Iisus scria cu degetul pe pământ…

Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării cuvintelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere. Deznodământul situaţiei şi implicaţiile soluţiei christice nu ne vor interesa acum, şi poate vom reveni cândva asupra exegezei prea lesne acceptate de creştini atunci când vor să întărească despărţirea de Legea lui Moise... În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: "Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ... Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ..." (Ioan 8, 6-8)

Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni, ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele timpului prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune. De aici ilaritatea eforturilor academice de a situa momentul conceperii unei scrieri ca Sepher Yetzirah, de pildă, a cărui în-scriere începe cu "Transmisă oral fiilor săi; apoi, văzându-se proasta stare de lucruri din Israel, a fost încredinţată de înţelepţii din Ierusalim arcanelor şi literelor cu cel mai ascuns înţeles."

O lume ce se scrie pe sine e o lume bătrână şi sclerozată, în care ucenicii se fac rari şi nevolnici. E victoria tristă a colii de papirus asupra minţilor cele mai strălucite. E împrejurarea tenebroasă în mersul lumii la care face aluzie Krişna, atunci când îi promite lui Arjuna că Vişnu se va pogorâ periodic. Din perspectiva doctrinei hinduse a Avatarurilor, Iisus Hristos este o astfel de pogorâre regeneratoare a unei lumi care, de teamă să nu se uite, exersează frenetic uitarea prin scris. Actul de vandalism din Templu, în cursul căruia cel ce propovăduieşte iertarea şi înţelegerea faţă de aproape, răstoarnă mesele valutiştilor cu şfichiul biciul, e joc ingenuu de copil pe lângă cea mai mare violenţă a Logosului: întoarcerea oralităţii triumfătoare.

Cei doisprezece apostoli, şi ucenicii lor până la şaptezeci şi doi care vor aduce în cetăţi Vestea cea Bună, sunt în răspărul lumii îngheţate pe sulurile sinagogilor. La nivel subtil, Logosul scrie în suflete, şi acestea nu mai au nevoie de suportul mnemic al semnelor alfabetului. Iisus avea deplină dreptate atunci când spunea: "Îndrăzniţi, eu am cucerit lumea!" - se luase la luptă cu moleşeala lumii dedate în ale scriiturii şi-o întorsese în matca ei... Cum ar fi lăsat un text cel care era el însuşi Textul? Cum ne-ar fi scris carte cel care, la Cina cea de Taină, s-a lăsat pe sine într-o lipie şi-o cupă de vin trecute din mână în mână?

Hinduismul împarte textele sacre în şruti (textele inspirate direct, precum Vedele) şi smriti (rodul reflecţiei şi a aplicaţiilor diverse, ca Puranele). După această clasificare, Creştinismul are acces la şruti în persoana celui ce se jerfeşte în Liturghii, în vreme ce Evangheliile sunt texte de rangul doi, smriti. Din această perspectivă înaltă şi deplin legitimă, teza protestantă privind traducerea Bibliei în limbile vulgare nu poate fi decât o isterie păguboasă, al cărei obiect e renunţarea la asimilarea magică a lui şruti prin ritualul Împărtăşaniei, în favoarea simplei lecturi a lui smriti. Textele evangheliştilor sunt topite în Împărtăşanie, plus ceva pe deasupra, iar acel ceva e mai mult decât toate la un loc, şi e motivul pentru care Iisus n-a lăsat niciun manuscris, pentru că Logosul nu se contemplă în oglindă...

Se întreabă pe undevaşilea, parcă Papini, parcă altcineva - ştie habarul!, ce va fi scriind la ceasul acela Iisus în colbul Templului, în umbra unor farisei vicleni şi a unei femei ce scăpase la poftă? A la lettre, nimic. Lucru pentru care, veţi fi de acord, nu ajunge doar să cunoşti literele...

Scrisa de Radu Iliescu

Spune-ti parerea!

Excepţia şi regula

Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: "Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi" (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?

Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid "ca la trei mii de oameni". (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: "Să nu ucizi". Contradicţie?

Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este "ultimul dintre muritori". În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.

Dintr-un avânt egalitarist, legile moderne pornesc de la premisa tratamentului nediferenţiat al oamenilor. Atunci când dezideratul egalităţii se dovedeşte intangibil peste tot aiurea, utopia pare să prindă corp în imperativul "egalităţii în faţa legii". Cel puţin în teorie, modernitatea nu recunoaşte legitimitatea excepţiei, râvnind astfel secret la statutul rezervat absolutului. Enunţând şi admiţându-şi paradoxal contrariul, Legea sacră îşi recunoaşte implicit imperfecţiunea şi avertizează practicantul atent asupra unei discriminări: Revelaţia este descinderea Infinitului în finit, nu Infinitul însuşi. Altfel spus, Perfecţiunea lui Dumnezeu nu poate fi nici dublată, nici măcar concurată de caracterul superlativ dar totuşi imperfect al unui text sacru, sau al unui avatar: Hristosul, Logosul încarnat, respinge apelativul: "Învăţătorule bun", spunând "Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu." (Marcu 10, 17-18) Cu toţii putem avea o calitate, dar numai Unul are Calitatea.

Avându-şi locul lor în mersul lumii, Legile sacre au luminat timp de mii de ani, şi acele dintre ele care mai găsesc oameni demni să le actualizeze, continuă să îndrume. Cheia supravieţuirii lor, în contrast cu zbaterea legislativă modernă, pare să fie tocmai admiterea că există un loc unde Legea însăşi se sfârşeşte, fără însă să fie înlocuită cu banala fărădelege, un punct de saturaţie în care se produce graţioasa sublimare spre zona eterică de deasupra, acolo unde contrariile se resorb. Un hadith sahih islamic spune: "Nimeni nu va intra în Paradis dacă nu va încălca şari"™ah, din milă, măcar o dată în viaţă." Acest hadith face parte, ca tot corpusul zicerilor autentice al Tradiţiei (Sunna) din Legea exterioară (şari"™ah). Nimeni nu se va mântui dacă nu va abandona cândva tipicul în favoarea atipicului, normalitatea în favoarea anormalităţii, codul în favoarea blamabilului. Legea însăşi invită spre evadarea în afara Legii, întru împlinirea Legii.

Un vas de lut ieşit din mâna unui meşter popular iniţiat în tainele Universului va avea obligatoriu o mică imperfecţiune, pentru a nu-l face gelos pe Cel Perfect. Iisus din Nazareth spune că nu merită să fie numit bun. Profetul David mănânca pâinea sfânta ca pe un aliment ordinar, iar Moise şi leviţii îşi croiesc drum cu sabia prin tabăra sclavilor proaspăt eliberaţi din Egipt. Brahmanii sunt canibali sau mănâncă spurcăciuni primite în dar de la excluşii societăţii hinduse... Spunem adesea, fără să reflectăm, că excepţia confirmă regula. În fapt, e mult mai mult: îi dă viaţă şi împiedică transformarea Legii într-un turn a cărui ambiţie ar urca altminteri până la Cer.

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Exercitii de traducere la hotarele fabilului

Legenda ne spune că un funcţionar al Arhivelor Imperiale se hotărâ spre sfârşitul vieţii să părăsească Imperiul de Mijloc pentru a merge undeva spre Apus. Se născuse în satul Hu Hsien, în districtul Lai, prefectura Hu, regiunea Şu"™u. Numele lui de familie era Lao Che, prenumele - Eul, numele patronimic - Li, numele de adult - Tan. Când fu pe punctul de a trece dincolo de Marele Zid, un străjer îi impuse o condiţie: să scrie pentru el o carte. La graniţa dintre lume şi afara ei, înainte de a dispare pentru totdeauna în misterele unei Istorii ce sta să se nască, Lao Zi scrise prima parte a colecţiei de fragmente Tao Te King, al cărei text începe cu versetul: "Calea ce poate fi numită nu este Tao, Calea Eternă. Numele care poate fi pronunţat nu este eternul Nume".

Având în vedere că ideograma Tao ar putea fi tradusă prin "cale", este riguros corect să luăm în considerare traducerea de mai sus sub forma exerciţiului: "Tao despre care se poate vorbi nu este Tao. Fonemele care pot fi pronunţate nu reproduc în nicio combinaţie posibilă Numele etern." După ce depăşim aparentul paradox, fraza se pretează unor noi reverbalizări.

Metafizica ne permite: "Infinitul nu este definibil, pentru că fiecare dintre cuvintele noastre sunt tot atâtea limitări care falsifică puritatea Lui."

Din perspectiva ei precisă şi limitată, lingvistica saussuriană ne împinge spre o altă epură: "Niciun semnificant utilizat nu este deplin potrivit cu semnificatul în jurul căruia gravitează."

În 1926, Heisenberg formulează şi demonstrează matematic principiul de incertitudine în fizica cuantică: "Cu cât se încearcă măsurarea mai precisă a poziţiei unei particule aflate în deplasare, cu atât mai puţin precis va fi cunoscută viteza ei." Altfel spus: nu este cu putinţă să se cunoască cu exactitate valoarea unui parametru în absenţa unor măsurători, dar orice măsurătoare are o dispersie statistică intrinsecă. În termenii principiului de incertitudine, Lao Zi ar fi zis: "Cu cât un text este mai precis în retorica sa, cu atât mai puţin se adecvează realităţii. Oricât de bun, textul refuză să adere la lume, având statut de simulacru."

Undeva în inima Asiei, un bătrân ne-a avertizat că ceva extrem de important se învăluie şi se dezvăluie cu ajutorul limbajului, că în raport cu lucrul acela inefabil limbajul nu este decât un instrument nepotrivit. Dar că, în lipsă de altceva, folosim limbajul pentru a vorbi despre el, cu rezervele care nu trebuie niciodată abandonate. Cenuşa gândurilor lui Lao Zi este este prima parte a lui Tao Te King, Cartea Căii şi a Virtuţii, un text smuls de un om cu o armă unui înţelept "de neînţeles, supranatural, misterios, pătrunzător, atât de profund încât trecea neobservat... precaut ca cel care traversează podul de gheaţă al unui fluviu în mijlocul iernii, ... rezervat ca un musafir, timid ca gheaţa ce se topeşte, gol ca o vale..." (XV, 1-3). A fost, probabil, cel mai frumos act banditesc din istoria lumii...

Îmi place să cred că numele străjerului a fost Zhuang Zi, primul ucenic al Maestrului, cel care a adăugat a doua parte a lui lui Tao Te King, în fapt, o reluare poetică a celor spuse de cel care a desenat ideogramele la umbra săbiei. Primul a scris un text pe care nu l-a dorit, al doilea a dorit şi a rescris, în absenţa unui text, tot ceea ce fusese deja spus. De va fi fiind aşa, atunci străjerul a înţeles cât cântăresc cele fabile în raport cu Inefabilul...

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Narasimha, al patrulea avatar al lui Vişnu, şi intuiţia lui Jean Baudrillard

Citim în Agni Purana că titanul Hiranyakaşipu a luat decizia de a-l învinge pe Vişnu, lucru care nu putea fi dus la îndeplinire decât dacă ar fi devenit invincibil. Prin asceză şi meditaţie titanul l-a înduplecat pe Brahma, care i-a promis îndeplinirea unei dorinţe. Hiranyakaşipu s-a rugat să nu poată fi omorât "nici ziua, nici noaptea; nici de om, nici de fiară; nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ." Brahma s-a înduplecat.

Mai aflăm din versetele Puranei că cel care devenea astfel stăpânul celor Trei Împărăţii (cea a îngerilor, cea a oamenilor şi cea a titanilor), avea un fiu numit Prahlada, adorator al lui Vişnu. După ce a încercat în zadar să-şi omoare băiatul, puternicul Hiranyakaşipu l-a întrebat de ce mai crede în zeul care cedase, alungat de tatăl său. Pentru că Vişnu este peste tot. Cum, peste tot? Chiar şi în coloana asta? Chiar şi, a fost răspunsul fidelului Prahlada. Uzurpatorul puse mâna pe un topor cu care lovi în coloana cu pricina. Din ea ţâşni Narasimha, avatarul jumătate om-jumătate leu, care-l luă pe Hiranyakaşipu în gheare, îl ridică de la pământ şi-i rupse pieptul, omorându-l.

Cel care a restaurat cele Trei Împărăţii nu era nici om, nici fiară, ci jumătate om-jumătate leu. Titanul şi-a dat sufletul în braţele lui Vişnu, adică nici în nori, nici pe ape, nici pe pământ. Petrecându-se aceasta în amurg, n-a fost nici ziua, nici noaptea. Astfel, Brahma nu şi-a călcat nicicum generozitatea.

Undeva în Simulacres et simulation, Jean Baudrillard notează: "Ne trebuie o teorie a catastrofei!" Primul pas îl face el însuşi, admiţând că ipoteza hazard este fără fundament, că lanţurile cauzale pot fi rupte prin seducţie, dar că nu se rup orbeşte şi că doar ignoranţa noastră ne împiedică să intrăm în coerenţa ansamblurilor haotice. A admite că o teorie coerentă a accidentului e cu putinţă este totuna cu a-i distruge obiectul: catastrofele anticipabile îşi pierd aspectul terifiant şi pot fi reproduse în laborator. Dinaintea începutului a ceea ce numim Istorie, versetele Puranei hinduse evocă un comportament generator de catastrofă.

Dacă aş formula în termeni matematici, l-aş numi tentaţia lui 100%. Dacă nu mi-ar fi teamă de echivocul paradoxurilor, aş vorbi despre chemarea absolutului mic. Preferând însă expresia clară, voi spune că lumea lui Hiranyakaşipu implodează din cauza dorinţei lui nesăbuite de a o domina prin control fără rest. Nebunia care-l va pierde e sintetizată în dorinţa pe care i-o îndeplineşte Dumnezeu Născătorul: nici ziua, nici noaptea, nici de om, nici de fiară, nici în cer, nici pe ape, nici pe pământ... Se spune că dacă Providenţa vrea să piardă un nerod, îi îndeplindeşte o dorinţă. Sigur de infailibilitatea asigurată astfel titanul purcede la cucerirea Pământului, a Paradisului şi a Infernului, instaurând peste tot în locul Legii - propria sa lege. Vrând absolut totul, sfârşeşte pradă absolutului mic, parodiază prin dominaţia lui aparentă şi despotică Absolutul celălalt, pe care-l maimuţăreşte şi a cărui esenţă îi scapă.

Doctrina ciclurilor cosmice formulată în Mahabharata prezintă temporalitatea ca pe o spirală descendentă. Simbolul acesta, care se întâlneşte sub diferite forme în toate doctrinele sacre, poate fi utilizat şi în teoria intuită de Baudrillard: drumul unei spirale nu trece niciodată de două ori prin acelaşi punct. Altfel spus, întotdeauna există între un cerc şi cel contingent un ecart care face ca cercurile să rămână în permanenţă deschise. Efortul titanului e îndreptat împotriva firii (deci a Fiinţei): dorind să controleze în mod absolut cele Trei Lumi, vrea să transforme spirala cosmică într-un cerc închis, imobil, care să fie la adăpost de o restaurare spirituală, în al cărui centru să se afle tot el. Lucru care ţine de imposibilitatea pură.

Nici om, nici fiară... nici ziua, nici noaptea... nici în cer, nici pe ape, nici pe pământ... între nici şi nici, un spaţiu cât un fir de păr, buturuga mică despre care-a vorbit un hâtru, fracţia neglijabilă care împiedică formarea lui 100%, ecartul care îndepărtează ineluctabil spirele, poarta strâmtă a Evangheliei, isthmul sufiţilor - însă suficient de mari toate ca să coboare şi să se încarneze prin ele Vişnu, Dumnezeu Păstrătorul.

Intuiţia lui Baudrillard este corectă: o teorie a catastrofei şi a comportamentelor generatoare de cataclisme este deplin cu putinţă. Cu un singur amendament: această intuiţie este post-factum. Formulată în negura veacurilor, teoria catastrofei este.

Scris de Radu Iliescu

Spune-ti parerea!

Introducere la Versetele serafice

Ne place sau nu, întâlnirea religiilor de care vorbea Anca Manolescu e în plină şi fantastică desfăşurare. Primii paşi ai îmbrăţişării civilizaţiilor au avut loc demult, odată cu pundiţii hinduşi care au recunoscut în Iisus al nouălea avatar al lui Vişnu, cu cărturarii musulmani care l-au identificat în persoana lui Du-l-Kifl (cel din Kifl) pe Buddha Sakya-Muni (născut în Kapilavastu), cu rabbinul Maimonide care a găsit în Islam un monoteism la fel de ireproşabil şi pur ca însăşi religia lui Moise. Cine poate situa începutul mişcărilor tectonice ale câmpurilor spirituale care se confruntă azi în Europa?

Şeicul Muhayydin Ibn Arabi spune undeva: "Inima mea este pajiştea gazelei, mănăstirea călugărilor, templul idolilor, Mekka pelerinilor, Tablele Torei şi cartea Coranului. Eu sunt religia dragostei, peste tot pe unde merg caii şi cămilele, dragostea este religia şi credinţa mea." Peregrinările ce stau să vină de-a lungul Scripturilor lumii caută adăpost la umbra inimii lui Ibn Arabi, a acelei inimi surprinsă într-un hadith qudsi: "Cerul şi Pământul nu Mă pot încape, însă inima dreptcredinciosului Meu Mă cuprinde."

Ce poate spera cel care se lasă furat de Ramayana, de Zohar, de Evanghelia lui Ioan, de Legile lui Manu? Frumuseţea irespirabilă a acestor texte n-o pot compara, eu, ucenicul ce scrie aceste rânduri, decât cu întâlnirea deplin improbabilă pe care am făcut-o într-unul din crângurile adolescenţei mele cu un Mare Duce, nocturna bufniţă albă ce-a binevoit să-şi desfoaie aripile înecate în pene la câţiva metri de mine. În dimineaţa aceea ceţoasă am văzut tăcerea zburând, ca un verset serafic ce se uită o clipă dincolo de ochii mei...

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!