Titlu: Capcanele sexelor
Autor: Cordelia Fine
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Roxana Melnicu
Numar pagini: 378
ISBN: 978-606-579-191-6

“Dintre toate diferenţele care stau în calea progresului gândirii şi a formării unor păreri bine întemeiate despre viaţă şi societate, în prezent cele mai mari sunt ingnoranţa şi lipsa crasă de atenţie pe care le manifestă umanitatea faţă de influenţele care formează caracterul unui om. Se presupune că fiecare membru al speciei umane este, sau pare a fi, ceea ce tendinţa sa naturală îi dictează să fie; chiar dacă o cunoaştere oricât de elementară a circumstanţelor în care el a fost plasat pune în evidenţă cu claritate cauzele care l-au făcut să fie ceea ce este.”

Pornind de la premisa că nu există un “creier feminin” şi unul “masculin”, autoarea Cordelia Fine, aduce în discuţie nenumărate experimente făcute de oamenii de ştiinţă care demonstrează că această diferenţă atăt de des vehiculată nu există de fapt. În ciuda faptului că există nenumărate cărţi, bestsellers chiar, scrise de terapeuţi şi psihologi cu experienţă îndelungată în domeniu care susţin cu toţii şi explică diferenţele care există între “creierul masculin” şi “creierul feminin” , Fine demonstrează cu acestă carte extrem de bine documentată că nu există asemenea diferenţe decât în mintea noastră.

Pe parcursul cărţii, autoarea susţine contrariul credinţei atât de larg impărtăşite în ceea ce priveşte diferentele de gen şi demonstrează punctual că acestea nu exista, iar dacă par totuşi să-şi facă apariţia în comportamentul uman, ele se datorează doar stereotipurilor culturale care influenţează gândirea umană. Această promovare a diferenţelor de gen este imprimată în conştiinţa noastră de mediul cultural în care trăim, însă sunt altfel inexistente.

Foarte interesant este prezentat şi felul în care stereotipul de gen poate fi activat. Specialiştii în psihologia socială au făcut cercetări privind felul în care această activare a stereotipurilor afectează percepţia despre ceilalţi dar şi despre sine. O rubrică dintr-un formular în care se cere să bifezi căsuţa de identificare a sexului poate activa identitatea de gen care influenţează în mod inconştient percepţia de sine, percepţie care este de asemenea influenţată de stereotipurile de gen înoculate de societate şi care ajung să ne influenţeze in mod inconştient comportamentul. Nenumăraţi psihologi, fascinaţi de felul în care funcţionează mintea umană, au arătat printr-o serie de experimente că oamenii se autoevaluează în funcţie de opinia pe care ceilalţi o au despre ei. Astfel “concepţia de sine se adaptează pentru a crea o realitate împărtăşită”, demonstrând felul în care stereotipurile ne influenţează comportamentul.

În mod ingenios, Cordelia Fine tratează subiectul abordat din mai multe puncte de vedere, aducând argumente susţinute de experimentele făcute de oamenii de ştiinţă, cu ajutorul cărora îşi suţine afirmaţiile şi combate contraargumentele care ar putea fi aduse împotriva teoriei sale, demitizând aşa-zisa ştiinţă a genurilor, în special ştiinţa neuronală.

Capcanele sexelor merită citită pentru că este o carte foarte interesantă în ceea ce privește felul în care mediul social influenţează gândirea umană, exemplele aduse sunt fascinante şi totul este presărat cu o ironie muşcătoare care e imposibil să nu te amuze.

• Plusuri

  este o carte inteligentă şi foarte interesantă, instructivă

• Minusuri

  totul putea fi exprimat într-un număr mai mic de pagini

• Recomandari

  celor fascinaţi de psihologia socială şi comportamentală

Titlu: Dragostea este suficientă și alte minciuni despre viața în doi
Autor: John W. Jacobs
Rating:
Editura: Amaltea
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Anca Florina Vîlcu
Numar pagini: 299
ISBN: 978-973-162-063-3

În acest manual pentru oameni nefericiți în căsătorie, John W. Jacobs expune sistemul teoretic și practic la care a ajuns după ani de experiență ca terapeut de cuplu. Concluziile lui sunt puțin diferite de verdictele populare în ce privește căsătoria și fericirea conjugală.

Am auzit în ultima vreme o întrebare a cărei logică e legitimă: De ce se mai căsătoresc oamenii în ziua de astăzi? De ce țin atît de mult la o legătură oficială dacă, astăzi, motivul invocat al relațiilor de durată este iubirea? Ce nevoie are iubirea să fie recunoscută oficial? John W. Jacobs atinge acest paradox în capitolul introductiv al cărții sale. Pe de-o parte, istoria arată că motivele căsătoriei au fost mai mereu pragmatice, indiferent de epocă și zona geografică. Abia recent oamenii au început să invoce dragostea atunci cînd se căsătoresc și să-și motiveze relațiile sentimental. Pe de altă parte, o viziune romantică asupra relațiilor de lungă durată este perpetuată cultural: Dragostea cucerește totul, dacă iubești învingi orice obstacol, totul vine de la sine cînd iubești. John W. Jacobs extrage șapte mituri (minciuni) despre căsătorie prin care viziunea aceasta infantilă este întreținută și subliniază rolul lor distructiv în mariaj.

Fiecărei minciuni îi este acordat un capitol, în care se explică rolul pe care-l are aceasta în perpetuarea credințelor și așteptărilor false legate de căsătorie și, în consecință, în eșecul multor căsnicii. Iau ca exemplu capitolul al șaselea: Copiii consolidează căsnicia. Acesta este un „adevăr” vehiculat la intersecția dintre o viziunea tradițională (scopul căsătoriei este o familie egal copii) și una modernă, care pune copilul în centrul universului familial și solicită părinților disponibilitate totală. Acesta este încă un paradox al lumii noastre: pe de-o parte, femeile s-au eliberat de povara unei familii numeroase, în care îngrijirea copiilor era slujbă cu normă întreagă; pe de altă parte, părinții sunt educați că a crește un copil e o activitate atît de importantă, încît orice minut de egoism, adică de preocupare pentru altceva decît copilul, este fatal. În acest capitol, autorul atrage atenția asupra presiunii psihologice imense la care sunt supuși părinții, în special în primii ani de viață ai copilului. Tot aceștia sunt anii în care distanțarea emoțională dintre soți (care treptat nu mai sunt soți, ci mama și tata) poate deschide o cale fără întoarcere. John W. Jacobs prezintă cîteva cazuri concrete, cu diferențele specifice, pentru a ilustra faptul că apariția unui copil poate trimite mariajul direct în criză sau spre divorț.

De fapt, intenția lui John W. Jacobs nu este de a șoca sau contraria sufletele bine intenționate ale părinților sau viitorilor părinți, ci de expune o viziune realistă asupra căsătoriei. Cei care formează cupluri, influențați de perspectiva culturală actuală, au de cele mai multe ori impresia că sentimentele lor sunt suficiente pentru a-i proteja de eventualele dificultăți din relație. Dar este dragostea suficientă? În condițiile în care, după ce se stinge primul val de fericire (da, îndrăgostirea este și o stare neurochimică), trebuie să vezi zilnic aceeași persoană, cu obiceiurile ei uneori neplăcute, cu opiniile ei diferite, cu fantoma familiei sale planînd asupra relației, lucrurile nu mai par așa roz. Pînă la urmă, testul iubirii e conviețuirea. Ceea ce ar trebui să învețe cuplurile este, în opinia autorului, că pentru o căsnicie fericită sunt necesare eforturi constante: nimic nu vine de la sine și nimeni nu e obligat să ne iubească și să ne suporte doar pentru că ne-am căsătorit.

Cam din fiecare capitol al cărții pot rezulta discuții ample, deoarece fiecare dintre ele este documentat cu cazuri și face apel la experiența cititorului. Dragostea este suficientă... are în centru o temă complexă, iar autorul reușește să-și sintetizeze ideile și sfaturile. Mi s-au părut remarcabile claritatea și concizia sa, însă am mai studiat subiectul relațiilor și sabotării acestora. Nu știu cum ar considera o persoană care are cu adevărat nevoie de ajutor o asemenea carte. Eu consider că aspectul ei de self-help este limitat la prevenție: avînd în minte capcanele în care cad căsniciile, le-ai putea evita. Pentru ajutor real, urmarea literei sfaturilor din carte nu înlocuiește un terapeut de familie competent.

• Plusuri

  autorul scrie din perspectiva unui consilier experimentat, cu o pregătire medicală anterioară. Concluziile sale se bazează pe lucrul efectiv alături de cuplurile aflate în dificultate. Nu știu însă dacă aceste competențe i-ar convinge pe cei care disprețuiesc cărțile motivaționale și de tip self-help.

• Minusuri

  în unele locuri, apar formulări confuze, datorate probabil traducerii; de asemenea, cîteva erori de redactare.

• Recomandari

  amatorilor de psihologie, dar nu neapărat celor care au o pregătire avansată în domeniu, și nici persoanelor care caută ajutor efectiv. Dacă aveți nevoie de ajutor în relația voastră, mergeți la un terapeut, nu căutați în cărți.

Dacă ar fi să mă iau după spusele lui Derren Brown, eu sunt genul de om care, în cadrul vreunei demonstraţii la o petrecere, şi-ar da seama de mecanismul trucurilor lui. Asta pentru că nu sunt nici fan magie şi nici sceptică, şi tocmai aceşti oameni, oarecum indiferenţi, sunt cel mai greu de păcălit.

Şi spun “păcălit” pentru că -surpriză- nu există “magie”. Există iluzionism, hipnoză, observaţie atentă, dexteritate la nivel înalt şi o fină cunoaştere a psihicului uman. De abia de aici până la a deveni unul dintre cei mai faimoşi oameni de divertisment din Marea Britanie nu mai este decât un singur pas. Iar drumul întreg este fascinant.

Dacă vă aşteptaţi la filmuleţele magicianului cu cagulă, care vă dezvăluie secretele colegilor lui, veţi fi dezamăgiţi. Brown explică în acel fel doar câteva trucuri (de exemplu dispariţia monedei), şi asta cu scopul declarat de a le oferi cititorilor săi o modalitate de a îşi impresiona prietenii. Însă ce explică el de fapt este procesul prin care funcţionează toate artificiile lui. Felul în care mintea umană poate fi influenţată, manipulată şi citită pentru a face spectacol.

Cum spuneam mai sus, nu sunt impresionată de dispariţii, cercuri, batiste fermecate şi porumbei albi. Ce mi-a atras însă atenţia au fost capitolele despre hipnoză şi comunicarea inconştientă. Pe lângă felul în care a evoluat hipnoza am mai aflat că aceasta nu este decât felul în care cel care o practică reuşeşte să îi sugereze subiectului anumite lucruri. Trebuie să abordezi un anumit limbaj şi ton al vocii, să te foloseşti de toate simţurile subiectului şi să respecţi o structură anume a “şedinţei”. Odată ce stăpâneşti această tehnică, poţi avea orice rezultat: transe uşoare, halucinaţii sau hipnoze.

Am fost surprinsă în primă fază să văd că tot în capitolul despre hipnoză este tratată şi programarea neurolingvistică. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, atâta timp cât hipnoza este sugestie, NLP-ul se încadrează foarte bine acolo. Nu voi intra în discuţia preferată a cârcotaşilor, anume faptul că NLP-ul înseamnă manipulare ci voi spune doar că în Trucuri ale minţii sunt descrise câteva feluri foarte folositoare în care poţi folosi tehnicile lui Bandler şi Grinder.

În ceea ce priveşte comunicarea inconştientă, cred că v-aţi dat seama că mă refer la limbajul nonverbal. Iar exemplele, cu explicaţiile aferente, pe care la dă Brown sunt utile nu numai pe scenă dar mai ales în afara ei. Iar asta probabil din cauză că se referă mai mult la a repera minciunile sau... poveştile neadevărate.

V-aş putea spune multe despre cartea lui Derren Brown, având în vedere numărul mare de post-it-uri colorate care ies dintre paginile ei. Aş răpi însă tot farmecul, atât al cărţii cât şi al autorului- pentru că da, magicianul Marii Britanii chiar are darul povestirii.

Titlu: Trupuri de femei, priviri de bărbaţi
Autor: Jean-Claude Kaufmann
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Violeta Barna
Numar pagini: 328
ISBN: 978-973-50-2085-9

Aveam nevoie să ies puţin, doar puţin, din cercul lecturilor pur ficţionale, specific filologice, şi astfel m-am îndreptat spre Sociologia sânilor goi a sorbonianului Jean-Claude Kaufmann.Vă mărturisesc dintru început, veţi vedea ulterior că nu este lipsit de semnificaţie, că din prima zi de lectură, mai mulţi colegi de serviciu, precum şi soţul meu acasă, şi-au exprimat intenţia discretă de a citi respectiva carte asezonată cu inspirata copertă. În tot acest timp, eu le-am răspuns cu un zâmbet şarmant şi îndreptându-mi umerii ceva de genul "Desigur, dragul meu, dar e doar sociologie"" Şi gură aurită am avut.

Din lectura amintită, am rămas cu două observaţii pline de substanţă: prima ar fi că sociologia are o bună metodă de a ancheta fapte banale de existenţă pentru a reliefa mecanismul social, iar cea de a doua este că sociologia nu a rezolvat nici măcar ea chestiunea misterului feminin, rămas până în zilele noastre un graal al literaturii în general.

Metoda sociologică a lui Kaufmann este simplă şi eficientă, el anchetează timp de doi ani peste trei sute de subiecţi, bărbaţi şi femei, pe cinci plaje franceze, cu privire la opiniile lor despre coborârea jos a sutienului pe plajă. Locul este după cum am precizat deja plaja, un fel de clişeu al naturii libere şi nu prea. Acuma este momentul să vă întrebaţi voi înşivă, cititorii şi cititoarele mele de faţă, ce simţiţi, de la caz la caz, în situaţia de a vă scoate sânii la aer sau de a fi simpli spectatori ai unui astfel de gest. Dacă n-aţi răspuns încă, nu vă neliniştiţi, răspunsul chiar nu este simplu, dar parcurgând cartea vă veţi regăsi în mod cert în unele dintre opiniile consemnate cu ghilimele ale subiecţilor francezi anchetaţi.

Făcând o sumă aleatorie a răspunsurilor franţuzoaicelor anchetate am constatat că opiniile lor gravitează în jurul câtorva clişee care acum primesc un nume. Astfel femeile care aleg să facă plajă cu sânii goi acţionează în urma unor motivaţii ca, înşiruirea fiind descrescătoare: bronzarea uniformă, dorinţa de a se simţi mai aproape de o stare naturală a corpului, jena că poate fi considerată complexată, o acceptabilă stimă de sine. Foarte rar, se face aluzie la renunţarea la sutien ca la o modă sau, şi mai rar, pentru atragerea privirilor bărbaţilor. În acest sens, Kaufmann precizează că moda, expresie a banalului ca pârghie a realităţii sociale, este ceva care pe sine în calitate de sociolog îl preocupă foarte mult, argumentând că nu putem uita că a face altfel decât norma socială, a fi altfel decât în rând cu lumea, semnifică izolarea sau excluderea socială a oricărui individ. Practic, studiul sociologic de care pomenim aici arată explicit că din 1964, Saint-Tropez, prima dezvelire de sâni pe plajă, şi până azi, scoaterea pieptului feminin la aer s-a banalizat.

Banalizarea însă a adus cu sine şi un set de norme care nu sunt stipulate nicăieri, dar par bine înscrise în privirea bărbaţilor. Deşi, bărbaţi şi femei deopotrivă, apreciează că situaţia cu prea mulţi sâni la vedere conduce la o relativă, şi nu prea, indiferenţă, totuşi bărbaţii se bucură în cinematograful lor interior de vizualizarea unui sân frumos. Cartea în discuţie oferă o definiţie a sânului frumos aşa cum reiese din aprecierile celor care răspund. Vă las surpriza de a o afla dumneavoastră şi îmi rezerv dreptul de a mă concentra puţin pe ideea dezgolirii sânilor ca o expresie a libertăţii feminine. Un singur răspuns la anchetă este definitoriu pentru a înţelege mecanismul acestei libertăţi. O studentă americancă sosită în Franţa a fost sfătuită imperios de către părinţi să nu adopte moda franceză de a face plajă cu sânii goi. Ea însăşi se considera perfect rezistentă la această tentaţie. O dată ajunsă pe plajă a simţit că trebuie să o facă şi a cedat impulsului eliberării mărturisind entuziasmată că nu va mai renunţa la voluptoasa libertate asupra propriului corp. Europencele familiarizate cu acest gest pot medita la ce s-ar pierde dacă această modă s-ar perima...

În contra libertăţii femeii de a decide ce e mai bine pentru propriul corp, vine însă norma nescrisă pe care o formulează de câteva ori plaja ca pe un murmur difuz. Sintetizată ca o nevoie de frumos, ea sună cam aşa: da, sânii tineri şi frumoşi trebuie expuşi. În tot acest timp, posesoarele sânilor dezveliţi îşi calculează timpul de expunere, tinereţea şi frumuseţea. Femeile acestea ştiu că există o vreme pentru toate, prin urmare, va veni şi pentru ele vara când sânii vor rămâne acoperiţi. Zbuciumul mării distrage atenţia de la un alt zbucium, personal, al femeilor care populează plaja. Din depărtare bărbaţii privesc discret rotunjimi atât de plăcute. În tot acest timp oglindite în privirile lor, femeile ştiu, dar nu o spun, că ei fac codul estetic, sexual şi ei decid când va veni aceea vară. Plaja pare un loc al toleranţei, al libertăţii, al toropelii agreabile, dar nu este chiar aşa. Între frumos, corp şi privire, pe plajă se instituie o relaţie complexă, iar renunţarea la dezvelire este, cum o spune o femeie-subiect în anchetă, hotărâtă de privirile discrete şi pasagere ale bărbaţilor. O imensă tristeţe se ascunde în spatele acestei renunţări la expunerea frumuseţii pe care o vor impune privirile tăcute şi politicoase ale plajei...Dar pe plajă tristeţea nu se potriveşte în peisaj, aici se poate, cel mult, zâmbi indecis.

Titlu: The Paradox of Choice
Autor: Barry Schwarz
Rating:
Editura: Harper Perennial
Anul aparitiei: 1999
Numar pagini: 304
ISBN: 978-0060005696

(ediţia în limba engleză)

Societatea în care trăim a ajuns la un nivel de progres de invidiat pentru orice om din Evul Mediu. Cu ce preţ însă? Obţinem ceea ce ne dorim mult mai uşor doar ca să ne dăm seama că ce avem nu ne satisface pe deplin, la nivelul aşteptărilor noastre. Tehnologiile construite ne-au ajutat să ne eliberăm de sarcini neplăcute şi repetitive. Cu toate acestea, ne plângem că avem prea puţin timp pentru lucrurile care contează. Avem pensula cu care ne putem picta viaţa pe care ne-o dorim însă nu ştim cu exactitate cum ar arata aceasta.

Succesul, spune Schwartz, are un gust amar în ziua de azi, deşi avem posibilităţi infinite. Mulţimea opţiunilor pe care le avem nu ne face neapărat mai fericiţi. Dimpotrivă. În ultimii 30 de ani SUA a cunoscut o dublare a PIB-ului, deci a prosperităţii populaţiei. Această evoluţie însă nu s-a simţit şi la nivelul coeficientului de fericire. Ca urmare, deşi au mai multe oportunităţi şi mijloace prin care pot să-şi satisfacă nevoile şi dorinţele, oamenii moderni nu sunt mai mulţumiţi în viaţa de zi cu zi.

Dogma societăţii moderne pune accentul pe libertate. Putem alege să fim oricine, să consumăm orice, să locuim oriunde, să învăţam şi să trăim în moduri care depind doar de alegerile noastre. Standardele cresc în permanenţă şi responsabilitatea pentru ceea ce hotărâm apasă doar pe umerii noştri.

Cu cât creşte numărul de variante cu atât mai greu devine să te hotărăşti. A lua decizii este, cred, una dintre cele mai mari provocări ale omului contemporan. Până la un punct libertatea de a alege este benefică. Însă dacă se depăşeşte o anumită limită, pus faţă în faţă cu multe opţiuni omul se simte copleşit de indecizie. Consecinţele deciziilor luate greşit se manifestă sub formă de regrete, oportunităţi ratate, dezamăgire cu privire la timpul inutil investit în evaluarea alternativelor.

Un număr foarte mare de posibilităţi poate duce la o stare de inerţie în care preferi să nu iei nicio hotărâre. Într-un studiu, cumpărătorilor cărora li s-au oferit mostre din 6 produse diferite au fost mai dispuşi să cumpere decât cei cărora li s-au propus 24 varietăţi de produse. Oricât ne-am dori să avem libertatea de a alege, creşterea peste măsură a numărului de opţiuni nu ne ajuta să ne hotărâm mai repede şi mai uşor.

Cel mai frecvent exemplu din carte este legat de shopping, supermarketul punându-ne faţă în faţă cu tot mai multe produse similare, aflate în competiţie. Eu, cel puţin, m-am trezit de multe ori indecisă în faţa raftului cu multe sortimente de brânzeturi, ciocolată sau iaurt. Dar având în vedere că cititul etichetelor nu este tocmai scopul meu în viaţă şi nici mersul la cumpărături nu e activitatea mea preferata mă străduiesc să iau decizii cât mai rapid.

Să nu limităm, însă, dificultatea de a lua decizii doar la domeniul cumpărăturilor, unde ce ai hotărât nu te influenţează aşa de puternic. Alegerile mult mai importante se referă la ce fel de studii faci; ce, cum şi unde lucrezi; cum îţi petreci timpul liber, etc. Toate aceste decizii, pe termen lung, îţi definesc viaţa.

Pot să spun că mi-a fost utilă cartea. De exemplu, am conştientizat mai bine faptul că nevoia mea puternică de a avea cât mai multă libertate, de a face lucrurile cum vreau nu se contrazice cu disciplina şi regulile. Poţi vedea limita ca pe ceva pozitiv în momentul în care înţelegi că te ajută să te concentrezi pe ceea ce contează.

În plus, am înţeles că este o mare diferenţă între un maximizer (omul care caută mereu "the best") şi un satisficer (cel care se mulţumeşte cu soluţia ce corespunde standardelor sale). În timp ce primul cutreieră toate magazinele de pe o stradă pentru a găsi cea mai pe placul lui pereche de pantaloni, al doilea va cumpăra primii pantaloni care îi vin bine şi sunt ok ca preţ.

Un maximizer va fi nefericit dacă va vedea o pereche de pantaloni mai atrăgători imediat după ce a ieşit din magazin. Satisficer-ul nici nu va observa opţiunile pe care le-a ignorat. Un maximizer va ajunge mai uşor la stare de nemulţumire şi regret dacă va şti că există ceva mai bun decât alegerea lui. Îndemnul la consum alimentat prin publicitate îşi propune trezirea în oameni tocmai a acestei stări de maximizer, de căutător permanent de mai bine. O căutare infinită şi obositoare.

Pe scurt, vă recomand cartea. Ajută la o mai bună înţelegere a modului în care luăm decizii, cum putem să fim mai conştienţi şi mai bine pregătiţi în acest domeniu.

*** Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca British Council

Titlu: Teoria clasei de lux
Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Smaranda Nistor
Numar pagini: 348
ISBN: 978-973-1931-16-6

(ediţia în limba engleză)

Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă - şi, simultan, să îngraşe - iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.

O istorie veche de mii de ani

Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci - ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. Odată cu această separare, are loc şi o diviziune a muncii; mai exact, cei care munceau permanent - agricultorii sau cei care pregăteau masa - erau inferiori celor care nu munceau - războinicii şi vânătorii, ale căror ocupaţii, deşi sezoniere, necesitau vitejie şi impuneau respect.

Rezultatul întreţinerii acestei stări de fapt: "Bogăţia, care la început nu era preţuită decât ca simplă mărturie a iscusinţei, devine în accepţiunea populară prin sine un act meritoriu. Avuţia este de-acum intrinsec onorabilă". A avea înseamnă, de atunci, a fi deasupra. A munci înseamnă a nu avea, a fi inferior. Ca să ai prestigiu, trebuie să arăţi că nu munceşti. Iar asta se poate face numai făcând/purtând/admirând lucruri inutile. Şi, de aici, un bulgăre de zăpadă istoric care se rostogoleşte vreme de secole ca să se oprească fix în parbrizul Mercedesului parcat ilegal pe trotuarul Dorobanţilor. Cu ce se ocupă clasa de lux, deci? Veblen sintetizează caustic: cu "ocupaţii de natură prădătoare, nicidecum productivă". Dacă formularea pare prea dură, daţi un search cu "masacru Balc".

În treacăt fie spus, îmi place conexiunea pe care o face Veblen între bogăţie şi bravură. Explică perfect mutra de gladiatori sastisiţi pe care o fac cei care alcătuiesc casta prădătoare românească, când explică napoleonian cum au făcut primul milion. N-aş fi crezut că baronii, bişniţarii şi mogulii au aşa rădăcini istorice ... Până la Veblen, nu puteam înţelege de ce fiecare om de afaceri îşi vede succesul ca pe încununarea unei lupte acerbe cu oştirile câtă-frunză-câtă-iarbă ale concurenţei duse în fruntea unei armate de oameni (ah, "echipa mea, fără de care nimic n-ar fi fost cu putinţă"). Dar nu numai biznizmenii sunt produsul acestei subculturi străvechi. Să mai enumerăm câteva efecte ale legii sunt-superior-deci-trebuie-să-arăt-că-nu-muncesc, identificate de Veblen, care se văd cu ochiul liber în anul 2009:

* animalele de companie - de o inutilitate completă: iguane, porci de guinea, guşteri, dihori, chihuahua - să ţinem cont că încă nu s-a gândit nimeni să vândă drosophile cu pedigree...

* maşina de teren, condusă pe asfalt - cred că toată lumea e de acord nu căratul cartofilor este scopul celor ce-şi cumpără, de exemplu, un Porsche Cayenne. Monstrul electronic de 3 tone şi 400 de cai putere, pentru care cea mai aventuroasă excursie a fost la Poiana Braşov, transportă înăuntrul său oameni, bagaje şi mai ales autoritate (pe care românii îl numesc "neam prost", iar Veblen, "consum ostentativ").

* femeia - devenită în lumea bună, în ciuda pretenţiilor de "emancipare", un soi de breloc viu, cu sâni siliconaţi, agăţat de cureaua eclatantă a masculului cu lanţ de aur, care se leagănă - tot ostentativ - pe pantofii de lux, lungi, ascuţiţi şi caraghioşi. Ea însăşi se afişează simbolic ca total incapabilă de vreo muncă utilă: tocuri înalte, unghii atât de lungi care fac cojirea unui măr un sport extrem, fuste ce se înrudesc mai degrabă cu cămaşa de forţă, genţi stranii - uneori mai mari decât o raniţă de soldat, alteori mai mici decât un portofel...

În fond, vorbim de un fel de înstrăinare a omului faţă de el însuşi şi de ceilalţi. Înstrăinare care probabil explică în mod satisfăcător de ce oamenii vor prefera întotdeauna un escroc parfumat unui găinar slinos. Sau de ce vom avea reflexul de a strâmba din nas când vedem muncitori veniţi direct de pe şantier în autobuz.

Şi totuşi ...

Deşi utilă, cartea lui Veblen pare a avea câteva hibe ce nu se datorează secolului care ne desparte. De exemplu, luptele de clasă dintre vânători şi agricultori - ciudat de contemporane finelui de secol XIX - s-ar putea să nu fie pe placul unui nume cu autoritate în domeniu, precum Lewis Mumford, care nu acordă chiar atât de mult credit instituţiei vânătorilor. Ar mai fi de menţionat problema femeii din vechime (Veblen, deşi analizează în fond o relaţie simbolică între oameni prin intermediul bunurilor, nu pare să ia în calcul ipoteza, deloc improbabilă, a valorizării femeii prin chiar acest fapt, aparent barbar - femeia ca trofeu). Cât despre clădirile îngreunate de decoraţii şi ornamente pe care le construia acum un veac clasa de lux, nu pot răspunde decât printr-un oftat. Ceea ce Veblen refuza cu destulă mizantropie - esteticul, este acum eliminat total din peisajul arhitectonic, populat fără noimă de cuburi de sticlă sau de prefabricate. Şi ar mai fi, desigur, obiecţia opincilor româneşti - componentă extrem de utilă, nepurtătoare de vreun tip de "lux ostentativ", ca şi întregul costum popular, frumos împodobit, dar fără a transmite vreun moment că posesorul vrea să arate că nu ştie ce-i aia sapă. Ceea ce mă duce cu gândul că Teoria clasei de lux este o analiză mult mai potrivită pentru cultura occidentală, din care face parte, şi mai puţin pentru plaiurile răsăritene, unde oamenii au fost suficient de săraci şi de cumpăniţi încât să nu-şi piardă timpul cu asemenea izmeneli, vorba bunicii.

Titlu: Excepţionalii
Autor: Malcolm Gladwell
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Cătălin Georgescu
Numar pagini: 271
ISBN: 978-973-7931-14-2

"We've been looking at tall trees, and I think we should have been looking at the forest".

Excepţionalii este o poveste despre succes, dar nu una care să explice ascensiunea individului aşa cum e ea descrisă în biografii şi filmele care se realizează în fiecare an la Hollywood: nu e vorba despre eroul care se naşte în condiţii precare şi trebuie să lupte împotriva sistemului pentru a arăta cât de talentat şi inteligent e el. Sau dacă este vorba despre aşa ceva, atunci acest aspect este departe de a fi cel care primează. Ce ne spune Gladwell aici este că, de fapt, "oamenii nu se ridică din nimic", ci că preiau lucruri de la părinţi sau mentori.

Prima parte a cărţii, numită Oportunitate, priveşte succesul nu numai din perspectiva talentului, abilităţile naturale nu conduc neapărat spre o carieră înfloritoare. Astfel, aflăm lucruri fascinante despre zilele de naştere ale celor mai buni hocheişti (pe scurt, de ce un sportiv născut în ianuarie are mult mai multe şanse să ajungă într-o echipă valoroasă decât unul născut spre sfârşitul anului) şi, în general, Gladwell demonstrează prin exemplele sale cum nu atât talentul înnăscut, cât efortul susţinut, acel de care vorbeşte şi Tony Robbins, consistenţa, îmbunătăţirea constantă, sunt responsabile pentru cantitatea de succes din vieţile noastre.