Multe dintre dificultăţile pe care le pun textele sacre, şi neînţelegerile care decurg din proasta lor citire, s-ar disipa dacă hermeneutul de ocazie ar face efortul să respecte, înainte de a formula o concluzie, trei repere fundamentale: a) care este forma literală a fragmentul comentat? b) care este contextul care îi împlineşte sensul? şi c) ce spune tradiţia exegetică autentică în raport cu textul respectiv? Ceea ce pare o ironie nu este, vai, decât o constatare rece: pregătirea exegetică a celor care-şi aruncă ochii asupra acestor texte în zilele noastre se reduce cel mai adesea la simpla percepere a literilor alfabetului. E o mare tristeţe să constatăm că într-o epocă în care semiotica şi pragmatica limbajului sunt clădite pe sute şi mii de tomuri, pline vârf de nuanţe şi subtilităţi, abordarea celor mai complexe texte de care dispune omenirea se face barbar, cu bocancul, fără nici o strângere de inimă. (more…)
Oglinzile plane reproduc imaginea fidelă a celui ce se priveşte în ele. Ele permit vizualizarea corectă, dar întotdeauna dintr-un singur unghi, faţă în faţă şi inversat: stânga celui oglindit se va afla în dreapta oglinzii, şi reciproc. Oricât de înaltă ar fi perfecţiunea acestui obiect, există câteva “precauţii” inerente care îl împiedică să ajungă la ceea ce ar fi o oroare metafizică: dublul obiectului ce se oglindeşte.
Toate tradiţiile ne fac să admitem că lumea noastră, oricum am defini-o, nu este singura. Paralel cu ea se mai află încă una, cu nimic mai puţin complexă. Între universul nostru şi Lumea de Dincolo – o oglindă plană. Într-un fel sau altul, trăim şi aici şi Acolo, iar oglinda nu separă cele două jumătăţi ale sferei, ci le uneşte. Inexorabil, legea este aceeaşi: fidelitatea imaginii şi inversarea reperelor. Trebuie să fie o lege, una mai importantă decât Snell-Descartes, pentru că metafizică: legea corespondenţei inverse. (more…)
Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi niciodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.
Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşeală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. (more…)
Citim în Aggi-Sutta că brahmanul Uggatasarira, pregătindu-se să facă un imens sacrificiu în cursul căruia aveau să fie jertfiţi sute de tauri, de boi, de juninci, de capre şi de berbeci, se întâlni cu Gautama Buddha în parcul Jeta al mănăstirii fondate de Anathapindika. Brahmanul spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.”
Pentru a doua oară, Uggatasarira spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” (more…)
Una din icoanele ortodoxiei greceşti înfăţişează un bărbat călare, îmbrăcat într-o cămaşă de zale, peste o tunică ce-i acoperă complet braţele, coborând până spre genunchi. Calul este cabrat, într-o atitudine tipică armăsarilor ce-şi dispută întâietatea, iar mâinile călăreţului aruncă spre adversar o suliţă, al cărei capăt dinspre Ceruri este o cruce. Nu, nu e vorba despre Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul. Este ΑΓΙΟΣ ΔΗΜΗΤΡΙΟΣ, cu chipul adolescentin aureolat, sfânt-militar, iar cel care se pregăteşte să moară, cu un gest de supunere care nu-i mai serveşte la nimic, e un om. Dacă Islamul sunnit ar fi tolerat iconismul, şi dacă această reprezentare ar fi provenit din câmpul său cultural, propaganda euroamericană ar fi deţinut grăitoarea probă imagistică a naturii profund violente a adversarilor săi orientali.
Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja “neutralizată”: cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce refuză anticiparea propriului sfârşit. În contrapartidă, cel din şea nu exteriorizează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingenţa lui. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, cel învins fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal. (more…)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
