Autor: Orson Scott Card
Rating:
[Cumpără cartea]
(aici ediţia în limba engleză)

Înainte de toate cel mai corect este să mărturisesc că nu sunt o cititoare de SF. (Prea) târziu am descoperit genul, fiind ţinută deoparte de un fel de teamă că nu am cum să pricep o lume a imaginaţiei. Dar mi-a încăput pe mână Jocul lui Ender şi mi-am dat seama că nici nu puteam spera la o lectură mai complexă şi emoţionantă.

Dar citind prima sagă a lui Orson Scott Card entuziasmul meu a scăzut cu fiecare volum în parte. La final eram convinsă doar că Jocul lui Ender a fost scrisă dintr-o străfulgerare genială şi restul volumelor nu au fost decât agonice exerciţii pentru menţinerea unui comfort pecuniar pe spinarea succesului primului volum.

Totuşi, ca să înţelegeţi cât de puternic m-a impresionat Jocul lui Ender, am avut curajul să citesc şi primul volum din saga ce continuă povestea lui Ender: Umbra lui Ender. Şi nu mică mi-a fost surpriza să descopăr acelaşi farmec, aceaşi forţă, aceleaşi sentimente puternice care au făcut din Ender o legendă.

Sunt sigură că vă mai amintiţi de Bean: băiatul mărunţel, extrem de inteligent şi omul de încredere a lui Ender. De această dată Bean se află în centrul acţiunii, dar doar pentru a-l evidenţia mai bine pe Ender şi luptele duse de el pentru salvarea omenirii.

Bean este un orfan crescut pe străzile din Rotterdam, unde inteligenţa sa precoce îl salvează de la moarte. Descoperit de o măicuţă, Bean este trimis la Şcoala de luptă unde aminteşte tuturor de Ender. Doar că Bean este un copil chiar mai special decât cei din selectul grup în care a nimerit. Atât de special încât uneori chiar şi Ender este pus în umbră.

Dacă firul epic este uşor de expus, din punct de vedere stilistic Orson Scott Card a dat dovadă de foarte mult curaj.
În primul rând, Umbra lui Ender trebuia să fie un roman care să nu fie în “umbra” Jocului lui Ender.
În al doilea rând, Umbra lui Ender are finalul deja cunoscut. Ba mai mult, cunoaştem deja toate aventurile care duc la deznodământ. Cum să reuşeşti, ca scriitor, să captezi interesul cititorului într-un asemenea caz?

Intensitatea emoţională din Jocul lui Ender se regăseşte în totalitate în Umbra lui Ender. Iar acest aspect este marele câştig al romanului. La el se adaugă capacitatea lui Orson Scott Card de a se juca cu percepţia noastră şi să ne convingă de faptul că nuanţele realităţii sunt relative, iar strălucirea unui erou este dată de multe ori de sluga necunoscută care îi lustruieşte armura.

Dacă ar fi să aleg, mi-aş dori ca Umbra lui Ender să nu fie al 5-lea volum al seriei, ci al doilea. De citit imediat după Jocul lui Ender, atunci când amintirea lui este încă proaspătă şi puternică. Dacă ar fi să am timp, mâine aş dori să citesc din nou Jocul lui Ender pentru că între timp am învăţat să privesc un pic mai atentă la importanţa personajelor secundare.

Scris de Ana-Maria PetriţanCarti de acelasi autor

• Ender’s Game
• Ender’s Game
• Jocul lui Ender
• Jocul lui Ender

Autor:Philipe Lechermeier, Eric Puybaret
Rating:
Editura: Vellant
[Cumpără cartea]

Putem oare trasa cu sinceritate o linie între vârsta la care mai putem citi poveşti cu naivitate şi vârsta în care ele nu mai sunt înconjurate de acel nimb de magie? Putem să ne disecam sufletul sub o lumină rece de laborator pentru a afla dacă poveştile ne mai pot atinge şi încălzi sau sunt doar fermecate poţiuni care readuc în suflet amintirea vie a copilăriei?

Pentru că eu una nu sunt sigură că mai am curajul să citesc poveştile care mi-au însufleţit copilăria. Ochiul de om matur le mai răpeşte din vrajă, le vedem defectele, le simţim din start morala evidenta, le înţelegem parabola şi nu mai avem când să îi credem povestea simplă, brută, cu zâne şi prinţi.

Dacă în copilărie eram convinsă că există o ţară în care Alice fuge, o lume pe care o poate descoperi Gulliver sau dacă eram sigură că toate animalele din ograda bunicii vorbeau şi erau organizate într-o societate, graţie lecturii mult prea timpurii a lui Orwell, lectura acelorlasi rânduri câţiva ani mai târziu a scos la iveală tot substratul profund real, politic şi mizer a ceea ce naivitatea copilărească le-a citit ca şi poveşti.

De aceea am deschis un pic cu teamă Seminţe de cabane. Îmi era teamă de mine, îmi era teamă că nu mai am cum să citesc o carte de copii. Dar curajosul călător Alphonso de Copacabana m-a lăsat şi pe mine să îl însoţesc în ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai curajoase călătorii imaginare în care m-am aventurat.

Eu sunt un om calculat şi raţional, cu picioarele bine înfipte în realitate. Nu păream a fi perechea potrivită pentru micul Alphonse şi în nici un caz nu mă credeam genul de om care să dea inconjorul pământului într-o aventuroasă expediţie pentru a descoperi micile cabane secrete, de care se auzise doar în poveşti.
Dar de îndată ce am dat prima pagină am fost sigură că trebuie să-l urmez pe Alphonse:

“Să te plimbi cu nasu-n vânt şi, uneori, cu capu-n nori, pândind orice indiciu, o cât de mică urmă. Dar atenţie la trunchiuri de copac şi la butucii care îţi ies în cale (mai mult decât cei rămăşi în urmă). Prin urmare, în bagaj, o trusă de prim ajutor (cu plasture, dezinfectant, bandaj) nu e intrusă. Dimpotrivă.”

Şi da, m-am văzut atunci pe mine, cu ochelarii de pilot pe nas, cu fularul neglijent prins la gât, ţinându-l de mână pe Alphonse şi fiind atentă la butuci, indiferentă la câte o julitură pe genunchi (pe care aplic de îndată un plasture), uitând butucii lăsaţi urmă, căutând mereu minunea ascunsă a cabanelor de poveste.

Şi tot aşa, ţinându-mi uneori respiraţia pentru a nu spulbera vraja, am descoperit Cabana Namnevoedămaimult, Cabana de cărţi, Cabana din fundul grădinii (una dintre preferatele mele, pe care am descoperit-o urmând cu grijă indicaţiile lui Alphonse: “Traversati curtea nisipoasă, vedeţi să nu călcaţi salata verde, iar salsifiul ocoliţi-l. Depăşiţi morcovii, lăsaţi pe mâna stângă lujerii de pătlăgele roşii şi celelalte pătlăgele…”), Cabana de turtă dulce (cu mai multe variante alimentare: Cabană sărată, Cabană Bio, Cabană Pick-nick sau Cabană Zero-calorii) sau chiar şi Cabana de vrăjitor din Valea Balaurului, România.

Iar după ce am ocolit pământul, Alphonse de Copacabana a avut de grijă să îmi mărturisească secretul însămânţării, ecloziunii şi creşterea propriei mele cabane. Aşa că am păstrat şi eu în pumni câteva seminţe colorate de cabane din călătoria noastră şi le-am sădit în balcon, în ghivece de lut şi le port de grijă zi de zi.

Abia acum vă pot mărturisi şi vouă: nu mai suntem oameni mari atunci când ne facem curaj să îl urmăm pe Alphonse de Copacabana. Suntem acei curajoşi exploratori pe care îi visam în copilărie, iar lecţiile pe care le primim sunt ceea ce ne pot face să aducem în fiecare zi basmul în viaţa noastră.

Scris de Ana-Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Prinţese date uitării sau necunoscute

Autor: Patrick Barwise, Sean Meehan
Rating:
Editura: Publica

Orice manager de firmă o să vă spună, bătând uşurel cu mâna buzunarele de la costum, că pentru el clientul şi mulţumirea lui sunt cele mai importante. Ştiţi şi voi, vorba aia de aur: “Clientul nostru, stăpânul nostru”. Şi dacă te vei aventura spre indiscreţii nebănuite şi îl vei întreba pe acel director ce exact face EL pentru client, răspunsul lui de cele mai multe ori va fi formulat într-o stâlcită limbă de lemn, fără să atingă nici măcar un aspect concret al modului în care se supune dorinţei clientului.

Şi cu siguranţă că sunt şi printre voi mulţi care au ţinut acest discurs. Şi eu l-am ţinut, undeva de pe la mijlocul scării ierarhice, strategic aşezată între manager şi client. Suficient de aproape de fiecare să le observ fiecăruia atitudinea: a managerului, confortabil instalat în spatele biroului şi clientul, cel care îşi exprimă nevoia, mulţumirea sau nemulţumirea.

Şi toţi dintre noi suntem clienţi. La piaţă, supermarket, mall, spital, chiar şi în faţa calculatorului, dependenţi de servicii. Şi nu ştiu de voi, dar eu am un lung pomelnic de nemulţumiri, de la felul în care sunt servită în restaurant, la calitatea unui produs scump şi până la băieţaşul angajat să îţi spele maşina şi care îţi năclăieşte geamul cu o cârpă mizerabilă.

Simply Better promite încă de pe copertă că te va ajuta să “câştigi clienţi şi să-i păstrezi, oferindu-le ceea ce este mai important”. Şi cu siguranţă că ne vom aştepta la soluţii practice, la sfaturi precise, la un plan de acţiune trasat care să ne ajute să cucerim veşnicul pretenţios client. Dar nu este cazul. Simply Better îşi construieşte în aşa fel argumentaţia încât poate fi sintetizată într-o singură frază. O frază care pur şi simplu o să vă facă să vă fie mai bine, să priviţi cu alţi ochi atitudinea faţă de client şi să îi descoperiţi aşteptările.

Cum lupţi cu monopolul?

Fie că umpli cu produsul tău o nişă neacoperită, fie că scoţi al 27-lea produs cu aceleaşi caracteristici pe piaţă, ceea ce te ajută de fiecare dată este atitudinea faţă de client.

Când un produs nou intră pe o piaţă deja monopolizată de titani, el trebuie să se concentreze pe client şi să-l apropie, să-l surprindă, să-l cucerească. În Simply Better avem ca exemple cucerirea pieţei engleze de către Orange şi Daewoo, ambele depăşind aşteptările de vânzări prin simpla atitudine diferită faţă de clienţi. La intrarea lor pe piaţă telecomunicaţiilor şi respectiv a maşinilor, piaţa era acaparată de companii care, siguri pe tentaculele cu care înfieraseră piaţa, îşi permiteau să neglijeze clientul şi chiar să îl forţeze la contracte dezavantajoase. Când a apărut o companie nouă, cu produse competitive, dar cu o ofertă contractuală care respectă în mod real clientul, acesta nu a avut nici un motiv să nu îşi schimbe furnizorul.

Slavă Domnului că există concurenţa!

Toate cărţile de profil îţi repetă cât este de important să îţi respecţi concurenţa. Nimic de zis, sună bine. Dar mă întreb câţi dintre noi chiar reuşesc?

Concurenţa este pe piaţă pentru a ne folosi nouă şi produsului nostru. Supravegherea concurenţei este o activitate importantă, iar “furatul” din ideile concurenţei şi aplicarea lor într-o formulă mai bună calitativ (că doar e a noastră, nu?) ne poate asigura supremaţia pe piaţă. Să luăm un exemplu simplu: ştie cineva cine a introdus pentru prima oară pe piaţă scutecele de unică folosinţă? Nu. Pampers a preluat de la concurenţă o idee bună, a pus-o în practică şi s-a impus pe piaţă cu propriul produs.

Concurenţa trebuie privită ca un proces cu efect de bumerang, unde fiecare schimbare se reia, se modifică, se îmbunătăţeşte, se aplică. Poate avea şi efectul de trezire la realitate atunci când, confortabil aşezat ca lider de piaţă, un produs mai mic şi inovator îţi atacă segmentul de vânzări.

Să îmbrăcăm managerul în salopetă…

În Simply Better găsim povestea unui manager de firmă de construcţii, care s-a deghizat în simplu muncitor şi, pentru o săptămână, a văzut exact ce fel de servicii oferea firma lui. Şi nu a fost mulţumit!

Dincolo de aspectele tehnice, experimentul managerului este esenţial pentru ceea ce înseamnă pentru o firmă relaţia cu clienţii. De cele mai multe ori managerii habar nu au ce vor clienţii, reclamaţiile lor se pierd într-un stufos procedeu administrativ şi mereu vor fi acolo angajaţii care să mimeze satisfacţia şi succesul.

Un manager scos din birou şi aruncat în “prima linie” poate fi o experienţă brutală şi dureroasă. Se poate destrăma tot visul ubicuităţii şi siguranţei de sine manageriale, dar este şi singura metodă prin care se pot obţine cele mai rapide şi sigure modificări benefice pentru companie.

Autorii propun ca, alături de întâlniri de afaceri, fiecare manager să-şi treacă în agendă şi ore de petrecut discutând direct cu clienţii, cu consumatorii produsului său. Revelaţia poate fi vitală pentru companie.

Am citit destule cărţi cu sfaturi despre cum să îţi câştigi şi păstrezi clienţii, cărţi de vânzări scrise pe un ton exuberant şi de un optimism bolnăvicios. Genul de cărţi care te încarcă cu o energie care te fac să crezi că în 2 luni vei muta munţii din loc şi vei schimba lumea. Numai că, după ce te vei fi izbit zi de zi de o realitate mizerabilă, optimismul acesta se mai estompează iar cheia succesului pare tot mai greu de învârtit într-o încuietoare ruginită.

Simply Better este însă altfel. Este o carte scrisă pe un ton temperat, calm şi raţional. Te învăţa despre oameni cu vocea liniştită a unui filozof experimentat şi îţi aminteşte de calea cea mai simplă către succes. Simply Better este o carte de management care te încălzeşte şi umanizează, care scoate costumul scorţos de pe tine şi îţi arată cum respectul pentru client face toţi banii. La propriu.

Scrisă de Ana Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Michel Tournier
Rating:

Când eram copil şi terminam de citit din manualul de istorie câte o lecţie plictisitoare şi seacă, închideam cartea şi îmi imaginam evenimentele proaspăt învăţate în cele mai romanţate feluri. Le legam între ele cu poveşti ştiute doar de mine, inventam personaje secundare, pasiuni puternice şi motivaţii profund umane şi celor mai politice decizii.

Şi dacă o să credeţi amuzaţi că eram uşor excentrică, mă consolez cu gândul că măcar nu sunt singura care are acest obicei. Michel Tournier, intrigat de legenda lui Barbă-Albastră, a spus povestea personajului istoric din spatele mitului, completând el acele episoade pe care istoria nu le-a scos vreodată la lumină.

Cine a fost Barbă-Albastră?

Un fel de Dracula francez. Un mit imflamat de nevoia de a crede ca în întunecatul Ev Mediu cruzimea prindea dimensiuni mitice, că magia era ceva real şi că în spatele celor mai sângeroase acte stătea doar vreun soi de pact cu Diavolul sau alte forţe ale infernului.

Tournier încearca să coboare legenda pe pământ şi să facă năluca palpabilă, caldă şi vibrând de sentimente, chiar dacă ea este doar rodul imaginaţiei sale.

Barbă-Albastră a fost Gilles de Montmorency – Laval, Baron de Rais, sau pe scurt Gilles de Rais. Mareşal al Franţei, s-a făcut remarcat în războaie alături de Ioana d’Arc, care după retragerea în castelele sale a săvârşit crimele care l-au transformat într-unul dintre cei mai prolifici criminali în serie ai Evului Mediu (probabil după Erzsebet Bathory).

Crimele sale au ca fond un pact cu forţele întunericului şi au un substrat sexual evident. Sodomia era înfăptuită după o anumită tactică şi era urmată de invariabil de crimă: “Nu-l lăsa să moară sufocat, ci îl dezlega la timp, îl făcea să-şi vină în fire, îl mângâia, se jura că fără răutate şi numai din joacă se purtase aşa cu el. Pe urmă, când copilul începea să se liniştească, îl omora şi în timpul agoniei încă se desfăta cu el.”

Din punct de vedere istoric, aceste crime au fost puse sub semnul întrebării. Luând în vedere că Gilles de Rais era unul dintre cei mai avuţi oameni ai timpului său, s-a bănuit că întregul proces a fost înscenat pentru a se pune mâna pe averea sa. Totuşi, argumentul se clatină atunci când se descoperă că beneficiarul averii nu a fost Biserica. În plus, vinovăţia lui de Rais este întărită şi de numeroasele mărturii ale părinţilor ai căror copii au dispărut pentru totdeauna în spatele zidurilor castelului lui de Rais.

Michel Tournier îi spune povestea cu o aparentă detaşare şi corectitudine istorică. Totuşi, el încearcă să îl lege cât mai puternic pe Gilles de Rais de Ioana d’Arc şi să găsească explicaţia actelor sale într-un jurământ făcut Ioanei.

Deşi un roman contemporan (scris în 1983), aş îndrăzni să caracterizez Fecioara şi căpcăunul ca un roman gotic pentru că păstrează multe dintre trăsăturile acestui stil şi îmbină cu îndemânare adevărul cu fabulaţia, întunericul necunoscutului cu groaza. Totuşi, deşi o lectură interesantă, romanul nu încântă în mod deosebit şi pare mai degrabă un exerciţiu de imaginaţie şi nu o încercare literară.

Scrisă de Ana-Maria PetriţanCarti de acelasi autor

• Regele arinilor

Autor: Nick Hornby
Rating:

Prima mea întâlnire cu Nick Hornby s-a terminat cu un eşec memorabil: am luptat din greu cu paginile unui roman ce îmi lăsa un gust prea rânced de clişeu, m-am plictisit de subiect, de conversaţii fără substanţă şi personaje pe care nu mi le puteam imagina respirând într-o lume reală. Deşi, după ce am reuşit să trec prin furcile caudine ale lecturii unui roman jenant, am jurat că niciodată nu îmi voi mai pierde vremea cu Hornby, soarta a făcut să fiu încolţită să citesc High Fidelity.

Evident că am plecat la drum cu un bagaj bogat de prejudecăţi. Mă aşteptam la ceva la fel de lipsit de conţinut, de plictisitor, doar cu o exasperantă poleială hollywoodiană, ceva asemănător cu prima experienţă. Dar se pare că mi se rezervase o supriză şi m-am pomenit prinsă într-o lectură nostimă şi intrigantă.

Rob este proprietarul unui magazin de muzică (pentru colecţionari), tocmai este părăsit de iubita lui Laura şi oferă romanului un debut furios cu un top 5 al celor mai dureroase despărţiri ( 1. Alison Ashworth, 2. Penny Hardwick, 3. Jackie Allen, 4. Charlie Nicholson, 5. Sarah Kendrew).

Continuând cu topurile (Top 5 Albume, Top 5 filmele preferate ale tatălui/mamei, Top 5 artişti ce trebuie împuşcaţi în cazul unei revoluţii muzicale – 1. Simple Minds 2. Michael Bolton 3. U2 4. Bryan Adams 5. Genesis – sau top 5 slujbe de vis), Rob luptă cu temerile şi eşecurile sale. Bătut la cap de mamă să îşi ia o slujbă serioasă, să se căsătorească şi să aibă copii, cu inima frântă de infidela Laura, Rob porneşte pe un drum curajos de a dezgropa din trecut tocmai acele relaţii care l-au rănit cel mai mult – în ordine cronologică!

Într-un exerciţiu de sinceritate extremă, recunosc că şi eu visez uneori la a porni într-o astfel de aventură. Şi nu pentru a dezgropa cadavrele trecutului, ci pentru a-mi oferi răspunsuri. Totuşi, ascunsă în laşitatea mea comodă, trecutul rămâne frumos ascuns la locul lui şi a trebuit să mă hrănesc doar cu savuroasele aventuri ale lui Rob.

Mitul despre High Fidelity cum că ar fi o carte despre şi pentru bărbaţi este periculos şi adevărat până la un punct. Ca femeie m-am simţit foarte bine citind această carte. Am realizat că ceea ce bănuiam eu că se află în spatele scuturilor masculine este real. Iar atunci când, povestite fiind de pe cealaltă parte a baricadei, recunoşti toate acele reacţii exasperante şi când îţi mai sunt şi explicate resorturile lor, te amuzi teribil regăsindu-le în viaţa cotidiană.

Şi totuşi, trecând peste mâgulirea orgoliului feminin, ma întreb dacă:

1). High Fidelity este perceput la fel de un bărbat?

2). Nu este cumva un camuflaj ideal pentru o carte de femei?

…şi dacă e aşa:

3). De ce mi s-ar răpi umanizarea atât de naturală şi firească a bărbaţilor?

4). Bărbaţii chiar nu sufera în dragoste?

5). Nu pot să accept că Rob nu o iubeşte pe Laura!

Şi acum recunosc: m-am molipsit. Fac şi eu liste. Topuri şi clasificări. Poate ajută la ceva. Poate ajută să vă conving:

Top 5 motive să citeşti High Fidelity

1 Dacă esti bărbat, undeva la 20-35 de ani, ai în sfârşit un personaj contemporan la care sa regăseşti multe dintre spaimele tale.

2 Dacă esti femeie, ţi se oferă în sfârşit ocazia de a pătrunde în mintea sinceră a unui bărbat.

3 Dacă iubeşti muzica vei găsi o listă bogată de referinţe şi recomandări (chiar dacă vei fi scandalizat de ideea de a-i împuşca pe cei de la U2)

4 Dacă eşti şi tu un maniac al listelor vei regăsi în sfârşit un corespondent în literatură.

5 Daca resimţi însingurarea, teama de a iubi, durerea de a pierde, nesiguranţa, dacă îţi pui întrebări despre rolul pe care trebuie să ţi-l asumi, despre cât de mult iubeşti, despre cât de puţin te poţi ataşa, despre cum e să te implici sau să îţi găseşti pe altcineva, dacă pur şi simplu ai nevoie de o viziune comică a tuturor grijilor tale, trebuie neapărat să citeşti High Fidelity!

Scrisă de Ana-Maria PetriţanCarti de acelasi autor

• Febra stadioanelor

Autor: Jan Guillou
Rating:

Răul.
Încercaţi să închideţi ochii şi să vă imaginaţi ce înseamnă răul pentru voi. Ce imagini vă copleşesc mintea? Vedeţi privirile reci ale oamenilor de pe stradă? Vă amintiţi de sângele ce curge din arcada spartă a unui coleg de liceu? Revedeţi imaginile de la ştiri despre oamenii nevinovaţi ucisi de un război stupid? Simţiţi durerea unui pumn care vă taie respiraţia? Sau vedeţi răul în imaterialitatea unor spirite infernale?

De fapt răul sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Avem în noi doze diverse de răutate (acceptate sau nu), pe care le revărsăm în funcţie de situaţie. Probabil astăzi voi aţi fost oamenii grăbiti de pe stradă, cei care aruncau în jur priviri încruntate şi reci. Probabil voi aţi lovit cândva un coleg şi aţi savurat victoria asupra unui biet însângerat. Probabil, dacă viaţa s-ar răsuci şi soarta s-ar schimba, veţi putea chiar să apăsaţi butoanele care trimit bombe peste casele unor oameni fără apărare.
Şi atunci, îndrăznesc să mă întreb, răul nu suntem chiar noi?

Suedia, Stockholm, anii ’50. Erik Ponti, un puşti de 14 ani, îşi primeşte bătaia ritualică de după cină. Bătaie cruntă, cu obiecte de tortură inventive şi atent selecţionate de un tată vitreg decis să educe doar prin pedepse preventive.
Erik este răul. Erik, un elev cu o inteligenţă vie şi o excepţională rezistenţă fizică, este totuşi şi conducătorul bătăuşilor din şcoală. Îşi asigură locul în ierarhia liceului prin puterea pumnului şi tactica infailibilă de a aplica mereu cele mai reuşite lovituri. Erik sfidează orice autoritate. Iar sistemul de învăţământ obtuz decide în cele din urmă să se descotorosească de un caz atat de dificil şi îl exmatriculează.

Ajuns la o renumită şcoală privată, loc de educare şi formare a progeniturilor înaltei societăţi suedeze, departe de tată, departe şi de gaşca din şcoală, Erik speră să fi lăsat în urma violenţa. Dar celebra şcoală este condusă după principii cazone şi fasciste de micul grup de studenţi din ultimul an, este un fel de stat în stat unde nu se aplică legile lumii din afară şi totul se ghidează după directivele subiective ale Consiliului Studenţilor.
Erik se trezeşte într-o lume a aparenţelor, unde tortura şi spaima continuă sunt surse de amuzament pentru câţiva studenţi favorizaţi.

Într-un roman despre bătaie şi violenţă, învăţăm că puterea cea mai mare o are cel care ştie să manipuleze. Cel care ştie că dincolo de puterea pumnului stă puterea fricii. Cel care cunoaşte răul, nu se teme de el şi ştie cum să-l transforme în bine. Erik, puştiul care descoperă cum să-şi controleze durerea, este tânărul care ştie să găsească fisura în platoşa cu blazon şi să toarne cu precizie ameninţări acide care erodează şi cea mai strălucitoare armură.

Despre Răul nu se poate vorbi decât în termeni simpli şi descriptivi. A te aventura într-o analiză a textului este ca şi cum te-ai lua la trântă cu teama din sufletul fiecărui om: o încercare invazivă, indecentă şi sortită eşecului. Chiar şi romanul este construit în aşa manieră încât, deşi istoriseşte într-un stil narativ aparent simplist, te pune faţă în faţă cu cele mai ascunse şi întunecate colţuri ale propriei imaginaţii şi percepţii. Răul devine concret şi palpabil. Îl poţi prinde în căuşul palmelor şi să-l modelezi după dorinţa ta. În armă sau scut.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Amy Tan
Rating:

Dacă ar fi să vorbim despre mamele noastre, ce am putea spune dincolo de faptul că ne sunt mame? Ce şi cât ştim din viaţa lor dincolo de noi, cât de bine le cunoaştem gândurile, grijile şi temerile care nu au strictă legătură cu noi?

Dacă în acest moment cineva ne-ar cere să le povestim despre mama noastră, câţi dintre noi pot să-i spună povestea dinaintea sau în afara grijii constante faţă de noi?

Amy Tan încearcă prin Clubul Norocoaselor să răspundă la aceste întrebări, aşa cum mărturiseşte încă din motto-ul romanului: “Pentru mama mea şi în memoria mamei mele. M-ai întrebat odată ce anume îmi voi aminti. Toate acestea şi multe altele“. Dar încercarea de a găsi răspunsuri nu se mărgineşte la o relaţie singulară mamă-fiică, ci se extinde asupra a patru cazuri, romanul explorând de fapt viaţa a opt femei.

Autoarea porneşte pe un drum de două ori periculos. În primul rând, se aventurează să vorbească despre impactul cultural al vechiilor tradiţii orientale cu societatea americană dominată de principiul melting pot-ului lipsit de sensibilitatea faţă de strămoşi, iar în al doilea rând porneşte pe şi mai alunecosul drum al explorării relaţiilor şi legăturilor dintre mame şi fiice.
Purtând în suflet un uriaş bagaj de tradiţii, superstiţii şi istorie, mamele din Clubul Norocoaselor sunt femeile puternice şi tenace care sunt capabile de orice sacrificiu pentru a le asigura fiicelor lor o viaţă mai bună, lipsită de îngrădiri şi de umilinţă. Din păcate, fiecare dintre ele este nevoită să constate că ceea ce spera să obţină nu se aseamănă nici pe departe cu realitatea, iar fiicele lor şi-au croit un drum independent şi complet străin faţă de tradiţia strămoşilor.

Atunci când fiica înghite “mai multă Coca-Cola decât umilinţa”, sacrificiul nu mai are nicio valoare. Mama care a renunţat la tot pentru visul american (“în toţi aceşti ani, am ţinut gura închisă pentru că dorinţele-mi egoiste să nu scape afară”) nu poate decât să stea pe margine şi să observe cum “fiica mea nu mă mai vede. Vede doar o listă cu lucrurile pe care trebuie să le cumpere, carnetul cu cecuri tot mai subţire, scrumiera aşezată strâmb pe o masă dreaptă.”

Fiicele Clubului Norocoaselor sunt personaje construite cu o asemenea precizie şi atenţie pentru detalii, încât mi se pare aproape imposibil ca orice cititor să nu se identifice cu ele. Fiecare dintre cele 16 povestiri care formează romanul sunt paşi către afirmarea independenţei şi redescoperirea legăturilor dintre mamă şi fiică. Fiecare dintre ele îşi renegă şi îşi redescoperă legăturile cu tradiţia. Iar atunci când se vor fi instrăinat suficient de mult de propriul trecut, vor avea puterea să descopere prezentul înduieşător: “Dar în scurta clipă în care am privit dincolo de bariere, am văzut într-un final ce se afla cu adevărat acolo: o femeie bătrână, cu o tigaie în loc de scut, cu o andrea în loc de sabie, devenind puţin iritată în vreme ce aştepta răbdătoare ca fiica ei să o invite înăuntru”.

Absenţa personajelor masculine (ele sunt doar slab creionate, cu rol de suport) ne poate determina să ne formăm percepţia eronată că acest roman este ţintit mai ales către publicul feminim. Totodată, analiza conflictului dintre generaţii şi culturi nu este unul închistat doar în cea specific orientală, ci el poate fi cu uşurinţă extrapolat la orice caz, având o specificitate foarte largă.

Clubul Norocoaselor este un roman de excepţie. Amy Tan scrie cu uşurinţă şi obiectivitate, se joacă cu lejeritate cu simboluri puternice şi nu se fereşte de subiecte spinoase pe care le tratează cu un umor delicat.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Cine este Monica?

Nu Monica Lovinescu. Ci doar Monica. Copilul crescut în umbra lui Lovinescu (acceptat ca o pisică), adolescenta euforică şi îngrijorător de lucidă sau femeia mutilată şi întărită de exil şi comunism. Şi tocmai aceste faţete umbrite ale Monicăi Lovinescu se întrezăresc în paginile cărţii, o veritabilă comoară pentru toţi acei cititori curioşi şi fascinaţi de vocea de la Europa Liberă.

Romanul debutează promiţător şi în forţă. Încă de la prima pagină suntem prinşi într-o poveste cu iz interbelic, suntem fermecaţi de adolescenta care scrie un Jurnal “intorelabil de prost, romanţios, sentimentaloid” şi care îşi cucereşte profesorii la examene cu citate din Focillon.

Aceste prime pagini sunt calde şi încărcate de acea nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie, dar privilegiata Monica Lovinescu se murdăreşte în curând de negreala unsuroasă şi persistentă a comunismului şi, cu faţa şi hainele mânjite, ajunge la Paris ca student bursier.

Nici memorii, nici jurnal

La apa Vavilonului este un roman foarte stufos. Un amestec nesfârşit de citate recuperate din jurnale parţial distruse, fragmente de scrisori, comentarii, amintiri, adăugiri, lămuriri, chiar şi anecdote, care toate împreună fac lectura romanului ceva mai dificilă.

De fapt este ca şi cum ai lăsa un om liber cu amintirile sale şi tu, spectator, să încerci să îi urmăreşti toate conexiunile şi micile “madeleines” care îl fac să sară peste ani şi morţi, pentru a se reîntoarce la un punct iniţial deja încetoşat. O călătorie curajoasă şi riscantă.

Dar pe parcursul ei eşti recompensat de scurte amintiri amuzante precum cea în care Mircea Eliade îl convinge cu greu pe Cioran să i se alăture la un cenaclu. Un poet, proaspăt venit din Bucovina, „Când l-a vazut pe Cioran s-a repezit la el, bâlbâind de fericire: «Dom’le Cioran, Dom’le Cioran, Maestre, vă rog să mă ajutaţi să pipăi cosmosul!» …în tăcerea penibil instalată, vocea lui Cioran ce punea parcă în ea, inainte de cuvinte, ironia fulgurant tăioasă: «Fugi, dom’le, de-acolo că eşti indiscret!»”

“N-am fericirea să cred în Dumnezeu, dar întreţin raporturi extravagante cu îngerul meu păzitor”

De îndată ce exilul se prelungeşte, lectura memoriilor Monicăi Lovinescu lasă în urmă un gust amar, un dezgust profund şi o disperare mută a lucrurilor ce nu se vor niciodată schimbate. Galopând prin bogăţia de evenimente care îi punctează exilul, ca cititor eşti încercat de sentimentul frustrant al trădării şi al nesiguranţei – pare că în fiecare clipă Monica Lovinescu este obligată să trăiască într-o distopie orwelliană unde fiecare prieten se transformă într-un spion sau unde o femeie poate fi desfigurată în bătaie din motive politice.

Nicio clipă nu se opreşte acest vârtej de răutate şi de trădare, nicăieri nu pare a răsări o rază de speranţă pentru poporul incapabil de răzvrătire (vezi speranţele născute o dată cu revoluţia maghiară) şi nu poţi să nu te întrebi de unde atâta energie de a continua mereu lupta.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan

Carti de acelasi autor

• Unde scurte
• Jurnal 1998-2000
• Unde scurte
• Cuvântul din cuvinte
• Jurnal 1981-1984