Autor: Tor Nørretranders
Subtitlu: Despre limitele conştiinţei
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laurenţiu Staicu
441 pagini
ISBN: 978-973-1931-09-8

Cartea lui Tor Nørretranders seamănă cu dulciurile din copilăria pofticioşilor. Dulciurile acelea care se mănâncă cu poftă, fără să te poţi opri. Însă, la final, când ai golit raftul, îţi dai seama că ai dobândit, pe lângă o durere de burtă, prilejul unui simpatic diabet zaharat, însoţit eventual de nişte dinţişori stricaţi.

Iluzia utilizatorului este o lucrare densă, efervescentă, a unui autor înzestrat cu un oarecare farmec, pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală, care are ca ţintă principală înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu conştienţa* noastră în situaţii precum ascultatul muzicii, iluziile optice, învăţatul cântatului la pian, mersul pe bicicletă – sau, mai pe scurt, de-a lungul întregii vieţi. Concluziile lui sunt surprinzătoare. La fel şi ale mele.

Fără a ne rătăci prea mult în jungla de detalii cu care ne răsfaţă autorul danez, să încercăm un rezumat. Povestea începe cu pacostea numită a doua lege a termodinamicii, care spune că ori de câte ori transformăm (sau consumăm) energie, rămâne din ce în ce mai puţină energie disponibilă. Cenuşa care rămâne după ce am băgat lemne în foc nu mai poate fi folosită pentru a face cald în sobă. Bateriile de la CD player nu mai pot fi folosite, decât dacă sunt din nou încărcate – adică un nou ciclu de consum de energie. Dar mai ştim că energia este constantă (adică şlagărul de la orele de fizică din liceu: “nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”). De mai bine de un secol, aceste două legi au dat fiori oamenilor de ştiinţă, care cred că totul se îndreaptă către o moarte termică a universului. Unul dintre ei, Rudolf Clausius, a numit acest fenomen entropie (adică “măsura indisponibilităţii unei anumite cantităţi de energie”). Cenuşa, ca să spunem aşa, este “plină” de entropie. Nu va putea produce căldură – poate fi cel mult presărată pe jos, ca oamenii să nu-şi luxeze gleznele.

O ISTORIOARĂ CU SCARAOŢCHI

Aici apare în scenă James Clerk Maxwell, care, împreună cu Ludwig Boltzmann, afirmă că ceea ce numim noi căldură e o mişcare a miliarde de molecule, fiecare având viteza ei proprie. Şi ce-i dă prin cap lui Maxwell – ce-ar fi dacă în mijlocul unui recipient în care este căldură ar exista o fiinţă mică care nu e atotputernică, dar e suficient de deşteaptă ca să cunoască traseele tuturor moleculelor şi suficient de rapidă încât doar să deschidă şi să închidă un orificiu din recipient, astfel încât moleculele cu viteză mare să fie lăsate să treacă în compartimentul din dreapta, iar cele mai încete să rămână în stânga? Temperatura ar creşte în dreapta, şi ar scădea în stânga. Deci s-ar întâmpla ceva nemaipomenit: s-ar produce căldură într-un mediu cu temperatură moderată. S-ar părea că disiparea energiei “depinde de întinderea cunoaşterii noastre”. E ca şi cum ne-am încălzi la un foc de cenuşă! Morala : legea asta ni se aplică nouă, pentru că suntem “prea mari şi prea neîndemânatici” să o ocolim… Dar dacă am fi atât de inteligenţi şi de rapizi precum… În fine, cert e că această vietate – numită demonul lui Maxwell – încă mai bântuie visele oamenilor de ştiinţă care vor să găsească metoda prin care se poate “păcăli” legea a doua a termodinamicii.

Unul dintre cei bântuiţi a fost fizicianul ungar Leo Szilard, care a pus prin anii ’30 o întrebare crucială, apropo de Aghiuţă cel iute: putem şti totul despre lume fără să o schimbăm? Evident, nu se poate. Demonul lui Maxwell, ca să poată şti traseele moleculelor pe care vrea să le controleze, trebuie facă nişte măsurători. Adică trebuie să consume şi el nişte energie. Adică să producă entropie. Adică am ajuns de unde am plecat. Unde-i lege – chiar a termodinamicii, nu-i tocmeală – chiar dacă eşti drăcuşor. Dar dacă, spun adversarii lui Szilard, am putea cunoaşte dincolo de cunoaştere? Dacă, în loc să stea cu carneţelul în mână, desenând la nesfârşit liniuţe şi tabele, demonul lui Maxwell ar intui la perfecţie traseele moleculelor? Şi de aici, o lungă poveste cu savanţi din ce în ce mai… înfierbântaţi, care se chinuie să-i dea o mână de ajutor micului personaj. În fine, pentru a scurta povestea, se ajunge la concluzia că demonul, pentru a fi eficient, trebuie să dobândească informaţii despre molecule, dar trebuie să le şi uite, pentru a putea dobândi noi informaţii. Or, şi asta crează entropie. Deci – surpriză! – “nu dobândirea informaţiei este cea care-l costă pe demon. Ci uitarea ei”. Cu cât mai multă informaţie, cu atât mai multă entropie şi, deci, dezordine. (Aviz maniacilor internet-TV şi celor care plesnesc de bucurie că trăiesc într-o “societate informaţională”!)

Să exemplificăm, ca să nu uităm de unde am plecat:

Dacă avem în faţă o hârtie pe care este desenat un cerc, informaţia se reduce la cuvântul “cerc”, însoţit probabil de un număr care reprezintă diametrul său. În economia informaţională, asta ne costă vreo doi biţi de informaţie. Cu aceşti doi biţi, putem face câte cercuri identice vrem. Dacă, însă, hârtia este mâzgălită de Petrişor de la grupa mijlocie, desenul conţine mult mai multă informaţie. Ar trebui să măsurăm fiecare linie în parte, fiecare curbă în parte, unghiurile sub care se unesc fiecare dintre ele, ansamblul lor etc.

Ar mai fi o metodă prin care să-i împăcăm pe demonul lui Maxwell şi pe Petrişor – să găsim o formulă prin care să rezumăm, să comprimăm traseele moleculelor, respectiv mâzgăleala, pentru ca micul Aghiuţă să reuşească să separe moleculele şi să se încălzească, iar micul Petrişor să primească desert. Unele lucruri pot fi rezumate: “AAAAAAAAAA” înseamnă, de fapt, „A de 10 ori”. Simplu, eficient şi uşor de reţinut. Dar dacă trebuie să rezumăm un copac? Sarcina devine imposibilă. Ar trebui să descriem fiecare fibră, fiecare frunză, felul în care sunt ele dispuse, felul în care se mişcă atunci când adie vântul, când e furtună, când vine toamna etc. etc. etc. Descrierea cea mai rezumată a copacului nu poate fi decât copacul însuşi. La fel şi în cazul moleculelor şi al desenului stângaci. Deci, nu putem cunoaşte totul despre lume. Ceea ce pare pentru noi de bun-simţ, nu era şi pentru cei mai mulţi dintre respectabilii oameni de ştiinţă care sperau să poată explica lumea prin câteva formule logice sau fizice sau chimice sau matematice.

Problema a fost însă rezolvată de un matematician austriac fascinant, pe numele lui Kurt Gödel, care a năruit, la 24 ani, în 1930, toate aceste speranţe deşarte:

“Ideea ingenioasă a lui Gödel a fost aceea de a lua în discuţie propoziţia «Nu pot fi demonstrată». Dacă este adevărată, înseamnă că nu o putem demonstra. Dacă este falsă, atunci o putem demonstra – altfel spus, am demonstrat că este falsă. Propoziţia este adevărată dacă şi numai dacă nu poate fi demonstrată.” Cu alte cuvinte, “corectitudinea unei structuri logice sau a unui limbaj nu pot fi niciodată demonstrate dinăuntru”. Deci, nu putem demonstra totul, va exista întotdeauna ceva care ne scapă. Demonul lui Maxwell nu va reuşi să separe moleculele, iar noi vom rămâne agăţaţi, vrând-nevrând, de calorifere şi sobe.

Cititorii care m-au suportat până aici probabil că se întreabă ce legătură poate să aibă Maxwell şi încornoratul său cu zăpăcitul de Petrişor, cu noi înşine şi cu subiectul cărţii (care este, cum spuneam – “ce se întâmplă cu conştienţa noastră când … ştii … muzica, iluziile optice, pianul, bicicleta, viaţa noastră cu totul…”). Îi rog să mai aibă puţintică răbdare, să-şi ia răgazul unei cafele sau al unui ceai. Cartea lui Nørretranders e incitantă, dar şi plină de informaţii, deci şi de dezordine, aşa că sarcina mea nu e mai uşoară decât a celor care fac curat după petrecerea de revelion din piaţa centrală.

COMPLEXITATEA

Dezordinea e neinteresantă, deci. La fel de neinteresantă cu a scrie: “GNFJIDH VFDOGTIN GT548” sau a face versuri în manieră postmodernă, pe care să nu le înţeleagă nimeni, nici măcar autorul lor. Dar nici ordinea totală nu e chiar palpitantă. Cine ar citi până la capăt recenzia de faţă dacă ea ar fi scrisă aşa: “ABABABABABABABA”? Între aceste două extreme, ne spune autorul, trebuie să existe ceva care nu e nici banalitatea repetitivă a ordinii complete, dar nici balamucul dezordinii totale. Ceva suficient de complicat încât să ne provoace interesul, dar îndeajuns de ordonat să-l putem înţelege cât de cât. Nørretranders numeşte acest lucru “complexitate” – “acest teritoriu aflat între ordine şi haos cuprinde practic toate lucrurile despre care merită să discutăm, toate lucrurile despre care discutăm şi pe care le trăim în viaţa de zi cu zi: fiinţe vii, schimbări ale vremii, peisaje frumoase, conversaţii prietenoase, salate delicioase, distracţie şi jocuri”.

Bun. Şi cum să facem ca să înţelegem complexitatea? Charles Bennett de la IBM a propus, prin anii ’90, un criteriu foarte interesant – acela de adâncime logică: “complexitatea ar urma să fie măsurată nu în funcţie de lungimea unui mesaj, ci în funcţie de munca făcută anterior pentru a obţine mesajul […] Adâncimea logică măsoară procesul care duce la o anumită canitate de informaţie, şi nu cantitatea de informaţie care este produsă şi poate fi transmisă”. (Este, să recunoaştem, un criteriu care face dreptate celor uluiţi de rating-ul nopţilor de trăncăneală nesfârşită de la OTV – multă informaţie, puţină muncă, adâncime logică aproape de zero, complexitate aproape de zero. Deci relevanţă zero.) Dacă punem lângă acest principiu ideea formulată mai sus, că uitarea informaţiei costă, ajungem la concluzia că “adâncimea unui obiect este o măsură a cantităţii de informaţie eliminate pe parcursul apariţiei acestuia”. Ca şi cum am scoate în fiecare zi câte o lopată de mâl dintr-un lac. Cu timpul, lacul ar deveni mai adânc. Va fi suferit transformări. Nu va mai avea aceeaşi culoare şi nici malul său nu va arăta la fel ca la început. Dar va fi acelaşi lac. La fel şi cu omul.

Aplicând ceea ce am spus mai devreme – că este, de fapt, mai importantă informaţia eliminată – putem găsi o explicaţie interesantă pentru felul în care am învăţat să mergem pe bicicletă: ni s-a explicat de către tata, fratele sau vecinul de bloc cum trebuie să ne ţinem în echilibru, cum să nu bruscăm coarnele, cum să dăm din pedale – o grămadă de detalii pe care ne forţam să le ţinem minte. Şi totuşi, acel moment extraordinar, în care ne-am desprins de rotiţele ajutătoare şi de mâna care ne ţinea şaua, nu e rezultatul faptului că am gândit simultan toate indicaţiile şi le-am pus în practică. Mai degrabă a fost parcă ceva, dincolo de raţiune, un fel de instinct, un fel de intuiţie (care pe mine nu m-a ţinut prea mult – am aterizat forţat în primul şanţ). Probabil că un proces asemănător are loc şi când copilul începe să înţeleagă şi să vorbească (fratele meu e un bun exemplu aici – când era mic, în afară de gungureli şi scâncete, nu scotea nici un sunet. Într-o zi, când stătea cocoţat pe o grămadă de lemne, mama i-a spus: Ai să cazi! S-a dat jos de acolo, iar mama, nefiind nici ea un om deosebit de raţional, s-a cocoţat în locul lui. Ceea ce probabil că i-a deblocat lui Mutulică ceva în creieraş, fiindcă a amendat-o imediat, cu maximum de coerenţă: Ai să cazi tu! Şi de atunci a început să vorbească.)

De unde Nørretranders deduce: “trebuie să fi existat mai multă informaţie în timpul procesului decât cea cuprinsă în cuvintele care au fost rostite realmente”. Şi, pe cale de consecinţă, întrebarea fierbinte cu care ne apropiem de miezul cărţii: “să fie conştiinţa numai vârful unui iceberg mental”?

CÂT (NU) GÂNDIM

Simţurile noastre primesc informaţii din mediul înconjurător. Fiecare organ de simţ are un anumit număr de receptori. Cu cât mai mulţi receptori (celulele vizuale ale ochiului, papilele gustative ale limbii etc.), cu atât mai mare numărul de conexiuni nervoase care trimit semnale înspre creierul nostru. Toate acestea se pot calcula şi transforma în biţi, pentru a vedea cu aproximaţie cam câtă informaţie primim de fapt. Cifrele sunt surprinzătoare:

“Ochiul trimite creierului cel puţin zece milioane de biţi pe secundă. Pielea trimite un milion de biţi pe secundă, urechea o sută de mii, senzorii mirosului încă o sută de mii de biţi pe secundă, iar papilele gustative aproximativ o mie de biţi pe secundă.” Tragem linie şi vedem nota de plată pentru fiecare secundă: 11 milioane de biţi pe secundă.

Şi acum urmează întrebarea de 1.000 de puncte – cât din aceste milioane de biţi percepem conştient ? Profesorul Manfred Zimmerman de la Institutul de Fiziologie al Universităţii din Heidelberg zice că să tot fie vreo … 40 de biţi. Calculăm repede, cât ai zice entropie şi avem rezultatul ameţitor: percepem conştient cam a … 275.000-a parte din ceea ce primim din afară. Sunt şi estimări mai optimiste, cum ar fi cea a fiziologului german Dietrich Trincker, care crede că raportul dintre capacitatea de percepţie şi capacitatea de apercepţie este de 1 la 1 milion. Sau cea în care nu percepem conştient nici măcar 40, ci vreo 16 biţi pe secundă (în condiţiile în care OTV-ul sau oricare alt canal de televiziune transmite cam 4 milioane de biţi pe secundă). Rezultatul multor studii ar duce la această idee: mintea noastră ar fi un depozit imens de informaţii, din care nu ajung la suprafaţă decât câteva firimituri. Morala numărul unu: conştienţa “este alcătuită în mult mai mare măsură din informaţia eliminată decât din informaţia prezentă”. Morala numărul doi: “atunci când suntem conştienţi de o experienţă înseamnă că ea a trecut”. (Cam de aici încolo, relaţia mea cu dl. Nørretranders a început să să nu mai fie atât de amicală…)

Urmează partea interactivă a cărţii, unde autorul încearcă să demonstreze că ceea ce vedem nu este ceea ce vedem, ci că ceea ce vedem este doar propria noastră interpretare. Amatorii de efecte spectaculoase pot încerca una din multe iluzii optice pe care Nørretranders le aduce ca argument. Una dintre ele – cine e în imaginea de mai jos – o femeie tânără sau o femeie bătrână?

Şi din cauza cucoanei fără vârstă certă de mai sus, s-ar părea că “lucrurile pe care le percepem au căpătat sens înainte ca noi să devenim conştienţi de ele”. Adică “percepem, simulăm şi abia apoi simţim”. Cât timp pierdem de la percepţie până la simţire? Oamenii de ştiinţă zic că ar fi vreo jumătate de secundă. Adio, dragoste la prima vedere!

Mai introducem în piesă un personaj-cheie: Benjamin Libet, de la Departamentul de Medicină de la Universitatea din California, însoţit de prietenul său, Bertram Feinstein, chirurg şi fiziolog de la spitalul Mount Zion (San Francisco). Feinstein se ocupa prin anii ’60 cu tratarea pe cale neurochirurgicală a pacienţilor bolnavi de Parkinson. Deschidea ţeasta pacientului, punea acolo un element care se încălzea şi, la o anumită temperatură, distrugea nişte celule nervoase care provocau dureri bolnavului. Într-o zi, Libet l-a rugat să-l lase să se joace şi el puţin cu creierul bolnavilor, în interes ştiinţific, desigur. Multe din concluziile de mai jos în acest mod: înainte de operaţia lui Feinstein, Libet venea şi le administra nişte şocuri electrice direct pe creier pacienţilor care aveau craniul deschis (probabil mai schimba o vorbă, mai glumea cu ei, întrucât aceştia erau conştienţi). După multe experimente de acest gen, Libet a aflat (probabil pe lângă nişte bancuri bune), că aceştia nu simţeau nimic dacă şocul electric era mai scurt decât o jumătate de secundă:

“Stimularea pielii determină o activitate electrică în creier. Această activitate electrică corespunde stimulului pe care l-a aplicat Libet pacienţilor lui Feinstein (şi ei nu puteau face diferenţa). Cum poate o stimulare electrică a creierului să corespundă unei activităţi neuronale deteminată de o experienţă senzorială, dacă stimularea electrică a trebuie să dureze o jumătate de secundă înainte de a fi simţită? Stimularea pielii dă naştere imediat senzaţiei, însă activitatea din cortex cerută pentru a media senzaţia trebuie să dureze cel puţin jumătate de secundă.”

De unde Nørretranders deduce că susnumita conştienţă, pe lângă că e mică – ce mai poţi să faci în zilele noastre cu 16 biţi pe secundă? – ne mai şi păcăleşte – adică ea întârzie cu jumătate de secundă, dar ne lasă impresia retroactivă că de fapt ea a fost mereu pe fază la momentul potrivit. Pare că a fost dragoste la prima vedere, dar, de fapt, şocul s-a întâmplat mai devreme – la jumătate de secundă şi vreo 5 milioane de biţi distanţă…

Şi de aici, calea este deschisă pentru o analiză amănunţită a meciului permanent care se dă în capul nostru între eu şi sine, unde Sinele cel Frumos şi Bun are soarta Cenuşăresei – mereu harnic, mereu atent şi grijuliu, dar mereu lăsat în umbră, pentru că el nu e conştient, precum Eul cel Urât şi Rău, care de fapt culege toate roadele sinelui, pentru că ştie să se prefacă, lăsând tuturor impresia că el a făcut toate lucrurile pentru care trudeşte Sinele. Această înfruntare care este de fapt cheia întregii cărţi este ceea ce Nørretranders numeşte iluzia utilizatorului:

“Eul percepe că el este cel care acţionează; că el este cel care simte; că el este cel care gândeşte. Dar sinele este cel care face toate astea. Eu sunt iluzia utilizatorului pentru mine însumi”. (Aici chiar că am rupt prietenia cu savantul danez şi cu prietenii lui. Din respect pentru mine şi prietenii mei, pe care nu îi consider propriile lor iluzii.)

Ultimele o sută de pagini sunt o cursă după argumente în sprijinul iluziei utilizatorului, culese de prin toate colţurile lumii şi istoriei – de la filozofia grecească până la ideologia ecologistă de tip Gaia, de la Leibniz la Aldous Huxley şi Edmund Husserl, de la Big Bang la Kirkegaard, de la teoria haosului la fractali şi inteligenţă artificială până la remarci despre Karl Marx, comunism, societăţi deschise şi civilizaţia contemporană. Sunt convins că cititorul care m-a suportat pe mine până acum le va suporta cu stoicism la lectura cărţii.

ILUZIILE ILUZIEI

Spuneam la începutul recenziei că Iluzia utilizatorului este o carte pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală. În acelaşi timp, nu este nici o carte în care să crezi, ca să zic aşa, din toată conştiinţa, deşi musteşte de informaţii interesante, multe dintre ele probabil cât se poate de adevărate.

Sunt cu totul de acord că multe dintre deciziile pe care le luăm nu sunt gândite (adică nu aparţin conştienţei). Atât dintre deciziile inspirate, cât şi dintre cele neinspirate. Ştiu sigur că adesea e foarte bine să acţionezi pur şi simplu, decât să-ţi umpli mintea cu o grămadă de calcule şi probabilităţi. Că ceea ce descoperi pe calea intuiţiei e de cele mai multe ori mult mai bun decât o noapte de înăbuşit mintea cu dileme. E mult mai frumos să ieşi afară în ploaie decât să te gândeşti că, ah, o să te ude până la piele, că va trebui să iei o aspirină după, să faci un duş fierbinte, să dai explicaţii pentru gestul tău necugetat… (Desigur, gestul nu poate fi dus la extrem, aşa cum l-a dus o fostă colegă de liceu, care a venit într-o excursie cu clasa la munte încălţată în nişte pantofiori mov, lăcuiţi, dotaţi chiar cu câte un toculeţ…)

Talentul, arta, replicile geniale ale prietenilor, credinţa sau dragul de cineva nu se pot explica prin intermediul raţiunii. Ştiu că există milioane de lucruri care nu se pot descrie în cuvinte şi nici argumenta. Există cu siguranţă o zonă dincolo de percepţia noastră conştientă, dar ceva (o intuiţie) îmi spune că zona aceea ţine de incognoscibil (adică rămâne să ne vedem fiecare de ea şi să o explorăm pe cont propriu, în tăcere), nu de necunoscut (¬cum crede autorul, care speră că o poate coloniza ştiinţific, chiar şi prin experimente respingătoare precum cele a lui Libet). Dar nici nu-mi place scindarea asta atât de radicală şi de ireconciliabilă între eu şi sine, cu toate consecinţele ce decurg din ea (cum Dumnezeu să-i spui iubitei: “scumpa mea, «sinele meu te acceptă pe tine»“?!).

Cartea lui Nørretranders este, fără îndoială, o trufanda ştiinţifică, însă mă tem că în reţetă s-au ascuns destui coloranţi şi conservanţi.

Spre exemplu, că tot vorbeam de criteriul adâncimii logice – adică un lucru e cu atât mai important cu cât evoluţia sa în timp e mai mare, cu cât a fost mai greu generat. Dar, de pildă, o crimă cu multe acte pregătitoare în mod sigur nu aduce prea multe satisfacţii sinelui – nici sinelui victimei, nici al ucigaşului. Sau, tot apropo de adâncime – are dreptate Nørretranders când spune că “claritatea necesită adâncime”. Poate că din cauza asta Brâncuşi polisa formele până la strălucire. Poate din cauza asta Saint-Éxupery spunea că o operă e finalizată nu când nu mai ai ce adăuga, ci când nu mai ai ce elimina. Dar autorul danez greşeşte când afirmă, un rând mai jos, că “nonsensul nu are adâncime”. Nonsensul “pur”, să-i zic aşa, nu are adâncime. Dar o mimează – precum poeţii netalentaţi, care vor să impresioneze prin artificii, nu prin substanţă, prin cuvinte complicate, nu prin sensuri. Dar ce se întâmplă dacă în mijlocul unui astfel de aparent nonsens găsesc un epitet bun (care poate să fie doar un epitet bun sau să lumineze dintr-o dată întreaga poezie)? De câte ori am văzut un film care ne-a plictisit o oră şi jumătate, pentru ca la final, datorită unei singure scene, totul să capete brusc înţeles? După câte se pare, vorbim de lucruri prea delicate pentru a le judeca în alb sau negru…

A judeca în alb şi negru înseamnă să afirmi fără nici o ezitare că “gândirea este un eveniment material care are loc în corp şi care seamănă în toate privinţele cu alte activităţi corporale precum mişcarea”. Sau că “nu există, aşadar, nici o diferenţă între sistemele care au viaţă şi cele care nu au.” Sau că “tehnologia face lucrurile previzibile şi repetabile, astfel că nu trebuie să le dedicăm atât de mult timp şi atenţie”. Să-i citezi pe Hans Kornhuber care spune că, de fapt, “sufletul nu este «mai bogat» decât trupul”, pe Richard Gregory care şuieră pedant “Realitatea este o ipoteză” sau pe Thomas Nagel cu a sa filozofie a îngheţatei subiective:

“Cum poţi şti dacă atunci când mănânci îngheţată de ciocolată, împreună cu un prieten, ea are acelaşi gust pentru el ca şi pentru tine? [...] Cum poţi şti măcar că prietenul tău e conştient? Cum poţi şti că mai există şi alte minţi în afară de a ta?”.

…Sau pe Julian Jaynes de la Princeton University care, cocoţat în plopul cunoaşterii, a aflat că acum trei mii de ani “bărbaţii şi femeile nu erau conştienţi aşa cum suntem noi, nu erau responsabili de acţiunile lor şi, prin urmare, nu pot fi lăudaţi sau blamaţi pentru niciunul dintre lucrurile pe care le-au făcut de-a lungul miilor de ani în care au existat”.

Citez din abundenţă tocmai ca să subliniez faptul că, dacă ne încăpăţânăm să credem că tot ceea ce ştim noi, în adâncul nostru, dincolo de conştienţă, merită să fie cunoscut de toată lumea, dat la ştiri, cercetat, măsurat şi întors pe toate părţile de cohorte de tehnicieni, atunci cartea de faţă poate deveni, dintr-o lectură cu premise interesante, una realmente periculoasă.

Îmi închipui ce înseamnă pentru un poliţist al viitorului tehnologic următoarea afirmaţie-concluzie a unor cercetări neurofiziologice conduse de Hans Kornhuber şi Lüder Deecke: “Subiecţii au decis să îndoaie degetul. Dar cu o secundă înainte de a face asta, creierul lor indica faptul că se pregăteau să execute acţiunea”.

Sau cum se reflectă în mintea unui agent publicitar dedicat trup şi suflet meseriei propoziţia: “Conştiinţa nu poate iniţia o acţiune”? De fapt, există un precedent în America – scandalul mesajelor subliminale ascunse în clipurile publicitare de acum mai bine de jumătate de secol. Ştim cu toţii că tehnologia de azi poate mult mai mult de-atât…

Sau cum va fi receptată de un tânăr aflat în dileme existenţiale o frază precum : “dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?” Până la urmă, hai să ne punem eul ăla atât de dispreţuit la contribuţie şi să pricepem că una e să te gâdile nenea doctorul pe creier şi alta e să iei nişte decizii serioase apropo de viaţa ta personală. Mă întreb însă ce decizie serioasă mai poate lua cineva care ia cu totul în serios volumul lui Nørretranders, în afară de aceea de a începe să-şi înece bruma de conştiinţă rămasă în alcool sau droguri, sub pretextul eliberării sinelui.

Aş putea fi întrebat “Cum poate avea o carte de ştiinţă asemenea efecte? Ştiinţa e până la urmă chestia aia în care avem încredere deplină, în care lucrurile sunt foarte clare pentru toată lumea…”. Sincer, mă îndoiesc că Iluzia utilizatorului este (doar) o carte de ştiinţă. Felul exaltat al autorului (de altfel, printr-o tradiţie istorică, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă sunt exaltaţi. Nu înţeleg de unde pretenţiile acestea de neutralitate, obiectivitate etc.) de a vorbi despre n lucruri mă face să cred că e mai degrabă vorba de o filozofie sau chiar o religie cu pretext ştiinţific. Altfel nu putem explica lecţia aiuritoare de … teologie comparată între creştinism şi iudaism din capitolul dedicat întârzierii de jumătate de secundă. Sau lecţiile de … arta actorului sau a dirijorului. Sau peroraţia uluitoare din ultimele pagini:

“… trebuie să avem curajul să spunem lucruri naive; să facem lucruri naive, constant şi paşnic de-a lungul deceniilor, pentru simplul motiv că noi credem că aceste lucruri sunt bune, că simţim că sunt bune şi suntem conştienţi că sunt bune”. A spune asta (şi) în numele tehnocraţilor implicaţi în crearea şi implementarea de arme de distrugere, dispozitive de supraveghere şi control şi alte minuni ale lumii moderne, înseamnă ori ipocrizie criminală, ori stupiditate. Cea mai mare greşeală e să credem că suntem încă pe vremea când savanţii se plimbau prin grădini, le cădeau mere în cap, aveau revelaţii şi nu mai puteau de dragul omenirii.

Aceia dintre cititorii Iluziei utilizatorului care vor crede întrutotul cele scrise, vor rămâne cu impresia deprimantă că avem fiecare un sine numai al nostru, extraordinar, fascinant, care trebuie eliberat de tirania conştienţei, dar în acelaşi timp, care poate fi, şi chiar trebuie, măsurat ştiinţific – şi, de ce nu, coordonat tehnologic, de la butoanele cine ştie cărui Big Brother. În loc să caute să se dezvolte armonios, oamenii-utilizatori vor tinde spre schizofrenie în numele unei aşa-zise “sciziuni fundamentale dintre sine şi lume”, iar în locul atât de blamatului eu-conştiinţă, vor pune sinele tehnologico-ştiinţific. Iar asta va fi cea mai desăvârşită dintre iluzii.

Scris de Silviu Man

*Probabil că nu este numai rezultatul unei greşeli de traducere folosirea termenului de “conştiinţă” (cu implicaţiile sale socio-morale) în locul celui de “conştienţă” (evident, un concept psihologic), mult mai adecvat profilului lucrării. Totuşi, confuzia acestora nu este sub nici o formă scuzabilă.Carti de acelasi autor

• Omul generos

Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
348 pagini
ISBN: 978-973-1931-16-6

(ediţia în limba engleză)

Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă – şi, simultan, să îngraşe – iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.

O istorie veche de mii de ani

Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci – ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. Odată cu această separare, are loc şi o diviziune a muncii; mai exact, cei care munceau permanent – agricultorii sau cei care pregăteau masa – erau inferiori celor care nu munceau – războinicii şi vânătorii, ale căror ocupaţii, deşi sezoniere, necesitau vitejie şi impuneau respect.

Rezultatul întreţinerii acestei stări de fapt: “Bogăţia, care la început nu era preţuită decât ca simplă mărturie a iscusinţei, devine în accepţiunea populară prin sine un act meritoriu. Avuţia este de-acum intrinsec onorabilă”. A avea înseamnă, de atunci, a fi deasupra. A munci înseamnă a nu avea, a fi inferior. Ca să ai prestigiu, trebuie să arăţi că nu munceşti. Iar asta se poate face numai făcând/purtând/admirând lucruri inutile. Şi, de aici, un bulgăre de zăpadă istoric care se rostogoleşte vreme de secole ca să se oprească fix în parbrizul Mercedesului parcat ilegal pe trotuarul Dorobanţilor. Cu ce se ocupă clasa de lux, deci? Veblen sintetizează caustic: cu “ocupaţii de natură prădătoare, nicidecum productivă”. Dacă formularea pare prea dură, daţi un search cu “masacru Balc”.

În treacăt fie spus, îmi place conexiunea pe care o face Veblen între bogăţie şi bravură. Explică perfect mutra de gladiatori sastisiţi pe care o fac cei care alcătuiesc casta prădătoare românească, când explică napoleonian cum au făcut primul milion. N-aş fi crezut că baronii, bişniţarii şi mogulii au aşa rădăcini istorice … Până la Veblen, nu puteam înţelege de ce fiecare om de afaceri îşi vede succesul ca pe încununarea unei lupte acerbe cu oştirile câtă-frunză-câtă-iarbă ale concurenţei duse în fruntea unei armate de oameni (ah, „echipa mea, fără de care nimic n-ar fi fost cu putinţă”). Dar nu numai biznizmenii sunt produsul acestei subculturi străvechi. Să mai enumerăm câteva efecte ale legii sunt-superior-deci-trebuie-să-arăt-că-nu-muncesc, identificate de Veblen, care se văd cu ochiul liber în anul 2009:

* animalele de companie – de o inutilitate completă: iguane, porci de guinea, guşteri, dihori, chihuahua – să ţinem cont că încă nu s-a gândit nimeni să vândă drosophile cu pedigree…

* maşina de teren, condusă pe asfalt – cred că toată lumea e de acord nu căratul cartofilor este scopul celor ce-şi cumpără, de exemplu, un Porsche Cayenne. Monstrul electronic de 3 tone şi 400 de cai putere, pentru care cea mai aventuroasă excursie a fost la Poiana Braşov, transportă înăuntrul său oameni, bagaje şi mai ales autoritate (pe care românii îl numesc “neam prost”, iar Veblen, „consum ostentativ”).

* femeia – devenită în lumea bună, în ciuda pretenţiilor de „emancipare”, un soi de breloc viu, cu sâni siliconaţi, agăţat de cureaua eclatantă a masculului cu lanţ de aur, care se leagănă – tot ostentativ – pe pantofii de lux, lungi, ascuţiţi şi caraghioşi. Ea însăşi se afişează simbolic ca total incapabilă de vreo muncă utilă: tocuri înalte, unghii atât de lungi care fac cojirea unui măr un sport extrem, fuste ce se înrudesc mai degrabă cu cămaşa de forţă, genţi stranii – uneori mai mari decât o raniţă de soldat, alteori mai mici decât un portofel…

În fond, vorbim de un fel de înstrăinare a omului faţă de el însuşi şi de ceilalţi. Înstrăinare care probabil explică în mod satisfăcător de ce oamenii vor prefera întotdeauna un escroc parfumat unui găinar slinos. Sau de ce vom avea reflexul de a strâmba din nas când vedem muncitori veniţi direct de pe şantier în autobuz.

Şi totuşi …

Deşi utilă, cartea lui Veblen pare a avea câteva hibe ce nu se datorează secolului care ne desparte. De exemplu, luptele de clasă dintre vânători şi agricultori – ciudat de contemporane finelui de secol XIX – s-ar putea să nu fie pe placul unui nume cu autoritate în domeniu, precum Lewis Mumford, care nu acordă chiar atât de mult credit instituţiei vânătorilor. Ar mai fi de menţionat problema femeii din vechime (Veblen, deşi analizează în fond o relaţie simbolică între oameni prin intermediul bunurilor, nu pare să ia în calcul ipoteza, deloc improbabilă, a valorizării femeii prin chiar acest fapt, aparent barbar – femeia ca trofeu). Cât despre clădirile îngreunate de decoraţii şi ornamente pe care le construia acum un veac clasa de lux, nu pot răspunde decât printr-un oftat. Ceea ce Veblen refuza cu destulă mizantropie – esteticul, este acum eliminat total din peisajul arhitectonic, populat fără noimă de cuburi de sticlă sau de prefabricate. Şi ar mai fi, desigur, obiecţia opincilor româneşti – componentă extrem de utilă, nepurtătoare de vreun tip de “lux ostentativ”, ca şi întregul costum popular, frumos împodobit, dar fără a transmite vreun moment că posesorul vrea să arate că nu ştie ce-i aia sapă. Ceea ce mă duce cu gândul că Teoria clasei de lux este o analiză mult mai potrivită pentru cultura occidentală, din care face parte, şi mai puţin pentru plaiurile răsăritene, unde oamenii au fost suficient de săraci şi de cumpăniţi încât să nu-şi piardă timpul cu asemenea izmeneli, vorba bunicii.

Scris de Silviu Man
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Malcolm Gladwell
Subtitlu: Povestea succesului
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Cătălin Georgescu
271 pagini
ISBN: 978-973-7931-14-2

“We’ve been looking at tall trees, and I think we should have been looking at the forest”.

Excepţionalii este o poveste despre succes, dar nu una care să explice ascensiunea individului aşa cum e ea descrisă în biografii şi filmele care se realizează în fiecare an la Hollywood: nu e vorba despre eroul care se naşte în condiţii precare şi trebuie să lupte împotriva sistemului pentru a arăta cât de talentat şi inteligent e el. Sau dacă este vorba despre aşa ceva, atunci acest aspect este departe de a fi cel care primează. Ce ne spune Gladwell aici este că, de fapt, „oamenii nu se ridică din nimic”, ci că preiau lucruri de la părinţi sau mentori.

Prima parte a cărţii, numită Oportunitate, priveşte succesul nu numai din perspectiva talentului, abilităţile naturale nu conduc neapărat spre o carieră înfloritoare. Astfel, aflăm lucruri fascinante despre zilele de naştere ale celor mai buni hocheişti (pe scurt, de ce un sportiv născut în ianuarie are mult mai multe şanse să ajungă într-o echipă valoroasă decât unul născut spre sfârşitul anului) şi, în general, Gladwell demonstrează prin exemplele sale cum nu atât talentul înnăscut, cât efortul susţinut, acel de care vorbeşte şi Tony Robbins, consistenţa, îmbunătăţirea constantă, sunt responsabile pentru cantitatea de succes din vieţile noastre.

Scris de Ioana RisteaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: David Bolchover
Rating:
Editura: Codecs
Traducător : Ion Vişoiu
Anul apariţiei: 2006
197 pagini
necartonată
ISBN: 973-8060-82-6
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Sclavii plictisiţi

Motto: „Lăsaţi-vă intelectul, personalitatea şi imaginaţia la uşă şi, în schimb, lumea corporatistă va avea grijă de voi, cu condiţia să staţi cuminţi în banca voastră.” (Corinne Maier)

David Bolchover este un englez care n-a prea fost pus la muncă – după propria mărturisire, a beneficiat vreo unsprezece luni de un salariu dolofan fără ca măcar să treacă pe la serviciu. Într-un final, a fost concediat – fără vreo legătură aparentă cu lipsa lui de activitate – plătindu-i-se şi o sumă compensatorie.… Neplăcându-i situaţia şi având suficient umor, s-a apucat de scris Morţii vii – Rupţi de lume, duşi dintre noi: crudul adevăr despre viaţa de birou.

Cine sunt morţii vii? O specie de oameni pe care noi, românii, s-ar putea să nu o înţelegem din prima (eu, unul am avut dificultăţi destul de mari), obişnuiţi cum suntem cu imaginea unei multinaţionale în care totul şi toate (de la big boss până la femeia de serviciu şi automatul de cafea) duduie de muncă pentru propăşirea în numele progresului, imaginii companiei, teambuilding-urilor şi bugetului şefului. Adică cei pe care splendida limbă română îi numeşte ca fiind „tăietori de frunză la câini” sau, mai recent, „frecători de mentă”*. Care – şi aici e una din mizele tari ale cărţii lui Bolchover – sunt mulţi. Foarte mulţi. Şi asta o dovedesc statisticile, din care spicuim două dintre cele mai interesante :
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jean Ziegler
Rating:
Editura: Antet
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Elisabeta David
240 pagini
ISBN: 973-636-201-9

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness”

(Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, scrisă de Thomas Jefferson în 1776)

Putem să vorbim de drepturi egale când la fiecare 5 secunde un copil de mai puţin de 10 ani moare de foame? Ce înseamnă libertatea şi dreptul la fericire pentru copilul din Somalia afectat de malnutriţie, pentru cultivatorul de cafea care e plătit cu mai puţin de 50 de cenţi pe unitatea de volum în timp ce Starbucks o cafea costă în jur de 4 euro, pentru femeia braziliancă ce pune la fiert pietre în speranţa că între timp copiii ei vor adormi, aşteptând «terminarea mâncării », sau pentru toţi acei locuitori ai mahalalelor şi favelelor ce trăiesc din comercializarea gunoaielor ?

Imperiul Ruşinii vorbeşte în detaliu despre o lume refeudalizata, dominată de marile companii private. Îndatorarea şi foametea sunt cele două «arme de distrugere în masă » folosite de către «stăpânii planetei» pentru a supune atât popoarele, materiile prime şi resursele naturale, cât şi forţa de muncă şi visele oamenilor. Gârbovite de greutatea datoriei, statele îşi abdică suveranitatea. Prin înfometare, popoarele agonizează şi sunt lipsite de libertate. Da, cartea prezintă informaţii la care avem cu toţii acces însă pe lângă care trecem cu o uimitoare uşurinţă.

Din cele 192 de state din lume, 122 sunt situate în emisferă sudică. Datoria acestora depăşeşte 2100 miliarde de dolari. Ţara debitoare este asfixiată de datorie. Nicio investiţie în dezvoltare, în servicii sociale, educaţie si sănătate nu mai este posibilă deoarece majoritatea veniturilor se duc pe rambursarea datoriei către băncile din emisfera nordică.

Cartea abundă în date care însă nu rămân rupte de context ci creează o structură de susţinere pentru bogata experienţă de teren a lui Jean Ziegler în calitate de reporter special al ONU pentru dreptul la alimentaţie. Aflăm despre relaţia cauză-efect dintre datoria financiară a statelor şi înfometarea popoarelor în două studii de caz despre Etiopia şi Brazilia, pătrundem în culisele comerţului cu cele mai obişnuite şi în acelaşi timp interesante produse : bananele şi cafeaua, suntem introduşi în industria medicamentelor sau în problematici ce ţin de drepturile omului.

În lumea mondializată prăpăstiile se adâncesc, după cum putem constata cu uşurinţă. Cei săraci devin şi mai săraci în timp ce bogăţii urcă tot mai mult în vârful grămezilor de aur. Profitul corporaţiilor creşte fără însă ca situaţia la nivel global să se amelioreze. Cine beneficiază de acest ”progres”? O minoritate. 1.8 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi în timp ce 1% dintre cei mai bogaţi oameni câştiga la fel de mulţi bani cât 57% din cei mai săraci oameni la un loc.

Jean Ziegler vorbeşte despre noua ordine mondială în care societăţile transcontinetale private deţin tehnologiile, capitalul,brevetele şi inteligenţă oamenilor. Ele sunt coloana vertebrală a acestei ordini nedrepte. Cartea scoate la lumina o paletă largă de practici şi metode, care de care mai îndrăzneţe şi lipsite de etică : brevetele pe elemente naturale, impunerea cu forţa a culturii de organisme modificate genetic sau înnăbuşirea iniţiativelor sociale ale angajaţilor. Dacă încă mai credeţi că Nestle înseamnă « Good Food, Good Life », o sa va schimbaţi părerea cel puţin cu câteva grade.

Mi-e greu să gândesc la fel dupa ce am pus cap la cap cele citite în carte cu bucăţile de informaţii pe care le aveam dinainte. Mi-ar fi chiar imposibil, de exemplu, să privesc cu aceeaşi admiraţie (şi naivitate?) succesele marilor corporaţii. Nu mai pot sa mă inspir din modelele liderilor de management fară să desluşesc şi partea umbrită a monedei, dându-mi seama că strategiile şi graficele lor nu înseamnă altceva decât cifre. Da, ştiam şi până acum că între business-uri e un război economic, însă nu vedeam victimele colaterale.

« Cifrele din World Food Report realizat de FAO afirmă că agricultura mondială în stadiul actual de dezvoltare este în stare să hranească normal (cu 2700 de calorii pe zi) 12 miliarde de fiinţe umane. Suntem 6.2 miliarde. Concluzia: nu există nicio fatalitate. Un copil care moare de foame este asasinat. Ordinea economică, sociala şi politica dirijată de capitalismul pradator nu este doar criminală. Este şi absurdă. Ucide, însă fără necesitate. »

Jean Ziegler explică de ce violenţa actuală nu mai este o criză, o patologie, ci o situaţie normală. Nu mai este episodică ci permanentă. Aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva statistici în ton cu ideea cărţii, pe care le-am primit în cadrul unui curs despre mondializare:

- Numar de accidente în Europa: 40 000

- SIDA: 20 milioane de morti în lume

- Foamete: 2500 persoane la fiecare 2h

- Totalitarism: 100 milioane

- Al doilea război mondial: 60 milioane de morţi

- Subdezvoltare: 600 milioane de morţi

Am citit cartea în metrou şi am trăit cu uimire situaţia în care, la diferenţă de câteva zile, 3 persoane mânate de curiozitate au tras cu ochiul peste umărul meu şi m-au întrebat pe urmă titlul şi autorul. De ce această carte a avut un asemenea efect, totuşi? Poate pentru că tratează subiecte interesante pentru orice om care vrea să ştie pe ce lume trăieşte. Sau poate pentru că încă de la prima vedere remarci stilul clar şi pragmatic, susţinut de numeroasele exemple grăitoare.

Totuşi: despre ce ruşine e vorba? Ruşinea cui? A celor care trebuie să îşi învingă demnitatea pentru a căuta prin gunoaie sau pentru a cerşi? Sau a noastră, a celor care trăim într-o lume relativ paşnică şi protejată, fiind în acelaşi timp, informaţi, însă, prin ignoranţa, părtaşi celor care masacrează lumea?

Referitor la declaraţia de independenţă. Georges Danton îi reproşase lui Franklin: “Unde este sancţiunea ? Declaraţia voastră nu are nicio putere, nici juridică nici militară“. Franklin îi răspunde : “ Greşeală ! în spatele acestei declaraţii se găseşte o putere eternă: puterea ruşinii (power of shame)”. Speranţa stă, aşadar, în refuzul oamenilor de a accepta la infinit ca nedreptatea, disperarea, mizeria şi foametea mulţimii să susţină relativa stare de bine a unei minorităţi bogate. Menţionând adeseori modelul revoluţionar francez, cartea transmite spiritul acelor Enragés răzvrătiţi din 1789 care credeau într-un ideal, într-o utopie: dreptatea socială la nivel planetar.

Imperiul Ruşinii este categoric o carte care îşi propune să nască în cât mai mulţi oameni imperativul moral şi să combată cu înverşunare “ordinea canibală“ şi noii săi despoţi.

Zic să vedeţi neapărat şi documentarul inspirat din carte. E disponibil pe internet, se numeşte We Feed the World şi prezintă, în cadrul unor călătorii prin Franţa, Spania, România, Elveţia, Brazilia şi Austria, aspecte legate de globalizarea agriculturii şi producţia alimentară.

Scris de Iulia Nălăţan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Oliver James
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ciprian Şiulea
519 pagini
ISBN: 978-973-1984-28-5

Într-unul din eseurile din a sa Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Ovidiu Hurduzeu trage un semnal de alarmă cu privire la pericolul exercitat de comunitatea consumeristă asupra societăţii post-decembriste române: “Consumând, abordăm o atitudine, dăm un anumit sens existenţei noastre, ne plasăm într-o anumită poziţie socială.[…] Mai mult, individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui fel de viaţă, lifestyle, bazat pe materialismul societăţii de consum. În această situaţie, banul va deveni ţinta, bunul suprem, individul definindu-se doar prin acumularea de produse.

Afluenza vorbeşte şi ea despre primejdiile la care se supune cumpărătorul avid într-o societate care legitimează făţiş practica lui A avea în detrimentul lui A fi. Ajunsă la pagina 30, aveam impresia că oamenii prezentaţi de psihologul Oliver James sunt atât de departe de mine precum boşimanii din Botswana sau femeile Padaung din Thailanda, iar eticheta de “workaholic” părea un termen atât de puţin adecvat pentru a-i zugrăvi pe aceşti roboţi care se extenuează muncind…pentru nimic!

Ce face deci autorul? În urma unei munci impresionante de teren, fructificată în doi ani de lucru continuu şi sute de persoane intervievate, apare Afluenza, sau manifestul auctorial cu privire la originile nefericirii noastre în ciuda atingerii unui nivel de trai prosper şi a unei averi considerabile. Aflunza apare ca un virus specific clasei de mijloc, iar ceea ce încearcă Oliver James este să găsească o cale prin care atingerea succesului să nu provoace depresie, prin urmare cum să rămâi sănătos chiar dacă ai tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată.

Afluenza apare ca reacţie a unui set de valori distructive, punându-se preţ mai ales pe imaginea socială şi fizică, supraestimarea banilor şi a bunurilor şi căutarea obstinată a celebrităţii. Persoanele afectate de acest virus simt nevoia patologică de a accepta un loc de muncă opresiv, şi mai mult, sunt caracterizate de incapacitatea de a gândi independent. Renunţarea la individualitate şi adoptarea calităţilor colectiviste, faptul că îşi doreşte ceea ce doresc şi ceilalţi, îl plasează pe “bolnav” într-o logică unde libertatea nu mai are niciun sens de sine stătător. Iar în loc ca afilierea la comunitatea consumistă să fie percepută drept alienare, omul este de fapt uşurat că nu trebuie să-şi mai asume responsabilitatea individuală.

Pe aceşti oameni, tributari lui A avea, autorul îi numeşte în spiritul lui Erich Fromm (psiholog de faimă internaţională) Caractere de Marketing, cei care se consideră pe ei înşişi mărfuri, bunuri aflate la cheremul celorlalţi pe care trebuie să-i satisfacă prin prezentare comercială şi să le obţină aprobarea. Succesul în carieră depinde în mare măsură de felul cum “se vinde” o persoană, corporaţiile exploatând instabilitatea emoţională şi manipulându-şi fără scrupule angajaţii. Efectele acestei vieţi se soldează cu depresii şi anxietate, iar pentru a scăpa de singurătate şi a înlătura nevoia de intimitate, oamenii recurg la shoppingul compulsiv. Deveniţi sclavi ai publicităţii, care nu-şi mai propune să vândă produse, ci promisiunea de a ne face mai frumoşi şi mai creativi, oamenii infectaţi cu Afluenza sunt nişte Homo Consumens, care au dobândit un succes convenţional şi care aleg să se complacă în consum ostentativ, confundând dorinţele cu nevoile.

Mergând prin New York, Sydney, Moscova, Copenhaga, Shanghai, Singapore sau Auckland, Oliver James descoperă multe elemente comune celor atinşi de virusul Afluenzei, dar şi o seamă de diferenţe (Copenhaga este, în acest caz, mult mai puţin sau chiar deloc atins de virus, iar chinezii au o altă interpretare a propriei lor “boli” decât ceilalţi), ceea ce îl determină şi să găsească vaccinuri împotriva acestui stigmat, de la înţelegerea fidelă a realităţii în locul autoamăgirii la modul de a exista în cât mai mare concordanţă cu tine însuţi, sau evaluarea precisă a motivaţiilor şi obiectivelor.

Parte studiu sociologic (autorul foloseşte date statistice din studii privitoare la starea emoţională a popoarelor avute în vedere în această carte), parte self-help (cum să NU ajungi aşa), lui Oliver James îi reuşeşte descrierea simptomelor Afluenzei: dacă poate fi vindecată, aceasta nu se poate face decât la nivel personal şi politic.

Scris de Ioana Ristea
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autori: Irvin D. Yalom, Ginny Elkin
Rating:
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
376 pagini
ISBN: 978-973-707-268-9




Cu Irvin D. Yalom m-am întâlnit prima dată în calitatea sa de romancier, citindu-i volumele Plânsul lui Nietzsche şi Minciuni pe canapea. Departe de a fi simple lucrări de proză, dincolo de intrigi, volumele pun în discuţie relaţia medic-pacient şi calitatea acesteia. Ceea ce constituie deosebirea dintre cărţile pe care le-am menţionat mai devreme şi Cu fiecare zi mai aproape este faptul că primele conţin poveşti care aparţin ficţiunii, în timp ce a doua conţine o poveste reală.

După cum se observă şi din (sub)titlu, cartea îşi propune să prezinte o terapie din perspectiva ambilor participanţi: medicul şi pacientul.

Pseudonimul Ginny Elkin ascunde o tânără scriitoare ce se confruntă nu numai cu un blocaj în a crea, dar şi cu anumite probleme psihice. Din nefericire, în ciuda încercării mai multor tipuri de terapie, nu a fost găsită o soluţie şi a fost diagnosticată ca fiind „schizoidă”.

Acesta este stadiul în care o întâlneşte doctorul Yalom. După 18 luni de terapie de grup, care s-a dovedit a fi fără roade, cei doi încep o terapie individuală dar cu condiţia ca Ginny să scrie un rezumat după fiecare şedinţă (lucru pe care îl va face şi doctorul), urmând ca la fiecare şase luni să le citească şi discute pe marginea lor.

Aflăm de acest experiment în acelaşi timp literar şi psihoterapeutic tot dintr-o dublă perspectivă: de la soţii Yalom (soţia sa a fost editorul manuscrisului ) şi de la Ginny. Cuvântului înainte îi urmează 6 capitole, 5 dintre care împărţite pe anotimpuri iar ultimul dând numele volumului, în care sunt prezentate alternativ rezumatele şedinţelor de-a lungul a doi ani, cu scurte întreruperi. În încheiere se află tot un dublu deznodământ din partea autorilor.

„S-ar putea de fapt oferi ca definiţie a bolii mentale ideea că suntem bolnavi psihic în măsura în care ne lăsăm conduşi de forţe inconştiente.” Aşadar, ce se întâmplă în spatele uşilor închise în timpul şedinţelor de terapie?

Interesant de observat la descrierile celor doi este tocmai diferenţa de stil între modurile de a-şi prezenta perspectiva. Rezumatele lui Ginny iau pe alocuri forme de experimente literare („Satira lui Ginny – Neadaptata”) părând a fi cel mult scrisori adresate unui prieten. Talentul ei artistic este vizibil, stilul fiind unul aproape ludic, dar abundând de analogii şi comparaţii revelatoare, după cum chiar ea observă: „Am încercat să găsesc confort psihic prin a săpa adânc, croindu-mi o galerie înapoi spre cuib, înconjurându-mă cu calm. Zău, cred că sunt probabil şi acum îngropată în vizuina din pământ, ca în peştera lui Platon din moment ce scriu şi gândesc numai în analogii. Toate parcă sunt altceva.”

Contrastând, observaţiile lui Yalom sunt redactate aparent obiectiv, ca o descriere profesională. Deşi tonul predominant este acesta, din pagini mai răzbate şi un „menuet de transfer şi contratransfer”, justificabil prin condiţia doctorului. În anul 1970, Yalom se afla în poziţia de profesor de psihiatrie la Stanford University, însă era abia la începutul carierei sale în materie de scris. Astfel, nu este surprinzător faptul că îl vedem pe doctor în postura sa „umană”, de persoană care are fantezii chiar în privinţa apariţiei cărţii de faţă.

Cuvântul de încheiere care îi aparţine este relevant citirii întregii cărţi, punând-o într-o altă lumină. Aici, el descrie din nou evoluţia lui Ginny, de această dată numind şi metodele pe care le-a folosit şi principiile cu ajutorul cărora şi-a condus terapia, ceea ce pentru cineva interesat de domeniu se poate dovedi util.

Metoda pe care o foloseşte este poate una atipică, dar care oferă rezultate. Spre deosebire de alţi psihoterapeuţi, Yalom nu îşi concentrează interpretările pe axa trecutului, ci pe rezolvarea problemelor curente: „Săpăturile arheologice, căutarea sursei de la care provine ceva, cauza primordială – întrebări interesante, despre probleme care intrigă, dar nicidecum sinonime cu procesul terapeutic. Dar nici irelevante, totuşi.” Se axează pe relaţia medic – pacient pentru a deschide mai uşor poarta spre ceea ce numeşte voinţa de a vrea, cea care facilitează şi declanşează schimbarea din viaţa pacientului. Şi nu numai. Nu doar pacientul este cel care îşi rezolvă din probleme, ci şi doctorul care spune că „terapia a fost pentru mine. Am devenit Ginny şi m-am tratat singur.”

Pe de altă parte, prezentarea terapiei în acest fel oferă o experienţă interesantă cititorului. Ca persoană care doreşte să practice în domeniu, mi-a satisfăcut întrucâtva curiozitatea în ceea ce priveşte modul în care se desfăşoară astfel de şedinţe. Pe de altă parte, fluctuaţiile de dispoziţie ori momentele de derută descrise pot fi familiare multora, lucru ce îndeamnă la autoreflecţie.

Aş putea rezuma ce se întâmplă în Cu fiecare zi mai aproape prin următorul pasaj:

„Arta psihoterapiei are pentru mine o dublă semnificaţie : artă în sensul că executarea terapiei presupune utilizarea facultăţilor intuitive, pe care nu le poţi deriva din principii ştiinţifice, şi artă în sensul dat de Keats, anume că-şi instituie propria analiză obiectivă care transcende adevărul. Adevărul este minunăţia pe care Ginny şi cu mine am trăit-o împreună.”

La sfârşitul cărţii, este greu de oferit o concluzie. Povestea nu are un sfârşit, având în vedere că ceea ce descrie este viaţa, iar ea se modifică în afara maculaturii. Psihoterapia este şi ea greu de definit; a lua parte la ea pe această cale este o experienţă care îndeamnă la întrebări pe măsură ce oferă unele răspunsuri.

Ca şi cititor, volumul te pune în ambele posturi, astfel că la final sfârşeşti prin a avea o nouă perspectivă. Pentru cineva care nu a avut o experienţă directă care să implice terapia, este o ocazie bună de a o cunoaşte, altfel decât din cărţile de specialitate. Folosindu-se de principiul „Nu există boală, există numai bolnavi”, Yalom pare să demonstreze faptul că nu putem vorbi de psihoterapie ci de psihoterapii, iar a descoperi universul interior al fiecăruia nu este numai o aventură, ci şi o artă.

Scris de Silvia Grădinaru

Carti de acelasi autor

• Plânsul lui Nietzsche

Autor: Dominique Lapierre
Rating:
Editura: Pocket
Anul apariţiei: 2000
639 pagini
ISBN: 978-2266107532



(ediţia în limba engleză)

După publicarea unei cărţi despre lupta Indiei pentru independenţă, jurnalistul francez Dominique Lapierre se hotărăşte să doneze 50 000$ din drepturile de autor în India şi se întâlneşte cu Maica Tereza pentru a decide cea mai de folos întrebuinţare pentru această donaţie. Întâlnirea îi va schimba viaţa. Vazând-o pe sfânta din Calcutta în misiunea ei, Lapierre îşi dă seama că sărăcia nu e o fatalitate iar acţiunile filantropice pot să redea oamenilor speranţa.

Prin Maica Tereza ajunge să cunoască un englez pe nume James Stevens care deschisese o casă pentru copiii din Calcutta ce sufereau de lepră. Pe parcursul a 15 ani, acesta salvase, vindecase şi educase câteva mii de copii. În momentul întâlnirii dintre Lapierre şi Stevens acesta se află într-o dificultate financiara ce ameninţă închiderea caselor pentru copii. Lapierre lupta ca această tragedie să nu se întâmple. Ca omagiu pentru oamenii din mahalaua care îi devenise a doua casă, scrie în 1984 cartea “La Cité de la Joie”, ce ajunge în foarte scurt timp best seller. Cu timpul, angajmentul lui se accentueză şi proiectele se extind. Din 1981, împreună cu soţia sa, Dominique Lapierre a susţinut activitatea a peste 1000 de muncitori sociali, medici, asistente medicale, terapeuti şi profesori care au contribut la adăpostul, însănătoşirea şi educarea a peste 4 milioane de oameni bolnavi de tuberculoză, holeră, lepră şi alte boli datorate sărăciei.

“La cité de la Joie” , jumătate roman, jumătate documentar, prezintă multiple destine printre care Hasari Pal, trăgătorul de ricşa care ajunge în Calcutta după ce o secetă mare se abate asupra satului său, Paul Lambert preotul catolic de naţionalitate franceză care ia drumul Indiei pentru a trăi împreună cu cei mai saraci dintre săraci şi Max Loeb tânărul medic evreu-american ce îşi părăseşte vila luxoasă pentru a răspunde chemării misionare în slujba celor nevoiaşi.

Povestea se întâmplă în Calcutta, mai exact în mahalaua Anand Nagar, denumită şi “Oraşul bucuriei”, o lume la extremitatea sărăciei, populată de “oameni cai” (trăgători de ricşa), leproşi, cerşetori, traficanţi de copii şi mafioţi. Viaţa majorităţii oamenilor de aici se învârte în jurul supravieţuirii zilnice. Pentru luxul unei farfurii de mâncare oamenii ajung să facă lucruri greu de imaginat: de la cerşit şi căutat prin gunoaie până la donaţii de sânge, comerţ cu schelete umane sau embrioane furnizate laboratoarelor occidentale. Aici totul pare a fi de vanzare.

La fel cum şochează partea negativă, impresionează pofta incredibilă de viaţă şi pasiunea cu care se bucură şi sărbatoresc în sărăcia lor acesti oameni. În India sărbătorile, ritualurile şi ceremoniile ocupă un loc extrem de important, pentru toată lumea, indiferent de castă. Pentru un occidental cheltuielile pentru astfel de manifestaţii pot părea ridicole într-un loc în care oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Însa clipele în care femeile îşi pun sari-urile colorate iar copiii se transformă în prinţi din povesti orientale contează enorm. Sunt insule de fericire şi porţi de acces într-o lume a imaginarului, în care frumosul, muzica şi culorile estompează uraţenia realităţii şi fiecare îşi trăieşte cu intensitate visul, indiferent de povara karmei.

În ciuda săraciei cumplite, a condiţiilor mizere în care traiesc, a bolilor de care suferă şi a calamităţilor care se abat cu regularitate asupra lor, locuitorii Oraşului Bucuriei sunt un exemplu de generozitate şi de speranţă. E ca şi cum piramida lui Maslow ar fi anulată. Oameni care mor de foame şi dorm pe trotuar sunt capabili de ospitalitate şi ajutor reciproc; deşi au stomacul gol, visează şi luptă. E foarte evident că în faţa sărăciei – cea mai mare formă de violenţă potrivit lui Gandhi – alunecarea spre statutul de bestie sau de sfant e posibilă în egală măsură.

«Adevăratele nevoi ale Oraşului Bucuriei nu erau cele imaginate de Paul Lambert. Oamenii de aici nu vroiau să li se amelioreze condiţiile materiale ale vieţii lor. Hrana pe care o aşteptau era destinată spiritului, nu corpului rahitic al copiilor.» Una din aceste forme de hrană spirituală este educaţia, poate singura care are forţa de a schimba pe termen lung destinele oamenilor, scoţându-i din postura de victime şi ajutându-i să îşi construiască o viaţă mai bună. Maica Tereza spunea: «credem că sărăcia înseamnă oameni care mor de foame, nu au cu ce se îmbrăca şi unde dormi. În realitate, cea mai mare sărăcie e să simţi că nimeni nu te vrea, că nu eşti iubit şi nimănui nu-i pasă de tine.»

Pentru occidentali, pentru noi, cei care plonjăm într-o astfel de lume din fotoliul comfortabil, o carte despre sărăcie ne îndeamnă să mulţumim pentru ceea ce avem. Ne uităm la cei care sunt mai jos decât noi pentru a ne asigura porţia de fericire şi a ne confirma faptul că la noi e cald şi bine. Avem nevoie de existenta celor săraci şi bolnavi, repere faţă de care ne evaluăm din când în când. Sunt cu siguranţă mai multe niveluri la care un om poate reacţiona la o carte precum “La cité de la joie” şi sunt convinsă că dacă aplaudăm din postura de spectatori nu e suficient.

Ca o completare, potrivit UNICEF, 25 000 de copii mor zilnic din cauza sărăciei. Mor în linişte, în locuri îndepărtate şi izolate de pe pământ, mult prea invizibili pentru a şoca şi a transcede ignoranţa.

Următoarele statistici sunt din 1998 însă cred că se îndepartează destul de puţin de situaţia actuală.

Mai multe statistici aici.

Scris de Iulia NălăţanCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor