Înainte de toate cel mai corect este să mărturisesc că nu sunt o cititoare de SF. (Prea) târziu am descoperit genul, fiind ţinută deoparte de un fel de teamă că nu am cum să pricep o lume a imaginaţiei. Dar mi-a încăput pe mână Jocul lui Ender şi mi-am dat seama că nici nu puteam spera la o lectură mai complexă şi emoţionantă.
Dar citind prima sagă a lui Orson Scott Card entuziasmul meu a scăzut cu fiecare volum în parte. La final eram convinsă doar că Jocul lui Ender a fost scrisă dintr-o străfulgerare genială şi restul volumelor nu au fost decât agonice exerciţii pentru menţinerea unui comfort pecuniar pe spinarea succesului primului volum.
Totuşi, ca să înţelegeţi cât de puternic m-a impresionat Jocul lui Ender, am avut curajul să citesc şi primul volum din saga ce continuă povestea lui Ender: Umbra lui Ender. Şi nu mică mi-a fost surpriza să descopăr acelaşi farmec, aceaşi forţă, aceleaşi sentimente puternice care au făcut din Ender o legendă. (more…)
Putem oare trasa cu sinceritate o linie între vârsta la care mai putem citi poveşti cu naivitate şi vârsta în care ele nu mai sunt înconjurate de acel nimb de magie? Putem să ne disecam sufletul sub o lumină rece de laborator pentru a afla dacă poveştile ne mai pot atinge şi încălzi sau sunt doar fermecate poţiuni care readuc în suflet amintirea vie a copilăriei?
Pentru că eu una nu sunt sigură că mai am curajul să citesc poveştile care mi-au însufleţit copilăria. Ochiul de om matur le mai răpeşte din vrajă, le vedem defectele, le simţim din start morala evidenta, le înţelegem parabola şi nu mai avem când să îi credem povestea simplă, brută, cu zâne şi prinţi.
Dacă în copilărie eram convinsă că există o ţară în care Alice fuge, o lume pe care o poate descoperi Gulliver sau dacă eram sigură că toate animalele din ograda bunicii vorbeau şi erau organizate într-o societate, graţie lecturii mult prea timpurii a lui Orwell, lectura acelorlasi rânduri câţiva ani mai târziu a scos la iveală tot substratul profund real, politic şi mizer a ceea ce naivitatea copilărească le-a citit ca şi poveşti. (more…)
Orice manager de firmă o să vă spună, bătând uşurel cu mâna buzunarele de la costum, că pentru el clientul şi mulţumirea lui sunt cele mai importante. Ştiţi şi voi, vorba aia de aur: “Clientul nostru, stăpânul nostru”. Şi dacă te vei aventura spre indiscreţii nebănuite şi îl vei întreba pe acel director ce exact face EL pentru client, răspunsul lui de cele mai multe ori va fi formulat într-o stâlcită limbă de lemn, fără să atingă nici măcar un aspect concret al modului în care se supune dorinţei clientului.
Şi cu siguranţă că sunt şi printre voi mulţi care au ţinut acest discurs. Şi eu l-am ţinut, undeva de pe la mijlocul scării ierarhice, strategic aşezată între manager şi client. Suficient de aproape de fiecare să le observ fiecăruia atitudinea: a managerului, confortabil instalat în spatele biroului şi clientul, cel care îşi exprimă nevoia, mulţumirea sau nemulţumirea.
Şi toţi dintre noi suntem clienţi. La piaţă, supermarket, mall, spital, chiar şi în faţa calculatorului, dependenţi de servicii. Şi nu ştiu de voi, dar eu am un lung pomelnic de nemulţumiri, de la felul în care sunt servită în restaurant, la calitatea unui produs scump şi până la băieţaşul angajat să îţi spele maşina şi care îţi năclăieşte geamul cu o cârpă mizerabilă. (more…)
Când eram copil şi terminam de citit din manualul de istorie câte o lecţie plictisitoare şi seacă, închideam cartea şi îmi imaginam evenimentele proaspăt învăţate în cele mai romanţate feluri. Le legam între ele cu poveşti ştiute doar de mine, inventam personaje secundare, pasiuni puternice şi motivaţii profund umane şi celor mai politice decizii.
Şi dacă o să credeţi amuzaţi că eram uşor excentrică, mă consolez cu gândul că măcar nu sunt singura care are acest obicei. Michel Tournier, intrigat de legenda lui Barbă-Albastră, a spus povestea personajului istoric din spatele mitului, completând el acele episoade pe care istoria nu le-a scos vreodată la lumină.
Cine a fost Barbă-Albastră?
Un fel de Dracula francez. Un mit imflamat de nevoia de a crede ca în întunecatul Ev Mediu cruzimea prindea dimensiuni mitice, că magia era ceva real şi că în spatele celor mai sângeroase acte stătea doar vreun soi de pact cu Diavolul sau alte forţe ale infernului. (more…)
Autor: Nick Hornby
Rating:
Prima mea întâlnire cu Nick Hornby s-a terminat cu un eşec memorabil: am luptat din greu cu paginile unui roman ce îmi lăsa un gust prea rânced de clişeu, m-am plictisit de subiect, de conversaţii fără substanţă şi personaje pe care nu mi le puteam imagina respirând într-o lume reală. Deşi, după ce am reuşit să trec prin furcile caudine ale lecturii unui roman jenant, am jurat că niciodată nu îmi voi mai pierde vremea cu Hornby, soarta a făcut să fiu încolţită să citesc High Fidelity.
Evident că am plecat la drum cu un bagaj bogat de prejudecăţi. Mă aşteptam la ceva la fel de lipsit de conţinut, de plictisitor, doar cu o exasperantă poleială hollywoodiană, ceva asemănător cu prima experienţă. Dar se pare că mi se rezervase o supriză şi m-am pomenit prinsă într-o lectură nostimă şi intrigantă. (more…)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Putem oare trasa cu sinceritate o linie între vârsta la care mai putem citi poveşti cu naivitate şi vârsta în care ele nu mai sunt înconjurate de acel nimb de magie? Putem să ne disecam sufletul sub o lumină rece de laborator pentru a afla dacă poveştile ne mai pot atinge şi încălzi sau sunt doar fermecate poţiuni care readuc în suflet amintirea vie a copilăriei?
) 
