Autor: Samuel Beckett
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1970
Traducător: Gellu Naum
96 pagini
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Nimic de făcut. La ce poţi să te aştepţi de la o piesă care începe în acest fel? Tonul deconcertant al replicii este cel al omului care şi-a pierdut orice speranţă de schimbare. Al celui căruia nu-i rămâne decât să aştepte. Ce? Sau pe cine? În cazul acesta, pe Godot.

În cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de cele mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale sale dialogul născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt cuplet de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky.

Practic, nimic nu se întâmplă în cele două acte. La apariţie, piesa a avut un real succes şi continuă până în ziua de azi să fascineze. În fapt, scrierea lui Aşteptându-l pe Godot nu a constituit pentru Beckett altceva decât un exerciţiu literar, inspirat de tabloul lui Caspar David Friedrich Bărbat şi femeie contemplând luna. Simplitatea structurii, precum şi cea aparentă a dialogului permite multiple interpretări.

Din moment ce identitatea lui Godot rămâne necunoscută până la sfârşit, fiecare interpretare îi atribuie un sens specific. Am citit că Peter Woodthrope, actorul care l-a interpretat pe Estragon, l-a întrebat pe autor despre ce este în realitate piesa iar acesta i-ar fi răspuns că despre simbioză.

Într-adevăr, ambele cuplete sunt alcătuite din personaje care depind unul de celălalt. Estragon este cel terestru, cu nevoi organice, uituc, iar Vladimir îi este complementar, plin de vitalitate, amintindu-i si explicându-i mereu ce au de făcut, ca în dialogul:

„Estragon: Sunt obosit. Să plecăm.

V: Nu e nimic de făcut.”

La polul celălalt, Pozzo şi Lucky au o relaţie de interdependenţă de tipul stăpân-slugă. Primul se simte apreciat, iar al doilea se simte folositor. Personajul lui Lucky este mai complex de atât, discursul său din primul act amintind de exprimarea personajului care îşi ducea zilele în noroi în Comment c´est.

Politic, piesa este citită ca o alegorie caracterizând războiul rece, iar psihologia se aventurează în a vedea anumite arhetipuri în cele patru caractere ilustrate. Din punct de vedere existenţialist, textul are o poezie a deznădejdii şi absurdului: „E: Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte. În culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la ea. Şi îmi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi”.

Aşteptarea lui Godot este aşteptarea unei salvări. Deşi visează la o anume fericire, personajele simt acut absenţa acesteia, după cum spune şi Vladimir : „Nu vezi că a început să-şi amintească de fericire? Memoria praeteritum bonum – trebuie să fie groaznic.”

Pe „nenorocitul de Pământ”, în care fiecare voce vorbeşte pentru sine, legile sunt neschimbate. Trebuie să aştepţi, şi mai ales să te obişnuieşti. „Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din plâns. La fel e şi cu râsul. Dar să nu ne mai vorbim de rău epoca. Ea nu e deloc mai nenorocită decât cea de dinaintea ei. Şi nici de bine să n-o vorbim. Să nu mai vorbim deloc.” Cu toate că nevoia tăcerii s-ar impune, personajele au nevoie unele de altele, aşa cum şi cititorul are nevoie de dialogul lor. Aceasta ar fi perspectiva lui Pozzo, pe care nu ar trebui să o uităm: „ Cu cât întâlnesc mai mulţi oameni, cu atât sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi câte ceva, te îmbogăţeşti, îţi guşti mai bine fericirea.”

Unii au asociat numele lui Godot cu Dumnezeul pe care îl aşteaptă cei doi, şi omenirea odată cu ei („noi suntem omenirea”). Ca o salvare, şi sinuciderea este contemplată, copacul considerat a fi o salcie fiind un loc bun de spânzurătoare. Sunt prezente câteva referinţe biblice, iar mie chiar sinuciderea de ramurile salciei mi-a amintit de cea a lui Iuda în aceleaşi condiţii, posterior trădării. Personajele noastre rămân în viaţă, Estragon spunând că „găsim totdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim.”

Piesa nu este copleşitoare, însă va impresiona cu siguranţă. Anumite pasaje sunt greoaie, precum discursul lui Lucky, dar acestea sunt compensate prin alte pasaje poetice şi de profunzime, ascunse sub masca banalului. Cred că ceea ce face piesa atât de apreciată e tocmai faptul că pentru fiecare cititor Godot va reprezenta altceva. Horia Lovinescu spunea că „singura condiţie indispensabilă pentru a înţelege piesa este să fi cunoscut măcar dată, în forme minore, neliniştea aşteptării.”

„V: O întindem?

E: Hai!”

Didascaliile menţionează însă rămânerea în loc a personajelor. Aşa cum interpretarea aparţine fiecărui cititor, la fel se întâmplă şi cu direcţia în care va dori să meargă acesta la terminarea piesei. Poate totuşi mai este ceva de făcut.

Scris de Silvia Grădinaru

Carti de acelasi autor

• Meeting Samuel Beckett

Autor: Luigi Pirandello
Rating:
Editura: Art
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Alice Georgescu
415 pagini
ISBN: 978-973-124-091-6
(ediţia în limba engleză)

În afara faptului că este unul din laureaţii premiului Nobel, nu cunoşteam prea multe despre Luigi Pirandello înaintea citirii celor câteva piese incluse în volumul de faţă. Am fost avertizată în privinţa stilului său greoi, dar m-a atras subiectul piesei care îi dă numele, aşa cum e prezentat în prefaţa pe care i-o scrie autorul: „Pot zice doar că, fără să le caut, m-am trezit cu ele în faţă, vii să le pot atinge, vii să le pot asculta până şi răsuflarea acestor Şase Personaje prezente acum pe scenă. Şi erau acolo toate, fiecare cu frământarea sa ascunsă, unite prin naşterea şi desfăşurarea întâmplărilor în care sunt amestecate şi aşteptând să le fac eu intrarea în lumea artei, să compun eu din persoanele lor, din pasiunile şi cazul fiecăruia, un roman, o dramă ori măcar o nuvelă. Născute vii, îşi cereau dreptul la viaţă.”

Personajele lui Pirandello, purtând măşti asemenea celor din Commedia dell´arte, îşi cer dreptul la viaţă în faţa unui regizor fictiv pe care îl îndeamnă să le reprezinte drama. Aici apare conflictul dintre cele două părţi: ceea ce sunt personajele în esenţa lor nu poate coincide cu ceea ce devin ele în reprezentare. Multiplele faţete pe care le pot lua astfel vor reflecta şi ceva din cei care le interpretează, în momentul în care, cel puţin în teorie, ar trebui să reflecte ceea ce este personajul în viaţa sa independentă de punerea în scenă.

Piesa aceasta, ca şi celelalte incluse în volum, pune problema dualităţii formate din realitate şi ficţiune precum şi a celei dintre artă şi viaţă. Daca trebuie să ne raportăm la prima dintre ele, nedumerirea cititorului, care poate să le întrebe precum Directorul: „Unde e textul?”, vine din pledoaria pe care o au cele Şase Personaje: „E în noi, domnule. Drama e în noi; noi suntem drama; şi suntem nerăbdători să o reprezentăm, aşa cum ne împinge pasiunea din noi!”.

Dacă drama „este raţiunea de a fi a personajului”, acest fapt te face să te întrebi asupra propriei persona, propriul rol pe care îl ai de jucat în faţa societăţii, în faţa prietenilor, a străinilor şi nu în ultimul rând în faţa propriei persoane. Pentru că fiecare posedă micile sale drame care îi definesc existenţa. Nedreptatea care le e săvârşită personajelor, pe care nici un om în viaţă nu cred că ar fi în stare să o îndure, e aceea de a le fi refuzată tocmai întruparea acestei raţiuni de a trăi.

În Henric al IV-lea, Pirandello se foloseşte de simbolul nebunului pentru a subţia graniţa dintre realitate şi ficţiune. Aici este pusă problema ficţiunii pe care poţi să o trăieşti în momentul în care crezi în adevărul oferit de ea. O ficţiune pe care o joci dar în care nu crezi nu reprezintă altceva decât o minciună. La polul opus, „ar mai trebui văzut ce li se pare, în schimb, adevărat acestor alţi o sută de mii care nu sunt socotiţi nebuni (…) Ştiu că mie, când eram copil, mi se părea adevărată luna din fântână! Şi câte alte lucruri nu mi se păreau adevărate! Pentru că vai, vai de voi, dacă nu vă agăţaţi de ceea ce vi se pare adevărat azi şi de ceea ce vi se va părea adevărat mâine, chiar dacă e contrariul a ceea ce vi se părea adevărat ieri.”

Raportându-ne la relaţia dintre artă şi viaţă, răspunsul îl găsim în În seara asta se improvizează – o piesă pe cât de liberă sugerează titlul, pe atât de bine regizată : „Arta este regatul creaţiei desăvârşite, în timp ce viaţa este, cum trebuie să fie, într-o continuă şi infinit de variată schimbare. Fiecare dintre noi caută să se creeze pe sine însuşi şi propria viaţă cu ajutorul aceloraşi însuşiri ale spiritului cu care îşi creează poetul opera de artă.” De aceea, alegerea pare a se afla între a crea şi a trăi. Cele două nu pot fi înfăptuite simultan, doar alternativ.

Problema menţionată mai sus este pusă şi într-una din piesele care mi-a plăcut în mod deosebit, Să-i îmbrăcăm pe cei goi. Aici argumentul este repetat, fiind expus cu glasul scriitorului Ludovico: „Dragă domnule, faptele sunt aşa cum le iei; şi atunci, în spirit, nu mai sunt fapte, ci viaţă care apare aşa sau altminteri. Faptele sunt trecutul, când sufletul cedează şi viaţa le părăseşte. De asta nu cred în fapte.”

Se pot spune multe despre caracterele şi contextele ilustrate de Pirandello, dar nu li se poate atribui faptul de a fi comune. Din contră, piesele sale conţin situaţii neobişnuite, puternic încărcate emoţional şi problematic. Dacă va trece peste o oarecare dificultate impusă de structura textelor, cititorul va fi pe deplin recompensat cu materialul care face din Pirandello un scriitor modern, precursor al teatrului absurdului.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Unul, nici unul şi o sută de mii

Autor: Voicu Mihnea Şimăndan
Rating:
Ilustraţii: Eric Barrientos
Editura: Lulu.com
Anul apariţiei: 2009
32 pagini
ISBN: 978-0-557-06395-6

Răsfoind cartea semnată de Voicu Mihnea Şimăndan, The Ironman. A play, micuţii vor descoperi, cu siguranţă, că indiferent de locul în care trăiesc, au câteva lucruri în comun: sunt inocenţi, curioşi şi dornici să-şi lase imaginaţia să zboare şi să descopere lumea în joacă.

Povestea cărţii pentru copii The Ironman. A play, începe pe un continent şi se termină pe altul. Mai exact cartea a fost lucrată în trei ţări: Qatar, Thailanda şi Australia. Micuţii sunt invitaţi să exploreze noi locuri.

Cartea îi are în centrul atenţiei pe: Brandon (fratele cel mare), Alice (surioara), Wasan (fratele cel mic), mama, tata şi Ironman.

Cu un aspect bine îngrijit, The Ironman. A play abordează diferite teme legate de cunoaşterea de sine şi familiarizează copiii cu responasabilitatea. Cartea este de fapt o piesă de teatru, foarte bine ilustrată de Eric Barrientos.

Menită să dezvolte intelectul celor mici, consider ca The Ironman. A play şi-a atins ţelul. Citind cartea mi-am amintit cu plăcere de autorul preferat din copilărie, Eric Carle.

Cel mai important factor care a contribuit la succesul acestei piese de teatru este de departe claritatea cu care autorul reuşeşte să-şi transmite mesajul, stârnind curozitatea celor mici. Cartea se întinde pe doar 32 de pagini, cu toate acestea piesa este una cuprinzătoare.

De menţionat faptul că piesa este scrisă în limba engleză şi are un blog.

Scris de Daniel Lăcătuş Carti de acelasi autor

• Spiritul Japoniei medievale

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Când încă îmi rezemam capul pe pernă, mă gândeam la cartea lui Jean Paul Sartre. A fost o idee pe care nu am putut-o duce la capăt din cauza unui fundal de picamer care este, cum se ştie, prielnic oricărei reverii. Bun, ascultând acest concert al asfaltului, această întâlnire de Yin şi Yang de la drumuri, visam să fac o şcoală de literatură unde cursanţii să ia pe rând fiecare specie şi s-o folosească drept cadru pentru creaţia lor, apoi să creeze opusul, antispecia. Dădeam astfel ocazia să-şi găsească forma de exprimare şi spiritelor aşa-zis conformiste, care au nevoie de un suport, de forma fixă, cât şi celor rele care în fond nu fac decât să creeze noi forme, mixându-le pe cele vechi. O şcoală a clasicilor şi a DJ-urilor literari.

Din păcate drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Probabil că orice şcoală de literatură ucide tocmai spiritul creator şi imediat se găseşte un organ al statului care să ceară cuantificatorii, să verifice contabilitatea, să se asigure de corectitudinea politică. Mâini legislative, economice, pedagogice ar da cu pixul pentru a asigura, vezi bine, cadrul prielnic desfăşurării acestor lecţii. Şi marea şcoală s-ar redefini ca o stupidă sală de clasă în care intri fără nicio plăcere, indiferent la comodităţile ei şi în care nu te simţi obligat să stai decât pe durata unei ore oarecare. Şi nici nu eşti sigur că poţi visa de la ora 8 la 9 cât ţine cursul sau că vei fi mulţumit de rezultate. Da, şcoala mea presupunea multă trândăvie, întâlnirea în particular cu fiecare elev, o atmosferă orientală de ciubuce sau de şedinţă psihiatrică, probe de seducţie la restaurante, interviuri prin trenuri, muncă pentru o durată oarecare în mine ori pe şantiere. Dineuri cu regele Mihai, ode scrise la Ateneu ori la un megaconcert de ce-o fi, pierderea în tristeţile cimitirelor şi băute de cucută a durerilor, amarurilor, ratărilor. Cum ar putea fi toate astea cuantificate? Şi apoi cine în afara mea ar fi putut face această şcoală, orice alt profesor – chiar şi dintre elevii care ar fi frecventat şcoala – mi-ar fi dezamăgit aşteptările.

Dar este posibil ca o şcoală să scoată un scriitor foarte important? Să fie o pepinieră de candidaţi Nobel? Însăşi ideea de şcoală presupune reguli, ori un scriitor important are o doză importantă de refuz al regulilor, este indirect un militant al libertăţii. Nu al anarhiei, deşi se pot face explorări şi în această direcţie, dar un explorator al zonelor limită, al mixajelor. O şcoală prin definiţie nu poate intra decât la secţiunea clasicistă, în timp ce la secţiunea DJ ar trebui inventată o antişcoală unde să ai voie să faci tocmai ce ţi se interzicea într-o şcoală. Şi ceea ce ar fi dureros, ultima etapă de studiat, ar trebui un ciclu în care după ce ai săvârşit acţiuni şi pe faţă şi pe dos, să stai o perioadă lungă să contempli propriile acţiuni ori pe cele ale lumii şi să le prinzi în formele potrivite sufletului tău găsite în etapele precedente. Mă gândeam că orice educaţie are niscaiva fundamente religioase, există forme corupte ale relaţiei ucenic – călugăr.

Mi-am pus într-unul din bibliorafturile de uitat din cap această poveste a şcolii de literatură şi, cum tocmai a tăcut picamerul, fără el îmi pare că în jur este o tăcere ucigătoare, am redescoperit gândul care mă ducea spre cartea lui Sartre.

Cu uşile închise este o piesă aleasă la întâmplare din volumul de teatru al lui Jean-Paul Sartre, cu un subiect uşor macabru, dar cu o replică faimoasă: „Nu-i nevoie de flăcări şi smoală. Infernul sunt ceilalţi”. Eu personal nu l-am agreat pe Sartre, mi s-a părut prea cinic, prea de stânga, prea trecând istoria în paranteză la modul francez idealist al deceniilor postbelice. Şi această piesă de teatru ne oferă o parabolă. Trei morţi, Joseph Garcin, Estelle Rigault şi Ines Serrano se întâlnesc într-o cameră dintr-o pensiune oarecare, ale cărei uşi sunt închise. Cei trei caută pricina morţii lor, iar Garcin îşi descoperă o laşitate interioară care şi l-a dus la deces. Această laşitate devine de nesuportat şi în ochii celor două femei, Garcin vrea să scape de ele, apoi încearcă s-o convingă pe Ines, acuzatoarea sa, că totuşi nu a fost laş în toate acţiunile sale, că au existat şi momente de curaj, de dăruire. Nu există însă o soluţie de a scăpa din acea cameră şi de aceea Garcin va exclama: „Infernul sunt ceilalţi.”

Cauzele morţii fiecăruia dintre personaje sunt dezvăluite după numeroase discuţii preliminarii, în fond sunt taine care nu pot fi povestite cu uşurinţă: Estelle a murit de pneumonie, Garcin ucis de gloanţele unui pluton de execuţie pentru dezertare, iar Ines gazată împreună cu fosta ei prietenă, Florence. Întâlnirea celor trei le produce iniţial o deziluzie, anume de a nu fi găsit în infern rude, prieteni, ci persoane necunoscute.

În fond sunt prezentate trei destine ratate în chipuri diferite. Estelle este o femeie pentru care s-a sinucis amantul, care şi-a înecat pruncul într-un lac, dar care se autoiluzionează că este un copil, că are nevoie de protecţie, că mai este la vârsta inocenţei. Estelle e femeia-piton, care caută protecţia bărbatului, fie el şi laş. Este o pruncucigaşă şi se oferă lui Garcin probabil pentru a-şi disculpa fapta, pentru a-i găsi o greutate pozitivă. Este o femeie care caută să şteargă cu buretele atrocităţile de lângă ea, este stilul păpuşii ucigaşe care îşi continuă trilul ori filtrul pseudopur şi după faptă. Iată autoiluzia ei: „Îmi plac bărbaţii, Garcin, bărbaţii adevăraţi, cu pielea aspră, cu mâinile tari. Tu n-ai o bărbie de laş. Nu ai gura unui laş, nu ai vocea unui laş, părul tău nu este ca al unui laş, iar eu te iubesc pentru gura ta, pen¬tru vocea ta, pentru părul tău.” Trebuie să recunoaştem că niciun infractor nu poartă urmele faptei pe chip. Pare o fiinţă umană normală, un burtă-verde cumsecade.

Povestea lui Ines este relatată la un mod impersonal, jurnalistic. Ines, amanta părăsită, îşi împinge fostul amant în faţa tramvaiului. Cea de-a doua amantă, Florence, caută un prilej de răzbunare după aflarea asasinatului şi se gazează împreună cu Ines. Subiect de fapte diverse.

În sfârşit Garcin. Este vocea care exprimă furia şi ciuda de a nu putea fi îndreptate în nici un fel evenimentele. Un ziarist pacifist care încearcă să fugă de front. În acelaşi timp un spirit cinic cu propria soţie pe care o chinuie şi-o umileşte aducând amante în camera alăturată.

Ines nu-i lasă pe ceilalţi doi să se consoleze, să-şi deturneze acţiunile. Se include împreună cu ei în categoria asasinilor, a persoanelor vinovate care au ajuns pe drept în infern. Ochii lui Ines – oglindă pentru Estelle, oglinda cu problemele ei de deturnare a realităţii sau de amplificare a aspectelor pe care le vrem ignorate şi judecător pentru Garcin căruia i se conturează pură fapta de laşitate. Ines ajunge să exclame că „nu sînt decît privirea care te vede, acest gînd incolor care te gîndeşte… Nu poţi să prinzi gîndurile cu mîinile.” Şi că de fapt judecata sa este cea a lumii. Exclamă cu un ton acuzator de procuror: „eu, de una singură, sunt o mulţime, sunt mulţimea.”

Suferinţa lor e dublată de faptul că uneori pot privi – ca şi cum ar avea un telescop înlăuntrul fiinţei – pe pământ, în marele târg al lumii, experienţă relatată printr-un fel de transă-monolog şi că au ocazia să vadă cum li se şterg încet urmele trecerii lor, cum faptele tainice le sunt dezvăluite şi apoi uitate. Această ştergere din memoria Pământului o înnebuneşte întâi pe Estelle care mai vrea odată să se simtă iubită şi caută refugiu în braţele laşului Garcin. Protecţia lui Garcin pare un bun adăpost, numai cât Ines nu va dezvălui adevărata faţetă a antieroului.

Observ că este o piesă scrisă în buna manieră modernistă. Persoanele constituie nişte antiidealuri, un laş, o femeie pierdută, o ucigaşă de copii. Fiecare devine judecătorul celorlalţi doi. Cum picamerul mi-a amintit de existenţa sa şi indirect de reveria mea şcolarescă, mă gândeam că piesa lui Sartre ar fi putut ţine de secţia DJ, cea a antiregulilor, dar ulterior ar fi fost trimisă la secţia clasicistă prin numeroasele scene conformiste: un singur loc, păstrarea obiceiului de a chema pe servitor prin sonerie, prezenţa unui decor stil napoleonian, lipsa de comunicare dintre femei.

Procedeul lui Sartre – creşterea din dialogurile banale, de acomodare cu noua realitate, de cunoaştere a timpului nereprezentat în roman până ce se ajunge într-un prezent care cunoaşte două momente – o încercare de evadare nereuşită din cauze psihice şi relevarea unui adevăr de ordin metafizic: „Infernul sunt ceilalţi.” De fapt, este obsesia alterităţii franceze. Rimbaud exclamase jumătate de veac înainte: „Eu sunt ceilalţi.”

Este o piesă despre locuitori ai Infernului, fără o şansă de mântuire, cinici, tinzând să-şi mascheze faptele, dar aflaţi în prezenţa unui mărturisitor. Ines este şi în viaţa fizică o fiinţă careia îi place chinul, se autodefineşte drept o femeie pierdută.

Piesa are un final deschis. Cei trei îşi vor continua monologurile, acuzele, încercările de evadare. Abia şi-au pornit morişca stereotipă. Vor juca toate combinaţiile pe care le au la îndemână, apoi vor începe să se repete. De fapt nu ştiu ce se va întâmpla, un alt act care nu s-a mai scris niciodată ar fi urmat să înceapă cu expresia de final: „să continuăm”.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Greata
• Mustele
• Zidul
• Greata
• Amanarea

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Sartre spunea la un moment dat in legatura cu libertatea ca a incercat sa arate ca, la fiintele umane, este foarte importanta schimbarea faptelor prin alte fapte. Oricare ar fi cercul de foc in care oamenii traiesc, ei sunt liberi sa treaca dincolo. Iar daca nu o fac este pentru ca si aceasta este o alegere libera. Astfel, se condamna singuri la a trai in infern.

Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal, Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali).

Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi sfasiata.

Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat printr-un alt rau.

Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand, pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti, trebuie aneantizata.

Libertatea este putinţa de a alege între mai multe posibilităţi ale mele. (Gabriel Liiceanu)

O recenzie de: Ioana Ristea

Carti de acelasi autor

• Greata
• Cu usile inchise
• Zidul
• Greata
• Amanarea

Autor: Henrik Ibsen
Rating:
Editura: Aldo Press
(ediţia în limba engleză)

In caz ca nu stiati, Fantomele e o piesa de teatru in trei acte. Da, intr-adevar, e destul de greu sa citesti o piesa de teatru, dar asta nu e un motiv sa va opriti din citit – recenzia sau cartea. Pentru ca Ibsen este, dupa cum am invatat unii din noi din comentariile de Bac, fondatorul teatrului de idei, reprezentat cu succes la noi de Camil Petrescu – parere personala, desi cartile de romana erau de acord cu mine. Acest gen de dramaturgie mi se pare insa cel mai aproape de literatura si cel mai dificil de pus in scena. Pentru ca vorbeste in primul rand de principii, idei – bineinteles, moralitate, sentimente si nu are ca scop nici sa te faca sa razi, nici sa te faca sa plangi. Iar pentru a-ti da de gandit e cel mai simplu sa citesti cartea, nu sa o vezi transpusa pe o scena.

Probabil, ca spectatori, multi ar categorisi Fantomele ca teatru absurd – asa mi-a parut si mie, pe masura ce citeam si imi imaginam pesonajele pe o scena. Acestea sunt insa oameni, in cel mai pregnant si deranjant sens al cuvantului. Sunt “bantuiti” de frici, de prejudecati, de stereotipuri si de greselile care nu le apartin, dar ii afecteaza. Pastorul, mama, fiul, servitoarea si dulgherul, tatal ei, se intrepatrund pierzandu-si conturul, se zbuciuma, se indoiesc si descopera in final ca sunt toti irevocabil legati de trecut, de actiunile unui om care nu a fost niciodata ceea ce parea a fi pentru societate.

Reguli morale valabile si azi, ca si acum un secol, sunt strigate ca un ecou de departe prin intermediul pastorului si sunt ridicate la rangul de lege. Acelasi judecator suprem mascheaza insa greselile, crede cu naivitate in linguseli si minciuni si prefera viata searbada si chinuita in detrimentul unei fericiri izvorate din sinceritate, dar considerata imorala.

Universul pare ca s-a restrans la casa doamnei Alving si s-a impartit in doua. Pe de o parte. se crede ca parerile proprii sunt irelevante si lipsite de necesitate, casatoria e singura forma de iubire, datoria depaseste si anuleaza dreptul la fericire, iar de cealalta parte exista emancipare, viata “artistica”, ascunzisuri ingrozitoare in spatele unei vieti aparent “morale”, imposibilatea financiara a casatoriei si nu in ultimul rand dorinta naturala si greu de infranat a obtinerii fericirii.

Pastorul, reprezentantul justitiei morale, este ridiculizat prin naivitatea si simplitatea gandirii de care da dovada. Moralitatea de care vorbeste el se dovedeste a fi o putere slaba, subreda, falsa, subiectiva si credula. Cu cat inaintezi in lectura, tot felul de paradoxuri iti zdruncina gandirea: pastorul si mincinosul fara scrupule spun o rugaciune impreuna, fata cuminte si educata isi schimba destinul in rau intr-o secunda, printr-o decizie bazata pe un trecut care bantuie intreaga casa, iar fiul nu este, bineinteles, ceea ce pare. De fapt, nimeni nu este.

Asta aflam insa numai noi, cititorii. La sfarsit, lumea din Fantomele ramane la fel de stricata si gresita cum era cand am deschis prima oara cartea. Toate relele par a iesi din paginile ei si abia astepti sa o inchizi mai repede. Ia toate cele cinci stele pentru ca e o carte care “vorbeste”. Chiar daca poate nu esti dispus sa o asculti sau nu iti convine ce spune.

O recenzie de: Anca Cristina

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Lucian Blaga
Rating:

Este cu atat mai greu sa faci o recenzie cu cat numele autorului inseamna mai mult pentru tine. Desi la inceput poeziile lui m-au fermecat, dramaturgia lui Blaga nu este cu nimic mai prejos. De fapt, intalnim mai degraba o forma de teatru in versuri, incarcate de o incredibila putere creatoare, de percepte filozofice cristalizate si de o melodicitate pura.

Pentru cei ce cauta sa defineasca tematica dramaturgiei lui Blaga, consider ca piesele ar putea fi impartite in mod grosolan in doua categorii: pe de o parte cele cu tematica religioasa, si pe de alta parte cele cu tematica istorica. Dar, mai degraba, as prefera sa le vad ca o opera unitara, ce ramane indivizibila, citita in intregime, sub sceptrul creativitatii lui Blaga.

In Zamolxe, Tulburarea apelor si Arca lui Noe suntem transpusi intr-o lume mistica, unde zeii sunt umanizati, credinta se simplifica, dogma este combatuta. Blaga scoate in evidenta filonul tracic al crestinismului traditional romanesc, fie prin povestea lui Zamolxe, prin pilda mosneagului din Tulburarea apelor sau prin transpunerea lui Noe intr-un timp «preistoric» lipsit de credibilitate si tradarea voita a randuielilor satelor traditionale romanesti.

Mesterul Manole si Ivanca trateaza tematica geniului creator si al sacrificiului cerut de arta. Desi in Mesterul Manole este respectat firul epic al baladei, Blaga ii ofera o profunzime surprinzatoare si dramatica. Opera de arta realizata inceteaza sa ii mai apartina creatorului ei si devine o forta de sine statatoare. Astfel, in pofida sacrificiului sau, opera nu ii mai apartine lui Manole si tocmai aceasta inversare a raporturilor de forte este ceea ce da o nota aparte piesei.

Desi au un caracter prevalent istoric Cruciada copiilor si Avram Iancu pastreaza aceleasi caracteristici mistice ce definesc opera lui Blaga, la care se adauga un limbaj arhaic fermecator. Nota discordanta face piesa Daria, in care Blaga se concentreaza pe tratarea in maniera freudiana a dramei femeii care este obligata sa isi suprime sexualitatea.

Dezavantajul pieselor scrise de Blaga consta in faptul ca ele fie nu pot fi transpuse pe scena, fie este foarte dificil sa se faca acest lucru. De aceea, cel mai probabil, le putem savura numai in forma lor scrisa, care este cu siguranta maniera in care putem simti cel mai complet forta talentului lui Blaga.

O recenzie de: Ana-Maria Petritan

Carti de acelasi autor

• Religie şi spirit