Autor: Paul Auster
Rating:

Am citit Moon Palace la scurtă vreme după ce am terminat The Book of Illusions fiindcă sunt un mare fan al stilului acestui autor. Prima întâlnire cu romanele lui Auster a fost prin Trilogia New York-ului, un roman poliţist care mi s-a părut excelent, deşi nu sunt un fan al acestui gen. Stilul lui Auster m-a atras încă de la început, prin modul în care reuşeşte să lege cele trei povestiri şi prin temele generale ale căutării identităţii şi înstrăinarea faţă de societate, teme ce se regăsesc şi în celelalte romane ale sale pe care le-am citit.

Ca şi Trilogia New York-ului, Moon Palace nu încearcă să fie un roman subtil, ci se axează pe firul narativ şi pe legăturile din cadrul acestuia. Aceste legături neaşteptate şi uşor neverosimile care apar între personaje distanţează romanul de literatura realistă obişnuită. De fapt, stilul lui Auster este dificil de pus într-o anumită categorie – poate traversa graniţa realismului în aşa fel încât este greu să ne dăm seama, aşa cum o face aici, sau poate crea distopii aşa cum o face în romanul În ţara ultimelor lucruri.

În orice caz, Auster se foloseşte de simboluri şi motive pentru a-şi crea atmosfera.

Putem spune că romanul este împărţit în trei, fiecare parte prezentând povestea vieţii a câte unuia din cei trei protagonişti: Marco Stanley Fogg (M.S.), Thomas Effing şi Solomon Barber.

Primul dintre aceştia, M. S. Fogg este mai degrabă un model pentru povestirea naraţiunii decât un personaj real şi palpabil, deşi este principalul protagonist. De ce spun asta? Dincolo de trăirile psihice prin care trece la începutul romanului, o parte din fundalul acestui personaj este inspirat din viaţa autorului. De asemenea, numele său reprezintă o suită de simboluri extraordinare: “Marco” se referă la Marco Polo – care a ajuns în China (M.S. o va avea o relaţie cu Kitty Wu, tânăra de origine asiatică), “Stanley” se referă la Henry Morton Stanley – jurnalist şi explorator faimos (în raport cu căutarea identităţii a lui M.S.), iar Fogg – ce deriva iniţial de la Fogelmann se referă la Phileas Fogg, personajul lui Jules Verne. În plus, iniţialele M.S. simbolizează un manuscris, şi faptul că fiecare îşi scrie povestea vieţii.

Cele trei poveşti se vor lega una de cealaltă în timp ce îşi desfăşoară cursa prin timp şi prin evenimentele lumii. Aşadar, autorul trece de la Stanford White la Nikola Tesla, vorbeşte despre mai mulţi preşedinti americani, menţionează războiul din Vietnam şi plasează o perioada delicată din viaţa lui M.S. în anul primei aselenizări. Toate acestea sunt dominate de către simbolul lunii pe întreg parcursul romanului.

Simboluri şi motive

Aşa cum spuneam, motivul lunii este omniprezent pentru a crea atmosfera destinului şi a fatalităţii. Apare ca un semn luminos al restaurantului din faţa ferestrei lui M.S. – o reprezentare pământească a adevăratei luni, şi îl urmăreşte pe acesta până la final.
Luna ca mit este o metaforă a minţii şi a naturii umane întunecate – aşa cum spunea însuşi autorul, însă este şi un simbol al imaginaţiei. În acelaşi timp, natura omniprezentă a acesteia simbolizează repetitivitatea experienţei umane – istoriile unor personaje se repetă precum drumul lunii pe cer. În esenţă, luna este un simbol unificator al poveştilor din roman.
Un alt simbol repetitiv este Vestul American, care devine o bază pentru cele trei personaje: locul în care istoriile pot începe sau se pot sfârşi.

Ca şi în alte lucrări ale lui Auster, motivul principal din Moon Palace este acela al identităţii. M.S. Fogg trece printr-o criză de identitate încă de la începutul romanului, însă pus în raport cu celelalte personaje, Fogg trece prin experienţe şi realizări care îi schimbă în cele din urmă viaţa şi identitatea. Care sunt motivele acestei crize? Atât M.S., cât şi Solomon Barber au fost crescuţi fără tată. În plus, M.S. rămâne în perioada studenţiei fără unchiul Victor care este singura persoană de bază din viaţa sa, după care M.S. suferă o dezorientare generală.

Ca şi M.S., Barber şi Effing trec prin anumite evenimente care generează schimbări ale identităţii, însă acestea au loc în momente ceva mai înaintate în viaţă decât în cazul lui Fogg – Barber suferă psihic dar şi fizic în urma unei relaţii eşuate, în timp ce despre Effing aflăm că şi-a schimbat cu totul identitatea şi a început o viaţă nouă într-un anumit moment.

În final, după toate coincidenţele şi evenimentele ciudate, M.S. poate să îşi definească identitatea, şi să spună “Aici încep eu, aici începe viaţa mea.”

Deşi usor previzibilă şi neverosimilă pe alocuri, cartea lui Auster este una bună, iar cine îl citeşte pentru prima dată ar putea spune “aici începe o prietenie frumoasă faţă de romanele acestui autor”.

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Man in the Dark
• Cartea iluziilor
• Moon Palace
• Trilogia New York-ului
• Travels in the Scriptorium
• The Invention of Solitude
• In the Country of Last Things
• Oracle Night
• The Brooklyn Follies
• Mr. Vertigo

Autor: Jose Saramago
Rating:

Am citit Eseu despre orbire acum puţină vreme, deşi este un titlu pe care îl urmăream de mai bine de un an. Cred că prima dată am auzit despre el în recenzia Ioanei, care m-a convins atunci că este un roman pe care trebuie să îl citesc. Despre autorul portughez ştiam doar că a câştigat premiul Nobel pentru literatură în anul 1998. Până la urmă cred că am amânat să citesc lucrarea lui Saramago din pricina temei ce pare dureroasă pentru oricine.

Un om orbeşte brusc în timp ce se află cu maşina la semafor. Această stare neaşteptată îl face pe bărbat să “vadă” doar o mare de alb în faţa ochilor. La scurt timp, toate persoanele cu care intră în contact încep să orbească.

Am văzut cu toţii filme despre tot felul de calamităţi de ordin general: războaie nucleare în care omenirea este aproape distrusă, asteroizi ce ne ameninţă existenţa, ere glaciare, inundaţii sau posibili extratereştrii pe care îi rezolvă un personaj fără să ştim exact cum. În toate aceste situaţii avem de a face cu un element exterior care perturbă aspectele şi structura vieţii de zi cu zi. Dar oare ce se întâmplă atunci când toate elementele exterioare ale vieţii de zi cu zi ramân neschimbate, iar singurul lucru care se modifică este percepţia noastră asupra lor? Cum se schimbă o persoană rămasă dintr-o dată fără simţul primar şi cum va percepe în continuare lumea?

Analiza lui Saramago intră în aspectele fizice şi psihologice ale acestor schimbări: pierderea identităţii, renunţarea la nevoile de bază precum igiena, degradarea treptată a umanităţii şi folosirea instinctelor primare.

În acest sens nimeni nu are nume, iar cele şapte personaje pe care le urmărim sunt numite după trăsăturile lor: bărbatul din maşină care devine ‘primul orb’, doctorul care îl consultă, soţia primului orb, soţia doctorului, precum şi persoanele care se aflau în cabinetul doctorului atunci când a intrat primul orb: tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră.

Lumea în care toate persoanele orbesc treptat este o lume ce intră în anarhie, o lume lipsită de orice speranţă, cu excepţia soţiei doctorului, care pare a fi singura persoana neafectată. Sau mai bine spus, singura persoană afectată de totala pierdere a umanităţii – haosul, atrocităţile şi mizeriile pe care aceasta le vede o fac să îşi dorească să fi orbit şi ea o dată cu bărbatul ei.

Romanul lui Saramago este o alegorie dureroasă a societăţii de astăzi, şi posibila cădere a acesteia în faţa unei probleme pentru care nu se caută nicio soluţie. Orbirea reprezintă aici o degradare socială la nivel individual – pierderea sensului de a exista din punct de vedere fizic şi drama psihologică a acestui fapt. Însă stilul lui Saramago lasă cititorului loc de interpretare pentru toate alegoriile sociale şi filozofice.

Probleme de stil

Romanul este compus în acelaşi stil ca marea parte a lucrărilor lui Saramago, şi anume fraze lungi în care se includ posibilele dialoguri ce nu sunt delimitate de semnele de punctuaţie obişnuite. Frazele lungi creează un punct de vedere complex, un amestec între persoana I plural şi persoana a III-a, unde vocea narativă prezintă atât gândurile personajelor cât şi o analiza obiectivă a situaţiei. Lipsa de nume proprii pe parcursul romanului este o altă temă caracteristică a autorului.

Adaptări

În acest an urmează să apară o ecranizare a romanului în regia lui Fernando Meirelles (City of God, The Constant Gardener) cu Juliane Moore în rolul principal. Rămâne de văzut cât de bine sunt prezentate pe ecran temele carţii şi dacă poate fi reprodusă vizual drama orbirii unei lumi aşa cum o vede Saramago.

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Eseu despre orbire
• Peştera
• Eseu despre orbire
• Pluta de piatra
• Evanghelia dupa Isus Cristos

Autor: Truman Capote
Rating:
(ediţia în limba engleză)

E tare ciudat atunci când vrei să pui acest roman într-o singură categorie. Stau şi mă gândesc ce ar fi mai potrivit: literatură contemporană, istorie, nonficţiune? Poate un pic din toate acestea. Autorul însuşi l-a intitulat “roman nonficţional”. O definiţie a termenului sună în felul următor: “este un gen literar apărut în 1965 o dată cu publicarea operei lui Truman Capote. Acest gen surprinde evenimente reale narate prin tehnici literare.”

“Romanul nonficţional” a fost acceptat ca gen literar, deşi definiţia în sine seamăna teribil de mult cu cea pentru romanele istorice sau pentru biografii. Una dintre caracteristicile acestui gen este stilul de naraţiune jurnalistică, însă în cazul lui Capote are mai puţină importanţă directă în procesul de povestire. Genul în sine este considerat ca fiind baza mişcării noului jurnalism, un stil jurnalistic ce înglobează tehnici literare (relatare la persoana a III-a, dialoguri complete, descrieri şi detalii care iau locul naraţiunii clasice).

Modul în care Truman Capote reuşeşte să transforme realitatea într-o formă de ficţiune este şi astăzi (sau ar trebui să fie) un model pentru jurnalism.
Cartea sa detaliază moartea lui Herbert Clutter, un fermier din Holcomb – Kansas, şi a familiei sale. Capote a călătorit în Kansas împreună cu Harper Lee – prietena sa încă din copilărie – pentru a intervieva localnicii şi pe investigatorii cazului. După prinderea celor doi criminali, Richard Hickock şi Perry Smith, Capote petrece o bună perioadă de vreme discutând cu cei doi. În cele din urmă scrierea romanului durează aproape şase ani, timp în care autorul dezvoltă o relaţie de prietenie cu Perry Smith.

Povestea începe cu prezentarea în paralel a familiei Clutter – oameni respectabili în întregul oraş, şi a celor doi foşti deţinuţi. Stilul narativ pregăteşte în detaliu întreaga scenă – de la descrierea comunitaţii şi a familiei, până la aspiraţiile şi problemele celor doi – Hickock şi Smith. Când totul este pregătit pentru ceea ce fiecare cititor ştie că urmează, Capote sare la scena în care trupurile celor ucişi sunt descoperite în casă.

Urmează relatările martorilor ca şi când sunt povestite în faţa autorităţilor, primele acţiuni ale poliţiei şi modul în care este afectată de acest eveniment întreaga comunitate din Kansas.
Capote amână relatarea crimei până după ce ucigaşii sunt prinşi în Las Vegas, alegând să o prezinte prin ochii celor care au săvârşit-o. De aici către proces, comdamnarea celor doi, timpul petrecut în închisoare, apelurile făcute şi finalul inevitabil.

Frumuseţea romanului nu constă însă în relatarea crimei sau a deznodământului acesteia. Cartea lui Capote produce rezonanţe la nivel emoţional şi după patruzeci de ani, când istoria unei crime nu mai şochează lumea în acelaşi mod. Revenind puţin la ideea modelului pentru jurnalişti, romanul arată posibilitatea folosirii tehnicilor de naraţiune constructivă în jurnalism, tehnici care sunt folosite astăzi pentru a menţine cititorul interesat de subiect şi de ceea ce are în faţă. Într-adevăr, îmi venea greu să închid cartea până în momentul în care am terminat-o.

Prezentarea omniscientă, momentele în care naraţiunea sare de la un personaj la altul – precum cadrele unui film, declaraţiile localnicilor şi ulterior a criminalilor, analiza cazului de către investigatori – toate aceste tehnici de naraţiune te ţin cu ochii în carte până o termini.

Capote a simţit romanul său ca pe ceva important, spunând despre stilul jurnalistic că este subestimat în literatură. Trebuie ţinut în vedere totuşi faptul că deşi este un “roman nonficţional”, Capote a schimbat o serie de detalii referitoare la citate şi la unele personaje prezentate – fapt care a generat o serie de nemulţumiri şi recenzii negative de-a lungul timpului. Una dintre ideile care se referă la inexactitatea lui Capote este faptul că acesta nu lua notiţe. Autorul spunea însă că reuşea să reproducă ulterior în proporţie de 95% dialogurile şi interviurile pe care le făcea. Despre părţile în care intervine imaginaţia autorului, Capote a spus ca acestea au fost dezvoltate din fapte sau cel puţin dau impresia ca sunt dezvoltate din fapte.

In Cold Blood este o incursiune artistică în inima jurnalisticii. Este un roman care atinge o serie de subiecte interesante, cum ar fi problema diviziunii sociale sau problema sentinţei capitale, însă principala calitate a acestui roman, în opinia mea, o reprezintă incursiunea pe care o face în minţile criminale şi în sufletele celor doi – Perry Smith şi Richard Hickock.

Adaptări ale romanului

Cartea a fost adaptată pentru marele ecran în 1967, la doi ani după publicarea ei. O parte din scene, inclusiv cele cu casa în care au loc crimele, au fost filmate în locaţiile reale. Filmul In Cold Blood este interesant din punct de vedere vizual – pelicula este în alb-negru (atenţie la scena finală, cand Perry Smith îşi povesteşte viaţa în timp ce priveşte pe fereastră la ploaia de afară), însă este o versiune destul de simplificată a cărţii. Majoritatea personajelor sunt vag schiţate, iar o parte din scene sunt omise, însă portretizarea lui Perry Smith de către actorul Robert Blake este una extrem de reuşită.

În 2005 apare Capote, film în care sunt prezentate experienţele autorului în perioada documentării sale pentru carte şi fascinaţia sa pentru criminali. Aceste două filme se completează reciproc foarte bine, cel din urmă putând fi considerat un “Making of In Cold Blood”; iar cine l-a văzut ştie de ce Philip Seymour Hoffman a câştigat premiul Oscar pentru rolul său. Capote analizează o cu totul altă faţă a romanului şi în acelaşi timp prezintă relaţia de prietenie dintre Truman Capote şi Harper Lee. Hoffman portretizează atât de bine problemele morale, ego-ul imens şi dualitatea lui Capote, încât titlul romanului capătă un sens dublu, şi se pune problema cât de departe poate merge un scriitor pentru romanul pe care ştie că este menit să îl scrie.

În realitate, preţul plătit de Capote pentru scrierea romanului său a fost prea mare. Autorul nu a mai publicat nimic dupa In Cold Blood, iar într-una din lucrările sale neterminate scria: “More tears are shed over answered prayers than unanswered ones.”

Perry Smith si Truman Capote

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Mic dejun la Tiffany
• The Grass Harp
• Mic dejun la Tiffany
• Mic dejun la Tiffany

Autor: Ian McEwan
Rating:

În romanul Atonement, Ian McEwan dă naştere uneia dintre cele mai interesante scene de dragoste pe care le-am citit în ultima vreme. Cel mai recent roman al său prezintă prima noapte a unui cuplu de tineri căsătoriţi, într-un context social marcat de conservatorism.

Deşi nu tocmai un roman în adevăratul sens al cuvântului, Pe plaja Chesil se aseamăna cu o dramă clasică în cinci acte.
Povestea este plasată în anul 1962, într-o perioadă premergătoare revoluţiei sexuale (un motiv care va fi reluat pe parcursul cărţii). Edward şi Florence sunt doi tineri care se căsătoresc şi îşi petrec prima noapte la un hotel din Dorset, undeva pe canalul Mânecii.

Amândoi sunt virgini şi amândoi trăiesc emoţiile primei nopţi în moduri diferite: timiditatea lui Edward este amestecată cu anticipaţie, pe când Florence trăieşte o adevărată dramă interioară, undeva la limita dintre dezgust şi fericire, fiind îngrozită de puţinele lucruri pe care le cunoaşte despre acest act.

Pe parcursul acestei seri tensionate pentru cei doi, cititorului îi este prezentat trecutul acestora – familiile lor, personalităţile, planurile şi speranţele de viitor, sensibilitatea, lipsa experienţei şi a dezinvolturii, toate acestea într-o perioadă în care discuţiile despre sexualitate sau probleme sexuale erau practic imposibile.

McEwan creează foarte bine tensiunea sexuală, alternând idei ale trecutului cu problemele celor doi din prezent: anxietatea aşteptării pentru Edward în raport cu groaza faţă de intimitate sexuală pe care o trăieşte Florence. Aceste probleme nerostite vor duce la un deznodământ ce va schimba permanent relaţia lor.

Geografia plajei Chesil se caracterizează printr-o fâşie de aproximativ 25 de kilometri pe care timpul şi marea a modelat-o intr-un mod anume. Pietricelele sunt şlefuite şi aşezate într-o ordine crescătoare a mărimii de-a lungul celor 25 de kilometri, astfel încât plaja este precum o hartă a timpului. Pescarii localnici se mândresc cu capacitatea de a identifica exact unde se află numai după mărimea şi forma pietrelor.

Povestea lui McEwan aranjează cuvintele ca pe nişte pietre aflate pe o plajă a timpului. Modul în care autorul creează tensiunea este de lăudat, chiar şi atunci când întreaga dramă este una a cuvintelor nerostite şi a fricii de a eşua. Contextul social care apasă asupra deciziilor din viaţă a celor doi este de asemenea zugrăvit cu grijă, şi un motiv interesant de a citi cartea. Pe de altă parte, puritatea şi naivitatea uşor exagerată a personajelor, structura microscopică a poveştii, precum şi analiza uşoară a personalităţilor celor doi nu reuşesc să clădească, în opinia mea, un roman în adevăratul sens al cuvântului.

Ca şi în Atonement, stilul lui McEwan este subtil, gradat cu grijă, fără momente de maximă tensiune, dar care la final lasă o concluzie dramatică pregnantă. “Aşa poate fi schimbat tot cursul unei vieţi – nefăcând nimic.”

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Atonement
• Atonement
• Gradina de ciment
• Durabila iubire
• Gradina de Ciment

Autor: Sylvie Germain
Rating:

Anul trecut am fost de doua ori la targul de carte de la Romexpo. In prima zi am fost doar pentru a cumpara cateva carti, iar a doua zi am revenit pentru a asista la vreo doua lansari. Neavand vreo legatura cu ceea ce ma interesa personal, am trecut pe langa un stand unde se lansa ceva (recunosc ca nu m-a interesat numele editurii si nici despre ce era vorba). Ce mi-a atras atentia acolo a fost un individ care se straduia din rasputeri sa desfiinteze literatura franceza, pe motiv ca este plictisitoare si plina numai de vorba lunga. Nu stiu ce incerca sa se vanda acolo, insa e cert ca acela nu a citit scriitori francezi precum Sylvie Germain.

Cartea noptilor este romanul sau de debut, iar ca forma si stil, singura lucrare cu care eu o pot compara este Un veac de singuratate. In mod evident, romanul lui Marquez se afla intr-o categorie proprie, de la stilul si planurile abordate pana la relatiile intre forma si fond (pentru o scurta aprofundare puteti vedea recenzia aici). Cartea noptilor incearca sa se apropie de lucrarea lui Marquez pe cateva fronuri, iar pe unele dintre ele reuseste chiar foarte bine.

Ca si romanul mult mai cunoscut mentionat mai devreme, Cartea noptilor este la prima vedere un roman-cronica de familie. Acesta cuprinde scene din istoria Frantei, acoperind peste un secol si trecand prin trei mari razboaie la care a participat natiunea franceza. Chiar daca nu este recreata in detaliu, realitatea istorica este mereu prezenta, iar umbra asternuta de razboi este un simbol al repetabilitatii istoriei, fie ca este vorba de un intreg popor, fie la nivelul unei familii.

Cartea urmareste destinul familiei Peniel, situata la limita a doua blesteme: unul divin si unul al istoriei. Daca membrii initiali ai familiei sunt oameni “de apa dulce”, locuind pe vasul numit “In voia Domnului”, prima tragedie a istoriei duce la ruperea legaturii fata de traditia familiala, atunci cand Victor-Flandrin Peniel lasa totul in urma pentru o alta viata.

Acest lucru, cat si, mai ales, lipsa de credinta pentru divinitate a celor din familia Peniel, atrag dupa sine blestemul pe care il vor purta toti membrii sai, acela de a fi respinsi de pamantul pe care ei vor sa si-l insuseasca drept casa.

Sylvie Germain reuseste sa faca o treaba extrem de buna cu stilul, motiv pentru care am vrut sa o compar cu Marquez. Realismul magic, in unele situatii dus la extrem – catre fantastic, este bine realizat si reuseste sa lege destinul repetitiv al familiei prin simboluri si situatii.

Din nefericire am ales sa notez cartea cu patru stele, pe motiv ca scriitoarea franceza nu reuseste sa termine romanul la fel de bine asa cum l-a creionat pe parcurs. Dar sa nu uitam ca este prima sa lucrare publicata, si nu este in nici un caz plictisitoare.

O recenzie de: Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Peter Beagle
Rating:

Peter Beagle este un nume asociat în mare parte de către cititorii de literatură fantasy cu romanul The Last Unicorn – considerat ca fiind unul din primele 10 romane fantasy scrise vreodată, pe care însă nu l-am citit, prima mea întâlnire cu acest autor fiind prin romanul de faţă (aşadar va trebui să îi credeţi pe cuvânt).

Un loc plăcut şi numai al lor este primul său roman, iar faptul că a devenit în scurt timp un clasic al genului fantasy contemporan este într-adevăr un lucru de apreciat, mai ales datorită faptului că Beagle a scris cartea la doar 19 ani.

Povestea începe cu un corb rău de gură, cel care aduce mâncare domnului Rebeck, un farmacist care trăieşte în acelaşi cimitir de aproape douăzeci de ani. Motivul pentru care se află aici este teama faţă de lumea celor vii. Singura companie a domnului Rebeck (cu excepţia corbului guraliv) sunt spiritele celor morţi, cu care converseaza înainte acestea să dispară pentru totdeauna, o dată ce uită cum era să fii viu. Două dintre acestea sunt stafiile Laurei şi a lui Michael, care se întâlnesc în cimitirul domnului Rebeck pentru a realiza ceva ce nu au reuşit să facă în timpul vieţii.

Ar mai fi şi doamna Klapper, văduva care se întâlneşte cu domnul Rebeck în drumul ei către mormântul soţului. Apariţia doamnei Klapper va da peste cap lumea ascunsă şi liniştită a domnului Rebeck.

Cele două perechi de personaje sunt văzute antitetic pe parcursul romanului, domnul Rebeck se ascunde de viaţă pe când doamna Klapper se teme de moarte, iar Michael şi Laura – deşi au avut amândoi parte de un sfârşit ciudat, privesc viaţa de apoi în moduri diferite: Michael încearcă cu disperare metode împotriva uitării trecutului, pe când Laura încearcă să părăsească mai repede lumea cimitirului. Dialogurile lor despre viaţă, despre lumea exterioară şi despre dragoste le vor demonstra că nu sunt atât de diferiţi pe cât par, prin trecutul lor, speranţele şi ambiţiile lor.

Peter Beagle face o treabă grozavă cu delimitarea şi conturarea personajelor. Naraţiunea se deschide lent, prin veştile lumii exterioare aduse de corb încetul cu încetul şi continuă prin interferenţele acestei lumi în viaţa domnului Rebeck. Chiar dacă este uneori tristă, povestea duce către un final optimist pentru ambele lumi. Povestea de dragoste este una originala faţă de orice altă poveste de dragoste (cel puţin din câte am citit). Dialogurile, deşi uşor artificiale pe alocuri, susţin câteva idei şi simboluri interesante despre viaţă şi despre relaţiile inter-umane. Corbul (al cărui umor negru îmi aminteşte de stilul lui Neil Gaiman) este mai mult decât o punte între lumea cimitirului şi cea exterioară. Este o legătură între lumea celor vii şi a celor trecuţi în nefiinţă. Este o punte între poveste şi cititor, întreaga istorie parcă fiind văzută prin ochii săi negri.

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Ian McEwan
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Astăzi îmi face plăcere să scriu despre un roman foarte bun, Atonement (în traducere la noi Ispăşire), care reprezintă baza pentru un film la fel de reuşit.

Romanul (scris în 2001) a aparut pentru prima dată la noi la doi ani după ce a fost publicat în Anglia. Din păcate pentru mine, cartea a rămas neobservată până am văzut ecranizarea ei (cu James McAvoy si Keira Knightley în rolurile principale) şi deşi asta nu e ordinea firească a lucrurilor, romanul mi s-a părut la fel de interesant.

Atonement ar fi imposibil de prezentat chiar şi la un nivel de recenzie fără a face câteva dezvăluiri, însă voi încerca să-mi impun anumite limite mai bine decât cei care au scris paragraful de pe primele pagini ale ediţiei a II-a (pe care vă sfătuiesc să îl săriţi deoarece conţine un spoiler mare, în opinia mea).

Acţiunea primei jumătăţi a romanului se desfăşoară în anul 1935, la reşedinţa familiei Tallis. Briony este o tânără în vârstă de 13 ani care încearcă să pună în scenă o piesă de teatru cu ocazia întoarcerii lui Leon, fratele ei, de la oraş. Deşi extrem de tânără, Briony pare încă din primele pagini că va fi o viitoare dramaturgă. Pasiunea ei pentru scris se manifestă în orice ocazie şi toate gândurile îi sunt îndreptate către dezvoltarea propriului stil, ceea ce o face să pară mereu sigură pe sine, însă micile obsesii – nevoia unei ordini a lucrurilor, înstrăinarea neintenţionată a părinţilor care o fac să caute afecţiune în sora mai mare – ne dezvăluie în mod treptat adevărata imagine a lui Briony, şi anume o tânără nesigură.

În acest timp, Cecilia Tallis – sora mai mare cu zece ani a lui Briony – are de înfruntat proprii demoni. Revenită de la facultate într-o casă a carei principală caracteristică este lipsa oricărui eveniment, coordonată cu o prezenţa fadă a părinţilor, dezordonata şi oarecum impulsiva Cecilia descoperă şi îşi canalizează atenţia pe tensiunile nou apărute între ea şi Robbie Turner. Robbie este fiul uneia dintre menajere, un tânăr cu mult potenţial care este sprijinit financiar de familia Tallis în perioada facultăţii.

McEwan dezvoltă acest început de roman ca un dramaturg – scena, personajele şi relaţiile dintre ele. Semne şi simboluri care apar la tot pasul. Câteva accidente, cum ar fi spargerea mânerului unei vaze atunci când este atinsă de Robbie şi Cecilia. Tensiunea între cei doi, care se simte în aer laolaltă cu căldura verii. Mai importante pentru firul narativ sunt acele scene care, văzute din perspective diferite, lasă un mare gol pentru interpretare (şi imaginaţia activă a lui Briony). O scăpare evidentă. Robbie compune două scrisori către Cecilia, dar o trimite pe cea greşită. Toate acestea prevăd o desfăşurare dramatică pentru seara în familie dedicată întoarcerii lui Leon. Perspectiva lui Briony este punctul cel mai important pentru evenimentele care au loc. Motivele sunt clare: simţul dreptăţii şi a siguranţei de sine în înţelegerea semnelor o determină pe Briony să facă o alegere dramatică, deşi răul fusese săvârşit de către altcineva. În acelaşi timp, deasupra întregii poveşti pluteşte sentimentul de inevitabilitate: toate detaliile duc către aceeaşi greşeală.

Această greşeală se dovedeşte a schimba fundamental două vieţi, una dintre ele extrem de apropiată de Briony. O dramă ce se dezvoltă destul de încet şi îşi atinge apogeul la mijlocul romanului.
La mijlocul romanului?
Aici surprinde McEwan, fiindcă o dată cu răul făcut de Briony se termină doar prima parte a cărţii.

Adevărata desfăşurare a evenimentelor cauzate de acest fapt are loc în anii ce urmează.
A doua parte a romanului are loc în Franţa, cinci ani mai târziu, unde în centrul evenimentelor se află Robbie. Schimbarea decorului este aproape la fel de dramatică. În locul atmosferei din Anglia, McEwan ne pune în faţă o imagine extrem de dură a războiului: Robbie Turner este acum soldat britanic şi prins în retragerea din faţa armatelor germane. Ce s-a petrecut în ultimii ani aflăm în drumul lui Robbie către Dunkerque.

A treia parte a romanului ne aduce în Londra, unde Briony (acum în vârstă de 18 ani) lucrează ca soră medicală – aceeaşi meserie pe care o alege Cecilia în locul finalizării studiilor după întâmplarea din vara anului 1935. Deşi continuă să scrie, Briony începe să realizeze implicaţiile faptei sale abia în ultimii ani. Imaginile din spital sunt un ecou al imaginilor de pe front, nu mai puţin cutremurătoare. Viaţa ca soră medicală pare o ispăşire pentru ce a făcut Briony, însă lucrurile nu se termină aici.

Cu toate că ne este prezentat un final posibil pentru dramele celor trei personaje principale implicate în poveste, McEwan foloseşte şi această ocazie pentru a demonstra că destinul unui personaj nu se termină o dată cu sfârşitul paginilor din care face parte. Concluzia este extrem de simplă. Autorul decide ce se întâmplă.

O altă concluzie pe care McEwan o pune foarte frumos în scenă este motivul pentru care scriitorii creează literatură – ficţiunea nu oferă răspunsuri certe.

Filmul despre care am pomenit în prima parte a recenziei este o excepţie la regula generală care spune că filmele inspirate din cărţi nu se pot ridica la nivelul lor. Scenariul este bine adaptat şi fidel romanului, şi, deşi este imposibil să pui in scenă toate trăirile interioare prezentate pe hârtie, actorii fac o treabă excelentă: Keira Knightley este poate cea mai bună alegere pentru rolul Ceciliei, James McAvoy este un actor de mare perspectivă, iar Saoirse Ronan a fost nominalizată la Oscar pentru rolul lui Briony.

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Atonement
• Pe plaja Chesil
• Gradina de ciment
• Durabila iubire
• Gradina de Ciment

Autor: Gabriel Garcia Marquez
Rating:
(ediţia în limba engleză)

O parte din persoanele interesate de scriiturile autorului sud-american Garcia Marquez probabil au auzit că săptamâna trecută acesta a împlinit venerabila vârstă de 81 de ani. Deasemenea, unii cunosc deja faptul că el a avut o carieră prolifică în jurnalism şi că a scris şi non-ficţiune (în acest sens, biografia sa ar fi cel mai cunoscut exemplu).

În Ştiri despre o răpire, cititorul obişnuit cu stilul literar al autorului va avea surpriza de a se întalni cu Marquez-jurnalistul. Cartea este un roman-cronică a istoriei recente a Columbiei (mai precis, începutul anilor ’90) care documentează situaţia seriilor de răpiri dirijate de către Pablo Escobar.

Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din Columbia şi în acelaşi timp, unul dintre cei mai puternici şi temuţi oameni din istoria acestei ţări.

Pe scurt, tensiunile extraordinare între guvern şi armată, pe de o parte, si traficanţii de droguri , pe de altă parte, au condus la nevoia guvernului columbian de a lucra împreună cu cel american (ţara in care ajungeau majoritatea drogurilor). Aceasta colaborare consta în prinderea şi extradarea traficanţilor din Columbia în State, unde aceştia erau judecaţi. Rezultatul: traficanţii ajungeau să facă aproape orice pentru e evita extrădarea.

Romanul-cronică al lui Marquez vorbeşte despre răpirea şi sechestrarea a 10 jurnalişti precum şi încercările prin care au trecut aceştia şi rudele lor. Dacă iniţial autorul dorea să cuprindă o singură relatare, aceea a Marujai Panchon (cea care îi propune să scrie această carte), ulterior a fost imposibil să nu includă şi celelalte răpiri, după cum se afirmă în introducere:

“Această constatare târzie ne-a obligat săo luăm de la capăt, cu o structură diferită şi cu un nou elan, pentru ca toţi protagoniştii să apară cu o identitate bine definită şi într-o ambianţă proprie. A rezultat, ca soluţie tehnică, o naraţiune labirintică, dar care, în prima sa formă, ar fi fost prea învolburată şi fără sfârşit. Aşa se face că munca noastră, prevăzută să dureze un an, s-a prelungit pe aproape trei.”

După cum spuneam ceva mai sus, această cronică ne dezvăluie stilul de jurnalist al lui Marquez. Pe de o parte, acest stil prezintă cu meticulozitate o serie de relatări extrem de dificile de pus cap la cap, iar autorul dă dovadă de rigurozitate şi atenţie pentru detalii.

Pe de altă parte însă, imaginaţia autorului este în mod evident îngradită de această prezentare a istoriei. Personal, prefer atunci când imaginaţia sa nu se loveşte de spritul jurnalistic sau de cronicar.

Scrisă de Alin Gogan

Carti de acelasi autor

• Douasprezece povestiri calatoare
• Dragostea in vremea holerei
• Toamna Patriarhului
• Despre dragoste si alti demoni
• Generalul in labirintul sau
• A trai pentru a-ti povesti viata
• Un veac de singuratate
• A trai pentru a-ti povesti viata
• Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet
• Cronica unei morti anuntate