Autor: Robert Harris
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2010
Traducător Mircea Ştefancu
360 pagini
ISBN: 978-973-724-215-0
(ediţia în limba engleză)

“Aici trebuie să pui ceva inimă şi asta este cu ce mă ocup eu, cu ce-mi câştig existenţa”.

Acum vreun an şi jumătate, când citeam Pompei, Robert Harris îmi părea un autor rătăcit undeva, în ceaţa plutonului de autori submediocri-mediocri-aproape-bunicei de romane cu temă istorică. Cartea lui era una din care, oricâtă bunăvoinţă ai fi avut, nu puteai reţine decât pofta lui de a scrie. Precum un puşti de pe maidan care stă numai “la pomană” – adică vrea numai să dea goluri în poarta adversă, dar niciodată nu revine în apărare, Harris părea lipsit de orice clarviziune şi metodă. Acţiune, personaje, idei, sensuri – toate se pierdeau într-o pâclă de nedesluşit. Din cauza asta, „scenariul” părea al unui thriller fleşcăit, în materie de idei nu puteai extrage decât ca dintr-o măsea stricată, iar oamenii care populau paginile îmi păreau pentru a fi nişte “manechine care ţin loc de personaje”. Înclin să cred că Harris încă nu este în stare să creeze personaje consistente şi umane. Dar ştie foarte bine contureze lipsa de consistenţă, lipsa de umanitate a protagoniştilor lui. În fond, literatura e ciudată, acceptă şi pe Raskolnikov, şi pe Josef K., şi pe Unchiul Vania, dar şi pe Mersault. Iar Marioneta este o dovadă că nu ai musai nevoie de personaje consistente pentru a scrie un bun roman de suspans. Mai ales când viaţa lor este una foarte apropiată de aceea a unor păpuşi legate cu aţă de degetele dibace ale unui maestru.

O dată cu Marioneta, se pare că Harris şi-a găsit tonalitatea potrivită. A renunţat la exaltările derutante din cărţile precedente, ca să lase loc unui narator sigur pe el, lucid şi ironic. De altfel, nici nu poţi scrie în alt fel romane de suspans – trebuie să ştii cum să foloseşti cuvintele nu ca să descrii, ci ca să ascunzi, să spui exact atât ce şi cât trebuie ca cititorul să înceapă să se perpelească, să capete poftă să adulmece şi pe urmă să te urmeze ca pe aburul din celebra reclamă la cafea… Încerci senzaţiile unei degustări, începând cu atmosfera apăsătoare de la începutul cărţii, a unei Londre populate de escroci, duri ca orice escroci, dar cu niţeluş umor, rafinaţi şi parfumaţi, care vorbesc molcom şi grav, a căror cădere în depresie este evitată numai prin consumul regulat de whisky şi prin emoţiile apariţiilor editoriale de succes. Un deliciu la limita clişeului, perpetuat şi în peisajul în care se desfăşoară grosul poveştii, Martha’s Vineyard, de pe coasta de est a Americii. Nicăieri, pe nici un mal al Oceanului Atlantic, nu există vreo brumă de înfruntare dintre bine şi rău, ci doar între oameni mânjiţi rău şi oameni în curs de mânjire.

Pe lângă simţul vânătoresc al cuvântului, Harris mai are şi un subiect bun de tot. Pe cât de bun literar, pe atât de real: câteva sute sau mii de oameni care sunt sus, în VIPosferă, care ne zâmbesc larg din mii de site-uri, panouri, reclame tv şi campanii electorale, ajung atât de sus încât simt nevoia să reia legătura cu pământul. Scriindu-şi memoriile. Şi cum n-au talent, ci numai bani şi faimă, îşi angajează un scriitor. Un specialist, la fel ca un instalator, sudor sau lustragiu. Scriitorul-specialist vine, îşi suflecă mânecile (ca orice instalator, sudor sau lustragiu), renunţă la sine (ceea ce nu face nici un instalator, sudor sau lustragiu) şi începe să-i cosmetizeze viaţa vedetei, să o îmbălsămeze ante mortem, dându-i un trecut fals şi iluzia că viaţa ei chiar a avut un oarecare sens. Ia puţinul firesc pe care îl poate avea viaţa unui om (de stat, în cazul Marionetei), îl branduieşte, îl marketizează, îl ambalează septic şi încasează nota de plată.

“Oamenii care au succes în viaţă sunt arareori reflexivi. Privirile lor sunt întotdeauna aţintite asupra viitorului: de-asta reuşesc în viaţă. Nu este în natura lor să-şi amintească ce simţeau sau ce purtau sau cine era cu ei sau mirosul ierbii proaspăt tăiate din curtea bisericii în ziua când s-au căsătorit, ori forţa cu care primul lor născut i-a strâns de deget. De-asta au nevoie de umbre – ca să le dea consistenţă, cum ar veni.”

Nimic mai seducător şi mai liniştitor pentru cei de sus decât garanţia unui strop de posteritate. Nimic mai provocator pentru un scrib imbecil decât să îndulcească tragedia unui om care s-a pierdut de mult pe sine:

“Cred că întreb asta de sute de ori în faza interviului: ce ai simţit? Ce ai simţit? Şi de cele mai multe ori nu pot să răspundă, ceea ce şi reprezintă motivul pentru care mă angajează pe mine ca să le livrez memoriile: până la sfârşitul unei colaborări de succes, eu sunt mai mult ei decât sunt ei înşişi”.

Apare, aşadar, instituţia teribilă a scriitorului-prelată – care ascunde obiectul real, din care lasă numai contururile, vagi. Iar când obiectul real este povestea vieţii unui om viu, plata trebuie să fie pe măsură (ca şi onorariul). Un vid identitar îi contaminează pe ambii, dar prim-ministrul măcar moare onorabil, într-un atentat, dar “umbra” trebuie, vrea-nu vrea, să-i facă prohodul literar (“să fiu umbra unei umbre…”), după care, extenuată, îi rămâne numai să se năruiască “precum un costum de haine gol”. Care este beneficul întregii afaceri, în afară de un cont îngrăşat şi de nişte informaţii de culise, nepublicabile vreodată? Depresie + un mare nimic.

Carevasăzică, o tocmeală cu două părţi principale – un scriitor cu o brumă de talent şi un fost prim-ministru, atât de înfundat încât află ştirile despre el de pe internet – şi cu mai multe părţi secundare – soţii, amante, secretare şi târla de şmecheri din lumea editorială. Un târg în care se tranzacţionează identităţi, atât de murdărel că nici în secolul XXI nu poate rămâne nepedepsit. Nici n-ar avea cum altfel – minus cu minus nu fac plus decât în unele cazuri din matematică, nu între oameni. Aşa că nimic mai firesc decât apariţia unui personaj vid, care-şi merită din plin funcţia de “umbră”– inteligent doar până la nivelul perversităţii, “neutru din punct de vedere moral”, un fel de nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcat, nici dezbărcat… Un fel de zero-virgulă-ceva care se ocupă cu a presăra nişte zecimale de sens pe vieţile complet nule – “mormane de nimic” – ale stăpânilor acestei lumi. Un om călâi, deja terminat spiritual, pe care, dacă vrei să-l zugrăveşti credibil, trebuie să ai un dezvoltat simţ al gri-urilor… Ceea ce Harris are cu prisosinţă.

În Pompei, Harris părea un boxer care ţine morţiş să facă piruete şi triplu-salturi. În Marioneta, boxerul şi-a găsit locul : în ring. Şi nici nu e de mirare că un Roman Polanski a ţinut să filmeze meciul.

Scris de Silviu ManCarti de acelasi autor

• Imperium
• Pompei

Autor: Tor Nørretranders
Subtitlu: Despre limitele conştiinţei
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laurenţiu Staicu
441 pagini
ISBN: 978-973-1931-09-8

Cartea lui Tor Nørretranders seamănă cu dulciurile din copilăria pofticioşilor. Dulciurile acelea care se mănâncă cu poftă, fără să te poţi opri. Însă, la final, când ai golit raftul, îţi dai seama că ai dobândit, pe lângă o durere de burtă, prilejul unui simpatic diabet zaharat, însoţit eventual de nişte dinţişori stricaţi.

Iluzia utilizatorului este o lucrare densă, efervescentă, a unui autor înzestrat cu un oarecare farmec, pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală, care are ca ţintă principală înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu conştienţa* noastră în situaţii precum ascultatul muzicii, iluziile optice, învăţatul cântatului la pian, mersul pe bicicletă – sau, mai pe scurt, de-a lungul întregii vieţi. Concluziile lui sunt surprinzătoare. La fel şi ale mele.

Fără a ne rătăci prea mult în jungla de detalii cu care ne răsfaţă autorul danez, să încercăm un rezumat. Povestea începe cu pacostea numită a doua lege a termodinamicii, care spune că ori de câte ori transformăm (sau consumăm) energie, rămâne din ce în ce mai puţină energie disponibilă. Cenuşa care rămâne după ce am băgat lemne în foc nu mai poate fi folosită pentru a face cald în sobă. Bateriile de la CD player nu mai pot fi folosite, decât dacă sunt din nou încărcate – adică un nou ciclu de consum de energie. Dar mai ştim că energia este constantă (adică şlagărul de la orele de fizică din liceu: “nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”). De mai bine de un secol, aceste două legi au dat fiori oamenilor de ştiinţă, care cred că totul se îndreaptă către o moarte termică a universului. Unul dintre ei, Rudolf Clausius, a numit acest fenomen entropie (adică “măsura indisponibilităţii unei anumite cantităţi de energie”). Cenuşa, ca să spunem aşa, este “plină” de entropie. Nu va putea produce căldură – poate fi cel mult presărată pe jos, ca oamenii să nu-şi luxeze gleznele.

O ISTORIOARĂ CU SCARAOŢCHI

Aici apare în scenă James Clerk Maxwell, care, împreună cu Ludwig Boltzmann, afirmă că ceea ce numim noi căldură e o mişcare a miliarde de molecule, fiecare având viteza ei proprie. Şi ce-i dă prin cap lui Maxwell – ce-ar fi dacă în mijlocul unui recipient în care este căldură ar exista o fiinţă mică care nu e atotputernică, dar e suficient de deşteaptă ca să cunoască traseele tuturor moleculelor şi suficient de rapidă încât doar să deschidă şi să închidă un orificiu din recipient, astfel încât moleculele cu viteză mare să fie lăsate să treacă în compartimentul din dreapta, iar cele mai încete să rămână în stânga? Temperatura ar creşte în dreapta, şi ar scădea în stânga. Deci s-ar întâmpla ceva nemaipomenit: s-ar produce căldură într-un mediu cu temperatură moderată. S-ar părea că disiparea energiei “depinde de întinderea cunoaşterii noastre”. E ca şi cum ne-am încălzi la un foc de cenuşă! Morala : legea asta ni se aplică nouă, pentru că suntem “prea mari şi prea neîndemânatici” să o ocolim… Dar dacă am fi atât de inteligenţi şi de rapizi precum… În fine, cert e că această vietate – numită demonul lui Maxwell – încă mai bântuie visele oamenilor de ştiinţă care vor să găsească metoda prin care se poate “păcăli” legea a doua a termodinamicii.

Unul dintre cei bântuiţi a fost fizicianul ungar Leo Szilard, care a pus prin anii ’30 o întrebare crucială, apropo de Aghiuţă cel iute: putem şti totul despre lume fără să o schimbăm? Evident, nu se poate. Demonul lui Maxwell, ca să poată şti traseele moleculelor pe care vrea să le controleze, trebuie facă nişte măsurători. Adică trebuie să consume şi el nişte energie. Adică să producă entropie. Adică am ajuns de unde am plecat. Unde-i lege – chiar a termodinamicii, nu-i tocmeală – chiar dacă eşti drăcuşor. Dar dacă, spun adversarii lui Szilard, am putea cunoaşte dincolo de cunoaştere? Dacă, în loc să stea cu carneţelul în mână, desenând la nesfârşit liniuţe şi tabele, demonul lui Maxwell ar intui la perfecţie traseele moleculelor? Şi de aici, o lungă poveste cu savanţi din ce în ce mai… înfierbântaţi, care se chinuie să-i dea o mână de ajutor micului personaj. În fine, pentru a scurta povestea, se ajunge la concluzia că demonul, pentru a fi eficient, trebuie să dobândească informaţii despre molecule, dar trebuie să le şi uite, pentru a putea dobândi noi informaţii. Or, şi asta crează entropie. Deci – surpriză! – “nu dobândirea informaţiei este cea care-l costă pe demon. Ci uitarea ei”. Cu cât mai multă informaţie, cu atât mai multă entropie şi, deci, dezordine. (Aviz maniacilor internet-TV şi celor care plesnesc de bucurie că trăiesc într-o “societate informaţională”!)

Să exemplificăm, ca să nu uităm de unde am plecat:

Dacă avem în faţă o hârtie pe care este desenat un cerc, informaţia se reduce la cuvântul “cerc”, însoţit probabil de un număr care reprezintă diametrul său. În economia informaţională, asta ne costă vreo doi biţi de informaţie. Cu aceşti doi biţi, putem face câte cercuri identice vrem. Dacă, însă, hârtia este mâzgălită de Petrişor de la grupa mijlocie, desenul conţine mult mai multă informaţie. Ar trebui să măsurăm fiecare linie în parte, fiecare curbă în parte, unghiurile sub care se unesc fiecare dintre ele, ansamblul lor etc.

Ar mai fi o metodă prin care să-i împăcăm pe demonul lui Maxwell şi pe Petrişor – să găsim o formulă prin care să rezumăm, să comprimăm traseele moleculelor, respectiv mâzgăleala, pentru ca micul Aghiuţă să reuşească să separe moleculele şi să se încălzească, iar micul Petrişor să primească desert. Unele lucruri pot fi rezumate: “AAAAAAAAAA” înseamnă, de fapt, „A de 10 ori”. Simplu, eficient şi uşor de reţinut. Dar dacă trebuie să rezumăm un copac? Sarcina devine imposibilă. Ar trebui să descriem fiecare fibră, fiecare frunză, felul în care sunt ele dispuse, felul în care se mişcă atunci când adie vântul, când e furtună, când vine toamna etc. etc. etc. Descrierea cea mai rezumată a copacului nu poate fi decât copacul însuşi. La fel şi în cazul moleculelor şi al desenului stângaci. Deci, nu putem cunoaşte totul despre lume. Ceea ce pare pentru noi de bun-simţ, nu era şi pentru cei mai mulţi dintre respectabilii oameni de ştiinţă care sperau să poată explica lumea prin câteva formule logice sau fizice sau chimice sau matematice.

Problema a fost însă rezolvată de un matematician austriac fascinant, pe numele lui Kurt Gödel, care a năruit, la 24 ani, în 1930, toate aceste speranţe deşarte:

“Ideea ingenioasă a lui Gödel a fost aceea de a lua în discuţie propoziţia «Nu pot fi demonstrată». Dacă este adevărată, înseamnă că nu o putem demonstra. Dacă este falsă, atunci o putem demonstra – altfel spus, am demonstrat că este falsă. Propoziţia este adevărată dacă şi numai dacă nu poate fi demonstrată.” Cu alte cuvinte, “corectitudinea unei structuri logice sau a unui limbaj nu pot fi niciodată demonstrate dinăuntru”. Deci, nu putem demonstra totul, va exista întotdeauna ceva care ne scapă. Demonul lui Maxwell nu va reuşi să separe moleculele, iar noi vom rămâne agăţaţi, vrând-nevrând, de calorifere şi sobe.

Cititorii care m-au suportat până aici probabil că se întreabă ce legătură poate să aibă Maxwell şi încornoratul său cu zăpăcitul de Petrişor, cu noi înşine şi cu subiectul cărţii (care este, cum spuneam – “ce se întâmplă cu conştienţa noastră când … ştii … muzica, iluziile optice, pianul, bicicleta, viaţa noastră cu totul…”). Îi rog să mai aibă puţintică răbdare, să-şi ia răgazul unei cafele sau al unui ceai. Cartea lui Nørretranders e incitantă, dar şi plină de informaţii, deci şi de dezordine, aşa că sarcina mea nu e mai uşoară decât a celor care fac curat după petrecerea de revelion din piaţa centrală.

COMPLEXITATEA

Dezordinea e neinteresantă, deci. La fel de neinteresantă cu a scrie: “GNFJIDH VFDOGTIN GT548” sau a face versuri în manieră postmodernă, pe care să nu le înţeleagă nimeni, nici măcar autorul lor. Dar nici ordinea totală nu e chiar palpitantă. Cine ar citi până la capăt recenzia de faţă dacă ea ar fi scrisă aşa: “ABABABABABABABA”? Între aceste două extreme, ne spune autorul, trebuie să existe ceva care nu e nici banalitatea repetitivă a ordinii complete, dar nici balamucul dezordinii totale. Ceva suficient de complicat încât să ne provoace interesul, dar îndeajuns de ordonat să-l putem înţelege cât de cât. Nørretranders numeşte acest lucru “complexitate” – “acest teritoriu aflat între ordine şi haos cuprinde practic toate lucrurile despre care merită să discutăm, toate lucrurile despre care discutăm şi pe care le trăim în viaţa de zi cu zi: fiinţe vii, schimbări ale vremii, peisaje frumoase, conversaţii prietenoase, salate delicioase, distracţie şi jocuri”.

Bun. Şi cum să facem ca să înţelegem complexitatea? Charles Bennett de la IBM a propus, prin anii ’90, un criteriu foarte interesant – acela de adâncime logică: “complexitatea ar urma să fie măsurată nu în funcţie de lungimea unui mesaj, ci în funcţie de munca făcută anterior pentru a obţine mesajul […] Adâncimea logică măsoară procesul care duce la o anumită canitate de informaţie, şi nu cantitatea de informaţie care este produsă şi poate fi transmisă”. (Este, să recunoaştem, un criteriu care face dreptate celor uluiţi de rating-ul nopţilor de trăncăneală nesfârşită de la OTV – multă informaţie, puţină muncă, adâncime logică aproape de zero, complexitate aproape de zero. Deci relevanţă zero.) Dacă punem lângă acest principiu ideea formulată mai sus, că uitarea informaţiei costă, ajungem la concluzia că “adâncimea unui obiect este o măsură a cantităţii de informaţie eliminate pe parcursul apariţiei acestuia”. Ca şi cum am scoate în fiecare zi câte o lopată de mâl dintr-un lac. Cu timpul, lacul ar deveni mai adânc. Va fi suferit transformări. Nu va mai avea aceeaşi culoare şi nici malul său nu va arăta la fel ca la început. Dar va fi acelaşi lac. La fel şi cu omul.

Aplicând ceea ce am spus mai devreme – că este, de fapt, mai importantă informaţia eliminată – putem găsi o explicaţie interesantă pentru felul în care am învăţat să mergem pe bicicletă: ni s-a explicat de către tata, fratele sau vecinul de bloc cum trebuie să ne ţinem în echilibru, cum să nu bruscăm coarnele, cum să dăm din pedale – o grămadă de detalii pe care ne forţam să le ţinem minte. Şi totuşi, acel moment extraordinar, în care ne-am desprins de rotiţele ajutătoare şi de mâna care ne ţinea şaua, nu e rezultatul faptului că am gândit simultan toate indicaţiile şi le-am pus în practică. Mai degrabă a fost parcă ceva, dincolo de raţiune, un fel de instinct, un fel de intuiţie (care pe mine nu m-a ţinut prea mult – am aterizat forţat în primul şanţ). Probabil că un proces asemănător are loc şi când copilul începe să înţeleagă şi să vorbească (fratele meu e un bun exemplu aici – când era mic, în afară de gungureli şi scâncete, nu scotea nici un sunet. Într-o zi, când stătea cocoţat pe o grămadă de lemne, mama i-a spus: Ai să cazi! S-a dat jos de acolo, iar mama, nefiind nici ea un om deosebit de raţional, s-a cocoţat în locul lui. Ceea ce probabil că i-a deblocat lui Mutulică ceva în creieraş, fiindcă a amendat-o imediat, cu maximum de coerenţă: Ai să cazi tu! Şi de atunci a început să vorbească.)

De unde Nørretranders deduce: “trebuie să fi existat mai multă informaţie în timpul procesului decât cea cuprinsă în cuvintele care au fost rostite realmente”. Şi, pe cale de consecinţă, întrebarea fierbinte cu care ne apropiem de miezul cărţii: “să fie conştiinţa numai vârful unui iceberg mental”?

CÂT (NU) GÂNDIM

Simţurile noastre primesc informaţii din mediul înconjurător. Fiecare organ de simţ are un anumit număr de receptori. Cu cât mai mulţi receptori (celulele vizuale ale ochiului, papilele gustative ale limbii etc.), cu atât mai mare numărul de conexiuni nervoase care trimit semnale înspre creierul nostru. Toate acestea se pot calcula şi transforma în biţi, pentru a vedea cu aproximaţie cam câtă informaţie primim de fapt. Cifrele sunt surprinzătoare:

“Ochiul trimite creierului cel puţin zece milioane de biţi pe secundă. Pielea trimite un milion de biţi pe secundă, urechea o sută de mii, senzorii mirosului încă o sută de mii de biţi pe secundă, iar papilele gustative aproximativ o mie de biţi pe secundă.” Tragem linie şi vedem nota de plată pentru fiecare secundă: 11 milioane de biţi pe secundă.

Şi acum urmează întrebarea de 1.000 de puncte – cât din aceste milioane de biţi percepem conştient ? Profesorul Manfred Zimmerman de la Institutul de Fiziologie al Universităţii din Heidelberg zice că să tot fie vreo … 40 de biţi. Calculăm repede, cât ai zice entropie şi avem rezultatul ameţitor: percepem conştient cam a … 275.000-a parte din ceea ce primim din afară. Sunt şi estimări mai optimiste, cum ar fi cea a fiziologului german Dietrich Trincker, care crede că raportul dintre capacitatea de percepţie şi capacitatea de apercepţie este de 1 la 1 milion. Sau cea în care nu percepem conştient nici măcar 40, ci vreo 16 biţi pe secundă (în condiţiile în care OTV-ul sau oricare alt canal de televiziune transmite cam 4 milioane de biţi pe secundă). Rezultatul multor studii ar duce la această idee: mintea noastră ar fi un depozit imens de informaţii, din care nu ajung la suprafaţă decât câteva firimituri. Morala numărul unu: conştienţa “este alcătuită în mult mai mare măsură din informaţia eliminată decât din informaţia prezentă”. Morala numărul doi: “atunci când suntem conştienţi de o experienţă înseamnă că ea a trecut”. (Cam de aici încolo, relaţia mea cu dl. Nørretranders a început să să nu mai fie atât de amicală…)

Urmează partea interactivă a cărţii, unde autorul încearcă să demonstreze că ceea ce vedem nu este ceea ce vedem, ci că ceea ce vedem este doar propria noastră interpretare. Amatorii de efecte spectaculoase pot încerca una din multe iluzii optice pe care Nørretranders le aduce ca argument. Una dintre ele – cine e în imaginea de mai jos – o femeie tânără sau o femeie bătrână?

Şi din cauza cucoanei fără vârstă certă de mai sus, s-ar părea că “lucrurile pe care le percepem au căpătat sens înainte ca noi să devenim conştienţi de ele”. Adică “percepem, simulăm şi abia apoi simţim”. Cât timp pierdem de la percepţie până la simţire? Oamenii de ştiinţă zic că ar fi vreo jumătate de secundă. Adio, dragoste la prima vedere!

Mai introducem în piesă un personaj-cheie: Benjamin Libet, de la Departamentul de Medicină de la Universitatea din California, însoţit de prietenul său, Bertram Feinstein, chirurg şi fiziolog de la spitalul Mount Zion (San Francisco). Feinstein se ocupa prin anii ’60 cu tratarea pe cale neurochirurgicală a pacienţilor bolnavi de Parkinson. Deschidea ţeasta pacientului, punea acolo un element care se încălzea şi, la o anumită temperatură, distrugea nişte celule nervoase care provocau dureri bolnavului. Într-o zi, Libet l-a rugat să-l lase să se joace şi el puţin cu creierul bolnavilor, în interes ştiinţific, desigur. Multe din concluziile de mai jos în acest mod: înainte de operaţia lui Feinstein, Libet venea şi le administra nişte şocuri electrice direct pe creier pacienţilor care aveau craniul deschis (probabil mai schimba o vorbă, mai glumea cu ei, întrucât aceştia erau conştienţi). După multe experimente de acest gen, Libet a aflat (probabil pe lângă nişte bancuri bune), că aceştia nu simţeau nimic dacă şocul electric era mai scurt decât o jumătate de secundă:

“Stimularea pielii determină o activitate electrică în creier. Această activitate electrică corespunde stimulului pe care l-a aplicat Libet pacienţilor lui Feinstein (şi ei nu puteau face diferenţa). Cum poate o stimulare electrică a creierului să corespundă unei activităţi neuronale deteminată de o experienţă senzorială, dacă stimularea electrică a trebuie să dureze o jumătate de secundă înainte de a fi simţită? Stimularea pielii dă naştere imediat senzaţiei, însă activitatea din cortex cerută pentru a media senzaţia trebuie să dureze cel puţin jumătate de secundă.”

De unde Nørretranders deduce că susnumita conştienţă, pe lângă că e mică – ce mai poţi să faci în zilele noastre cu 16 biţi pe secundă? – ne mai şi păcăleşte – adică ea întârzie cu jumătate de secundă, dar ne lasă impresia retroactivă că de fapt ea a fost mereu pe fază la momentul potrivit. Pare că a fost dragoste la prima vedere, dar, de fapt, şocul s-a întâmplat mai devreme – la jumătate de secundă şi vreo 5 milioane de biţi distanţă…

Şi de aici, calea este deschisă pentru o analiză amănunţită a meciului permanent care se dă în capul nostru între eu şi sine, unde Sinele cel Frumos şi Bun are soarta Cenuşăresei – mereu harnic, mereu atent şi grijuliu, dar mereu lăsat în umbră, pentru că el nu e conştient, precum Eul cel Urât şi Rău, care de fapt culege toate roadele sinelui, pentru că ştie să se prefacă, lăsând tuturor impresia că el a făcut toate lucrurile pentru care trudeşte Sinele. Această înfruntare care este de fapt cheia întregii cărţi este ceea ce Nørretranders numeşte iluzia utilizatorului:

“Eul percepe că el este cel care acţionează; că el este cel care simte; că el este cel care gândeşte. Dar sinele este cel care face toate astea. Eu sunt iluzia utilizatorului pentru mine însumi”. (Aici chiar că am rupt prietenia cu savantul danez şi cu prietenii lui. Din respect pentru mine şi prietenii mei, pe care nu îi consider propriile lor iluzii.)

Ultimele o sută de pagini sunt o cursă după argumente în sprijinul iluziei utilizatorului, culese de prin toate colţurile lumii şi istoriei – de la filozofia grecească până la ideologia ecologistă de tip Gaia, de la Leibniz la Aldous Huxley şi Edmund Husserl, de la Big Bang la Kirkegaard, de la teoria haosului la fractali şi inteligenţă artificială până la remarci despre Karl Marx, comunism, societăţi deschise şi civilizaţia contemporană. Sunt convins că cititorul care m-a suportat pe mine până acum le va suporta cu stoicism la lectura cărţii.

ILUZIILE ILUZIEI

Spuneam la începutul recenziei că Iluzia utilizatorului este o carte pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală. În acelaşi timp, nu este nici o carte în care să crezi, ca să zic aşa, din toată conştiinţa, deşi musteşte de informaţii interesante, multe dintre ele probabil cât se poate de adevărate.

Sunt cu totul de acord că multe dintre deciziile pe care le luăm nu sunt gândite (adică nu aparţin conştienţei). Atât dintre deciziile inspirate, cât şi dintre cele neinspirate. Ştiu sigur că adesea e foarte bine să acţionezi pur şi simplu, decât să-ţi umpli mintea cu o grămadă de calcule şi probabilităţi. Că ceea ce descoperi pe calea intuiţiei e de cele mai multe ori mult mai bun decât o noapte de înăbuşit mintea cu dileme. E mult mai frumos să ieşi afară în ploaie decât să te gândeşti că, ah, o să te ude până la piele, că va trebui să iei o aspirină după, să faci un duş fierbinte, să dai explicaţii pentru gestul tău necugetat… (Desigur, gestul nu poate fi dus la extrem, aşa cum l-a dus o fostă colegă de liceu, care a venit într-o excursie cu clasa la munte încălţată în nişte pantofiori mov, lăcuiţi, dotaţi chiar cu câte un toculeţ…)

Talentul, arta, replicile geniale ale prietenilor, credinţa sau dragul de cineva nu se pot explica prin intermediul raţiunii. Ştiu că există milioane de lucruri care nu se pot descrie în cuvinte şi nici argumenta. Există cu siguranţă o zonă dincolo de percepţia noastră conştientă, dar ceva (o intuiţie) îmi spune că zona aceea ţine de incognoscibil (adică rămâne să ne vedem fiecare de ea şi să o explorăm pe cont propriu, în tăcere), nu de necunoscut (¬cum crede autorul, care speră că o poate coloniza ştiinţific, chiar şi prin experimente respingătoare precum cele a lui Libet). Dar nici nu-mi place scindarea asta atât de radicală şi de ireconciliabilă între eu şi sine, cu toate consecinţele ce decurg din ea (cum Dumnezeu să-i spui iubitei: “scumpa mea, «sinele meu te acceptă pe tine»“?!).

Cartea lui Nørretranders este, fără îndoială, o trufanda ştiinţifică, însă mă tem că în reţetă s-au ascuns destui coloranţi şi conservanţi.

Spre exemplu, că tot vorbeam de criteriul adâncimii logice – adică un lucru e cu atât mai important cu cât evoluţia sa în timp e mai mare, cu cât a fost mai greu generat. Dar, de pildă, o crimă cu multe acte pregătitoare în mod sigur nu aduce prea multe satisfacţii sinelui – nici sinelui victimei, nici al ucigaşului. Sau, tot apropo de adâncime – are dreptate Nørretranders când spune că “claritatea necesită adâncime”. Poate că din cauza asta Brâncuşi polisa formele până la strălucire. Poate din cauza asta Saint-Éxupery spunea că o operă e finalizată nu când nu mai ai ce adăuga, ci când nu mai ai ce elimina. Dar autorul danez greşeşte când afirmă, un rând mai jos, că “nonsensul nu are adâncime”. Nonsensul “pur”, să-i zic aşa, nu are adâncime. Dar o mimează – precum poeţii netalentaţi, care vor să impresioneze prin artificii, nu prin substanţă, prin cuvinte complicate, nu prin sensuri. Dar ce se întâmplă dacă în mijlocul unui astfel de aparent nonsens găsesc un epitet bun (care poate să fie doar un epitet bun sau să lumineze dintr-o dată întreaga poezie)? De câte ori am văzut un film care ne-a plictisit o oră şi jumătate, pentru ca la final, datorită unei singure scene, totul să capete brusc înţeles? După câte se pare, vorbim de lucruri prea delicate pentru a le judeca în alb sau negru…

A judeca în alb şi negru înseamnă să afirmi fără nici o ezitare că “gândirea este un eveniment material care are loc în corp şi care seamănă în toate privinţele cu alte activităţi corporale precum mişcarea”. Sau că “nu există, aşadar, nici o diferenţă între sistemele care au viaţă şi cele care nu au.” Sau că “tehnologia face lucrurile previzibile şi repetabile, astfel că nu trebuie să le dedicăm atât de mult timp şi atenţie”. Să-i citezi pe Hans Kornhuber care spune că, de fapt, “sufletul nu este «mai bogat» decât trupul”, pe Richard Gregory care şuieră pedant “Realitatea este o ipoteză” sau pe Thomas Nagel cu a sa filozofie a îngheţatei subiective:

“Cum poţi şti dacă atunci când mănânci îngheţată de ciocolată, împreună cu un prieten, ea are acelaşi gust pentru el ca şi pentru tine? [...] Cum poţi şti măcar că prietenul tău e conştient? Cum poţi şti că mai există şi alte minţi în afară de a ta?”.

…Sau pe Julian Jaynes de la Princeton University care, cocoţat în plopul cunoaşterii, a aflat că acum trei mii de ani “bărbaţii şi femeile nu erau conştienţi aşa cum suntem noi, nu erau responsabili de acţiunile lor şi, prin urmare, nu pot fi lăudaţi sau blamaţi pentru niciunul dintre lucrurile pe care le-au făcut de-a lungul miilor de ani în care au existat”.

Citez din abundenţă tocmai ca să subliniez faptul că, dacă ne încăpăţânăm să credem că tot ceea ce ştim noi, în adâncul nostru, dincolo de conştienţă, merită să fie cunoscut de toată lumea, dat la ştiri, cercetat, măsurat şi întors pe toate părţile de cohorte de tehnicieni, atunci cartea de faţă poate deveni, dintr-o lectură cu premise interesante, una realmente periculoasă.

Îmi închipui ce înseamnă pentru un poliţist al viitorului tehnologic următoarea afirmaţie-concluzie a unor cercetări neurofiziologice conduse de Hans Kornhuber şi Lüder Deecke: “Subiecţii au decis să îndoaie degetul. Dar cu o secundă înainte de a face asta, creierul lor indica faptul că se pregăteau să execute acţiunea”.

Sau cum se reflectă în mintea unui agent publicitar dedicat trup şi suflet meseriei propoziţia: “Conştiinţa nu poate iniţia o acţiune”? De fapt, există un precedent în America – scandalul mesajelor subliminale ascunse în clipurile publicitare de acum mai bine de jumătate de secol. Ştim cu toţii că tehnologia de azi poate mult mai mult de-atât…

Sau cum va fi receptată de un tânăr aflat în dileme existenţiale o frază precum : “dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?” Până la urmă, hai să ne punem eul ăla atât de dispreţuit la contribuţie şi să pricepem că una e să te gâdile nenea doctorul pe creier şi alta e să iei nişte decizii serioase apropo de viaţa ta personală. Mă întreb însă ce decizie serioasă mai poate lua cineva care ia cu totul în serios volumul lui Nørretranders, în afară de aceea de a începe să-şi înece bruma de conştiinţă rămasă în alcool sau droguri, sub pretextul eliberării sinelui.

Aş putea fi întrebat “Cum poate avea o carte de ştiinţă asemenea efecte? Ştiinţa e până la urmă chestia aia în care avem încredere deplină, în care lucrurile sunt foarte clare pentru toată lumea…”. Sincer, mă îndoiesc că Iluzia utilizatorului este (doar) o carte de ştiinţă. Felul exaltat al autorului (de altfel, printr-o tradiţie istorică, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă sunt exaltaţi. Nu înţeleg de unde pretenţiile acestea de neutralitate, obiectivitate etc.) de a vorbi despre n lucruri mă face să cred că e mai degrabă vorba de o filozofie sau chiar o religie cu pretext ştiinţific. Altfel nu putem explica lecţia aiuritoare de … teologie comparată între creştinism şi iudaism din capitolul dedicat întârzierii de jumătate de secundă. Sau lecţiile de … arta actorului sau a dirijorului. Sau peroraţia uluitoare din ultimele pagini:

“… trebuie să avem curajul să spunem lucruri naive; să facem lucruri naive, constant şi paşnic de-a lungul deceniilor, pentru simplul motiv că noi credem că aceste lucruri sunt bune, că simţim că sunt bune şi suntem conştienţi că sunt bune”. A spune asta (şi) în numele tehnocraţilor implicaţi în crearea şi implementarea de arme de distrugere, dispozitive de supraveghere şi control şi alte minuni ale lumii moderne, înseamnă ori ipocrizie criminală, ori stupiditate. Cea mai mare greşeală e să credem că suntem încă pe vremea când savanţii se plimbau prin grădini, le cădeau mere în cap, aveau revelaţii şi nu mai puteau de dragul omenirii.

Aceia dintre cititorii Iluziei utilizatorului care vor crede întrutotul cele scrise, vor rămâne cu impresia deprimantă că avem fiecare un sine numai al nostru, extraordinar, fascinant, care trebuie eliberat de tirania conştienţei, dar în acelaşi timp, care poate fi, şi chiar trebuie, măsurat ştiinţific – şi, de ce nu, coordonat tehnologic, de la butoanele cine ştie cărui Big Brother. În loc să caute să se dezvolte armonios, oamenii-utilizatori vor tinde spre schizofrenie în numele unei aşa-zise “sciziuni fundamentale dintre sine şi lume”, iar în locul atât de blamatului eu-conştiinţă, vor pune sinele tehnologico-ştiinţific. Iar asta va fi cea mai desăvârşită dintre iluzii.

Scris de Silviu Man

*Probabil că nu este numai rezultatul unei greşeli de traducere folosirea termenului de “conştiinţă” (cu implicaţiile sale socio-morale) în locul celui de “conştienţă” (evident, un concept psihologic), mult mai adecvat profilului lucrării. Totuşi, confuzia acestora nu este sub nici o formă scuzabilă.Carti de acelasi autor

• Omul generos

Autor: Ray Kurzweil
Subtitlu: When Computers Exceed Human Intelligence
Rating: -
Editura: Penguin Books
Anul apariţiei: 2000
400 pagini
ISBN: 9780140282023

Ray Kurzweil este un om bun. A inventat, printre altele, maşini de citit pentru orbi, sintetizatoare de muzică, un sistem de recunoaştere a vocii umane şi foarte utilizatul OCR (Optical Character Recogition), prin care un text scris, odată scanat, se transformă în fişier editabil, spre bucuria tocilarilor care nu-şi permit cărţi scumpe.

Ray Kurzweil a scris, printre altele, o carte care se numeşte, pentru neengleziţi – “Era maşinăriilor spirituale. Ce se întâmplă când computerele depăşesc inteligenţa umană”. În esenţă, ideea lui e aceasta: computerele se dezvoltă din ce în ce mai mult, oamenii vor rămâne în urmă, ca urmare, oamenii trebuie să devină cyborgi – monştri de inteligenţă, hălăduind cu viteza luminii prin realitatea virtuală.

Acum, dacă autorul n-ar fi cine e – foarte cunoscut în Occident (un milion de cititori pe site-ul său, numele lui e scris de vreo 1.730.000 de ori pe Internet) – şi dacă n-ar fi făcut ce a făcut – adică invenţii, “tractoraşe, motoraşe” – cu alte cuvinte, dacă ar fi fost un simplu băgător de seamă care visează roboţei şi navete spaţiale, i-aş fi lăsat cu mare drag cartea colegului Cristi Mitran, mai pasionat de SF-uri şi aş fi trecut la cărţi mai vesele. Însă Kurzweil e Kurzweil. Nu e un scriitor oarecare, ci un inventator influent – deci, probabil că ştie ce şi de ce vorbeşte. Carevasăzică, fiind un element cheie în sistemul tehnologic, cărţile lui trebuie luate atent la puricat, pentru a distinge clar între realitate şi delir, între fabulaţie şi previziune, între vorbele mari despre viitorul mai bun al omenirii şi propaganda pro domo. Va să zică, să gândim la rece.

Avem, deci de-a face cu o carte care anticipează/pregăteşte viitorul omenirii.
[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
348 pagini
ISBN: 978-973-1931-16-6

(ediţia în limba engleză)

Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă – şi, simultan, să îngraşe – iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.

O istorie veche de mii de ani

Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci – ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. Odată cu această separare, are loc şi o diviziune a muncii; mai exact, cei care munceau permanent – agricultorii sau cei care pregăteau masa – erau inferiori celor care nu munceau – războinicii şi vânătorii, ale căror ocupaţii, deşi sezoniere, necesitau vitejie şi impuneau respect.

Rezultatul întreţinerii acestei stări de fapt: “Bogăţia, care la început nu era preţuită decât ca simplă mărturie a iscusinţei, devine în accepţiunea populară prin sine un act meritoriu. Avuţia este de-acum intrinsec onorabilă”. A avea înseamnă, de atunci, a fi deasupra. A munci înseamnă a nu avea, a fi inferior. Ca să ai prestigiu, trebuie să arăţi că nu munceşti. Iar asta se poate face numai făcând/purtând/admirând lucruri inutile. Şi, de aici, un bulgăre de zăpadă istoric care se rostogoleşte vreme de secole ca să se oprească fix în parbrizul Mercedesului parcat ilegal pe trotuarul Dorobanţilor. Cu ce se ocupă clasa de lux, deci? Veblen sintetizează caustic: cu “ocupaţii de natură prădătoare, nicidecum productivă”. Dacă formularea pare prea dură, daţi un search cu “masacru Balc”.

În treacăt fie spus, îmi place conexiunea pe care o face Veblen între bogăţie şi bravură. Explică perfect mutra de gladiatori sastisiţi pe care o fac cei care alcătuiesc casta prădătoare românească, când explică napoleonian cum au făcut primul milion. N-aş fi crezut că baronii, bişniţarii şi mogulii au aşa rădăcini istorice … Până la Veblen, nu puteam înţelege de ce fiecare om de afaceri îşi vede succesul ca pe încununarea unei lupte acerbe cu oştirile câtă-frunză-câtă-iarbă ale concurenţei duse în fruntea unei armate de oameni (ah, „echipa mea, fără de care nimic n-ar fi fost cu putinţă”). Dar nu numai biznizmenii sunt produsul acestei subculturi străvechi. Să mai enumerăm câteva efecte ale legii sunt-superior-deci-trebuie-să-arăt-că-nu-muncesc, identificate de Veblen, care se văd cu ochiul liber în anul 2009:

* animalele de companie – de o inutilitate completă: iguane, porci de guinea, guşteri, dihori, chihuahua – să ţinem cont că încă nu s-a gândit nimeni să vândă drosophile cu pedigree…

* maşina de teren, condusă pe asfalt – cred că toată lumea e de acord nu căratul cartofilor este scopul celor ce-şi cumpără, de exemplu, un Porsche Cayenne. Monstrul electronic de 3 tone şi 400 de cai putere, pentru care cea mai aventuroasă excursie a fost la Poiana Braşov, transportă înăuntrul său oameni, bagaje şi mai ales autoritate (pe care românii îl numesc “neam prost”, iar Veblen, „consum ostentativ”).

* femeia – devenită în lumea bună, în ciuda pretenţiilor de „emancipare”, un soi de breloc viu, cu sâni siliconaţi, agăţat de cureaua eclatantă a masculului cu lanţ de aur, care se leagănă – tot ostentativ – pe pantofii de lux, lungi, ascuţiţi şi caraghioşi. Ea însăşi se afişează simbolic ca total incapabilă de vreo muncă utilă: tocuri înalte, unghii atât de lungi care fac cojirea unui măr un sport extrem, fuste ce se înrudesc mai degrabă cu cămaşa de forţă, genţi stranii – uneori mai mari decât o raniţă de soldat, alteori mai mici decât un portofel…

În fond, vorbim de un fel de înstrăinare a omului faţă de el însuşi şi de ceilalţi. Înstrăinare care probabil explică în mod satisfăcător de ce oamenii vor prefera întotdeauna un escroc parfumat unui găinar slinos. Sau de ce vom avea reflexul de a strâmba din nas când vedem muncitori veniţi direct de pe şantier în autobuz.

Şi totuşi …

Deşi utilă, cartea lui Veblen pare a avea câteva hibe ce nu se datorează secolului care ne desparte. De exemplu, luptele de clasă dintre vânători şi agricultori – ciudat de contemporane finelui de secol XIX – s-ar putea să nu fie pe placul unui nume cu autoritate în domeniu, precum Lewis Mumford, care nu acordă chiar atât de mult credit instituţiei vânătorilor. Ar mai fi de menţionat problema femeii din vechime (Veblen, deşi analizează în fond o relaţie simbolică între oameni prin intermediul bunurilor, nu pare să ia în calcul ipoteza, deloc improbabilă, a valorizării femeii prin chiar acest fapt, aparent barbar – femeia ca trofeu). Cât despre clădirile îngreunate de decoraţii şi ornamente pe care le construia acum un veac clasa de lux, nu pot răspunde decât printr-un oftat. Ceea ce Veblen refuza cu destulă mizantropie – esteticul, este acum eliminat total din peisajul arhitectonic, populat fără noimă de cuburi de sticlă sau de prefabricate. Şi ar mai fi, desigur, obiecţia opincilor româneşti – componentă extrem de utilă, nepurtătoare de vreun tip de “lux ostentativ”, ca şi întregul costum popular, frumos împodobit, dar fără a transmite vreun moment că posesorul vrea să arate că nu ştie ce-i aia sapă. Ceea ce mă duce cu gândul că Teoria clasei de lux este o analiză mult mai potrivită pentru cultura occidentală, din care face parte, şi mai puţin pentru plaiurile răsăritene, unde oamenii au fost suficient de săraci şi de cumpăniţi încât să nu-şi piardă timpul cu asemenea izmeneli, vorba bunicii.

Scris de Silviu Man
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Malachy Doyle
Ilustraţii de Nicoletta Ceccolli
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Florina Pîrjol
166 pagini
cartonată
ISBN 978-973-1984-44-5

Când am citit pe site-ul editurii Vellant că “Basmele de pretutindeni” se adresează unor “copii cu gusturi cosmopolite”, m-au trecut fiori pe şira spinării. Nu înţeleg cum arată un “copil cu gusturi cosmopolite” – e o specie pe care nu o cunosc – din câte ştiu eu, puiul de camerunez se joacă cu puiul de finlandez nu în numele frăţiei între popoare, nici a multiculturalismului, ci pentru că sunt amândoi pui de om. În plus, am oroare de poveştile „adaptate” gustului vremurilor – în acest caz, fireşte, vremuri “cosmopolite”, consumiste, marketizate. Mi se face greaţă când mi se dă de înţeles că Feţii-Frumoşi, pentru a fi plăcuţi de copii, ar trebui să aibă nu un cal, ci vreo 250, împachetaţi macho într-o capotă de BMW. Sau că Ilenele Cosânzene sunt demodate dacă nu se îmbracă de la Prada şi dacă nu se dau pe faţă cu l’Oréal-pentru-că-merit. Orice, dar nu vreau să văd în câţiva ani kinderi care habar n-au de salăţile din grădina ursului, dar sunt siguri că fiica cea mică a împăratului a fost cucerită de un inel cu Swarovsky.

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Carte pentru copii]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Max Gallo
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Irina-Margareta Nistor
vol. I – 416 pagini + vol. II – 360 pagini
ISBN: 973-724-120-7

În trecut, adesea, portretizarea unei personalităţi istorice însemna înşirarea a zeci de epitete umflate fără măsură, discernământ şi, nu rar, fără talent. Se lua personalitatea şi se trântea bine prin toate lăudările posibile, de o smulgea de pe pământul din care am fost cu toţii făcuţi şi arunca undeva sus de tot, în stratosferă, unde nu mai ajungea nimeni să o vadă în carne şi oase. Grea de majuscule şi trăznind a parfumuri gongorice, imaginea celui descris devenea un ideal de neatins, neomenesc.

La vremuri noi, însă, obiceiuri noi. Nu am tăiat istoria de pe lista domeniilor de interes, însă am transformat-o, pe calea cea mai la modă – a demitizării – într-o galerie de personaje cărora li se refuză gloria sau blamul postume, personaje pe care nu le mai împopoţonăm cu epitete, ci le adaptăm privirii noastre. Dacă mulţi din cronicarii trecutului proiectau regii într-un rai al lor, cronicarii de acum îi iau de grumaz, îi aruncă de pe tron, îi dezbracă de toată purpura şi de nestemate şi îi îndeasă în hainele strâmte ideologiei contemporane. Printr-un efect ciudat, cel portretizat ajunge să fie el însuşi portretul ideilor şi obsesiilor unei epocii ce i-a urmat. Nu ne mai interesează aureola de suprapământean, dar nici nu ne oprim la omul viu, în carne şi oase şi, eventual – ambiguu fie spus – potenţial spiritual. Ca urmare, scobim după aventuri amoroase, după senzaţional, după intrigi, de parcă istoria nu ar fi decât un preludiu milenar al tabloidului. Din Eroul măreţ şi eteric ne-a rămas, un Supererou musculos şi/sau afemeiat. Patologia înlocuieşte mitologia.

Cele două perspective, aparent atât de radical diferite sunt născute din aceeaşi materie primă – fascinaţia. Fascinaţie care îmi pare a fi, de altfel, motorul oricărei încercări de a scrie roman istoric. Fascinaţie care vine musai mână în mână cu cheful de a povesti şi de a face din istorie un teren de joc în care autorul ţine cu ce echipă vrea. Fascinaţie care se învecinează şi cu luciditatea, dar şi cu delirurile cu pretext literar – numai de autor depinde în ce barcă preferă să vâslească.

Problema mai spinoasă este însă aceea că, la adăpostul literaturii, poţi scrie orice şi oricum. Specia romanului istoric te scuteşte de multe responsabilităţi – ai dreptul să fii inexact sau să exagerezi, pentru că eşti romancier, dar ai dreptul să scrii prost, fiindcă eşti istoric ş.a.m.d. Dacă mâine s-ar publica o ficţiune despre viaţa erotică a Maicii Tereza, în apărarea autorului ar sări îndată zeci de avocaţi ad-hoc, care ar invoca, cu ton sacerdotal, o banală “axiomă” – “E ficţiune. Deci e voie”. Atât. Nici un argument. Nici o nuanţare. Nici un semn de întrebare, oricât de mic. Numai Principiul Independenţei Literaturii şi Dreptului de Liberă Exprimare. Dar să nu ne adâncim acum prea mult în această problemă.

Max Gallo are din plin acest combustibil care spuneam că este fascinaţia. Spartacus, Napoleon I, Caterina de Medici sunt numai câteva dintre care, cleios fie spus, Gallo „le-a dat viaţă”. Iar fascinaţiei sale i se suprapune, într-un fel derutant, o scriitură în viteză, cu fraze iuţi şi scurte, mitraliate la timpul prezent pentru a puncta la capitolul autenticitate. Altminteri, să fi citit cartea fără să fi ştiut nimic despre autor, aş fi ghicit din prima că e francez: inconfundabil tonul de logoree academică, mândră de sine, rafinată şi indiscretă. E drept că nici Ludovic al XIV-lea nu e chiar o figură oarecare…

Apropo de scriitura în viteză pe care o practică, aceasta are un mare dezavantaj: nu-i permite să zăbovească nicăieri pe parcursul descrierii unei vieţi fastuoase, lungi de aproape 80 de ani, concentrată în două volume format mic. Neoprindu-se niciunde ca să privească puţin peisajul pe care el însuşi l-a creat, autorul reuşeşte să nu ne spună mai nimic despre resorturile interioare ale personajului său central. Nu îl interesează mecanismul motivaţiilor, ci directeţea gesturilor. Iar când e vorba de gesturi, le narează cu un chef greu de descris – mai ales pe cele erotice. Amatorii de pornografii în haine (sau, mă rog, fără haine) de epocă pot să stea însă liniştiţi – Gallo nu ţine deloc să descrie, cu precizie ştiinţifică, toate gemetele din odăile regale. Mai degrabă relatează scurt (e drept, cu imensă plăcere), ca şi cum ar fi văzut câte ceva în treacăt, privind ca din întâmplare prin gaura cheii: “Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze”.

O altă consecinţă a vitezei de relatare care sare limita legală e că precizia lasă de dorit. Ca urmare, sensul poveştii mai sare din când în când de pe şine. De exemplu, o bătălie – prilej incitant de joc literar pentru majoritatea romancierilor de seama lui Gallo – poate fi rezumată strâmb, în fraze dubioase precum : “Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoţesc cum se cucereşte un loc” sau “Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui rege”.

Şi pentru că în toate trebuie să existe şi o parte bună, după 800 de pagini de galop ce se încheie cu o moarte à la carte, de cangrenă, cu tot cu glorie şi preot, încerci, pe măsură ce ajungi la un puls normal, o senzaţie stranie, de “cât de repede se duc toate”. Sau, pentru cei nesecularizaţi, de “şi aceasta-i deşertăciune şi nevoinţă rea”… Senzaţie rarisimă, pentru care merită, din când în când, să citeşti şi câte un roman istoric.

Scris de Silviu Man.
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Robert Shemin
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ianina Marinescu
278 pagini
ISBN:978-973-724-221-1
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

“Şcolarul: Şi eu şi cu taica eram culcaţi, şi când a intrat mama în casă şi ne-a spus să ieşim afară să vedem, taica n-a vrut. [...] Zice taica: „Nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să ştiu de bine că plouă şi cârnaţi…” (Şcolarii râd.)

Profesorul (foarte impacientat): Tată-tău este un azin, carele nu ştie să-ţi ghea o educăţiune zolidă.” (I.L. Caragiale – Despre cometă. Prelegere populară)

“Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. ” (Matei, 23;23)

“Iar când vei ajunge sus, pe ultima treaptă, o să te prezinţi impecabil într-un costum de firmă, având la braţ o domnişoară drăguţă, în jur o întreagă orchestră cântând, şampanie peste tot, bancnote de 100$ curgând din tavan, iar în final focuri de artificii.” (Robert Shemin – Cum a făcut idiotul ăsta… )

Într-o lume marcată de amprenta economicului supraabundent, apariţia cărţilor de self-help e la fel de normală cum sunt instrucţiunile de folosire ale echipamentului şi manualul scafandrului pentru amatorul de scufundări. Ce e mai greu de înţeles este de ce oamenii care scriu astfel de cărţi nu se rezumă la a explica la rece, tehnic, pragmatic, felul în care s-au îmbogăţit, ci se apucă pătimaş să te cheme pe tărâmul celor putred de bogaţi, să-ţi dea lecţii de viaţă, morală şi chiar religie, cum vom vedea mai jos. Pe scurt, de ce oamenii care scriu self-help-uri nu se mulţumesc să-ţi dea un simplu impuls sau nişte simple sfaturi, ci vor să-ţi impună un punct de vedere implacabil?

Tot gândindu-mă de ce am senzaţia neplăcută că, odată deschisă cartea, autorul mă ia de gât şi mă trage în universul lui, cu o insistenţă de copil răsfăţat, cred că am identificat două puncte de plecare, două premise.

Premisa nr. 1 – – Cartea se adresează tuturor: “îţi vei da seama că aveai deja în tine sămânţa de Idiot Bogat” – cu alte cuvinte, toţi putem fi Bill Gates, numai să vrem. În această viziune, nu există săraci sau modeşti, cu atât mai puţin oameni care pur şi simplu nu vor să aibă un Porsche în curte, există numai oameni care nu s-au îmbogăţit încă, oameni uşor înapoiaţi care nu şi-au descoperit adevăratul sine, în care sămânţa prosperităţii nu a dat rod încă. Şi aici intervine salvator Shemin, pentru că…

(…Premisa nr. 2) – El, autorul-mentor, te cunoaşte. Mai bine şi mai profund decât ai crede vreodată. Ştie toată viaţa ta, dramele prin care ai trecut, problemele pe care le-ai avut cu profesoara de chimie şi parcă lasă de înţeles că nici subitul deces al pisicii tale birmaneze nu îi e necunoscut. Nu contează că el a trăit în Nashville şi tu la Sângeorz-Băi, că la el, în America, salariul tău pe o lună face cam cât două mese la restaurant. Ceea ce contează în fond este că zeul bogăţiei ne cheamă pe toţi, prin glasul profetic al autorului.

TU EŞTI MIC, TE FAC EU MARE!

Nefiind o excepţie printre alţi autori de cărţi de gen, Shemin se exprimă atât de facil încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva te crede nerod. Te împinge de la spate, strigă la tine ca Victor Piţurcă la Naţionala de fotbal, apoi îţi spune că de fapt eşti cel mai tare, îţi toarnă pe gât scheme, statistici, modele de cec-uri de completat, îşi întrerupe discursul pentru a-ţi spune câte o poveste de succes cu vărul Jimmy care într-un an a ajuns proprietarul unei platforme de exploatare a cărbunelui din Siberia după ce dezvoltase o mică afacere cu seminţe de floarea-soarelui etc. Totul cu o exaltare şi cu o încredere nebună în viitor. Îţi zice de trei ori acelaşi lucru, ca la şcoala ajutătoare, şi are – şi el, ca şi alţii – numere preferate : şapte secrete, cinci principii pe care le urmează cu sfinţenie, treizeci de reguli pe-care-dacă-le-respecţi-vei-fi-şi-tu-mogul-mă-amărâtule. În plus, are simpaticul obicei de a te supune, pe parcursul lecturii, la teste de mentalitate. Iată una din întrebările mele preferate… I’ll make you an offer you can’t refuse:

“Eşti la unul dintre seminariile mele. În jurul tău sunt mii de aspiranţi la statutul de Idioţi Bogaţi. Deodată, îmi întrerup prezentarea şi scot zece bancnote de 100 de dolari. Le flutur în faţa tuturor şi întreb: «Cine vrea aceste bancnote? Să vină aici.» Ce faci?
1. Rămâi pe scaun.
2. Aştepţi până se ridică altcineva şi apoi te ridici şi tu.
3. Te hotărăşti că e momentul perfect pentru o cafea, pentru a merge la toaletă etc.
4. Vii pe scenă.”

Dacă cumva nu ai ales varianta nr. 4, e bine să ştii că eşti un FÎS (prescurtare de la “Formidabil Însă Sărac”).

În plus, Shemin mai are un fel de a vorbi cvasireligios. La începutul lecturii credeam că doar mi se pare că autorul nostru se crede un fel de mesia (cam grăsun, ce-i drept) care cheamă blând în împărăţia abundenţei oile rătăcite printre datorii şi ipoteci (vezi pagina 41: „Trebuie să crezi că întreg universul – întreaga creaţie, dacă vrei – doreşte ca tu să te îmbogăţeşti şi să împarţi şi altora”).

Însă lucrurile, de la un punct încolo, devin explicit religioase. Nu degeaba am pus la începutul articolului, după replica trăznită şi neîncrezătoare din Caragiale, citatul din Matei. Pentru a te convinge că trebuie să ai bani, Shemin aruncă în joc, laolaltă, pe Evanghelistul Luca, pe Maica Tereza (dată ca ideal de pricepere economică) etc. Te sfătuieşte prieteneşte ca înainte de a te apuca de afaceri să îi ierţi pe ceilalţi şi să te ierţi şi pe tine (nu prin spovedanie, cum am fi tentaţi să credem, ci prin simpla scriere a unui bilet de iertare sau autoiertare pe care nu le expediezi niciodată, nicăieri). Te învaţă că trebuie să-ţi schimbi prietenii dacă miros a sărăcie, pentru că mirosul se va lua şi nu vei mai ajunge un “Idiot Bogat”. Te învaţă că trebuie să “primeşti pentru a oferi”, să “vrei întotdeauna mai mult ca să poţi oferi mai mult” – binele funcţionează pe post de morfină spirituală. După un tun imobiliar, dă 10% din sumă pentru copiii sărmani şi te vei simţi mai bine. Nu dai în numele lui Dumnezeu sau al moralei, dai pentru a te împăca cu tine şi pentru a primi din nou, însutit.

Bogatul, să-i zicem, “clasic” e o specie diferită de mogulul care-şi justifică succesul cu ajutorul unor citate-bombă din Mark Twain sau Emerson, de mai că-ţi vine să crezi că pe vremea când nu arunca cu bani în oamenii adunaţi la seminariile sale, Shemin mânca parizer şi roşii pe ziar cu susnumiţii şi discuta despre literatură. Nu am nimic împotriva celui avut (cinste lui dacă banii nu l-au schimbat), dar a invoca Geneza şi Talmudul pentru a-ţi putea conduce fără remuşcări Rolls Royce-ul şi imperiul imobiliar e un obicei pe cât de răspândit, pe atât de contradictoriu. Nu ştiu de ce, dar cruciuliţa de la mânăstire agăţată de oglinda BMW-ului care costă cât un apartament nu îmi inspiră chiar pioşenie.

Şi mai Shemin are un sfat excelent pentru cei care vor, cu sau fără cruciuliţă, un BMW nemuncit: pe fiecare factură plătită, să scrii “mulţumesc” – “pentru că de fiecare dată când fac un mic gest ca acestea, Universul mă răsplăteşte pentru mulţumirile mele, uneori cu sume ieşite din comun”. Aşadar, români, scrieţi mii de mulţumiri pe facturile de la providerul de internet care vă taie conexiunea din două în două zile, de la compania de telefonie care iar v-a trecut în factură convorbiri inexistente cu Angola în valoare de 400 de euro şi de la regia de distribuţie a energiei termice care nu dă căldură în calorifere până în luna ianuarie… Mă mir cum de nu s-o fi gândit Shemin să-i mulţumim şi statului pentru frumoasele taxe şi impozite cu care ne răsfaţă.

BASME MODERNE…

De altfel, nu numai deraierile prezentate mai sus fac din cartea lui Shemin o lectură fascinantă. Există un episod relatat în această carte care sintetizează perfect o întreagă mentalitate. Autorul povesteşte cum, pe la cincisprezece ani, se angajează picolo într-un restaurant. Pentru a câştiga mai mult, Shemin nu se străduieşte nici un moment să-şi facă treaba mai bine sau mai repede ci, ingenios, îşi schimbă numele job-ului de pe insignă în “Specialist în aranjarea mesei”, urmând ca, fiind promovat chelner, să se autointituleze “Specialist în servirea mesei”. Rezultatul? „… respectul a crescut, dar şi bacşişurile”. Nici că se poate găsi o mai bună ilustrare a importanţei acordate imaginii în zilele noastre. O funcţie cu nume pompos va putea umple orice gol de incompetenţă. Un titlu imaginar îţi va aduce o grămadă de beneficii, precum „fiilor locotenentului Schmitt”, răspândiţi prin toată Uniunea Sovietică a lui Ilf şi Petrov. Prea puţin contează seriozitatea în muncă. Important e să ştii „să te învârţi”, să-ţi faci loc, să-ţi vinzi marfa…

Se va spune, cu o uşoară indignare: “asta este, a fost dăştept, s-a descurcat!” Sigur că da. Robert Shemin e un tip foarte deştept, se vede asta chiar şi numai din felul în ştie să te ţină prins în lectură. Inteligenţa lui mercantilă nu este însă una autonomă: ea depinde de existenţa naivă a proştilor din jurul lui. Un om cu adevărat inteligent, realist, i-ar fi spus micului şmecher să-şi dea porcăria aia jos de pe piept şi să aranjeze masa mai repede. Între timp, micul şmecher s-a făcut şmecher mare şi acum scrie cărţi în care le transmite celorlalţi că “cel care învaţă cele mai multe lucruri în şcoală este cel care are cele mai multe probleme, pentru că el este cel care trebuie să înveţe să le rezolve”. Cu alte cuvinte: nu învăţaţi, că vă vin idei şi până apucaţi să vă lămuriţi ce-i cu ideile, trec toate oportunităţile de afaceri.

… ALTE CÂTEVA DERAPAJE

Altminteri, îmi vine să zic şi eu pe un ton mândru, a la Viorel Ilişoi: Shemin “mă cunoaşte, îmi apreciază munca şi ştie mai bine decât oricine altul că mi se cuvine mai mult … respect pentru asta”. Şi pentru că mă respectă, uite ce îmi spune, făcându-mi cu ochiul:

“Am să-ţi încredinţez secrete pe care nu le-am spus nimănui până acum – nici sutelor de mii de oameni care au dat năvală la seminariile mele, nici sutelor de mii de oameni care mi-au citit cărţile anterioare. Toate acestea sunt lucruri pe care le-am ţinut doar pentru tine.” (Pătruns de această emoţionantă invitaţie cu tentă ezoterică, mă uit din nou pe coperta I, unde scrie mare, incitant: “BESTSELLER Wall Street Journal & New York Times”. Deci nu doar eu sunt privilegiatul care va avea acces la tainele business-ului spiritual. De fapt, Shemin nu vrea să fumăm numai noi doi trabucurile groase în timp ce eu îi explic detaliat, printre vălătuci, planul meu de afaceri pentru zona Pipera – Bucureşti, România…)

Şi unul din secretele nemaipomenite puse în carte este că un Idiot Bogat – categoria pe care el o reprezintă şi o venerează – gândeşte astfel: “… mă simt în siguranţă că venitul meu nu depinde de un singur angajator, ci de o serie de proprietăţi, acţiuni şi obligaţiuni, fonduri mutuale şi de propria mea afacere”. Mă întreb dacă de aceeaşi părere sunt sute de mii de afacerişti – până mai deunăzi dovezi vii ale American Dream - ce descoperă, de voie, de nevoie, beneficiile economiei de tip rural în faţa blocurilor din Los Angeles.

Tot din categoria “perle” mai cităm:

- “… tot de spiritual ţin şi siguranţa financiară, o casă frumoasă, haine bune şi o maşină la volanul căreia să-ţi crească adrenalina” (Randy Gage, citat de Shemin în încercarea lui de a ne convinge că şi sifonul de la chiuvetă are ceva metafizic în el…)

- “ A greşi e omeneşte. A ierta te poate face bogat.”

- “Când sunt la cumpărături, întreb personalul magazinului dacă produsul la care tocmai mă uit şi pe care mă gândesc să-l cumpăr nu intră curând la reduceri. N-o să-ţi vină să crezi de câte ori mi s-a răspuns: «Ba da, de săptămâna viitoare, dar pentru că sunteţi aici acum, am fi onoraţi să vi-l oferim la preţ redus»” sau “Îmi dau seama că pentru mulţi dintre voi nu va fi uşor, dar te asigur că poţi face o groază de bani doar punând mâna pe telefon şi cerând o reducere, fie a sumei datorate, fie o reducere a dobânzii care ţi se percepe, fie ambele” (deci, cei care v-aţi făcut credite la bancă pentru locuinţe sau nevoi personale, sunaţi acum şi rugaţi-o frumos pe tanti de la Relaţii cu publicul să-i spună ea lu’ domnu’ director că deocamdată nu mai aveţi chef să plătiţi aşa de mult pentru garsoniera aia cu igrasie din cartierul Balta Albă).

VREI SĂ FII MILIARDAR?

La final, după atâtea sfaturi şi secrete, cred că se impune un mic exerciţiu de bun-simţ. Dacă Shemin şi mulţi alţi “Idioţi Bogaţi” trăiesc foarte relaxaţi, spre deosebire de milioane de “FÎS” care sunt robi în firme, blazaţi, obsedaţi de gândul pierderii locului de muncă, se pune următoarele întrebări strâns legate între ele, cu fir roşu:

1. Cui aparţin firmele în care lucrează pe brânci milioanele de “FÎS”?
2. Pe cine îmbogăţesc milioanele de “FÎS” prin munca lor?

Celor care nu ştiu răspunsul, le ofer, cu ironică tandreţe, un premiu de consolare – Citizen Kane.

Scris de Silviu Man
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

PROLOG

Acest articol are ca punct de plecare o replică aparent banală. Discutând pe marginea unei cărţi probabil sub-mediocre – numită Evanghelia după Satana, recenzată de curând de colega mea, Raluca Alexe – un cititor încearcă să rezolve mica polemică iscată de micul iconoclast literar, al cărui nume l-am uitat, prin următorul comentariu: „Oameni buni, e doar o carte, una de divertisment, fara pretentii de-a avea caracter formativ”, completând mai jos: “Nu trebuie privita ca o carte care distruge conceptii, priviti-o doar din punct de vedere comercial. E un thriller, nu un documentar! Savurati esenta, nu dincolo de ea si o veti gasi-o interesanta!”. Nu aş scrie rândurile de mai jos dacă replica cititorului n-ar fi una dintre cele mai clare exprimări a unei idei de-a gata care bântuie cultura zilelor noastre : aceea a cărţii-produs.

DISCLEIMĂR

Mai întâi, trebuie să spun că nu fac parte dintre cei care văd în citit un soi de mântuire pământească. Nu mi-au plăcut niciodată nici şoarecii de bibliotecă, nici cititorii de metrou. De fapt, dacă dăm la o parte argumentul cantitativ (şoricelul citeşte mai mult), vom vedea că e de fapt vorba de o singură specie – a autistului cultural. Şi cel care citeşte cartea mai ales pentru că e groasă, şi cel care o citeşte mai ales pentru că e subţire şi încape uşor în geanta împodobită cu insigne protestatare, au în comun faptul că văd în carte – şi, extrapolând, în orice act cultural – un prilej de izolare de lume*. Unii, mai retraşi şi mai răbdători, preferă liniştea protectoare a bibliotecii. Autism retro. Alţii, extravertiţi şi activi, citesc în vreme ce ritmurile agitate generate de iPod le inundă urechile. Autism contemporan.

Şi aici vor apărea, bineînţeles, replicile: bine, mă, ia-te acum şi de ăştia care încă mai citesc şi nu dă în cap la oameni. Dar tu nu citeşti? (deci, prin echivalent, “tu dai în cap la oameni?”) Nu ştii ce e aia bibliotecă? Şi să nu-mi spui că nu ai pus mâna pe carte şi n-ai ascultat muzică în metrou, că de fapt ţie îţi place mai mult să asculţi maneaua de pe telefon a vecinului tuciuriu şi să te zgâieşti la mutrele lungi, blocate între „Grozăveşti” şi „Petrache Poenaru” (fostă „Semănătoarea”). Şi atunci ce mai cauţi la bookblog? Deci, mă văd nevoit să afirm preventiv: nu trageţi, şi eu citesc. Ăsta e unul din motivele pentru care regret că ziua nu are măcar 45 de ore. Nu am dat în cap la oameni, mi-e drag de biblioteci (de bibliotecare, mai puţin), merg şi cu metroul şi nu rar citesc în subteran, chiar cu căştile în urechi.

Problema nu este însă forma. Poţi merge la bibliotecă ca să vezi mai bine lumea, aşa cum poţi citi cu nesaţ în metrou din simplul motiv că ai dat peste o idee atât de captivantă încât nu mai ai răbdare până acasă. Aşa cum şi muzica din urechi poate să fie un house idiot sau un concert de-al lui Ceaikovski. Contează, deci, gândul cu care citeşti. Să nu uităm, cuvântul esenţial este „autism”, adică ruperea legăturilor cu realitatea. Izolarea egocentrică în coconul propriilor fantezii, alimentate de carte. În fond, o frică de viaţă, mascată de o mină boem-indiferentă. Negarea problemelor, şi nu rezolvarea lor.

„ASTA DEVINE DUPĂ FACULTĂŢI…”

Singurul motiv serios pentru care merită să citeşti e pentru a înţelege realitatea, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să dormi cu sociologia sau teoria politică sub pernă. Din nou, nu forma contează. Şi un roman al lui Dostoievski, şi o povestire de trei pagini a lui Buzatti şi un eseu semnat de Constantin Noica deschid noi porţi către înţelegere. Or, pentru a începe să înţelegi, trebuie să ieşi puţin din propriile iluzii, generate de bogata şi îndelungata ta experienţă de viaţă, petrecută jucând Need for Speed (et in Arcadia ego…) sau irosind trei nopţi pe săptămână în cluburi. Să încerci să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu să-ţi confecţionezi tu propria imagine despre ele. Să îţi pui întrebări oneste, nu să rezumi lumea la liniştitoarea sintagmă “fiecare cu părerea lui”.

Înainte credeam în superioritatea absolută a celui care citeşte. Vedeam în cititor un iniţiat şi un rebel. Un om liber, la o distanţă de mii de ani lumină de ignorantul care habar n-avea de Tolstoi. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că nici o carte citită nu garantează inteligenţa, cu atât mai puţin omenia. Am avut ocazia să cunosc nişte imbecili feroce de culţi, la fel cum am întâlnit oameni care nu au pus în viaţa lor mâna decât pe abecedar şi pe cartea de telefon, care depăşeau în înţelepciunea, cinstea sau modestia lor mulţi profesori universitari şi intelectuali de incubator.

Şi mai e ceva. Există un punct dincolo de care cartea nu te mai poate ajuta să înţelegi. Aşa cum, atunci când mergi la munte, există un loc în care laşi frumuşel maşina, pui alarma (la ce bun?) şi o iei la pas, tot aşa există şi un moment în care trebuie să laşi cartea şi să vezi realitatea cu proprii ochi; pentru că – banal de evident – nici o carte, oricât de bine ar fi scrisă, nu poate cuprinde toate nuanţele vieţii. Degeaba eşti doctor în puericultură dacă nu ai tu însuţi un ţânc care să-ţi alunge somnul cu un urlet prelung la ora 3 dimineaţa. Degeaba ai ros din scoarţă în scoarţă cărţi de karate (precum subsemnatul în tinereţe) dacă nu ştii ce pe pielea ta ce e ăla un Yoko Geri (slavă Domnului, n-am avut până acum parte de această plăcere). La ce bun să citeşti Ion şi Moromeţii – şi apoi, eventual, să mai zici şi că ţăranul român e „najpa” şi violent şi animal – când tu nu ştii exact diferenţa dintre o oaie şi o capră? Sau, mergând mai departe, până la Palatul Parlamentului sau chiar la Bruxelles, degeaba ai tocit statistică şi teorii economice, dacă tu habar nu ai cum trăieşte o ţară întreagă pentru al cărei bine eşti responsabil. După cum se vede în ultimul exemplu, realitatea condensată pe care o oferă cartea poate fi extrem de periculoasă.

Şi acum, “să recapitulăm pe scurt”, vorba gardianului “Dumnezeu” din Cel mai iubit dintre pământeni: 1. Există un autism de provenienţă culturală 2. Există o limită dincolo de care nu mai poţi pătrunde cu ajutorul cărţii fără a deforma realitatea 3. Cartea singură nu te face mai bun sau mai înţelept 4. Este foarte periculos să percepi lumea numai prin intermediul cărţii.

Cele patru concluzii sunt legate, cred, cu un nod pe care-l voi numi cartea-produs. Nu mă voi lansa acum în teorii socio-antropologico-culturale, ci mă voi mulţumi să definesc cartea-produs prin funcţia sa principală – aceea de a distra. Nu de a deschide unele porţi ale înţelegerii, cum spuneam mai sus. Ce e rău în asta, ar putea întreba cineva. Nimic, atâta vreme cât distracţia nu e imbecilă şi nu e permanentă. Altfel, ajungem tot la autism.

CEVA DE DINCOLO DE PAGINI

Redusă la stadiul de simplu gadget – alături de telefon mobil, mp3 player şi, eventual, tenişi Converse, cartea nu mai promite cunoaştere, ci doar o „experienţă”, fireşte, „inedită”. Conţinutul cărţii contează mai puţin, ideile sau morala (scuze, am jignit pe cineva când am spus „morală”?) se volatilizează în atmosfera rarefiată a cărţii-produs care-ţi promite să te zguduie, să-ţi dea senzaţii tari, să te răvăşească.

Mai mult decât atât, se pune un tot mai mare accent pe lectură ca o experienţă a simţurilor, la al cărei succes contribuie ceaiul aromat sau cafeaua tare, muzica din fundal, lumina caldă… Pentru omul secolului nostru, a citi este doar un alt mod de relaxare şi de abandonare a sinelui unor senzaţii. Şi aceasta este o schimbare majoră a sensului citirii. Sigur, cartea, ca obiect, poartă cu ea un farmec pe care nu-l va putea egala vreodată nici un alt suport pentru text…

Cum să nu-ţi fie drag de cartea veche, să nu-ţi placă să o auzi trosnind-şoptind când o răsfoieşti, să îţi plimbi privirea pe galbenul timid, de bătrâneţe discret-tomnatică a paginii. (Chiar mă vizitează, din când în când, în contemplaţia trecătoare, gândul straniu că nu există nici o diferenţă majoră între o carte nouă – mirosind a fabrică, a artificial, cu coperta lucioasă pentru producerea căreia s-a consumat mai mult timp decât pentru corectura ortografică – şi specia la fel de bizară a femeii-corporate, împachetată sec în costum business şi în speranţe de “realizări pe plan profesional”**. Dar asta e altă poveste…) Cert e că a acorda întâietate experienţei vizuale sau tactile în detrimentul substanţei e totuna cu vorba bătrânelor care complimentează răposatul la înmormântare pentru cât de frumos e el, chiar şi aşa, ţeapăn, movuliu, elegant, orizontal şi greu ca o piatră de moară.

Efectul pervers al acestui fapt este că cititorul, pardon, consumatorul rămâne, cumva inconştient, cu iluzia că o carte, la fel ca orice alt zorzon, este neutră, finită, consumabilă, controlabilă în toate manifestările ei. On/Off. Or, aici intervine surpriza. Cartea soft, cartea-produs, deşi denaturată, sterilizată de talent şi vaccinată împotriva bunului simţ, rămâne purtătoare de idei (uneori bune, adeseori nu, puţin contează aici).

O carte, de fapt, nu e doar o carte. Nici un produs „artistic” al omului (nu mai vorbim de creaţie) nu este egal cu sine. (Nu este scopul acestui articol comparaţia dintre creaţie şi produs. Oricum, nu îţi trebuie doctorat în filozofia culturii ca să vezi că nu e chiar normal ca Paulo Coelho să ajungă mentor de generaţie şi că multe din autorităţile culturale naţionale universale emană cu morgă vaste stupidităţi.***) O simfonie nu este doar o înşiruire perfectă de note şi accente, o pictură nu este egală cu suma culorilor aruncate pe pânză. Un om nu este sinonim cu anatomia, fiziologia sau, de dragul rimei, ideologia lui. Structura nu este acelaşi lucru cu identitatea, dintr-un motiv destul de simplu: identitatea conţine sensul, structura îl maschează. A nu înţelege acest lucru înseamnă a fi în poziţia grănicerului care i-a taxat suplimentar Pasărea în spaţiu lui Brâncuşi pentru că, în viziunea funcţionarului, sculptura semăna cu o banală ţeavă.

Dacă obişnuim să ne închipuim cartea ca pe o lume, nu va fi greu să vedem că această lume – oricât de incoerent sau absurd a fost ea plăsmuită de autorul dornic de glorie postumă şi de cecuri antume – această lume e înconjurată, precum (încă) frumoasa (încă a) noastră (încă) planetă de o atmosferă ciuruită de poluare şi de apocalipsele periodice ale ecologiştilor, de un înveliş de idei, mai ţepene sau mai uşurele, după caz. Şi aici trebuie completat: ne referim aici în special la cazul literaturii, unde ideile sunt diluate, măiastru sau nu, în fluidul poveştii. Dacă acceptăm acest fapt de bun-simţ, vom putea admite, în consecinţă, că orice carte-produs – indiferent dacă este thriller, roman psihologic, de dragoste sau pornografic – formează şi influenţează comportamente, participă la alcătuirea unei noi paradigme şi la instaurarea unor prejudecăţi contemporane. Şi nu înţeleg prin asta că, dacă ai avut ghinionul să nimereşti o dată peste o carte proastă pe care te-ai încăpăţânat să o termini (şi eu am acest obicei prost), e inevitabil să-ţi însuşeşti ideile ei şi să devii, după 200 de pagini, un iremediabil blocat mintal. Factorii care concură la spălarea pe creier cu detergent pe bază de litere sunt mult mai complecşi şi ar merita o analiză separată:

- cititul susţinut de cărţi proaste – orice lucru făcut temeinic are nevoie de un antrenament constant. Întreruperea terapiei de cărţi cartonate cu conspiraţii religioase şi self-help-uri care te ajută să devii un specialist în traversatul străzii poate afecta iremediabil procesul de prostire livrescă. Pentru începători, se recomandă cititul în serie. După Codul lui Da Vinci, citeşte imediat Codul Spart al lui Da Vinci, urmat de Codul Crăpat al lui Da Vinci, Codul Înţepenit al lui Da Vinci, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Ficţiune şi adevăr în Codul lui Da Vinci şi Adevărul ficţiunii în Codul lui Da Vinci. Astfel, vei ajunge bine căptuşit de informaţii culte şi oculte cu care poţi atrage ignoranţii care nici nu ştiu ce tip fain era până la urmă Da Vinci ăsta.

- schimbul de idei cu prietenii – o prostie citită de tine şi asimilată în singurătate poate fi iluzorie. Dar o prostie împărtăşită cu cei din jurul tău, o prostie cu feedback, devine în scurt timp o certitudine. Asta înseamnă să ai principii!

- marketing – e greu să urmezi paşii de mai sus pe baza unor cărţi proaste publicate de edituri mici. Caută cărţile proaste tipărite în zeci sau sute de mii de exemplare de editurile mari. Ai două avantaje: primul este că e mult mai cool să citeşti prostii care se găsesc în orice librărie, decât prostii obscure. Vei da de înţeles, discret, că eşti la curent cu fenomenul. În plus, prostiile publicate de editurile mari arată mai bine, au coperţi meşteşugit DTP-ite şi se asortează mai uşor cu mărgelele, care se asortează la rândul lor cu kufia agăţată la gât şi cu tenişii galbeni cu steluţe purpurii. Al doilea avantaj e că finanţezi prin asta capitalismul corporat, care e foarte bun şi care, se ştie, garantează bunăstarea întregului glob.

Concluzia la care ajungem este că, în esenţă, nu există „carte de divertisment”, în sensul pur al cuvântului. Există, la suprafaţă, cărţi uşoare sau profunde, amuzante sau nu. În miez, însă, nici o carte nu este „benignă”. Dacă tot ne place să ne lăudăm că iubim cărţile, poate nu ar fi rău să nu le subestimăm într-atât încât să le privim doar ca pe nişte simple obiecte care furnizează senzaţii temporare. Da, e un clişeu să spui că „o carte poate schimba viaţa unui om”. Sigur că o poate schimba. Şi în mai bine, şi în mai rău.

Scris de Silviu Man

*Desigur că fiecare dintre noi simte, din când în când, nevoia unei izolări şi ruperi de lume. Dar aici nu vorbim despre cazuri individuale, ci despre un fenomen colectiv. Ori, când cei mai mulţi dintre tinerii care citesc – altminteri, ei înşişi o categorie minoritară – echivalează cartea cu refuzul lumii, suntem nevoiţi să ne punem întrebări foarte grave asupra şansei culturii de a „face lumea mai bună” în viitor.

**Asocierea nu e, poate, lipsită de noimă. Nici cartea-produs, nici femeia-corporate, nu au lirism. Produse industriale, ambele sunt rezultatul îndepărtării de fire. Cartea nu mai e responsabilă de cunoaştere, ci de entertainment. Femeia-corporate nu mai e responsabilă de viaţă şi de ocrotirea ei, ci de bugetul casnic. Distanţate de complexitatea pe care o presupunea rostul lor firesc, ambele ajung să îndeplinească o simplă funcţie. Şi ca să mai îndulcim puţin comparaţia, putem spune că ambele se citesc la fel de uşor.

*** Oricât spun unii că într-un capitalism diafan ca al nostru, oricine poate să-şi aleagă orice/ nu-ţi place, nu citi/ nu te obligă nimeni, nu cred că „avem de unde alege”. Pentru a avea de unde alege, cartea bună ar trebuie să fie la fel de bine reprezentată precum cartea proastă. Dar cărţile bune sunt mai degrabă tolerate printre cărţile proaste. Un exemplu foarte la îndemână este binecunoscutul 1984 al lui Orwell – citit de mulţi, înţeles de puţini, asumat de mai nimeni. Şi asta pentru că Orwell e citit în grila de lectură impusă de supraabundenta carte-produs: just for fun. Nu pentru luciditatea lui e admirat autorul, ci pentru că a reuşit să producă un thriller social foarte realist…

Scris de Silviu Man