Autor: Robert Harris
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2010
Traducător Mircea Ştefancu
360 pagini
ISBN: 978-973-724-215-0 (ediţia în limba engleză)
“ – Ce fel de cărţi scrieţi?
- Autobiografii.”
“Aici trebuie să pui ceva inimă şi asta este cu ce mă ocup eu, cu ce-mi câştig existenţa”.
Acum vreun an şi jumătate, când citeam Pompei, Robert Harris îmi părea un autor rătăcit undeva, în ceaţa plutonului de autori submediocri-mediocri-aproape-bunicei de romane cu temă istorică. Cartea lui era una din care, oricâtă bunăvoinţă ai fi avut, nu puteai reţine decât pofta lui de a scrie. Precum un puşti de pe maidan care stă numai “la pomană” – adică vrea numai să dea goluri în poarta adversă, dar niciodată nu revine în apărare, Harris părea lipsit de orice clarviziune şi metodă. Acţiune, personaje, idei, sensuri – toate se pierdeau într-o pâclă de nedesluşit. Din cauza asta, „scenariul” părea al unui thriller fleşcăit, în materie de idei nu puteai extrage decât ca dintr-o măsea stricată, iar oamenii care populau paginile îmi păreau pentru a fi nişte “manechine care ţin loc de personaje”. Înclin să cred că Harris încă nu este în stare să creeze personaje consistente şi umane. Dar ştie foarte bine contureze lipsa de consistenţă, lipsa de umanitate a protagoniştilor lui. În fond, literatura e ciudată, acceptă şi pe Raskolnikov, şi pe Josef K., şi pe Unchiul Vania, dar şi pe Mersault. Iar Marioneta este o dovadă că nu ai musai nevoie de personaje consistente pentru a scrie un bun roman de suspans. Mai ales când viaţa lor este una foarte apropiată de aceea a unor păpuşi legate cu aţă de degetele dibace ale unui maestru. (more…)
Autor: Tor Nørretranders
Subtitlu: Despre limitele conştiinţei
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laurenţiu Staicu
441 pagini
ISBN: 978-973-1931-09-8
Cartea lui Tor Nørretranders seamănă cu dulciurile din copilăria pofticioşilor. Dulciurile acelea care se mănâncă cu poftă, fără să te poţi opri. Însă, la final, când ai golit raftul, îţi dai seama că ai dobândit, pe lângă o durere de burtă, prilejul unui simpatic diabet zaharat, însoţit eventual de nişte dinţişori stricaţi.
Iluzia utilizatorului este o lucrare densă, efervescentă, a unui autor înzestrat cu un oarecare farmec, pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală, care are ca ţintă principală înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu conştienţa* noastră în situaţii precum ascultatul muzicii, iluziile optice, învăţatul cântatului la pian, mersul pe bicicletă – sau, mai pe scurt, de-a lungul întregii vieţi. Concluziile lui sunt surprinzătoare. La fel şi ale mele. (more…)
Autor: Ray Kurzweil
Subtitlu: When Computers Exceed Human Intelligence
Rating: -
Editura: Penguin Books
Anul apariţiei: 2000
400 pagini
ISBN: 9780140282023
Ray Kurzweil este un om bun. A inventat, printre altele, maşini de citit pentru orbi, sintetizatoare de muzică, un sistem de recunoaştere a vocii umane şi foarte utilizatul OCR (Optical Character Recogition), prin care un text scris, odată scanat, se transformă în fişier editabil, spre bucuria tocilarilor care nu-şi permit cărţi scumpe.
Ray Kurzweil a scris, printre altele, o carte care se numeşte, pentru neengleziţi – “Era maşinăriilor spirituale. Ce se întâmplă când computerele depăşesc inteligenţa umană”. În esenţă, ideea lui e aceasta: computerele se dezvoltă din ce în ce mai mult, oamenii vor rămâne în urmă, ca urmare, oamenii trebuie să devină cyborgi – monştri de inteligenţă, hălăduind cu viteza luminii prin realitatea virtuală.
Acum, dacă autorul n-ar fi cine e – foarte cunoscut în Occident (un milion de cititori pe site-ul său, numele lui e scris de vreo 1.730.000 de ori pe Internet) – şi dacă n-ar fi făcut ce a făcut – adică invenţii, “tractoraşe, motoraşe” – cu alte cuvinte, dacă ar fi fost un simplu băgător de seamă care visează roboţei şi navete spaţiale, i-aş fi lăsat cu mare drag cartea colegului Cristi Mitran, mai pasionat de SF-uri şi aş fi trecut la cărţi mai vesele. Însă Kurzweil e Kurzweil. Nu e un scriitor oarecare, ci un inventator influent – deci, probabil că ştie ce şi de ce vorbeşte. Carevasăzică, fiind un element cheie în sistemul tehnologic, cărţile lui trebuie luate atent la puricat, pentru a distinge clar între realitate şi delir, între fabulaţie şi previziune, între vorbele mari despre viitorul mai bun al omenirii şi propaganda pro domo. Va să zică, să gândim la rece.
Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
348 pagini
ISBN: 978-973-1931-16-6
(ediţia în limba engleză)
Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă – şi, simultan, să îngraşe – iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.
O istorie veche de mii de ani
Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci – ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. (more…)
Autor: Malachy Doyle
Ilustraţii de Nicoletta Ceccolli
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Florina Pîrjol
166 pagini
cartonată
ISBN 978-973-1984-44-5
Când am citit pe site-ul editurii Vellant că “Basmele de pretutindeni” se adresează unor “copii cu gusturi cosmopolite”, m-au trecut fiori pe şira spinării. Nu înţeleg cum arată un “copil cu gusturi cosmopolite” – e o specie pe care nu o cunosc – din câte ştiu eu, puiul de camerunez se joacă cu puiul de finlandez nu în numele frăţiei între popoare, nici a multiculturalismului, ci pentru că sunt amândoi pui de om. În plus, am oroare de poveştile „adaptate” gustului vremurilor – în acest caz, fireşte, vremuri “cosmopolite”, consumiste, marketizate. Mi se face greaţă când mi se dă de înţeles că Feţii-Frumoşi, pentru a fi plăcuţi de copii, ar trebui să aibă nu un cal, ci vreo 250, împachetaţi macho într-o capotă de BMW. Sau că Ilenele Cosânzene sunt demodate dacă nu se îmbracă de la Prada şi dacă nu se dau pe faţă cu l’Oréal-pentru-că-merit. Orice, dar nu vreau să văd în câţiva ani kinderi care habar n-au de salăţile din grădina ursului, dar sunt siguri că fiica cea mică a împăratului a fost cucerită de un inel cu Swarovsky.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
(ediţia în limba engleză)
