Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care ar fi sursele textuale ale manipulării. Mai multe versete coranice conţin în mod explicit termenul de apostazie: "Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă, deşarte le vor fi faptele în viaţa de acum şi în viaţa de apoi. Ei vor fi sortiţi Focului, unde vor veşnici." (Al-Baqarah, 217). Mai apoi: "O, credincioşi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui... Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi." (Al-Ma"™idah, 54). Şi iarăşi: "Asupra celui ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu după ce a crezut în El - nu cel care este silit şi a cărui inimă rămâne liniştită în credinţă, ci asupra celui ce de bună voie deschide inima sa tăgadei - va cădea mânia lui Dumnezeu şi va avea o mare osândă." (An-Nahl, 106). Se poate vedea cu uşurinţă că în aceste versete, spre deosebire de cele care tratează furtul şi crima, nu există nici o menţionare a unei pedepse pământeşti. Mai mult, sensurile sunt departe de cel vehiculat de hermeneuţii de ocazie însărcinaţi cu ingineria conflictului dintre civilizaţii: Al-Baqarah, 217 statuează superioritatea doctrinei intelectuale asupra faptelor; elipsa din Al-Ma"™idah, 54 spune că Dumnezeu nu poate fi stânjenit de ateismul unor oameni, în vreme ce An-Nahl, 106 vorbeşte despre mânia divină rezervată ateului care a fost binecuvântat în prealabil cu harul credinţei.

Mai mult decât atât, spiritul coranic este departe de orice tentativă de prozelitism sau impunere a religie cu forţa: "Adevărul este de la Domnul nostru. Cine vrea, să creadă, cine vrea, să tăgăduiască." (Al-Kahf, 29), la care se adaugă: "Nici o constrângere în religie! Căci drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire." (Al-Baqarah, 256). Pentru orientali (printre care musulmanii sunt doar o categorie), a împărtăşi sau nu aceleaşi convingeri ca ale lor este în sine cu totul lipsit de relevanţă. Ideea că numărul celor care subscriu aceluiaşi concept ar putea adăuga ceva la fundamentul metafizic al conceptului însuşi le pare, şi este, o monstruozitate intelectuală. De aceea, pentru un cunoscător al Orientului, acuzaţia conform căreia musulmanii ar ţine să facă ceva special împotriva celor care optează pentru alte repere decât cele riguroase ale Islamului este o calomnie pură. Hindusul, buddhistul, musulmanul ştiu prea bine că "drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire". A te afla sau nu în acord cu ad-din (religia, dar şi firea, deci Fiinţa) este o problemă de percepţie intelectuală, sau dimpotrivă, de ignoranţă. Iar ignorantul este vrednic de milă.

Acestor versete coranice li se adaugă un hadith, o zicere a Profetului, menţionată de către toţi culegătorii de hadith-uri, mai puţin Muslim: "Oricine îşi schimbă religia, omorâţi-l." Suntem departe, foarte departe de versetele coranice. Iar corolarele care par să decurgă din această sentinţă sunt la rândul lor năucitoare: injoncţiunea s-ar aplica doar musulmanilor care-şi schimbă religia, sau oricărui om, indiferent de religia lui? În acest din urmă caz, de ce n-au fost omorâţi, negreşit, toţi cei care s-au convertit la Islam, părăsindu-şi religiile în care s-au născut? Dacă ne limităm la forma lui tranşantă şi o luăm în serios, departe de a rezolva vreo problemă, nu facem decât să complicăm enorm lucrurile. Într-o astfel de situaţie, se impune apelul la tradiţia ortodoxă. Nu contează ce putem citi noi din hadith-ul lui Ibn "˜Abbas, nu are nici o importanţă faptul că logica, în loc să ne ajute, ne înfundă şi mai rău. Trebuie să ştim cum "au citit" musulmanii înşişi acest text, şi cum l-au "racordat" la versetele coranice citate dintru început. După ce ne-am preocupat de corpul textual, e rândul tradiţiei autentice să ne aducă lumina ei.

Şeicul Mahmud Şaltut, rector în secolul XX al prestigioasei universităţi islamice Al-Azhar din Cairo, Egipt, în Al-Islam "˜Aqîdah wa Şari"™ah (Islamul: o credinţă şi o lege), explică: "Punctul de vedere avut îndeobşte în privinţa acestei chestiuni poate fi schimbat. Se remarcă într-adevăr că un mare număr de savanţi consideră că sancţiunile penale nu pot fi justificate de hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere. De altminteri, necredinţa în ea însăşi nu legitimează condamnarea la moarte. Ceea ce legitimează condamnarea la moarte este intrarea în război împotriva musulmanilor, agresiunea îndreptată împotriva lor şi voinţa de a-i abate de la religia lor. Un studiu literal al numeroaselor versete din Nobilul Coran arată că este interzis ca cineva să fie constrâns în religie."

Şeicul "˜Abd Al-Muta"™al As-Saîdî, în lucrarea Hurriyyat Al-Fikr fil-Islâm (Libertatea de gândire în Islam), după o enumerare a versetelor coranice care tratează chestiunea, şi după ce menţionează toleranţa pe care Profetul a avut-o faţă de ipocriţi, adaugă: "Dacă, după toate acestea, ni se prezintă nişte hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere şi care indică faptul că apostatul trebuie ucis, atunci fie nu le acceptăm - că acest tip de hadithuri nu poate fi considerat un argument valabil la nivelul chestiunilor fundamentale care privesc credinţa, ştiind că execuţia celui care şi-a modificat credinţa face parte din chestiunile fundamentale, nu dintre cele secundare -, fie luăm în calcul aceste hadith-uri privind apostatul care intră în război cu musulmanii. Musulmanii erau, într-adevăr, în epoca Profetului, în stare de război. Cel care apostazia de la Islam nu se mulţumea să rămână la el acasă, ci se alătura duşmanilor Islamului şi lupta în rândurile lor. Astfel, ordinul dat de Profet de a executa aceşti apostaţi nu se datora apostaziei lor, ci intrării lor în război împotriva musulmanilor. Această opinie trebuie coroborată cu faptul că Profetul nu a ordonat uciderea ipocriţilor care totuşi apostaziaseră de la Islam. Într-adevăr, aceştia nu au luat parte la lupta împotriva musulmanilor. Dimpotrivă, li s-a întâmplat să se lupte alături de ei. Mai mult, nu se poate spune că Profetul nu era la curent cu apostazia lor, căci cunoştea perfect ipocrizia unui mare număr dintre ei. Din acestea deducem că distincţia dintre apostaţi operată de Profet se explică prin participarea sau nu la războiul împotriva musulmanilor."

Asupra aceleiaşi probleme, Abu Muhammad Ali ibn Hazm (secolul X), poet, filosof şi teolog, la rândul său convertit la Islam, sintetizează în lucrarea Al-Muhalla: "Orice persoană care fiind încontestabil musulmană, neavând nici o altă religie înainte de Islam, care se face vinovat de apostaziere de la Islam, se converteşte la o altă religie scripturară sau non scripturară sau chiar la ateism, face obiectul unei judecăţi în privinţa căreia oamenii au opinii divergente. Unii consideră că nu trebuie să i se ceară abjurarea de la noua credinţă. Alţii sunt de părere că trebuie să i se ceară abjurarea. Unii au făcut distincţia între cel care se naşte în Islam apoi apostaziază, şi cel care se converteşte la Islam apoi apostaziază." În cele ce urmează, cale de multe pagini, Ibn Hazm precizează că cei care sunt de părere să ni i se ceară apostatului să abjure se împart în două categorii. Prima consideră că apostatul trebuie să fie ucis, fie că a abjurat sau nu, fie că a revenit în Islam sau nu. Cea de-a două crede că dacă se căieşte, căinţa sa este acceptată şi nu mai trebuie să fie executat. Dacă, dimpotrivă, nu se căieşte, atunci trebuie să fie omorât. Cât priveşte cei care sunt de părerea că trebuie să i se ceară căinţa apostatului, şi ei se împart în mai multe categorii. Prima consideră că trebuie să i se ceară o singură dată. Sau o acordă, sau este omorât. Cea de-a doua crede că trebuie să i se ceară de trei ori. Sau o acordă, sau este omorât. A treia categorie crede că trebuie să i se ceară căinţa timp de o lună. Sau o acordă, sau este omorât. A patra consideră că trebuie să i se ceară de o sută de ori. Sau o acordă, sau este omorât. Ultima crede că trebuie să i se ceară atâta timp cât va trăi şi nu va fi omorât.

Să încercăm să sintetizăm ce spune tradiţia prin aceste exemple. Întâi de toate, este pusă sub semnul întrebării autenticitatea hadith-ului, dat fiind faptul că unul dintre cei doi mari culegători (Muslim şi al-Bukhari) nu-l menţionează şi că, lucru extrem de important, apare ca fiind în dezacord cu versetele coranice care tratează aceeaşi temă. De fapt, acest din urmă lucru e de departe capital, în virtutea unui principiu al ierarhizării existent în textele islamice: hadith-urile nu pot sub nici o formă contrazice Coranul, faţă de care se află în raport de subordonare. Zicerile Profetului au un caracter personal, în vreme ce Coranul este textul revelat. Chiar dacă personalitatea sa a fost şi este excepţională, ea se subordonează Scripturii.

Aspectul ilogic al hadith-ului este corectat deci prin contextualizare. Iar această operaţiune ţine de realismul implicit în orice religie: există o gradaţie a valorii de adevăr conţinută în injoncţiunile sacre, una foarte greu de priceput de către omul modern. Acesta din urmă, lipsit de absolut, tinde să absolutizeze tot ceea ce întâlneşte în textele sacre, de unde un imens număr de "contradicţii". Poate părea şocant ce spunem, dar cele mai multe dintre elementele existente în textele sacre sunt adecvate unor anume oameni, unor anume situaţii, unor anume timpuri. Iudaismul şi islamul interzic orice reprezentare, în vreme ce în creştinism, buddhism şi hinduism arta reprezentărilor vizuale este intens cultivată. Trebuie înţeles de aici că unii greşesc, în timp ce ceilalţi deţin adevărul? Nu. În anumite locuri, pentru anumite formule mentale, a fost interzis ceea ce pentru alţii a fost necesar şi util. De asemenea, creştinismul, buddhismul şi hinduismul au prevederi speciale pentru retragerea fizică din lume, în vreme ce iudaismul şi islamul interzic cu desăvârşire acest lucru. Unde este adevărul? În fiecare dintre contextele sale, pentru că totul are sens într-un anume context. Hadith-ul lui Ibn "˜Abbas are sens şi el în contextul său. În afara contextului nu devine fals, ci irelevant. N-are ce căuta decât acolo unde îi este rostul.

Tradiţia ne mai învaţă ceva capital, şi anume faptul că în interiorul Islamului există divergenţă de opinie. Aici se sufocă ideea-de-a-gata, care nu poate subzista decât oferind iluzia simplităţii, creierului simpluţ pentru care a fost confecţionată, care se simte comod numai la nivel maniheist: bine vs. rău, frumos vs. urât, progresist vs. retrograd. În perioada insurecţiei algeriene îndreptate împotriva Franţei, unii musulmani au găsit cu cale să răspundă la masacrele perpetrate de către "creştini" prin uciderea unor călugări arabi din mănăstiri. Însă alte crime inutile au fost împiedicate de musulmanii înşişi, care i-au apărat pe creştini împotriva năucilor. În perioada recentului scandal al caricaturilor Profetului, în Libanul multiconfesional, musulmanii au împiedicat incendierea unei biserici creştine făcând lanţ uman în jurul ei împotriva coreligionarilor lor. Islamul nu e un bloc care stă să se prăvale peste nişte gură-cască, la fel cum nici creştinătatea nu este ceea ce pare la sud şi la est de Mediterana. Religiile şi aderenţii lor nu sunt partide totalitare, ci magme vii, în care prostul şi sfântul stau umăr lângă umăr.

Ce putem adăuga noi la toate acestea? Ceva mic. Un gând, cel pe care trebuie să-l fi avut mekkanii atunci când l-au auzit pe Muhammad recitând suratele acelea ciudate. Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă... Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui... Aceia dintre voi care părăsesc Islamul... Aceia care părăsesc supunerea (în raport cu Dumnezeu), aceia care părăsesc pacea (pentru că acestea sunt sensurile principale ale cuvântului al-islam în arabă)... Care credincios, din ce religie, nu pune semnul egal între abandonarea supunerii faţă de Divinitate şi moarte, între pierderea păcii spirituale şi moartea spirituală?

Scris de Radu Iliescu

Toate tradiţiile ne fac să admitem că lumea noastră, oricum am defini-o, nu este singura. Paralel cu ea se mai află încă una, cu nimic mai puţin complexă. Între universul nostru şi Lumea de Dincolo - o oglindă plană. Într-un fel sau altul, trăim şi aici şi Acolo, iar oglinda nu separă cele două jumătăţi ale sferei, ci le uneşte. Inexorabil, legea este aceeaşi: fidelitatea imaginii şi inversarea reperelor. Trebuie să fie o lege, una mai importantă decât Snell-Descartes, pentru că metafizică: legea corespondenţei inverse.

În virtutea ei, ceea ce este mare aici, e mic Dincolo; ceea ce este slab aici, e puternic de cealaltă parte a oglinzii; ceea ce e nebunie aici, e înţelepciune în Cealaltă Lume. Într-un fel sau altul, toate culturile au ştiut aceasta. Toate, mai puţin cultura noastră, excesiv şi exclusiv preocupată de imagine (adică bazată în mod făţiş şi reducţionist pe negarea esenţei). Or, se pare că lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa, adică zorii umanităţii vor fi fost cei ai concordanţei depline dintre lumea văzutelor şi cea a nevăzutelor. Numai că încetul cu încetul lumile s-au sucit, şi poarta dintre ele s-a distorsionat în mod curios: ceea ce era transparent s-a opacizat, ceea ce era cale a devenit zăgaz. Drumul spiritual este cel al regăsirii acordului cu ceea ce nu se vede, cu Sinele. Grecii dispuneau de un cuvânt care rezuma toată această dramă, în versiunea ei încununată cu succes: metanoia. Adică întoarcerea, răsturnarea, datul peste cap din basmele metafizice ale românilor. Ca să se împace cu sora ei, lumea noastră ar trebui să se dea de trei ori peste cap. Atunci, şi doar atunci, şi-ar regăsi până la urmă pacea cu ea însăşi, acesta ar fi sfârşitul tuturor crizelor.

Iar delicata operaţiune a datului de-a berbeleacul începe fără greş cu umilinţa. Toate tradiţiile cad de acord asupra acestui lucru: devii mare, puternic, important Dincolo numai dacă aici îţi asumi, volitiv şi deplin opţional, postura celui mic, slab şi neînsemnat. Nu e ca în lauda ridicolă a femeii la care nu se uită nimeni, şi care nu ratează nici o ocazie de a se mândri cu cuminţenia ei. Trebuie, dimpotrivă, să poţi mima măreţia, puterea şi importanţa - după convenţiile lumii sublunare - şi să renunţi la toate acestea alegând exact contrariul, jertfind deci criteriile de aici în favoarea celor de Dincolo. Talmudul, în Nidda 30b spune: "Chiar dacă toată lumea îţi spune, Eşti un dreptcredincios, consideră-te pe tine rău." La rândul lor Legile lui Manu, 2, 162, ne transmit: "Brahmanul trebuie să se îndepărteze de onoare ca de otravă, şi trebuie întotdeauna să caute dispreţul ca pe o ambrozie." Bukhari aminteşte în culegerea sa un hadith sahih al Profetului Muhammad: "Nu v-am spus că locuitorii Paradisului vor fi cu toţii cei umili şi cei slabi, ale căror jurăminte Dumnezeu le va accepta atunci când ei vor făgădui credinţă? Nu v-am învăţat că locuitorii Infernului vor fi cu toţii fiinţe pline de cruzime, cu corpuri puternice şi aroganţi?" Al treisprezecelea capitol din Bhagavad-Gita, enumerând metodele prin care trebuie îmblânzit "trupul acesta care este câmp", începe taman cu umilinţa: "A nu fi mândru, a nu fi prefăcut, năvătămarea, răbdarea, dreapta purtare, cinstirea maestrului, curăţia şi statornicia, stăpânirea de sine, renunţarea la obiectele simţurilor, lepădarea de sine, înţelegerea răului [care vine din] naştere, moarte, bătrâneţe şi boală." (7-8)

În Evanghelia lui Marcu, atunci când ucenicii lui Iisus se ceartă pentru întâietate, acesta îi ierarhizează tot pornind de la umilinţă: "Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alţii cine dintre ei este mai mare. Şi şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor." (9, 34-35) El însuşi, în noaptea Cinei celei de Taină, spală picioarele ucenicilor săi, într-un gest de umilinţă menit să consacre ascendentul său spiritual asupra lor: "S-a sculat de la Cină. S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, s-a închis cu el. Supă aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins." (Ioan 13, 4-5) Tocmai pentru că nu vede măreţia şi eroismul gestului în reflecţia Lumii de Dincolo, Apostolul Petru refuză ceea ce percepe simplu, după criteriile lumii sublunare: "Doamne, oare tu să-mi speli mie picioarele?" El cunoaşte semnificaţia curentă a spălării picioarelor în Orient. Îi scapă însă reversul, gestul în oglindă. Petru nu ştie, însă compensează neştiinţa cu credinţă: "Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul." Iar credinţa lui se va transforma în ştiinţă.

Câteva sute de ani mai târziu, Profetul Muhammad, întrebat unde este Paradisul, răspunde: "Paradisul este la picioarele mamelor." Lumea de Dincolo ca o floare pe care, ca s-o culegi, trebuie să te apleci. Altădată: "Paradisul este la umbra săbiilor." Umbră de care, ca să profiţi, trebuie din nou să te apleci. În rugăciunea ritualică islamică există o postură despre care exegeza simbolică spune că întruchipează maxima apropiere a credinciosului de Dumnezeu: îngenuncheat, cu palmele şi fruntea lipite de pământ. Este atitudinea de maximă umilinţă a servitorului, a cărui nimicnicie fuzionează paradoxal cu maiestatea Domnului. Sujudul islamic, ca şi metania creştină, sunt oglinzile plane prin care lumea noastră se vede firesc, dezgolită de iluzii, în apele Paradisului...

Scris de Radu Iliescu

Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besaní§on se înşeală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, s-a dovedit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.

Idolul este, într-o exprimare pragmatică, un dop, o ligatură a drumului spre Dumnezeu. Dacă ştrangularea nu este repede îndepărtată, riscul iminent este tromboza, tumefierea călătorului, şi prematura lui moarte spirituală. Este Păcatul, în tot ce poate fi mai monstruos şi mai distrugător, pe lângă care toate par puerile. Modernitatea este muzeul cu idoli a lui Şeitan, în care exponatele şi-au pierdut cu totul reziduurile sacre pe care le mai aveau: aproape totul poate poate fi convertit într-un idol, cu o facilitate de care Tradiţia a ştiut, câtă vreme încă mai era vie, să ne păzească. Noi înşine, rasa noastră, poporul din care facem parte, cariera, familia, un obiect oarecare - totul se poate transforma cu uşurinţă într-un idol. E suficient să ne împiedice să ni-L amintim pe Dumnezeu, sau doar să ne fie mai drag decât Creatorul. Într-un mod care frizează halucinaţia, religia însăşi se poate transforma în idol, prin scleroza ignoranţei sau proastă demăsurare...

Versetul 35, al Surat Aş-Şaffat (Cei ce stau în rând) din Coran, spune: "Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu". La illaha il"™allah. Puţine propoziţii s-au tradus mai prost în limbile europene ca aceasta. Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah, au spus secole de-a rândul ghiaurii, nebăgând de seamă că fraţii lor creştini din lumea arabă Îl numesc pe Dumnezeu în sfintele liturghii tot... Allah. În fapt, este o construcţie cu nimic inferioară celei pe care Dumnezeu i-o transmite lui Moise: "Eu sunt cel ce sunt." Subiectul şi numele predicativ sunt totuna, în teologia unui Dumnezeu gol, la a cărui Esenţă Divină atributele limitate nu găsesc aderenţă. Dumnezeu ca Existenţa necesară, Dumnezeu Fiinţa, din care firea coboară şi prin mila căruia subzistă. Nu există dumnezeu. Lipseşte deci genul proxim, Dumnezeu umple singur clasa celor asemenea Lui, prin discontinuă neasemănare. Decât Dumnezeu. Toate diferenţele specifice contopite în calitatea pură a existenţei. În limba arabă verbul "a fi" nu are expresie, pentru că nimic nu există cu adevărat, în afara Celui Care există prin Sine, dincolo de verbul "a fi". Nu există dumnezeu, nici un idol nu depăşeşte nivelul unei păreri, orice obstacol în drumul spre El este iluzoriu, pentru că Dumnezeu există. Negaţia eliberează: totul e mai puţin decât nimic, afirmaţia dă sens: Dumnezeu există.

Într-o analiză al cărei subiect este Biserica Catolică în momentul începerii misiunii Papei Benedict XVI (În pragul unui pontificat), filosoful francez ne mai oferă o frază: "Definesc islamul ca fiind religia naturală a lui Dumnezeu revelat." Pe elucubraţia "religie naturală" este construită întreaga sa dialectică a religiilor. Este prejudecata lui (putem să-i spunem şi "premisă", nu se schimbă cu nimic caracterul aprioric): religiile se împart în naturale, cea a Vechiului Testament şi religia creştină. Alain Besaní§on este suficient de onest încât să explice, într-o notă din eseul Trei ortodoxii, că "iudaismul şi creştinismul sunt religii istorice clar identificabile, în vreme ce religiile naturale sau păgânismul sunt un concept sau o construcţie teoretică", însă ceea ce se vrea o lămurire sfârşeşte prin a produce mai multă confuzie decât risipeşte: poate cumva conceptul să fie altfel decât "clar identificabil"? Poate cumva o construcţie teoretică legitimă să fie ceva altfel decât "clar identificabil", altcumva decât prin intermediul consultării izvoarelor scrise, se înţelege...

În fapt, competenţa lui Alain Besaní§on se epuizează în percepţia corectă deşi limitată a creştinismului, în ceva condescendenţă de bon ton faţă de iudaism (deşi rezultatele ei sunt uneori groteşti, ca în afirmaţia: "Talmudul pare să deschidă uneori un spaţiu în care este posibil să te lipseşti de prezenţa lui Dumnezeu" în Trei ortodoxii) şi în mânuirea cu încăpăţânare a himerei denumită "religie naturală". Despre taoism afirmă tautologic: "Şi lumea chineză a produs o filosofie, care aduce mai degrabă a înţelepciune." Într-adevăr, cum să simţi prezenţa divină în metafizica superbă a unui popor care nu a făcut eroarea greacă de a-L concepe pe Dumnezeu prin abuzul limitativ al persoanei? Despre hinduism, o notă de subsol în care Alain Besaní§on îşi lămureşte competenţa: "Nu mă simt abilitat să mă exprim cu privire la religiile hinduse. Le suspectez de acea trăsătură "eretică" prin care ele neagă nu atât ordinea lumii, cât realitatea ei." (tot Trei ortodoxii). Nimănui nu i se poate cere, fireşte, o egală familiaritate cu toate religiile lumii. Este însă hilar să te prezinţi cu temele oarecum bine făcute în cazul tradiţiei în care te-ai născut, dar complet ignorant în privinţa celor care te înconjoară. Şi poate că nici o pierdere nu este mai mare decât hinduismul, cea mai veche şi cea mai elaborată dintre toate formele de spiritualitate care au supravieţuit intacte până la noi. Besaní§on patinează însă la delirul "religiei naturale", pe baza cărora construieşte judecăţile la adresa islamului.

Nu ajunge, dacă vrei să-ţi duci un gând până la capăt, să ştii cum să-l struneşti, cum să-l lămureşte în raţionamente, cum să eviţi un sofism, cum să elaborezi o inducţie... Mai trebuie, ca toate acestea să reuşească, o sumă de prejudecăţi deja valabile în sine. O mondenitate cvasi-unanim aprobată presupune să-ţi afirmi lipsa prejudecăţilor, ceea ce e o tâmpenie a cărei modă se încăpăţânează să nu se perimeze, în ciuda caracterului ei vădit ilogic: a-ţi asuma disponibilitatea la orice degenerare, la toate îndepărtările de principiu, este în sine deja o prejudecată... Asupra acestui punct, grecii nu aveau dubii: axioein (de unde ne-au venit axiomele), este "a gândi corect", "a gândi potrivit", "a considera demn". Precum se ştie, axiomele-prejudecăţi nu se demonstrează, raţiunea nu le poate nici aproba, nici combate, o facultate intelectuală superioară este cea care se sesizează deplin, într-un demers fulgurant care se sustrage linearităţii limbajului. Natura unei prejudecăţi demne este supra-pământeană, deci meta-fizică. O "religie naturală", pe baza căreia un om a-religios să-l găsească pe Dumnezeu contemplând nervurile frunzei de stejar, nu a existat niciodată. Şi e regretabilă prezenţa acestei premise false, soi de scurtătură care i-a oferit lui Besaní§on iluzia că se poate priva de studiul autentic al religiei, şi l-ar fi putut feri concomitent de ridicolul unor afirmaţii de genul: "singura mare erezie a religiei naturale, islamul". E aproape obositor să ne întrebăm: ce rost are să invocăm binomul ortodoxie/erezie în raport cu ceva ce n-a existat decât în lenea intelectuală a cuiva prea absorbit să scrie cărţi ca să mai piardă vremea înţelegând ceva? "Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel" - scrie Alain Besaní§on. Cum poate Dumnezeu să ne împiedice să ajungem la El Însuşi, ne întrebăm. Există texte deplin aberante, al căror unic suport este autoritatea (poate greu dobândită) a celui care le semnează. Există întreprinderi textualiste riscante care pot distruge bruma de prestigiu a oricui.

Scris de Radu Iliescu

Pentru a doua oară, Uggatasarira spuse: "O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase." Preafericitul răspunse: "Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase."

Pentru a treia oară, Uggatasarira spuse: "O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase." Preafericitul răspunse: "Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase." Brahmanul se ridică şi dădu să plece: "Avem deci acelaşi punct de vedere! Opinia mea şi cea a venerabilului Gautama sunt întru totul asemănătoare în această privinţă!"

Fiecare întrebare este o deschidere spre un câmp pe care, cu puţin noroc, paşte aşteptându-ne cuminte răspunsul. Întrebătorul e un vânător care cheamă răspunsul-pradă imitându-i boncăluitul. Dacă răspunsul se recunoaşte în întrebarea vânătorului, vine negreşit sub săgeată. Dacă, dimpotrivă, nu se arată, atunci întrebarea dă într-un fund de sac ţesut cu sfoara unui morar zgârcit sau într-un puţ sleit de vremi, deci orişicum e contrariul unei deschideri.

Dacă răspunsul aşteptat se încăpăţânează să nu vină, întoarce-te deci la întrebare. Fără să fie cu adevărat industrializabilă, deci sub imperiul tragic al rentabilităţii, o întrebare rămasă fără răspunsul ei e o nenorocire. E mai rău ca enigmele Sfinxului, care omorau aventurierul neştiutor, dar aveau fără greş dezlegare. O întrebare fără răspuns e ca un scafandru care bolboroseşte pe fundul mării, căutând de-a surda cerbi. Nimeni nu se va hrăni niciodată de pe urma acestei rătăciri. Formularea corectă a unei întrebări este un act de constrângere: trebuie să ştii pe unde pasc răspunsurile, şi cum să te furişezi dindărătul lor, cu vânt din faţă, ca să nu te prindă fiara nici în coada ochiului, nici în nări. Mult face un maestru care să te îndrume, să te bată când găseşti primul răspuns după ritualul Sfântului Hubert, patronul cerbilor ucişi, şi a doua oară când laşi răspunsul să-ţi fugă de sub nas ca un bleg (şi a treia oară, şi a multa oară). A nu accepta ritualurile întrebării e totuna cu a nu pricepe că trebuie să înveţi cum să gândeşti, şi ce anume poate fi gândit. Pe de altă parte, un vânător care crede că simpla posesie a unui arc îi va umple masa cu răspunsuri aburinde, rumenite la proţap, e un nărod.

Dacă răspunsul tot nu vine, întoarce-te la tine. Mai există şi situaţia ironică despre care zice undeva Povestitorul din Humuleşti: "Va fi venit, de n-a mai venit!" Poate răspunsul e foarte aproape, în cosiţa ta sau pe nasul tău, şi tu cauţi prin lume, incapabil să-ţi explici cum de-l simţi atât de bine fără să fii în posesia lui. E nevoie să te lămureşti, să te purifici deci, să pricepi că ştii. Siddhartha Gautama Buddha spunea undeva că nu poţi găsi decât ceea ce ai deja. Altfel spus, nu poţi afla decât ceea ce ştii. La urma urmei, atunci când vânezi un răspuns, cum să-l recunoşti altfel decât având imaginea lui în chiar corpul întrebării, într-un mod care rămâne de desluşit. Peste veacuri, sociologul Pierre Bourdieu va confirma cuvintele Preafericitului, aruncând cărbuni peste dubiile mocninde ale epistemologiei europene: metodele noastre nu sunt nicidecum neutre. Altfel spus, cercetarea noastră, practica întrebării ce ne place s-o numim "ştiinţifică", nu ne poate aduce răspunsuri nici uimitoare, nici exhaustive. Vânăm, ca toţi cei dinaintea noastră, într-un spaţiu limitat. Şi dacă cerbii pe care îi săgetăm sunt bolnavi şi urâţi, este pentru că doar ei bântuie în câmpul pe care, deliberat, ni l-am ales. Suntem ca brahmanul care, ajuns lângă o autoritate spirituală, formulează de aşa manieră întrebarea încât să se auto-iluzioneze în privinţa răspunsului. Iar ceea ce găsim ne face fericiţi, nu pentru că am avea motive, ci pentru că avem o nevoie atroce de fericire, fie şi un surogat pregătit rapid şi igienic, la cuptorul cu microunde.

În dreapta Preafericitului, Ayasmanta Ananda îl opri pe Uggatasarira pe când acesta se ridicase şi dădea să plece: "O brahmanule, Buddha nu trebuie întrebat aşa cum ai făcut tu, ci astfel: Fie ca Preafericitul să mă sfătuiască! Fie ca Preafericitul să mă îndrume cu sfaturile care aduc fericirea şi bunăstarea pentru timp îndelungat!" Uggatasarira era un om sincer şi bine intenţionat, dar fără priceperea pe care i-o va oferi ucenicul lui Buddha ar fi plecat mai ignorant decât venise. Atunci şi oricând, acolo şi aiurea, la vânătoarea cerbului-răspuns a fost şi este nevoie de mai mult decât de "puritatea inimii"...

Scris de Radu Iliescu

Pentru ceea poate vedea observatorul postmodern, care face abstracţie de dimensiunea simbolică ce-i este implicit străină, imaginea surprinde o crimă monstruoasă. Nu numai că un om va lua viaţa seamănului său, dar în plus victima este, în limbaj militar, deja "neutralizată": cel pe punctul de a muri nu mai are la îndemână vreo armă, iar braţul cu care stă să-şi acopere privirea sugerează groaza celui ce refuză anticiparea propriului sfârşit. În contrapartidă, cel din şea nu exteriorizează nici compasiune, nici tristeţe, nici ură, doar beatitudinea celui ce se află la eoni distanţă de ce se întâmplă în contingenţa lui. Armăsarul este gata să împlinească rana ce-o va aduce suliţa prin ruperea adversarului în copite, cel învins fiind astfel asimilat, înainte de a se transforma în praf şi pulbere, regnului animal.

Cel a cărui percepţie despre creştinism este construită dintr-o aglutinare de locuri comune ca "iubirea aproapelui", "iertarea greşelilor" şi alte asemenea bondieuserii, va fi şocat la lectura paragrafului de mai sus. Îşi va fi imaginând, poate, că din necesităţi retorice exagerăm, sau că tot ce am zis până acum e doar o hiperbolică înşiruire de antifraze. Dacă, dimpotrivă, icoana ar fi înfăţişat un mucenic torturat pentru credinţa lui în Hristos, mărturisind plin de milă pentru iertarea păcatelor celor ce-l vrăjmăşesc, obişnuinţele nu ar fi resimţit nici o atingere. O eroare comună este aceea de a admite că, dacă Dumnezeu există, atunci el nu poate fi decât aşa cum ne imaginăm noi: de o infinită bunătate, gata să ierte totul, adică disponibil ca un chelner la toate comenzile noastre şi gata să ne asigure amabil, când vine momentul notei de plată, că toată consumaţia a fost din partea casei.

De fapt, orice teologie ortodoxă ştie că Dumnezeu este şi Milostiv, dar şi Maiestuos. Că mila divină nu este infinită, ci se topeşte atunci când se întâlneşte cu grandoarea sa necruţătoare. Că iertarea are un capăt, numit justiţie. Că pacea lui Dumnezeu se defineşte în raport cu războiul, fără de care n-ar fi calm şi seninătate, ci un non-război călâu şi fără sare (în contrapartidă, "pacea" postmodernă se numeşte fie război rece, fie conflict de joasă intensitate). Toate religiile, fără excepţie, ştiu că echilibrul este făcut din două talgere distincte, în mijlocul cărora acul balanţei stă să tremure la cea mai imperceptibilă atingere. Un creştinism emasculat, în care virtuţile nu se definesc prin înfrângerea ispitelor ci prin absenţa chioară a prilejurilor de a păcătui, este la fel de departe de Hristos pe cât sunt ecranizările patimilor christice de icoanele bizantine ale Mântuitorului.

Creştinismul, pe vremea când încă era încărcat de vitalitate, avea o dimensiune violentă perfect justificată scripturar: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie." (Evanghelia după Matei 10, 34). Discursul christic împotriva fariseilor, grupare iudaică de tip protestant a cărei principală acţiune era cultivarea textului sacru în sinagogi, în detrimentul ritualurilor Templului, este o adevărată diatribă îndreptată împotriva heterodoxiei. Nu în ultimul rând, gestul simbolic al biciuirii valutiştilor din Templu va deschide, prin forţa exemplului, drumul sfinţilor-soldaţi ai creştinătăţii medievale, a monahilor-cavaleri ai Ordinului Templier teoretizat de Sfântul Bernard din Clairvaux.

În ciuda a ceea ce vrem să credem, creştinismul şi sabia au făcut timp de secole casă bună. După un război de treizeci de ani, francii lui Carol cel Mare i-au convertit pe saxoni, punându-i să aleagă între religia lui Hristos şi moarte (e stupid să constatăm astăzi că cei ce se pretind fără rezerve creştini atribuie islamului mecanismele de răspândire ale propriei lor religii). Harald Dinte-albastru, regele Danemarcei, în 965; Geza I al Ungariei şi fiul său, Sfântul Ştefan, în 985; Olaf al Norvegiei în 993, Olaf al Suediei în 1008 sunt ultimii prinţi păgâni care se creştinează şi apoi îşi botează poporul fără prea multe discuţii, pentru a se sustrage astfel cruciadelor cavalerilor ce-şi spuneau Fratres Militiae Christi. Creştinarea era condiţia intrării în sistemul de alianţe european, urmată eventual de alăturarea la o campanie militară sub semnul Crucii. Nu vreau să spun că acest lung şir de evenimente de care nu ne face plăcere să ne amintim ar fi condus la o religiozitate de suprafaţă, fireşte că nu. Vreau doar să privim cu mai multă atenţie la un detaliu vestimentar al Apostolului Petru: sabia de la cingătoare. Nu, nu era un accesoriu decorativ.

Ne place sau nu, toate religiile au o dimensiune violentă greu de înţeles pentru moderni, începând cu zicerea Psalmistului: "mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi". Există o mânie sacră pe care o ilustrează toţi Trimişii lui Dumnezeu, fără excepţie: întors de pe munte cu Tablele Legii, Moise ucide 3000 dintre bărbaţii surprinşi în jurul viţelului de aur; Muhammad organizează campaniile militare menite să stranguleze economic Makkah; Iisus blestemă arborele fără rod; avatarurile lui Vişnu restabilesc ordinea tradiţională tot printr-un act violent, un război sau o crimă. Toate descinderile sacrului în lumea sublunară vizează dimensiunea justiţiei, ale cărei acţiuni, fără excepţie, sunt menite purificării unei configuraţii viciate.

Vieţile Sfinţilor ne dau cu prisosinţă detaliile ilustrate de icoana cu a cărei descriere am început acest text. Trăitor undeva pe la sfârşitul secolului III Anno Domini, Sfântul Dimitrie se trăgea dintr-o familie de nobiliară. Natura lui intimă este aceea a unui om de arme, nu a unui cărturar contemplativ. Urmează tatălui său la tronul Cetăţii Tesalonicului, prin voia împăratului Maximian, care iniţial ignoră identitatea creştină a noului vasal. Numai că vestea, odată ajunsă la urechile suzeranului, atrage automat întemniţarea creştinului, şi mai târziu asasinarea lui. Singurele cuvinte pe care istoria creştinismului i le atribuie sunt cele ce constituie îndemnul transmis unui alt sfânt-militar, Sfântul Nestor: "Du-te şi luptă, şi în numele lui Hristos vei învinge!" Nimic mai normal, zicem noi. Doar Iisus din Nazareth este cel care a lăsat cuvintele acestea provocatoare: "Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!" (Evanghelia după Ioan 16, 17) O altă icoană a Sfântului Dimitrie ni-l înfăţişează tot ca soldat, cu mâinile deschise într-o îmbrăţişare, una ţinând suliţa şi cealaltă arcul cu săgeţi, sau poate, cine ştie, într-o prefigurare a răstignirii interioare a fiecărui credincios. Aceste icoane mărturisesc despre dimensiunea combatantă a creştinismului, astăzi trecută sub o tăcere neghioabă, alături de exerciţiul funciarmente violent al discernământului intelectual, anticipare a demersului apocaliptic de separare a oilor de capre.

Scris de: Radu Iliescu

Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv - îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.

Minciuna, cu care simulacrul poate fi pus în relaţie de egalitate, are acelaşi regim paradoxal. Atunci când are veleităţi durative, minciuna e mai mult decât un debil non-A în raport cu un A oarecare (de exemplu, o construcţie de tipul "Hipopotamii sunt roz şi zboară" este automat sortită pieirii), ea trebuie construită savant, şi să înglobeze mai mult decât simple elemente disparate de adevăr. Minciuna-simulacru are în fapt nevoie de o doză solidă de adevăr pe care să-l fagociteze neîncetat spre profitul propriu. Este nevoie de o acaparare uriaşă a realului, pentru a se construi o iluzie lipsită de auto-ironie. Minciuna e scheletică, deci spectrală, dar gurmandă, fără să reuşească vreodată performanţa obezităţii altfel decât la nivelul impresiei.

Societăţile tradiţionale, ţesute invizibil în jurul Scripturilor, aveau mecanisme de apărare împotriva şantajului realului, împotriva halucinaţiei adevărului. Preceptul creştinesc: "De la Biblie încoace nu a mai apărut nimic nou" a fost scutul lumii noastre. Civilizaţia islamică nu a uitat că "Ceea ce nu există în Coran, nu există". Învăţătorii poporului rătăcitor al evreilor scriseseră în Talmud că o nouă coagulare în Ţara Sfântă nu trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Messia. Trei forme de valorizare ontologică menite să ţină departe demonii morganatici. Lumea noastră a lăsat, cu o candoare monstruoasă, garda jos: lichidând referenţialele sacre, am părăsit ordinul latent al simbolicului pentru violul continuu al semnelor arbitrare.

Cel mai mare defect al simulacrului este lipsa lui de finalitate. N-are saţ, cum ar fi spus un ţăran de pe vremul, musai cel care a rostit liniştit că "s-a întors lumea cu fundul în sus", fără să ştie că adevărul acesta a fost deja figurat simbolic de civilizaţia chineză atunci când, dintr-un motiv neştiut de noi, a început să figureze simbolul Tao cu partea întunecoasă (yin) deasupra părţii luminoase (yang). Nefiind legitimată ontologic, minciuna-simulacru nu are echilibru, nu este statică, are fugă, este dinamică. Fiind în pericol iminent să dispară, lucrează permenent la producţia şi reproducţia realului. Rezultatul este însă, fără greş, tot de natură morganatică.

Printre simulacrele modernităţii noastre târzii, Jean Baudrillard enumeră: cinematograful, mass-media, clona şi holograma. Toate pretind să dubleze realul, şi toate sfârşesc prin a fi forme morganatice, mai reale decât realul însuşi. Principial, sunt condamnate din faşă la a fi forme de minciună-simulacru, tocmai prin pretenţia de fidelitate pe care şi-o arogă: Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată, spune un principiu metafizic. Dumnezeu nu face de două ori lucrurile la fel. Adică nu există nicăieri două lucruri perfect identice: în pofida existenţei claselor de elemente asemănătoare, fiecare dintre ele luat în parte este profund unic şi irepetabil. Cel mai cinstit lucru pe care formele simulacrului l-ar putea face este să-şi recunoască natura intrinsec ficţională, dar atunci ne-am pierde repede interesul pentru ele, şi iluzia s-ar risipi.

Cea mai reuşită formă a simulacrului pe care o cunoaşte istoria creştinismului este Renaşterea. La baza ei a fost o imposibilitate pură şi o sfidare a ordinii lui Dumnezeu: o putem numi aspiraţia pentru dublu. S-a voit, cu bune şi stupide intenţii, retrăirea "purităţii originare" a primelor timpuri ale creştinismului, uitându-se un detaliu esenţial, cutremurător: că motorul lor era Iisus Hristos însuşi. S-a dorit reîntoarcerea la un moment irepetabil, cum sunt toate momentele, cu naivitatea cu care cineva şi-ar putea imagina alunecarea unei garnituri de tren din care lipseşte tocmai locomotiva. Renaşterea este primul demers de inginerie socială pe care îl cunoaşte istoria Europei - încălcând un principiu metafizic, ea nu putea decât să vireze zgomotos şi dement în simulacru.

În Strategiile fatale, Baudrillard enumeră câteva dintre simulacrele cu care suntem familiari: mai urât decât urâtul este monstruosul; mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai ascuns decât ascunsul este secretul, mai mobil decât mobilul este metamorfoza, mai fals decât falsul este aparenţa, mai adevărat decât adevărul este modelul. O vorbă comună spune şi ea, sugerând o anomalie profundă: mai catolic decât Papa... Lor le putem adăuga: mai creştinesc decât creştinismul este protestantismul. Situaţia nu este, din păcate, valabilă doar pentru religia lui Hristos. Islamul are şi el curente al căror vis este să arunce peste bord toată bogăţia spiritualităţii muhamadiene, în numele retrăirii graţiei momentului fondator. Iar iudaismul, după ce a construit o replică a regatului biblic, aspiră la o machetă la scara 1:1 a Templului lui Solomon. În absenţa dinastiei levitice, a ritualurilor şi a binecuvântării divine care să reinvestească Sfânta Sfintelor, tot ce se poate sconta este un muzeu sterp. Adică o Fata Morgana din piatră.

Poate că ironia acestui comentariu nu trebuie împinsă până într-acolo încât, ajunşi aici, să nu spunem ritos că versetul lângă care am şezut şi am plâns, vorba cutremurătoare a Psalmistului, nu există, riguros vorbind, în nici unul din cele doisprezece capitole ale Ecclesiatului. Nu există nici măcar ceva care să-i semene pe departe. Aproape c-am fi fost tentaţi să spunem că am comentat un verset care nu există altundeva decât pe prima pagină a unei cărţi despre lucrurile care, neexistând, sunt însetate de fiinţare. Apoi am privit îndeaproape "deşertăciunea deşertăciunilor", despre care vorbeşte Înţeleptul, şi am conchis că e totuna cu iluzia, cu minciuna, şi cu simulacrul. Aşadar, exerga invocată de Baudrillard nu există. Dar e adevărată.

Scris de Radu Iliescu

Religiile spun, fără greş, că nimeni nu este izolat de nimeni, că o reţea de o complexitate inimaginabilă leagă toate elementele lumii între ele, dincolo de iluziile noastre despre contingenţă şi sfidând tot ceea ce crede ignoranţa noastră despre singurătate. Islamul cunoaşte un hadith: "Musulmanul este oglinda musulmanul." Adică nivelul spiritual al unui credincios ridică nivelul întregii comunităţii, la fel cum o greşeală făcută de un credincios este o greşeală aparţinând ummei. Fiecare acţiune se reflectă în restul acţiunilor, fiecare gând îşi găseşte imediat nu perechea, ci suscită o clasă de gânduri identice. Musulmanul este în relaţie cu musulmanul, oricare ar fi el...

În Evanghelia după Ioan, Iisus se pune pe sine în legătură cu toţi oamenii: "Rămâneţi în mine şi eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine." (15, 4) apoi în legătură cu Dumnezeu Tatăl: "Dacă m-aţi şti pe mine, aţi şti şi pe Tatăl meu." (8, 19). Este chiar mai mult decât ceea ce sugerează relaţionarea prin contingenţă, este o legătură prin identitate: Tatăl este în Iisus, iar Iisus este în fiecare dintre "cei mai mici fraţi ai săi".

Mişna iudaică, în Abot 3.2 spune numele relaţiei dintre doi credincioşi: "Dacă doi stau împreună iar cuvintele dintre ei sunt ale Torei, atunci Şekinah este în mijlocul lor." Imanenţa divină este aceea care îi uneşte pe oameni în momentele binecuvântate.

Într-un fragment din Rig Veda, hinduismul stabileşte unitatea în diferenţă: "Atunci când au tăiat Fiinţa Supremă, câte bucăţi au făcut [din ea]? Cum I-au numit gura? Cum braţele? Şi cum coapsele şi picioarele? Bramanii sunt gura Sa, braţele sunt Kşatriya, coapsele au devenit Vaisya, şi din picioare s-au născut Sudra." (10.90.11-12) Castele sunt poziţionate una în prelungirea celeilalte, fiecare este în legăture cu toate, iar împreună alcătuiesc o proiecţie a Fiinţei Supreme.

În Acarangasutra, un text jainist, există un verset care stabileşte o relaţionare între Interior şi Exterior: "Cine-şi cunoaşte Sinele lăuntric cunoaşte lumea exterioară. Iar cel care cunoaşte lumea exterioară cunoaşte şi Sinele lăuntric." (1.147) Ideea, sub diferite forme, există în toate religiile. Profetul Muhammad spunea: "Cine se cunoaşte pe sine, îl cunoaşte pe Creator." Într-un verset din Tao Te King: "Nu este nevoie să treci pragul casei ca să cunoşti lumea. Nu este nevoie să te uiţi pe fereastră ca să cunoşti cerul." În rugăciunea pe care Iisus a transmis-o apostolilor: "Precum în Cer, aşa şi pe pământ." Al doilea verset al manuscrisului Tabulei Smaragdina spune şi el: "Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru."

Lumea care se stingea pentru ca modernitatea să-i poată lua locul nu pierduse încă intuiţia unităţii care leagă toate elementele ei. Iluzia independenţei, a clivajelor, erau orori care încă nu-şi făcuseră locul. Ultimul cioban, nededat în arguţiile scolasticii, ar fi putut spune că toate se ţin împreună... Nu trebuia să fii gramatician ca să ştii că sensul primordial al relativităţii este acela de relaţionare, şi că într-adevăr, nimeni şi nimic nu se poate sustrage acestei legi, totul fiind în relaţie cu totul, deci relativ la ceva. În plus, relativitatea presupune şi o ierarhie, între un Regent şi un subordonat, totul fiind deci în relaţie cu Totul. Şi cum toate legile cunosc o excepţie, fără de care supravieţuirea lor ar fi problematică, se cuvine să ştim că există un lucru care nu este relativ în raport cu sine, pe care din comoditate îl putem numi Absolut, sau Centru. În jurul acestuia gravitează toată relativitatea lumii.

Restituind astfel întreaga încărcătură gravă a sintagmei "Totul este relativ", se cuvine de acum, când vom auzi un năuc rostind-o drept mărturie a propriei sale lipse de repere, să-l aprobăm spunând "Desigur", şi să zâmbim...

Scris de Radu Iliescu

Spune Evanghelia după Luca: "Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: "Ce este scris în Lege? Cum citeşti?" (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua - dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi - aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.

Numai că interpretarea trimisului lui Dumnezeu e în răspăr cu cea consacrată în Israelul acelor vremuri. Pilda samariteanului cel milostiv, atât de evidentă pentru orice creştin, e un scandal pentru cel care pusese întrebarea: aproapele nu este nici preotul, nici cel din neamul lui Levi, ci samariteanul. Trebuie să plonjezi în mentalitatea cu care era contemporan Iisus pentru a resimţi din plin şocul pe care trebuie să-l fi încercat cei ce au fost martorii acestui dialog.

Cu mult timp înainte ca misiunea christică să fi început, regatul profetului-rege David se despărţise în două: Israel cu ale sale zece seminţii, condus de Ieroboam (în nord, cu centrul sacru pe muntele Garizim) şi Iuda cu ale sale două seminţii, condus de Roboam (în sud, cu centrul sacru la Ierusalim). Nu posedăm izvoare care să tranşeze dinafară detaliile acestei sciziuni politice: cronicile samaritene (adică ale Israelului) spun că iudeii s-au despărţit de ei odată cu mutarea Arcei alianţei în secolul IX înainte de Hristos, în vreme ce cronicile iudaice le reproşează celor din nord sincretismul religios, din cauza a ceea ce în ochii lor trecea drept o deschidere inacceptabilă faţă de celelalte neamuri. Este foarte probabil ca separarea efectivă să se fi produs foarte lent, de-a lungul mai multor secole, timp în care iudeii au fost luaţi în robia babiloniană, iar israeliţii s-au amestecat cu coloniştii implantaţi de asirianului Sargon II.

Divorţul efectiv şi irevocabil are loc atunci când, în 538 înainte de Hristos, întorşi din robia babiloniană, iudeii refuză propunerile de ajutor la reconstruirea Templului venite din partea celor care nu cunoscuseră exilul. Chiar dacă textul biblic nu spune cu exactitate că aceştia din urmă sunt israeliţi-samariteni (Ezdra I 4, 3), suntem îndreptăţiţi să credem că ponderea pe care o ocupau în rândul lor cei din nord nu era neglijabilă. Antipatia dintre cele două comunităţi s-a instalat pe deplin, şi a durat timp de secole. Iisus însuşi a simţit-o atunci când, îndreptându-se spre Ierusalim cu apostolii, nu este întâmpinat cu ospitalitate de către samariteni (Luca 9, 52-53), fapt care poate fi interpretat ca pe o dovadă de ostilitate făţişă, cu totul barbar în contextul manierelor pe care epoca le avea pentru călătorul străin. La rândul lui, atunci când îşi trimite pentru prima oară apostolii, le precizează să nu se adreseze păgânilor, iar în cetăţile samaritenilor să nu intre, parte pentru a rezerva întâietatea evreilor, parte poate pentru a nu-i surprinde peste poate pe cei a căror mentalitate era, încă, prea tributară vremurilor (Matei 10, 5-6).

Vorbind cu un doctor al legii, hermeneutul Iisus restabileşte înţelesul ortodox al aproapelui. Şi nu exagerez cu nimic când spun că toată soarta religiei lui Moise se joacă în hermeneutica acestui cuvânt. Atunci când o tradiţie moare, şi cititul în răspăr al textului sacru o asasinează negreşit, tot ce mai rămâne este o păguboasă inerţie. Întorşi din robia babiloniană, iudeii au dat aproapelui cea mai îngustă definiţie cu putinţă. Concomitent, toate injoncţiunile Legii îşi limitau drastic aria de aplicabilitate. Era aproapele, şi merita să fie onorat ca om, doar cel care prezenta aparenţele definiţiei - căci ce poate fi o definire altceva decât o mutilare a obiectului ei, o falsificare neroadă? Inerţia a consacrat eroarea, iar Iisus, prin pilda samarineanului milostiv, se pune de-a curmezişul exegezei oficiale. Toată istoria lumii de atunci încoace e un lung şir de catastrofe omeneşti care ar fi putut fi toate evitate, dacă oamenii şi-ar fi văzut aproapele. Aproapele comuniştilor este burghezul, aproapele naziştilor este evreul, aproapele chinezilor este tibetanul, aproapele albilor sudafricani este negrul, aproapele britanicilor colonişti este indianul, aproapele evreilor israelieni este palestinianul. Tot ceea ce obtuzitatea şi ura defineşte ca fiind departele este, în exegeza lui Iisus, aproapele.

Într-o noapte de taină, hermeneutul Iisus discută cu hermeneutul Nicodim, pe care-l numeşte "învăţătorul lui Israel" (Ioan 3, 10). Unul are lumina harului, deasupra lui a suflat Duhul Sfânt. Celălalt este reprezentantul tradiţiei, a uneia năpădite de confuzii şi de neînţelegeri seculare. A uneia ce se închisese asupra sieşi prin simpla reformulare a unui concept, refuzând să fie o deschidere pentru neamuri. Iisus îi vorbeşte despre a doua naştere, cea "de sus", "din Duh". Trebuie ca hermeneutul Nicodim să fi înţeles ceea ce se afla dincolo de vorbele celuilalt, altfel nu ar fi adus aloe şi smirnă pentru trupul răstignitul de pe Golgotha. Dar interogaţia lui din noaptea aceea stă mărturie a ciocnirii exegezei ortodoxe cu fantasmele adormite: "Cum pot să fie acestea?" (Ioan 3, 9) Şi îndrăznim să credem că orice verset serafic trezeşte aceeaşi nedumerire esenţială, cea a putinţei de a fi. Este pragul pe care hermeneuţii îl trec, şi zidul în faţa căruia ceilalţi dau uimirea pe batjocură...

Scris de Radu Iliescu