Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.
Ca şi Trilogia New York-ului, Moon Palace nu încearcă să fie un roman subtil, ci se axează pe firul narativ şi pe legăturile din cadrul acestuia. Aceste legături neaşteptate şi uşor neverosimile care apar între personaje distanţează romanul de literatura realistă obişnuită. De fapt, stilul lui Auster este dificil de pus într-o anumită categorie – poate traversa graniţa realismului în aşa fel încât este greu să ne dăm seama, aşa cum o face aici, sau poate crea distopii aşa cum o face în romanul În ţara ultimelor lucruri.
În orice caz, Auster se foloseşte de simboluri şi motive pentru a-şi crea atmosfera. (more…)
Am citit Eseu despre orbire acum puţină vreme, deşi este un titlu pe care îl urmăream de mai bine de un an. Cred că prima dată am auzit despre el în recenzia Ioanei, care m-a convins atunci că este un roman pe care trebuie să îl citesc. Despre autorul portughez ştiam doar că a câştigat premiul Nobel pentru literatură în anul 1998. Până la urmă cred că am amânat să citesc lucrarea lui Saramago din pricina temei ce pare dureroasă pentru oricine.
Un om orbeşte brusc în timp ce se află cu maşina la semafor. Această stare neaşteptată îl face pe bărbat să “vadă” doar o mare de alb în faţa ochilor. La scurt timp, toate persoanele cu care intră în contact încep să orbească.
Am văzut cu toţii filme despre tot felul de calamităţi de ordin general: războaie nucleare în care omenirea este aproape distrusă, asteroizi ce ne ameninţă existenţa, ere glaciare, inundaţii sau posibili extratereştrii pe care îi rezolvă un personaj fără să ştim exact cum. În toate aceste situaţii avem de a face cu un element exterior care perturbă aspectele şi structura vieţii de zi cu zi. Dar oare ce se întâmplă atunci când toate elementele exterioare ale vieţii de zi cu zi ramân neschimbate, iar singurul lucru care se modifică este percepţia noastră asupra lor? Cum se schimbă o persoană rămasă dintr-o dată fără simţul primar şi cum va percepe în continuare lumea? (more…)
Autor: Truman Capote
Rating: (ediţia în limba engleză)
E tare ciudat atunci când vrei să pui acest roman într-o singură categorie. Stau şi mă gândesc ce ar fi mai potrivit: literatură contemporană, istorie, nonficţiune? Poate un pic din toate acestea. Autorul însuşi l-a intitulat “roman nonficţional”. O definiţie a termenului sună în felul următor: “este un gen literar apărut în 1965 o dată cu publicarea operei lui Truman Capote. Acest gen surprinde evenimente reale narate prin tehnici literare.”
“Romanul nonficţional” a fost acceptat ca gen literar, deşi definiţia în sine seamăna teribil de mult cu cea pentru romanele istorice sau pentru biografii. Una dintre caracteristicile acestui gen este stilul de naraţiune jurnalistică, însă în cazul lui Capote are mai puţină importanţă directă în procesul de povestire. Genul în sine este considerat ca fiind baza mişcării noului jurnalism, un stil jurnalistic ce înglobează tehnici literare (relatare la persoana a III-a, dialoguri complete, descrieri şi detalii care iau locul naraţiunii clasice). (more…)
În romanul Atonement, Ian McEwan dă naştere uneia dintre cele mai interesante scene de dragoste pe care le-am citit în ultima vreme. Cel mai recent roman al său prezintă prima noapte a unui cuplu de tineri căsătoriţi, într-un context social marcat de conservatorism.
Deşi nu tocmai un roman în adevăratul sens al cuvântului, Pe plaja Chesil se aseamăna cu o dramă clasică în cinci acte.
Povestea este plasată în anul 1962, într-o perioadă premergătoare revoluţiei sexuale (un motiv care va fi reluat pe parcursul cărţii). Edward şi Florence sunt doi tineri care se căsătoresc şi îşi petrec prima noapte la un hotel din Dorset, undeva pe canalul Mânecii.
Amândoi sunt virgini şi amândoi trăiesc emoţiile primei nopţi în moduri diferite: timiditatea lui Edward este amestecată cu anticipaţie, pe când Florence trăieşte o adevărată dramă interioară, undeva la limita dintre dezgust şi fericire, fiind îngrozită de puţinele lucruri pe care le cunoaşte despre acest act. (more…)
Anul trecut am fost de doua ori la targul de carte de la Romexpo. In prima zi am fost doar pentru a cumpara cateva carti, iar a doua zi am revenit pentru a asista la vreo doua lansari. Neavand vreo legatura cu ceea ce ma interesa personal, am trecut pe langa un stand unde se lansa ceva (recunosc ca nu m-a interesat numele editurii si nici despre ce era vorba). Ce mi-a atras atentia acolo a fost un individ care se straduia din rasputeri sa desfiinteze literatura franceza, pe motiv ca este plictisitoare si plina numai de vorba lunga. Nu stiu ce incerca sa se vanda acolo, insa e cert ca acela nu a citit scriitori francezi precum Sylvie Germain.
Cartea noptilor este romanul sau de debut, iar ca forma si stil, singura lucrare cu care eu o pot compara este Un veac de singuratate. In mod evident, romanul lui Marquez se afla intr-o categorie proprie, de la stilul si planurile abordate pana la relatiile intre forma si fond (pentru o scurta aprofundare puteti vedea recenzia aici). Cartea noptilor incearca sa se apropie de lucrarea lui Marquez pe cateva fronuri, iar pe unele dintre ele reuseste chiar foarte bine.
Ca si romanul mult mai cunoscut mentionat mai devreme, Cartea noptilor este la prima vedere un roman-cronica de familie. Acesta cuprinde scene din istoria Frantei, acoperind peste un secol si trecand prin trei mari razboaie la care a participat natiunea franceza. Chiar daca nu este recreata in detaliu, realitatea istorica este mereu prezenta, iar umbra asternuta de razboi este un simbol al repetabilitatii istoriei, fie ca este vorba de un intreg popor, fie la nivelul unei familii.
Cartea urmareste destinul familiei Peniel, situata la limita a doua blesteme: unul divin si unul al istoriei. Daca membrii initiali ai familiei sunt oameni “de apa dulce”, locuind pe vasul numit “In voia Domnului”, prima tragedie a istoriei duce la ruperea legaturii fata de traditia familiala, atunci cand Victor-Flandrin Peniel lasa totul in urma pentru o alta viata.
Acest lucru, cat si, mai ales, lipsa de credinta pentru divinitate a celor din familia Peniel, atrag dupa sine blestemul pe care il vor purta toti membrii sai, acela de a fi respinsi de pamantul pe care ei vor sa si-l insuseasca drept casa.
Sylvie Germain reuseste sa faca o treaba extrem de buna cu stilul, motiv pentru care am vrut sa o compar cu Marquez. Realismul magic, in unele situatii dus la extrem – catre fantastic, este bine realizat si reuseste sa lege destinul repetitiv al familiei prin simboluri si situatii.
Din nefericire am ales sa notez cartea cu patru stele, pe motiv ca scriitoarea franceza nu reuseste sa termine romanul la fel de bine asa cum l-a creionat pe parcurs. Dar sa nu uitam ca este prima sa lucrare publicata, si nu este in nici un caz plictisitoare.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.
Am citit Eseu despre orbire acum puţină vreme, deşi este un titlu pe care îl urmăream de mai bine de un an. Cred că prima dată am auzit despre el în 
E tare ciudat atunci când vrei să pui acest roman într-o singură categorie. Stau şi mă gândesc ce ar fi mai potrivit: literatură contemporană, istorie, nonficţiune? Poate un pic din toate acestea. Autorul însuşi l-a intitulat “roman nonficţional”. O definiţie a termenului sună în felul următor: “este un gen literar apărut în 1965 o dată cu publicarea operei lui Truman Capote. Acest gen surprinde evenimente reale narate prin tehnici literare.”
În romanul 
Anul trecut am fost de doua ori la targul de carte de la Romexpo. In prima zi am fost doar pentru a cumpara cateva carti, iar a doua zi am revenit pentru a asista la vreo doua lansari. Neavand vreo legatura cu ceea ce ma interesa personal, am trecut pe langa un stand unde se lansa ceva (recunosc ca nu m-a interesat numele editurii si nici despre ce era vorba). Ce mi-a atras atentia acolo a fost un individ care se straduia din rasputeri sa desfiinteze literatura franceza, pe motiv ca este plictisitoare si plina numai de vorba lunga. Nu stiu ce incerca sa se vanda acolo, insa e cert ca acela nu a citit scriitori francezi precum Sylvie Germain.
