Am auzit că Eugen Istodor face reportaje şi interviuri pentru Cotidianul şi Dilema Veche. Probabil le face bine. Dar eu îl ştiu din interviurile de la Caţavencu, cele care au fost autentice, sunt adevarate si vor fi reale, cele care par inventate de un elev de clasa a cincea în pauza mare, după ora de română. Târziu m-am convins că ele sunt într-adevăr reale, autentice, adevărate şi foarte, foarte iscusite. Aşa am ajuns la Cartea vieţii sale.
“Între 2004 şi 2007, pe scara 2, mi-am petrecut inocenţa stând de vorbă cu tantile printre fustele cărora am crescut. Scriind această carte, am păţit-o, dus de nas de poveştile femeilor din bucătăria roşie a mamei. Din dreptul staţiei de tramvai Voluntarilor.
Şulea 31, bloc N3, scara 2
Cu ocazia comunismului”
Greu de spus ce a vrut să facă Istodor cu cartea asta! E un volum de publicistică făcut din franjuri de interviuri, reportaje şi amintiri lipite unele peste altele şi privite ca atare, în căutarea unei ordini. De fapt, pe măsură ce paginile trec, devine clar că nici autorul nu ştia unde şi dacă ar trebui să ajungă undeva.
“Cartea se va vinde pentru că oamenii se vor recunoaşte în nişte poveşti de viaţă. Destui fraieri ca mine au mai rămas în România. Ne vom juca împreună în curtea fraierilor, în spatele blocului.”
(interviu pe metropotam.ro)
Prima intenţie a fost, probabil, să scrie despre viaţa în comunism. A ajuns să scrie despre sine, dar lucrurile s-au potrivit în aşa fel încât o descriere mai bună a unui colţ de socialism e greu de pus cap la cap.
Istodor descoperă, în timpul documentării pentru carte, că este adoptat. Mai descoperă puţin adevăr şi multă minciună, ce se amestecă în memoria şi secretele unor oameni care îi descompun copilăria într-un şir de naivităţi.
“Ce secret? Ce secret? Păi, noi nu stăm de tăinuit, nu stăm să bălmăjim, aşa, la taină. Noi am trăit, măi, Eugen!”
La fel cum autorul mărturiseşte pe parcurs că a vrut de multe ori să se lase de carte, şi cititorul e tentat s-o lase baltă. Dar nu o face, pentru că e ceva fermecător în paginile sale. Ai impresia că tragi cu urechea la ce se discută în camera vecină. Poate fi o banalitate, ceva total lipsit de interes şi care nu te implică în nici un fel, dar nu te mişti de lângă uşă şi sorbi fiecare cuvânt.
Aşa îşi duce Istodor cartea la capăt, bulversat şi căutând ordine în nimic. Ajunge să pună la îndoială orice. În acelaşi joc, îndoiala se transmite cititorului. E o carte bună, o carte plictisitoare, …o carte? Cum rămâne cu ficţiunea? Dar cu realitatea? Până la urmă, nu e beletristică – e mai puţin veridică, e o realitate relativă. Ce rating poate primi? O poate recomanda? Nu cred – sau, în orice caz, cu mari rezerve. Pentru că e o lume foarte familiară, dar în care e intrus. Cartea trebuie pusă în bibliotecă pe raftul de sus, cu cotorul spre perete.
Gogol nu e doar prima jumătate a numelui formaţiei de ucrainiene de punk ţigănesc!
Mai e şi un scriitor dintr-o specie interesantă, genul de scriitor al cărui nume e cunoscut şi ridicat în slăvi de toţi, dar pe care nimeni nu (fie, din ce în ce mai puţină lume) îl citeşte.
La asta mă gândeam (recunoscându-mi, de altfel, ignoranţa) când am ajuns la un bookcrossing pe ultima sută de metri şi am văzut, printre cele câteva cărţulii dubioase rămase, un volum albastru, datat 1962, al editurii „Biblioteca pentru toţi”.
Mantaua e o colecţie de povestiri, alcătuită în stilul în care i-a plăcut lui Gogol să-şi grupeze nuvelele. Acestea sunt aşezate în jurul Petersburgului (spre care scriitorul a plecat, la 19 ani, urmându-şi ambiţia de a scrie) şi pornesc de la Nevski Prospekt – o stradă personificată, apoi mistificată, care conduce destinul personajelor aşa cum conduce şi drumul celor ce o străbat.
Şi Nevski Prospekt nu-l încântă numai pe cel ce are douăzeci şi cinci de ani, dar şi pe cel în a cărui barbă încep să iasă fire albe şi are craniul lucios ca o tavă de argint. Nevski Prospekt e prima povestire. Finalul ei este uluitor, pentru că realizezi că percepţia ţi-a fost condusă la fel ca un trecător pe Nevski Prospect. Şi asta nu-i decât o deschidere spre un şir fermecător de nedumeriri.
Că, de exemplu, Gogol a urmat o şcoală de pictură sau că a stârnit un curent realist-critic în literatura rusă sunt lucruri interesante, dar analiza lucrărilor sale din perspectiva factorilor externi mi se pare o greşeală. Se poate vorbi şi de o legătură cu realismul magic, dar ceea ce face Gogol e şi mai ciudat – nu asimilează, dar nici nu respinge inexplicabilul. Îl tratează cu sarcasm şi cu umilinţă (sinceră sau nu). Cu o atitudine care acceptă că nu totul trebuie înţeles, că a discerne între real şi imaginar e de prisos.
Citind nuvelele lui Gogol m-am gândit mai întâi la Bulgakov, apoi la Vasile Ernu. În mod surprinzător, poate, acel realism critic/fabulos/sarcastic îmi pare a fi la baza ultimelor curente răspândite în literatură. Fiecare îşi creează un Petersburg care să-şi farmece trecătorii. Dar, la fel cum pictura contemporană are momente în care îşi ţine respiraţia şi priveşte nedumerită către maeştrii renascentişti, e greu de spus în ce măsură se mai ajunge la strălucirea unui Nevski Prospekt.
Mă întrebam – pe jumătate retoric – cine alege textele care se studiază în liceu. Asta mi se pare fascinant din două motive. Mai întâi, persoana respectivă trebuie să facă nişte judecăţi de valoare formidabile şi să aleagă cele mai bune scriituri dintr-o întreagă literatură. Apoi, decizia asta are o influenţă foarte mare asupra unei întregi generaţii. Simplificănd, se poate presupune că, înlocuind cu Bacovia pe Eminescu, vom avea o generaţie de depresivi şi sinucigaşi în loc de don juani cu bling. Lucrurile nu stau chiar aşa, dar e clar că responsabilitatea este foarte mare.
Pe Cezar Petrescu nu l-am găsit în manualele de liceu, deşi s-ar fi putut vorbi mult şi bine despre tehnicile folosite şi curentele literare care l-au influenţat. Pe lângă acestea, textele sale au substanţă. Asta voi încerca să detaliez.
Calea Victoriei e un roman despre Bucureştiul interbelic. Avănd oarecare legături cu sămănătorismul, Cezar Petrescu ar putea fi suspectat că a încercat, prin această carte, o defăimare a oraşului, a moravurilor sale şi a felului în care degradează esenţa umană. Ideea poate fi susţinută: Citez, “sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitîndu-şi originile”; “predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizînd bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice”; “întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări”. (Dicţionarul Enciclopedic)
Însă romanul lui Cezar Petrescu trădează o fascinaţie extraordinară pentru extremele reprezentate de Capitală. El împarte această fascinaţie cu personajele sale.
Destinul acestora funcţionează după un şablon: inocenţă iniţială, decădere morală la contactul cu oraşul şi, din nou, inocenţă odată cu finalul tragic. Apropiate ca esenţă, dar foarte diferite ca şir de întămplări, destinele personajelor din prim-plan se intersectează în câteva puncte, fiind evidentă existenţa unui deus ex machina.
Familia unui jurist dintr-un mic târg, promovat ca procuror în Capitală; un tânăr scriitor care pleacă la Bucureşti doar cu câţiva bani în buzunar, în căutarea gloriei – Cezar Petrescu împrumută acestor personaje frănturi din propria sa viaţă.
Un alt personaj, pe numele său Teofil Steriu, seamănă cu monstrul genial născocit de Amelie Nothomb în Igiena Asasinului – Pretextat Tach. Acesta îşi sacrifică sănătatea şi, de altfel, viaţa propriu-zisă pentru a scrie. Devine cunoscut, admirat, adorat de public, dar trăieşte conştient că tot ceea ce a relizat este mai prejos decăt un singur moment trăit de un tânăr lipsit de griji.
Departe de a scrie o „Odă a decăderii”, se pare că Cezar Petrescu a intenţionat să creeze o „Cronică romănească a veacului XX”, înglobând în aceasta toate textele sale. Întunecare este considerat cel mai bun roman al său, însă acesta păleşte în faţa cronicii pline de viaţă a Bucureştiului prins între Occident şi Fanar. În contextul de astăzi, Calea Victoriei are semnificaţii cu atât mai profunde.
/bulibuleator – pipă cu apă folosită în special la fumatul drogurilor Pizdeţ | Cactuşi albi pentru iubita mea | Bong Bong e a treia carte din seria Letopizdeţ a lui Alexandru Vakulovski. Review-ul de faţă e o continuare a celor consacrate primelor două volume.
a ahui – a rămâne mască
La una ca asta nu mă aşteptam! 371 de pagini, copertă de carton ilustrată de Tara von Neudorf (vinovat, printre altele, de coperta ultimului album Luna Amară), scoasă la Polirom şi promovată intens la Bookfest. Discutată şi dezbătută.
Că a ieşit la Polirom nu e neapărat un lucru bun – termenii argotici sunt scrişi înclinat, există explicaţii în subsolul paginilor şi la sfârşit e chiar o listă de termeni. Nu ştiu cât de necesar era lucrul ăsta. Stilul rămâne, în principiu, la fel ca în primele două volume. Termenii se înţelegeau din context şi deliciul e tocmai faptul că erau folosiţi în mod natural. O parte din efectul respectiv se pierde.
a se pricali – a fi cuprins de o stare de bine, de veselie
Literatura românească nu era pregătită pentru (sau, cel puţin, nu se aştepta la) aşa ceva. Vakulovski a fost deopotrivă criticat cu argumente savante şi înjurat. Nu ştiu care din variante e de preferat. Cert este că…
Am auzit o anumită critică la multe persoane, atât „cititori de rând”, cât şi „oameni de cultură” – V. nu e autentic, schimbă prea brusc registrele.
Chiar aşa! Cum adică, un basarabean beţiv şi drogat să gândească lucid, să scrie, ba mai să şi iubească!?
Ori tocmai împotriva acestui mod de a gândi sunt scrise cărţile sale. Nu e vorba de clişeul cu „hai să renunţăm la prejudecăţi”, ci de faptul că nu poţi „reconstitui” identitatea unui om (sau a unui grup, sau a unei societăţi, de altfel) pe baza primei trăsături care-ţi sare în ochi sau îţi este vârâtă pe gât.
Puneam, mai devreme, sintagmele „cititori de rând” şi „oameni de cultură” între ghilimele tocmai pentru că sunt expresii ale aceleiaşi prejudecăţi.
Se distanţează de cultura înaltă, pompoasă, a bătrânilor paranoici care dictează ce e bine şi ce e rău, ce e artă şi ce e vulgaritate ieftină. Dar, la fel de bine, se dezice de cultura cultura de masă, de comercial şi de arta pe bandă rulantă.
athadneac – starea în care începe să dispară efectul drogurilor
Deşi nu prea sunt schimbări ale structurării textului, Bong pare mai organizat, mai logic, mai fluent decât predecesorii. E vorba de acelaşi sistem de planuri care se întrepătrund.
Unul dintre acestea construieşte istoria unui personaj. Prototipul unui ratat. Acestuia i se adresează la persoana a doua, implicând cititorul. Cititorul se identifică personajului. Tu! No future. Alte planuri spun întâmplări, listează sec (sau nu) conversaţii pe email, răbufniri antisociale, manifestari de melancolie, dragoste, dispreţ. Acestea pot fi cu greu separate.
Însă planurile nu trebuie privite separat, ci ca un ansamblu ce formează o stare. Care, în sine, ar putea justifica întreaga serie. Dar nu e singură.
a zdohni – a muri
„Vakulovski este unul dintre puţinii autentici din literatura noastră, el vine cu biciul, haltera şi duşul rece, sper doar să nu intre intelectualii în comă de la supraefort şi invidie ermetică.”
Mitoş Micleuşanu în Pana mea nr. 2
Poţi să mănânci ciocolată până ţi se face rău. Sau poţi să citeşti până dimineaţa. Asta nu înseamnă neapărat că eşti un gunoi al societăţii.
Şi totuşi…
Cactuşi albi pentru iubita mea e partea a doua din Letopizdeţ. Despre prima parte am scris aici. Aşa cum cele două cărţi nu pot fi privite separat, textul ăsta e o continuare a primului.
Romanul a apărut la editura Idea, în colecţia 451° F, şi arată (e tipărit) mult mai bine decât Pizdeţ. Acesta avea, însă, farmecul său – un aspect mai underground, cu desenul excelent de Dan Perjovschi pe coperta de hârtie lucioasă.
Start
Cartea nu reia „firul epic” de unde îl lasă Pizdeţ, pentru că acesta nu îl lasă nicăieri! De fapt, nici măcar nu există fir epic. Sau, din altă perspectivă, există mai multe „fire epice” care se amestecă (la modul cel mai concret; sunt capitole consecutive care vorbesc despre lucruri diferite). Probabil că, dacă le-ar reordona cineva, întâmplările ar avea o coerenţă mai mare. Însă nu fapte vrea să transmită autorul, ci idei. Sau, cel puţin, o stare de spirit.
(Aparent) mă voi contrazice. Cartea este despre droguri: Travkă. Pastile. Injectabile. Cărţi. Muzică. Pictură. Şoareci. Mâzgâleli. Dragoste. Senvişuri.
…”că lucrurile sunt mai complexe decât credeam, apoi că de fapt lucrurile sunt foarte simple, totul se reduce.
Totul se reduce la nimic.”
Tonul se schimbă sensibil. E mai trist decât prima parte.
Nu te impacienta, Vakulovski nu a căzut din „Romanul-cult al tinerilor furiosi români. Şocant. Fermecător” în melodramă. Dar lumea acestuia devine mai umană. Sau, mai bine spus, cititorul îşi dă seama că lumea acestuia este umană, mai umană şi mai legitimă decât orice altceva. Decât lumea celui care munceşte zi de zi fără să-şi pună întrebări. Sau fură. Sau face politică. Sau nu face nimic.
Oricum nu contează
Muzica te urmăreşte. Vine de la casetofonul hodorogit din camera de cămin. Sau din căştile walkman-ului, pe tren. Pui în ele casete înregistrate cu Akvarium, Gândul Mâţei, Led Zeppelin, Paraziţii sau Nirvana. Şi închizi ochii. Apoi îi deschizi şi citeşti mai departe.
V. alternează între experienţe personale concrete şi capitole pe teme politice sau sociale. Comunism/capitalism, SUA/URSS, român/basarabean… perspectiva seamănă cu cea a lui Vasile Ernu, e dincolo de aparentele opoziţii care exprimă, de fapt, aceeaşi realitate. Fondul e acelaşi. Şi nu că ar deţine un adevăr suprem – cartea e parcă expresia unei nedumeriri: Ce-i cu viaţa asta?! Ce vrea de la noi?
Apropo
Dacă ai citit Letopizdeţ şi ţi s-a părut o porcărie, bea o sticlă de vin sau trage un fum şi mai citeşte-l o dată.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Am auzit că Eugen Istodor face reportaje şi interviuri pentru Cotidianul şi Dilema Veche. Probabil le face bine. Dar eu îl ştiu din interviurile de la Caţavencu, cele care au fost autentice, sunt adevarate si vor fi reale, cele care par inventate de un elev de clasa a cincea în pauza mare, după ora de română. Târziu m-am convins că ele sunt într-adevăr reale, autentice, adevărate şi foarte, foarte iscusite. Aşa am ajuns la Cartea vieţii sale.
Gogol nu e doar prima jumătate a numelui formaţiei de ucrainiene de punk ţigănesc!
Mă întrebam – pe jumătate retoric – cine alege textele care se studiază în liceu. Asta mi se pare fascinant din două motive. Mai întâi, persoana respectivă trebuie să facă nişte judecăţi de valoare formidabile şi să aleagă cele mai bune scriituri dintr-o întreagă literatură. Apoi, decizia asta are o influenţă foarte mare asupra unei întregi generaţii. Simplificănd, se poate presupune că, înlocuind cu Bacovia pe Eminescu, vom avea o generaţie de depresivi şi sinucigaşi în loc de don juani cu bling. Lucrurile nu stau chiar aşa, dar e clar că responsabilitatea este foarte mare. 
/bulibuleator – pipă cu apă folosită în special la fumatul drogurilor
Poţi să mănânci ciocolată până ţi se face rău. Sau poţi să citeşti până dimineaţa. Asta nu înseamnă neapărat că eşti un gunoi al societăţii.
