Iisus, hermeneutul

Orice descindere a harului în lumea sublunară are la origine o problemă de interpretare a textului sacru. Orice încarnare a Logosului divin aduce cu sine soluţia legitimă. Nu doar ecuaţiile matematice au soluţii corecte şi rezultate aberante. Textul sacru are şi suscită permanent exegeze meritorii, cărora timpurile le-au adăugat elucubraţii otrăvite, care se aruncă himeric spre un înalt pentru care le lipseşte intuiţia, atunci când nu se închircesc gârbove şi stupide într-o ariditate stearpă.

Spune Evanghelia după Luca: "Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-l şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" Răspunsul lui Iisus îl surprinde pe Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază cărturărească, şi consacră problema mântuirii ca provocare a textului de inspiraţie sacră: "Ce este scris în Lege? Cum citeşti?" (10, 25-26) Prima întrebare vizează litera textului. A doua - dreapta lectură a literei. Nu ajunge să ştii să citeşti, ca să citeşti bine. Răspunsurile pe care Iisus le dă sunt pe deschiderea acestor două axe: Să-l iubeşti pe Dumnezeu fără rest, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi - aceasta este dimensiunea literală. Iisus vorbeşte cu un doctor al legii, adică unui exeget autorizat, a cărui hermeneutică ar trebui să fie cea a tradiţiei iudaice.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 13 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fericiţi cei fundamentalişti

Undeva printre primele fragmente din Petits traités I, Pascal Quignard scrie: "Suntem ca nişte păsări care se află în aer, dar care nu pot rămâne acolo fără să se mişte, pentru că sprijinul lor nu este solid." Lauda fluidului, a mişcării paradoxale care menţine staticul, a curgerii. Mai încolo, în Petits traités II, pe la mijloc: "Imuabilul este nisipul." Adică cinetica. Lichidul. Volatilul. Lipsa de soliditate.

Există, în Pilde, o prezenţă uşor de sesizat a câmpului semantic de sorginte arhitectonică: stâlpi - "Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi" (9, 1); temelie - "Precum trece furtuna, aşa piere şi cel fără de lege, iar dreptul este ca o temelie neclintită." (10, 25); rădăcină: "[...] rădăcina celor drepţi nu se va clătina niciodată." (12, 3); casă: "Femeile înţelepte zidesc casa..." (14, 1) şi "Prin înţelepciune se ridică o casă, prin bună chibzuială se întăreşte." (24, 3); turn - "Turn puternic este numele Domnului; cel drept la el îşi află scăparea şi este la adăpost." (18, 10).
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

De o parte versetul, de cealaltă exegeza

În anul 595 după Hegira, conform calendarului islamic (sau 1198 după Hristos), la Marakesh, în Maroc, sicriul lui Ibn Ruşd era urcat pe un cal de povară pentru a fi transportat la Córdoba, acolo unde este mormântul. De cealaltă parte a animalului, contragreutatea era un cufăr cu toate cărţile scrise la vremea lui de cel trecut dintre cei vii. Piosul gest era asistat de Ibn-"˜Arabi, alături de Abu"™l-Hosayn Muhammad ibn Jobayr, secretarul lui Sayyed Abu Sa"™id, prinţul almohad, şi tovarăşul lui, Abu"™l-Hakam "˜Amru ibn al-Sarraj, copistul. Ani mai târziu, Ibn-"˜Arabi avea să relateze scena: "Atunci Abu"™l-Hakam se întoarse spre noi şi spuse: Voi nu observaţi ce serveşte drept contragreutate maestrului Ibn Ruşd? De o parte maestrul, de cealaltă operele lui." Ibn Jobayr îi răspunse: "Tu spui că nu observ, o copilul meu? Ba bine că nu. Binecuvântată fie gura ta!" [...] Sunt astăzi singurul supravieţuitor al acestui mic grup de prieteni - Dumnezeu să-i ţie în milostenia Sa! - şi-mi zic despre vorbele de atunci: de o parte maestrul, de cealaltă operele. Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!"

Ibn "˜Arabi, cel pe care şiiţii l-au numit "Fiul lui Platon" (Ibn Aflatun), aducea un ultim omagiu prin prezenţa lui celui care-şi propusese să restaureze în puritatea sa aristotelismul integral. În timpul vieţii se mai întâlniseră doar o singură dată, în Córdoba islamică, pe când Ibn "˜Arabi era un adolescent imberb, dar deja renumit. "La intrarea mea, filosoful se ridică de la locul său, veni în întâmpinarea mea, făcu câteva gesturi prin care îmi arătă prietenia şi consideraţia vădite, iar în cele din urmă mă îmbrăţişă. Apoi îmi spuse: "Da." Şi eu la rândul meu, îi spusei: "Da." Atunci bucuria lui crescu dând-şi seama că-l înţelesesem. Dar apoi, înţelegând eu însumi ce anume îi provocase bucuria, adăugai: "Nu." Pe dată Ibn Ruşd se crispă, culoarea trăsăturilor lui păli, avea aerul să se îndoiască de ceea ce gândea. Îmi puse această întrebare: "Ce fel de soluţie ai găsit prin iluminarea şi inspiraţia divina? Este aceeaşi cu cea pe care ne-o conferă reflecţia speculativă?" Îi răspunsei: "Da şi nu. Între da şi nu spiritele îşi iau zborul dincolo de materie, şi ceafa se desprinde de corpul ei." Ibn Ruşd păli, îl văzui tremurând. Murmură formula ritualică: nu există putere decât întru Dumnezeu - căci înţelesese la ce făceam aluzie." (Revelaţiile de la Mekka)

Cu ani înainte ca această primă întâlnire să se fi produs, Ibn Ruşd elaborase ceea ce azi s-ar numi "o teorie" - cineva intrat ignorant pe calea spirituală are posibilitatea să obţină perfecţiunea supremă fără intercesiunea unui factor uman. Îi fusese sugerată de versetele 59-81 din a optsprezecea sură coranică, Sura Grotei, în care Moise este evocat în compania misteriosului Khidr, manifestare a Sfântului Duh, de sorginte non-umană, deci supra-umană... Nişte versete serafice, deci, şi un exeget pe măsura lor, au aşteptat ani şi ani până când le-a fost dat să se întâlnească cu forma lor condensată: Ibn "˜Arabi, cel pe care sufiţii l-au numit Al-Shaykh Al-Akbar (Marele Maestru). Îndrăzneala gândului nu avusese pace până când nu dăduse peste confirmarea ei, sub forma unui adolescent preaînţelept, a unui călător prin lumea suprasensibilă a profeţilor...

La câţiva paşi de resturile pământeşti ale lui Ibn Ruşd, martor mut la dialogul prietenilor săi, Ibn "˜Arabi îşi spune: "Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!" - Altfel spus: sunt eu cel despre care Profetul Muhammad spunea într-un hadith, că la fiecare o sută de ani Dumnezeu va trimite pe cineva care va reînnoi Religia? Sunt eu Polul vremurilor în care mi-a fost dat să trăiesc, asemenea tuturor trimişilor dinainte, asemenea lui Moise însuşi? În chiar noaptea în care punea această întrebare deloc retorică, răspunsul îi va veni sub forma unui poem sofianic care aminteşte sfâşietor de Cântarea Cântărilor: "Ascultă, o preaiubitule! / Eu sunt realitatea lumii, centrul şi circumferinţa, / Eu sunt părţile şi totul. / Eu sunt voinţa Cerului şi a Pământului, / N-am creat în tine percepţia decât pentru a fi obiectul percepţiei mele..."

Lui Ibn Ruşd, ca să-l poată mai uşor reţine, creştinii scolastici i-au latinizat numele sub forma Averroes. Lui Ibn "˜Arabi i-au spus, simplu, Doctor Maximus. Lumea trebuie să fi devenit pentru o clipă prea mică atunci când, în viaţă şi în moarte, şi-au fost aproape. La fel cum brusc devine neîncăpătoare lumea atunci când un verset serafic se întâlneşte cu exegeza lui, în cumpănă deplină pe spinarea unui cal de povară...

Scris de Radu Iliescu

Spune-ti parerea!

Despre vrăji, numai de bine

Momentul ieşirii din Egipt a poporului lui Israel este însoţit de ceea ce azi s-ar numi, în limbajul nostru, un campionat al magiei. S-au înfruntat, după cum bine se ştie, Moise şi Aaron, pe seama sclavilor evrei, pe de o parte, şi magii, în numele Faraonului, de cealaltă parte. Punctul de vedere sacru este expus în Biblie şi accesibil oricărui lector. Ceea ce ne interesează pe noi este cum s-au văzut toate din unghiul suveranului egiptean. Pentru a înţelege şi mai bine conflictul care l-a opus Profetului israelian, trebuie să ne întoarcem în momentul în care, pe muntele Sinai, Moise încearcă să refuze misiunea cu care îl însărcinează Dumnezeu: "Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?" (Ieşirea 3: 11)

Dumnezeu îl dăruieşte pe alesul lui cu două lucruri esenţiale. Primul este o probă intelectuală: "Eu sunt Cel ce sunt." (3, 14), pe care trebuie s-o transmită "bătrânilor fiilor lui Israel". Referitor la implicaţiile adânci ale acestei injoncţiuni, rabbinul Moise Maimonide comentează: "Dumnezeu îi dădu atunci o cunoaştere pe care trebuia să le-o comunice, astfel încât să stabilească pentru ei existenţa lui Dumnezeu, şi aceasta este [ceea ce exprimă cuvintele] ehye aşer ehye ("Eu sunt cel ce sunt"). [...] Tot misterul este în repetiţia, sub formă de atribut, a cuvântului însuşi care desemnează existenţa. [...] Şi, exprimându-se primul nume, care este subiectul, prin ehye, şi al doilea nume, care îi serveşte drept atribut, prin acelaşi cuvânt ehye, s-a declarat, ca să zicem aşa, că subiectul este identic cu atributul. Aceasta este deci o explicaţie a ideii că "Dumnezeu există, dar nu prin existenţă", astfel încât această idee este rezumată şi interpretată: "Fiinţa care este Fiinţa", adică, Fiinţa necesară, Şi aceasta este într-adevăr ceea ce se poate stabili în mod riguros pe cale demonstrativă, [adică faptul] că există ceva a cărui existenţă este necesară, care nu a fost niciodată non-existent şi care nu va fi niciodată, [...]." Este neîndoios faptul că, printre bătrânii sclavi israelieni din robia egipteană se aflau unii capabili să fie fulgeraţi, ca şi rabbinul Maimonide secole mai târziu, de această evidenţă intelectuală, aceea care îi conferă Profetului Moise autoritatea de care are nevoie în faţa poporului său. Al doilea lucru cu care este dăruit de Dumnezeu este capacitatea de a interacţiona la nivelul fenomenelor: toiagul-baghetă-magică se transformă în şarpe, şi apoi revine la forma iniţială (4: 2-4); mâinile lui, băgate în sân, sunt scoase "albe ca zăpada de lepră", apoi iarăşi băgate în sân, revin la forma iniţială (4: 7). Un gând şi o putere...
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 15 COMENTARII si spune-ti parerea!

Natură moartă cu oameni de afaceri, cu apariţia bustului invizibil al Apo Calypsei

Adesea, efortul exegetic înseamnă o reformulare cu elementele altui câmp semantic, o traducere intralinguală, o translaţie de la o paradigmă la alta.

Să jucăm un joc. Să presupunem că relaţia dintre Ioan Teologul şi mine n-ar fi aceea care este, ci raportul dintre noi ar fi inversat. Să presupunem, pentru o clipă, că eu aş fi profetul, şi el exegetul meu, că timpul ar curge întâi prin faţa porţii mele înainte de a ajunge mai la vale, pe la el, şi nu cum este în adevăr. Cel mai simplu drum pentru exprimarea profeţiei ar fi pentru mine, fără doar şi poate, cel conferit de suportul conceptual al lumii mele. M-aş servi de cuvinte pe care le înţeleg toţi contemporanii mei, dar le-aş îmbina dezvăluind ceea ce ei refuză să vadă, aş îndrăzni o sintaxă ce lor li se refuză.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul e linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele ca mărgelele pe un şirag. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea...

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): "Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!" Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este "mai bună decât o mie de luni", adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe... Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot...
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Esenţa Textului

Într-un hadith atribuit lui "˜Ali, ginerele Profetului Muhammad şi concomitent al patrulea calif al epocii de aur islamice, se spune: "Coranul este conţinut în prima sură, Al-Fatihah. Prima sură este conţinută în primul verset, basmallah. Primul verset este conţinut în prima sa literă, ba. Iar ba stă toată în punctul său diacritic." E un hadith frumos ca o mlădioasă explozie a caligrafiei arabe, e transcrierea în cuvinte a cochiliei unui melc care pulsează elicoidal în jurul Centrului. Sensul şi treptele acestei spirale le vom împrumuta în comentariul care urmează...

Toate cele o sută paisprezece surate coranice, cu ale lor peste şase mii de versete, sunt conţinute aşadar în surata pe care trebuie s-o recite dreptcredinciosul de douăzeci şi două de ori pe zi: "1. În numele lui Dumnezeu, cel Milostiv, cel Maestuos, 2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, 3. Cel Milostiv, cel Maestuos, 4. Stăpânul Zilei Judecăţii, 5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul, 6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă, 7. Calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor peste care este Mânia ta, şi nici a celor ce rătăcesc. Amin." Rugăciunea se împlineşte în numele lui Dumnezeu, Cel care întruneşte toate strălucirile milei şi ale maiestăţii divine. Dumnezeu este Domnul lumilor, nimic din cele ce sunt, ca şi din cele ce nu sunt, neputând să i se sustragă. El este stăpânul începutului, dar şi al sfârşitului, şi Lui i se cere îndrumare. Poate părea puţin derutantă ruga să nu fim conduşi pe calea "celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi." Cum ar putea Dumnezeu să-i conducă pe oameni pe alte căi decât cea a "celor binecuvântaţi de El"? La fel cum, în rugăciunea celui cunoscut în islam sub numele de Seyddina Issa, Dumnezeu ne-ar putea "duce în ispită"... Aceasta este sura Al-Fatiha, deschizătoarea Coranului şi începutul tuturor ritualurilor islamice.
[Citeste tot Articolul]

Spune-ti parerea!