- 10 iulie 2008
- bookblog.ro
Scurtă exegeză la o idee-de-a-gata
Multe dintre dificultăţile pe care le pun textele sacre, şi neînţelegerile care decurg din proasta lor citire, s-ar disipa dacă hermeneutul de ocazie ar face efortul să respecte, înainte de a formula o concluzie, trei repere fundamentale: a) care este forma literală a fragmentul comentat? b) care este contextul care îi împlineşte sensul? şi c) ce spune tradiţia exegetică autentică în raport cu textul respectiv? Ceea ce pare o ironie nu este, vai, decât o constatare rece: pregătirea exegetică a celor care-şi aruncă ochii asupra acestor texte în zilele noastre se reduce cel mai adesea la simpla percepere a literilor alfabetului. E o mare tristeţe să constatăm că într-o epocă în care semiotica şi pragmatica limbajului sunt clădite pe sute şi mii de tomuri, pline vârf de nuanţe şi subtilităţi, abordarea celor mai complexe texte de care dispune omenirea se face barbar, cu bocancul, fără nici o strângere de inimă.
[Citeste tot Articolul]
- 27 iunie 2008
- bookblog.ro
Două lumi şi o oglindă plană
Oglinzile plane reproduc imaginea fidelă a celui ce se priveşte în ele. Ele permit vizualizarea corectă, dar întotdeauna dintr-un singur unghi, faţă în faţă şi inversat: stânga celui oglindit se va afla în dreapta oglinzii, şi reciproc. Oricât de înaltă ar fi perfecţiunea acestui obiect, există câteva "precauţii" inerente care îl împiedică să ajungă la ceea ce ar fi o oroare metafizică: dublul obiectului ce se oglindeşte.
Toate tradiţiile ne fac să admitem că lumea noastră, oricum am defini-o, nu este singura. Paralel cu ea se mai află încă una, cu nimic mai puţin complexă. Între universul nostru şi Lumea de Dincolo - o oglindă plană. Într-un fel sau altul, trăim şi aici şi Acolo, iar oglinda nu separă cele două jumătăţi ale sferei, ci le uneşte. Inexorabil, legea este aceeaşi: fidelitatea imaginii şi inversarea reperelor. Trebuie să fie o lege, una mai importantă decât Snell-Descartes, pentru că metafizică: legea corespondenţei inverse.
[Citeste tot Articolul]
- 6 iunie 2008
- bookblog.ro
Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu
Alain Besaní§on, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: "Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel." Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti - în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi niciodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.
Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besaní§on se înşeală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. [Citeste tot Articolul]
- 30 mai 2008
- bookblog.ro
Arta întrebării ca vânătoare de cerbi
Citim în Aggi-Sutta că brahmanul Uggatasarira, pregătindu-se să facă un imens sacrificiu în cursul căruia aveau să fie jertfiţi sute de tauri, de boi, de juninci, de capre şi de berbeci, se întâlni cu Gautama Buddha în parcul Jeta al mănăstirii fondate de Anathapindika. Brahmanul spuse: "O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase." Preafericitul răspunse: "Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase."
Pentru a doua oară, Uggatasarira spuse: "O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase." Preafericitul răspunse: "Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase."
[Citeste tot Articolul]
- 24 mai 2008
- bookblog.ro
Jihadul lui Aghios Demetrios
Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.
Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja "neutralizată": cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce refuză anticiparea propriului sfârşit. În contrapartidă, cel din şea nu exteriorizează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingenţa lui. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, cel învins fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal. [Citeste tot Articolul]
- 14 mai 2008
- bookblog.ro
Dimensiunea morganatică a realului
Una dintre cele mai profunde cărţi de metafizică apărute în secolul XX european începe cu următoarea exergă: "Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul. Tocmai adevărul este cel care ascunde faptul că simulacrul de fapt nu există. Simulacrul este adevărat." (Ecclesiastul). Este vorba despre Simulacre şi simulare, iar cel care-şi începe lucrarea sub adierea unui verset serafic este profesorul de sociologie Jean Baudrillard, probabil nonşalantul metafizician al catastrofei postmoderne.
Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv - îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.
[Citeste tot Articolul]
- 2 mai 2008
- bookblog.ro
Totul este relativ
Meister Eckhart spune undeva că ateul, chiar şi atunci când huleşte, tot Îi aduce slavă lui Dumnezeu. Vorbele proaste ale modernităţii noastre târzii, care se vor tot atâtea prometeice asumări ale independenţei, sunt mărturisi neînţelese ale credinţei, şi numai orbirea le face să treacă drept ceea ce nu sunt. Totul este relativ, spun apologeţii pragmatici ai lipsei de certitudine. Care înţelept dreptcredincios s-ar încumeta să-i contrazică?
Religiile spun, fără greş, că nimeni nu este izolat de nimeni, că o reţea de o complexitate inimaginabilă leagă toate elementele lumii între ele, dincolo de iluziile noastre despre contingenţă şi sfidând tot ceea ce crede ignoranţa noastră despre singurătate. Islamul cunoaşte un hadith: "Musulmanul este oglinda musulmanul." Adică nivelul spiritual al unui credincios ridică nivelul întregii comunităţii, la fel cum o greşeală făcută de un credincios este o greşeală aparţinând ummei. Fiecare acţiune se reflectă în restul acţiunilor, fiecare gând îşi găseşte imediat nu perechea, ci suscită o clasă de gânduri identice. Musulmanul este în relaţie cu musulmanul, oricare ar fi el...
[Citeste tot Articolul]