Autor: Samuel Beckett
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1970
Traducător: Gellu Naum
96 pagini (sau cumpără aici ediţia în limba engleză)
Nimic de făcut. La ce poţi să te aştepţi de la o piesă care începe în acest fel? Tonul deconcertant al replicii este cel al omului care şi-a pierdut orice speranţă de schimbare. Al celui căruia nu-i rămâne decât să aştepte. Ce? Sau pe cine? În cazul acesta, pe Godot.
În cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de cele mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale sale dialogul născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt cuplet de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky. (more…)
Autor: Luigi Pirandello
Rating:
Editura: Art
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Alice Georgescu
415 pagini
ISBN: 978-973-124-091-6 (ediţia în limba engleză)
În afara faptului că este unul din laureaţii premiului Nobel, nu cunoşteam prea multe despre Luigi Pirandello înaintea citirii celor câteva piese incluse în volumul de faţă. Am fost avertizată în privinţa stilului său greoi, dar m-a atras subiectul piesei care îi dă numele, aşa cum e prezentat în prefaţa pe care i-o scrie autorul: „Pot zice doar că, fără să le caut, m-am trezit cu ele în faţă, vii să le pot atinge, vii să le pot asculta până şi răsuflarea acestor Şase Personaje prezente acum pe scenă. Şi erau acolo toate, fiecare cu frământarea sa ascunsă, unite prin naşterea şi desfăşurarea întâmplărilor în care sunt amestecate şi aşteptând să le fac eu intrarea în lumea artei, să compun eu din persoanele lor, din pasiunile şi cazul fiecăruia, un roman, o dramă ori măcar o nuvelă. Născute vii, îşi cereau dreptul la viaţă.”
Personajele lui Pirandello, purtând măşti asemenea celor din Commedia dell´arte, îşi cer dreptul la viaţă în faţa unui regizor fictiv pe care îl îndeamnă să le reprezinte drama. Aici apare conflictul dintre cele două părţi: ceea ce sunt personajele în esenţa lor nu poate coincide cu ceea ce devin ele în reprezentare. Multiplele faţete pe care le pot lua astfel vor reflecta şi ceva din cei care le interpretează, în momentul în care, cel puţin în teorie, ar trebui să reflecte ceea ce este personajul în viaţa sa independentă de punerea în scenă. (more…)
Autor: Voicu Mihnea Şimăndan
Rating:
Ilustraţii: Eric Barrientos
Editura: Lulu.com
Anul apariţiei: 2009
32 pagini
ISBN: 978-0-557-06395-6
Răsfoind cartea semnată de Voicu Mihnea Şimăndan, The Ironman. A play, micuţii vor descoperi, cu siguranţă, că indiferent de locul în care trăiesc, au câteva lucruri în comun: sunt inocenţi, curioşi şi dornici să-şi lase imaginaţia să zboare şi să descopere lumea în joacă.
Povestea cărţii pentru copii The Ironman. A play, începe pe un continent şi se termină pe altul. Mai exact cartea a fost lucrată în trei ţări: Qatar, Thailanda şi Australia. Micuţii sunt invitaţi să exploreze noi locuri.
Cartea îi are în centrul atenţiei pe: Brandon (fratele cel mare), Alice (surioara), Wasan (fratele cel mic), mama, tata şi Ironman. (more…)
Când încă îmi rezemam capul pe pernă, mă gândeam la cartea lui Jean Paul Sartre. A fost o idee pe care nu am putut-o duce la capăt din cauza unui fundal de picamer care este, cum se ştie, prielnic oricărei reverii. Bun, ascultând acest concert al asfaltului, această întâlnire de Yin şi Yang de la drumuri, visam să fac o şcoală de literatură unde cursanţii să ia pe rând fiecare specie şi s-o folosească drept cadru pentru creaţia lor, apoi să creeze opusul, antispecia. Dădeam astfel ocazia să-şi găsească forma de exprimare şi spiritelor aşa-zis conformiste, care au nevoie de un suport, de forma fixă, cât şi celor rele care în fond nu fac decât să creeze noi forme, mixându-le pe cele vechi. O şcoală a clasicilor şi a DJ-urilor literari.
Din păcate drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Probabil că orice şcoală de literatură ucide tocmai spiritul creator şi imediat se găseşte un organ al statului care să ceară cuantificatorii, să verifice contabilitatea, să se asigure de corectitudinea politică. Mâini legislative, economice, pedagogice ar da cu pixul pentru a asigura, vezi bine, cadrul prielnic desfăşurării acestor lecţii. Şi marea şcoală s-ar redefini ca o stupidă sală de clasă în care intri fără nicio plăcere, indiferent la comodităţile ei şi în care nu te simţi obligat să stai decât pe durata unei ore oarecare. Şi nici nu eşti sigur că poţi visa de la ora 8 la 9 cât ţine cursul sau că vei fi mulţumit de rezultate. Da, şcoala mea presupunea multă trândăvie, întâlnirea în particular cu fiecare elev, o atmosferă orientală de ciubuce sau de şedinţă psihiatrică, probe de seducţie la restaurante, interviuri prin trenuri, muncă pentru o durată oarecare în mine ori pe şantiere. Dineuri cu regele Mihai, ode scrise la Ateneu ori la un megaconcert de ce-o fi, pierderea în tristeţile cimitirelor şi băute de cucută a durerilor, amarurilor, ratărilor. Cum ar putea fi toate astea cuantificate? Şi apoi cine în afara mea ar fi putut face această şcoală, orice alt profesor – chiar şi dintre elevii care ar fi frecventat şcoala – mi-ar fi dezamăgit aşteptările.
Dar este posibil ca o şcoală să scoată un scriitor foarte important? Să fie o pepinieră de candidaţi Nobel? Însăşi ideea de şcoală presupune reguli, ori un scriitor important are o doză importantă de refuz al regulilor, este indirect un militant al libertăţii. Nu al anarhiei, deşi se pot face explorări şi în această direcţie, dar un explorator al zonelor limită, al mixajelor. O şcoală prin definiţie nu poate intra decât la secţiunea clasicistă, în timp ce la secţiunea DJ ar trebui inventată o antişcoală unde să ai voie să faci tocmai ce ţi se interzicea într-o şcoală. Şi ceea ce ar fi dureros, ultima etapă de studiat, ar trebui un ciclu în care după ce ai săvârşit acţiuni şi pe faţă şi pe dos, să stai o perioadă lungă să contempli propriile acţiuni ori pe cele ale lumii şi să le prinzi în formele potrivite sufletului tău găsite în etapele precedente. Mă gândeam că orice educaţie are niscaiva fundamente religioase, există forme corupte ale relaţiei ucenic – călugăr.
Mi-am pus într-unul din bibliorafturile de uitat din cap această poveste a şcolii de literatură şi, cum tocmai a tăcut picamerul, fără el îmi pare că în jur este o tăcere ucigătoare, am redescoperit gândul care mă ducea spre cartea lui Sartre.
Sartre spunea la un moment dat in legatura cu libertatea ca a incercat sa arate ca, la fiintele umane, este foarte importanta schimbarea faptelor prin alte fapte. Oricare ar fi cercul de foc in care oamenii traiesc, ei sunt liberi sa treaca dincolo. Iar daca nu o fac este pentru ca si aceasta este o alegere libera. Astfel, se condamna singuri la a trai in infern.
Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal, Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali).
Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi sfasiata.
Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat printr-un alt rau.
Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand, pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti, trebuie aneantizata.
Libertatea este putinţa de a alege între mai multe posibilităţi ale mele. (Gabriel Liiceanu)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)
Când încă îmi rezemam capul pe pernă, mă gândeam la cartea lui Jean Paul Sartre. A fost o idee pe care nu am putut-o duce la capăt din cauza unui fundal de picamer care este, cum se ştie, prielnic oricărei reverii. Bun, ascultând acest concert al asfaltului, această întâlnire de Yin şi Yang de la drumuri, visam să fac o şcoală de literatură unde cursanţii să ia pe rând fiecare specie şi s-o folosească drept cadru pentru creaţia lor, apoi să creeze opusul, antispecia. Dădeam astfel ocazia să-şi găsească forma de exprimare şi spiritelor aşa-zis conformiste, care au nevoie de un suport, de forma fixă, cât şi celor rele care în fond nu fac decât să creeze noi forme, mixându-le pe cele vechi. O şcoală a clasicilor şi a DJ-urilor literari.
) 
