiţa şi ţigara.

Dacă în romanul lui Duteurtre programul televizat ce prezenta viaţa deţinuţilor era conturat abia la final, aici totul porneşte de la răpirea de pe stradă a unor persoane, cu scopul de a fi duse într-un loc asemănător lagărelor de concentrare naziste. Singura diferenţă faţă de acestea e că, datorită camerelor de filmat prezente aici, se obţine o audienţă record pentru emisiunea „Concentrarea”.

În ciuda numărului mic de pagini, planurile pe care le conturează autoarea sunt numeroase, unele din ele fiind chiar recurente în scrierile sale de până acum: obsesia faţă de un personaj feminin idealizat din varii motive sau absenţa lui Dumnezeu şi nevoia de a-i compensa lipsa cumva. Am folosit termenul „conturează” deoarece, justificat sau nu, impresia generală pe care o lasă este aceea de lucru neterminat, ca şi cum autorul ar face un maraton al ideilor bune, dar din care la sfârşit cititorul nu rămâne decât cu graba. Ca un exemplu, pasajele referitoare la asumarea rolului de Dumnezeu sunt cât se poate de lucid şi tăios realizate ca mai apoi totul să fie abandonat într-o trecere puţin plauzibilă către altă idee.

Acelaşi lucru se petrece şi în cazul personajelor principale: Pannonique ar fi putut cu uşurinţă să fie un caracter intrigant şi complex, Zdena ar fi putut fi mai mult decât un personaj indecis iar relaţia dintre cele două ar fi putut fi pilonul de rezistenţă al cărţii. În schimb, avem parte de o oscilare că între a le schiţa lor trăirile şi existenţele strict limitate la perioada concentrării, şi a sublinia răul pe care îl provoacă uşurinţa cu care pot fi manipulate masele. Dincolo de acesta din urmă răzbate nevoia personajelor ori a autoarei înseşi de a (se) salva prin imaginaţie: „Orice fiinţă supusă unui infern durabil sau trecător poate recurge, pentru a-l înfrunta, la tehnica mentală cea mai generoasă din câte au existat vreodată: poate să-şi spună o poveste. Muncitorul exploatat se închipuie prizonier de război, prizonierul de război se imaginează cavaler al Graalului etc. Orice situaţie mizeră poartă în ea emblema şi eroismul său. Nefericitul care poate trage în piept suflul măreţiei sale înalţă capul şi încetează să-şi mai plângă de milă.”

În ciuda punctelor slabe, odată ce te obişnuieşti cu stilul lapidar în sunt descrise evenimentele poţi să le apreciezi pe cele din urmă, sarcasmul şi cinismul care le încadrează. Cu atât mai mult, stilul lasă loc întrebărilor pe care ţi le poţi pune singur în privinţa contururilor desenate de autoare. Poate că lumea pe care o vede nu este întregime plauzibilă, poate că nu avem toţi de ales între a fi Dumnezeul propriei lumi sau a fi cel care-l ajuta pe Hristos să ducă crucea. Poate că nu vom vedea vreodată asemenea „proiecte sociale”, dar pe atât de posibil este să nu avem parte de o rezolvare aproape fericită precum cea din carte. Dacă pentru Amélie Nothomb umanitatea poate fi într-o oarecare măsură salvată de ea însăşi, pentru cititor asta rămâne de văzut.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Uimire si cutremur
• Uimire si cutremur

Autor: Benoit Duteurtre
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Irinel Antoniu
127 pagini
ISBN: 978-1-60257-076-4

Înainte de a citi Fetiţa şi ţigara ar trebui ca fiecare să facă un exerciţiu de imaginaţie punându-şi întrebarea: cum ar arăta lumea dacă toate tendinţele political correct din ziua de azi s-ar transforma peste noapte în obligaţii şi legi?

Punctul de pornire al romanului este cel de dinaintea execuţiei lui Désiré Johnson. Acestuia i se acordă dreptul la o ultimă dorinţă. Nimic mai simplu, dar tocmai asta provoacă un întreg conflict de interese. Într-o societate unde fumatul este strict interzis, acuzatul îşi doreşte clasica ultimă ţigară. Prinşi între necesitatea de a-i îndeplini dorinţa şi ilegalitatea acesteia, reprezentanţii legalităţii decid amânarea execuţiei. Ulterior, datorita mesajului lui Désiré ce susţine libertatea şi viaţa, populaţia este înduioşată iar sentinţa anulată complet.

În plan paralel avem povestea unui funcţionar surprins de o fetiţă în timp ce fuma pe ascuns. Violenţa verbală cu care el o tratează devine în versiunea fetiţei mai mult de atât, funcţionarul ajungând să fie condamnat pentru comiterea unei crime împotriva copiilor.

Ambele poveşti se înrudesc prin portretizarea absurdului societăţii. Blândeţea cu care se presupune că trebuie trataţi cei tineri se transformă într-o îngăduinţă extremă: aceştia pot să facă orice îţi doresc fără ca nimeni să nu îi certe, au spaţii amenajate special pentru ei în orice instituţie şi, nu numai atât, au capacitate de decizie în tribunal.

Îngăduinţa extremă a societăţii nu se limitează doar la eliminarea viciului fumatului sau la cultul idiotiza(n)t al copilului. Distopia continuă prin prezentarea unui reality-show aparţinând unei societăţi teroriste ce permite publicului să decidă care din participanţi să fie executaţi şi care salvat.

Satira pe care o prezintă Duteurtre lasă un gust amar deoarece nu există nici un motiv pentru care lumea să nu poată să-şi altereze modul de funcţionare nu prin înrăire ci printr-un exces de corectitudine.

Poate o oarecare lipsă de credibilitate o găsim în greutatea de a crede că într-un proces nimeni nu ar pune la îndoială mărturia unui copil având doar argumentul conform căruia „copiii nu mint niciodată”. Pe de altă parte, pe măsură ce citeşti poţi foarte uşor găsi asemănări între Fetiţa şi ţigara şi Procesul lui Kafka sau 1984 al lui Orwell. Diferenţa o constă faptul că societatea descrisă aici nu numai că şi-a pierdut capacitatea de a distinge între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ci a pierdut luciditatea necesară de a-şi putea conştientiza incapacitatea. Pentru că nici măcar într-o societate fără păcat, ţigări sau adulţi nu poţi avea certitudinea corectitudinii.

Chiar dacă nu trăim într-o astfel de lume, cartea de faţă poate fi privită ca o fabulă destinată celor care nu cred că până şi un principiu bun dus la extrem poate deveni ceva rău. Iar pentru cei care nu cred că o astfel de lume este posibilă spun atât: citiţi cu atenţie!

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Nadine Gordimer
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Raluca şi Christian Tănăsescu
216 pagini
ISBN: 978-973-724-135-1

Cu siguranţă cititorul care află că în 1991 Nadine Gordimer a fost distinsă cu premiul Nobel pentru literatură va fi intrigat de titlurile care îi poartă semnătura. Al doilea roman al autoarei pe care îl publică cei de la All trezeşte curiozitatea prin subiectul pe care îl abordează: ironia sorţii face ca un ecologist pornit împotriva construirii unui reactor nuclear să afle că tratamentul care îi este necesar îl face radioactiv.

Astfel, după ce a suferit o operaţie de tiroidectomie, Paul Bannerman este nevoit să facă un tratament suplimentar cu iod radioactiv. Acest lucru îl obligă pe el şi pe soţia sa Benni/Berenice să se retragă în carantină la părinţii lui Paul.

Iniţial firul poveştii se leagă de conflictul determinat în Paul de convingerile sale şi propria radioactivitate, precum şi de relaţia sa cu soţia numită în felurile menţionate mai sus tot din nevoia de a face o distincţie între mediul personal şi cel profesional. Ne sunt prezentate superficial gândurile amândurora, temerile şi regăsirile lor, cei doi cunoscându-se mai bine abia în momentul în care sunt nevoiţi să treacă prin chinul recuperării lui Paul.

Deşi punctul de pornire este acesta, atenţia autoarei se îndreaptă spre părinţii lui Paul, Adrian şi Lyndsay, ce trec prin acelaşi proces al redescoperirii de sine ca şi acesta. Nu este numai apropierea de moarte pe care a îndurat-o fiul lor care îi face să se reanalizeze ci şi plecarea lor ulterioară în Mexic pentru a urmări visul de arheologie al lui Adrian. Spre deosebire de primul cuplu prezentat, aici autoarea zăboveşte mai mult în a contura personajele şi relaţia dintre ele. Sau, mai bine zis, absenţa unei relaţii veridice dintre cei doi. Cuplul disfuncţional care a rămas împreună circumstanţial sfârşeşte până la urmă prin a se vedea lucid şi a îndrăzni, poate mai târziu decât ar fi trebuit, să tragă nişte concluzii.

Punctul slab al cărţii este tocmai această nehotărâre care transpare paginilor. Pe de o parte găsim o voce care expune totul într-o formă caustică deşi clară în gândire, ca mai apoi totul să fe demontat în clişee. Un exemplu la care m-aş putea referi este cinismul privitor la relaţii „sănătoase” afişat din primele capitole pentru a ajunge la tonul plin de speranţa noului început din ultimele pagini. De asemenea, deşi se anunţă a fi un roman cu subiect politic, problema ecologiei în Africa de Sud nu este decât tangenţial atinsă, iar mesajul care s-ar fi vrut transmis devine în felul acesta neclar.

Cunoscând distincţia pe care am precizat-o în primul paragraf, este posibil să fi săvârşit păcatul de a mă fi aşteptat la mai mult de la acest roman. Citit însă fără asemenea (pre)judecăţi se poate dovedi o lectură plăcută, lipsită de dogmele ecologiei la fel ca de analize profunde ale caracterelor dar din care se pot privi de la distanţă tipícurile relaţiilor interumane comune.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Daniel Keyes
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Dan Rădulescu
280 pagini
ISBN: 973-50-0451-8

(ediţia în limba engleză)

În 1959 nuvela lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon era distinsă cu Premiul Hugo. Şapte ani mai târziu, autorul transformă nuvela într-un roman cu acelaşi nume, ce se bucură de la fel de mult succes ca şi prima sa varianta.

Deşi cu anume diferenţe, cele două texte spun aceeaşi poveste: Charlie Gordon, este supus unui experiment de creştere a inteligenţei în mod artificial, ajungând de la a fi debil mintal la a fi geniu. Acest lucru nu mai fusese încercat până atunci decât pe şoareci, motiv pentru care se naşte o legătură aparte între el şi corespondentul său, şoarecele Algernon. Charlie însuşi ne descrie traseul pe care îl urmează sub forma unor rapoarte întocmite în scopul cercetării. De altfel, pe lângă scopul evident de a ne face cunoscut progresul său într-un mod cât mai direct, forma aceasta a raportului ne permite să sesizăm inclusiv vizual progresul pe care îl face: de-a lungul timpului, greşelile de ortografie dispar, la fel ca şi exprimările simple şi naive.

Ideea experimentului în sine nu e perceptibilă decât ca un fundal pentru problema umană care se pune. Pornind de la contrastul dintre lumină şi întuneric, se conturează profilul a două persoane, aparent opuse, aflate în corpul uneia singure. Astfel, îi surprindem pe rând pe Charlie-geniul şi Charlie-moronul, pândindu-l pe primul la tot pasul. Ceea ce aparent ar fi trebuit să determine o apropiere a lui Charlie faţă de oamenii din jurul său nu face decât să-l îndepărteze şi mai mult de ceilalţi. Dacă Charlie-moronul era o companie agreată de ceilalţi, fericit în lumea lui lipsită de întrebări complexe sau chiar amintiri, experimentul îl transformă într-un om cu probleme dar, mai presus de asta, singur. Nu numai că vechii săi prieteni îl resping din cauza noului caracter „serios”, dar el însuşi ajunge să-şi depăşească profesorii (ei înşişi simpli oameni), transformându-se într-un observator al lui Algernon, singurul care poate să-i arate ceea ce-l aşteaptă.

Emoţionantă este lupta sa cu lumea şi implicit cu sine, descoperirea de această dată conştientă a prieteniei, iubirii, a valorilor umane trăind într-o „imensă cutie cu labirinturi” în care ritmul accelerat al progresului prevesteşte o cădere pe măsură.

Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii e de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină spune Platon în „Republica”. La o primă vedere am fi înclinaţi să-l considerăm fericit pe cel care iese la lumină. Daniel Keyes ne face totuşi să ne întrebăm dacă acesta e cazul, deoarece pentru Charlie întoarcerea la întuneric este iminentă. Cu toate problemele sale, neînţelegând şi neînţeles în acelaşi timp, Charlie-moronul era cel fericit. Deşi cu un IQ de 68, poseda un altruism inconştient, sincer, pe care inteligenţa dobândită o perverteşte involuntar. Întors în întuneric, nu poate uita complet ceea ce a fost, astfel că nu putem şti în ce măsură mai poate fi el întors şi la fericirea de la care a pornit.

Fiecare se poate regăsi în lupta dintre laturile (rudimentar divizate) raţională şi emoţională, la sfârşitul cărţii având impresia că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură un Charlie. Ceea ce pare că vrea să ne înveţe Flori pentru Algernon este că, indiferent de câte cunoştinţe am poseda, nu suntem cu nimic mai câştigaţi dacă nu ne avem unii pe alţii.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor