Îmi plac căr’ile care sunt mai mult decât par. Care îţi dau ceva în plus faţă de ceea ce te aştepţi, care au un al doilea sens, o a doua interpretare. Care te lasă să alegi de partea cui esti, pe cine placi si pe cine nu. Podul de pe râul Kwai s-a dovedit a fi o astfel de carte, am fost placut surprinsă. O carte scrisă într-un ritm din ce în ce mai alert, până când ajunge să te ţină cu sufletul la gură. Genul de roman pe care nu-l laşi din mână, pe care îl citeşti cap-coadă într-o singură zi.
Pe scurt: armata japoneză îşi forţează prizonierii anglo-saxoni să construiască un pod, sub ordinul Maiestăţii Sale. Pe de altă parte însă, nişte britanici din serviciul secret pun la cale sabotarea japonezilor şi distrugerea podului. Pornind de la aceste premise, finalul, mai ales, este genial. Suspans adevărat, nu glumă. Pe mine una m-a lăsat cu un zâmbet admirativ pe buze, dar şi cu o uşoara stare de stupefacţie. Vorba aia: seriously?
Ororile războiului – Boulle ştia foarte bine despre ce vorbeşte – se împletesc într-un mod ciudat de firesc cu umorul englezesc si exemplele de leadership. Nu poţi să rămâi foarte mult cramponat într-o stare. Oscilezi între a fi dezgustat de condiţia de prizonier, amuzat de umorul britanic tipic sau plin de admiraţie pentru colonelul Nicholson si principiile sale solide.
Toată filosofia lui în faţa perspecivei de a cădea prizonieri japonezilor se bazează pe: “lucrul cel mai important este ca băieţii să simtă că sunt comandaţi tot de noi, nu de maimuţele astea. Atâta timp cât vor fi stăpâniţi de acest gând, vor fi soldaţi si nu scalvi”. Iar forţa exemplului si capacitatea sa de a inspira îi determină pe soldaţi sa lucreze în aproape orice condiţii: “Credinţa colonelului era una care răsturna munţii, înălţa piramide, catedrale sau poduri şi îi făcea pe muribunzi să lucreze cu zâmbetul pe buze. Fură convinşi de apelul lui la solidaritate.”
Scrisă foarte realist, cartea poate părea roman istoric. Iar tu rişti să îţi faci o părere foarte proastă despre japonezi. Pornită de la fapte reale, scrierea rămâne totuşi ficţională. Deşi mie nu îmi place istoria, am simţit ca învăţ ceva citind şi nu mi-a displăcut. E important să delimitezi însă clar realitatea de ficţiune. Tot ceea ce mă atrage pe mine foarte mult din istorie, şi anume exemplele de lideri adevăraţi – care inspiră, ghidează, însufleţesc masele si demonstrează curaj si voinţă de nedoborât – toate astea le-am descoperit în colonelul Nicholson. Deşi controversat, mie mi-a plăcut de el.
Boulle e francez, însă a făcut o treabă foarte bună cu reputaţia anglo-saxonilor. Pe lângă o conduită morală aproape ireproşabilă, autorul le ataşează şi umorul inconfundabil: “Una din echipe se apuca deodată să sape pământul cu îndârjire ca să obţină până la urmă un fel de crater mult mai adânc decât nivelul stabilit, în timp ce santinela, privind cu un aer tâmp, se bucura văzând că în sfârşit oamenii muncesc cu tragere de inimă.”
Cum spuneam, comparaţiile îi pun într-o lumină foarte proastă pe japonezi în romanul de faţă: “Soldatul englez e harnic din fire si acceptă fără să cârtească o disciplină severă, cu condiţia să aibă încredere în şefii lui (…) Întrucât soldatul japonez este si el disciplinat şi ştie să tragă din greu, iar pe de altă parte Saito îi ameninţase pe oamenii lui că le va tăia capul dacă nu vor munci mai bine decât englezii, cele două secţiuni de cale ferată fură terminate repede…”
În loc de concluzie: cartea merită cele 5 stele pe deplin. O recomand din toată inima.
Salut! Numele meu este Anca. Eu sunt genul de persoană care are nevoie de linişte pentru a-şi gasi ideile, care işi ia energia din auto reflecţii si timp petrecut cu sine insăşi. Prefer discuţiile unu la unu grupurilor mari. Gândesc mai mult in concepte abstracte, tind sa visez foarte mult la viitor. Atunci când vine vorba de luat decizii, sunt persoana care nu poate fi 100% obiectivă, care se gandeşte in primul rând la oameni şi la sentimentele sau problemele lor şi abia apoi la rezultate. Deşi uneori ar cam trebui, viaţa mea nu e tocmai organizată si ordonată. Insă mie chiar imi place varietatea, flexibilitatea şi da, amân luarea deciziilor pentru ca sunt deseori nehotărâtă. Prefer sa mai adun informaţii. Mai pe scurt sunt iIAP: introvertit, intuitiv, afectiv, perceptiv.
Dar destul despre mine.
Cartea pe care vreau sa v-o recomand cu multă, multă caldură astăzi face parte dintr-o categorie pe care n-am mai abordat-o: dezvoltare personală. Pentru cei ca mine, cu uşoare prejudecăti vizavi de acest gen, vă zic de pe acum: Patricia Hedges nu-şi propune să ne ajute să găsim dragostea, fericirea, succesul. Nu ne invata cum să cucerim un barbat/o femeie in 10 pasi sau cum să obţinem serviciul mult visat. Nici nu ne ghiceşte trecutul sau viitorul. Ce face, însă?
Trecând mai departe de tipurile lui Jung sau de împărţirea în iIAP, eSAP, iSRJ şi altele, scopul cărţii este, până la urmă, acela de a te ajuta să te cunoşti mai bine atât pe tine, cât şi să îi cunoşti pe cei din jurul tău. Nu doar să îi cunoşti, ci, foarte important, să îi şi înţelegi. Nu faci teste de personalitate, ci eşti pus în faţa unei reflecţii personale pe care sigur nu mulţi o fac de bună voie şi regulat, deşi ar fi foarte benefic. Concluzia la care trebuie să ajungi este urmatoarea: cine eşti în raport cu ceilalţi, cum eşti tu la serviciu, în familie, în ce fel iei deciziile sau tratezi problemele, care sunt predispozitiile tale şi ce fel de temperament ai. Întrebările la care găseşti răspuns sunt nenumărate. Bun. Şi cu ce mă ajută?
Foarte simplu şi direct scrisă, cartea pare a purta un dialog cu tine. Simte când devii prea plin de tine, când devii circumspect sau când ai nevoie de clarificari. În primul rând îţi arată toate beneficiile cunoaşterii acestor tipuri umane, acestor predispoziţii pe care fiecare le avem. Cât de uşor am comunica dacă am şti să ne adaptăm interlocutorului! Ce simplu am evita conflicte pornite din abordarea diferită a problemelor! Ca să vezi, am putea chiar beneficia de pe urma acestor abordări opuse şi am ajunge într-un punct de echilibru. Ying şi Yang.
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la această carte a fost atitudinea relaxată a autoarei. Nu apare deloc tonul acela profesoral din alte cărţi. Tot ce îşi doreşte Patricia Hedges este să ne ancoreze mai bine în realitate, să ne arate că avem de câştigat dacă ne cunoaştem tipul psihologic şi îl recunoaştem şi pe al celorlalţi. Nu creează false aşteptări, ne spune direct că tipurile noastre ne indică anumite caracteristici mai evoluate, însă nu se poate estima cât şi în ce direcţie (pozitiv sau negativ) este această evoluţie. Depinde de noi, până la urmă, să fim noi înşine – însă în versiunea cea mai bună.
Îi acord 5 stele pentru tonul cărţii, pentru realism şi simplitate, pentru că m-a ajutat într-adevăr şi am de gând să aplic această metodă în familie şi în echipele în care lucrez. Cred cu adevărat că dacă ne-am cunoaşte mai bine şi ne-am adapta unul la celălalt, viaţa ar fi mult mai frumoasă şi productivă. Asta îţi arată şi autoarea în exemplele ei. Deja simt că da rezultate, sincer. Aşa că, un sfat de la o cititoare pragmatică în legătură cu acest gen de carti: citiţi-o!
Autor: Truman Capote
Rating: (ediţia în limba engleză)
Recunosc ca am fost atrasa de cartea asta in mare parte din cauza marketingului din jurul ei. Stiu ca am auzit mai intai de melodia cu numele asta, apoi am vazut si filmul si mult mai tarziu am aflat ca exista si o carte. Ca mai apoi, tot datorita Hollywood-ului, sa aflu cine este si autorul ei, Truman Capote. Dar voi, fiindca sunteti oameni destepti, stiati probabil demult de existenta cartii, poate multi ati citit-o.
Mie una mi-a placut foarte mult. De fiecare data cand ma gandesc la Mic dejun la Tiffany vad in fata ochilor un New York in care nu am fost niciodata, acoperit de frunze galbene, perfect curate si lucioase. In mintea mea, e mai tot timpul toamna in cartea aia. Poate si din cauza lui Holly, din cauza firii ei melancolice si schimbatoare cu care m-am identificat de multe ori de-a lungul cartii. Ce poate fi mai hazliu si mai fermecator decat modul in care transforma ea o zi mohorata intr-una absolut minunata doar printr-un drum pana la magazinul de bijuterii?
“Ma linisteste pe loc tihna si splendoarea locului; nu ti se poate intampla nimic rau acolo, nu alaturi de acei domni amabili si bine imbracati, in mireasma aceea placuta de argint si de portvizite de crocodil. Daca as putea gasi un loc in viata reala in care sa ma simt ca la Tiffany, as cumpara niste mobila si as boteza pisica.”
E atat de adevarat si general valabil ce exprima Holly in cuvintele astea comice. Toti vrem un loc unde sa ne oprim din alergat, sa ne simtim in siguranta, sa ne simtim acasa. Si asta cauta ea de-a lungul vietii sale, aproape ca noi toti. Pentru ca nu toti avem curajul sa continuam cautarile si sa strabatem continente intregi pentru a ajunge acolo unde ne e bine. Si, ce e mai rau, pentru ca unii dintre noi ne multumim cu ce avem, la un moment dat. Asta e inadmisibil.
Mic dejun la Tiffany e o carte pentru suflete nelinistite, ca sa spun asa. Scrisa intr-un stil accesibil si alert, iti da imboldul acela de a continua, de a face lucrurile mai bine, de a cauta placere in ce faci zi de zi, de a schimba directia cand constati ca nu esti fericit. Iti spune: stai calm, e normal sa te trezesti dimineata cu draci rosii si sa iti schimbi starea de spirit dintr-o intamplare aparent neinsemnata. E normal sa ai o pisica fara nume, din moment ce tu nu te simti inca acasa. E absolut normal sa nu iti fi gasit inca locul. Dar continua sa il cauti! Ai inteles?
Am sa ii dau 5 stele pentru ca m-a facut sa caut mai cu atentie carti din colectia Cotidianul si pentru ca, desi am imprumutat-o pentru a o citi, am de gand sa o cumpar, sa fie a mea. Asa o pot reciti ori de cate ori simt ca ma aflu pe drumuri neumblate sau ca nu inteleg prea bine unde ma indrept. Am sa o citesc pentru a-mi aminti ca tot ceea ce caut e, de fapt, un loc unde sa ma simt acasa.
Sincer vorbind, eu n-am auzit pana acum de scriitorul acesta. Nici macar de titlul cartii. Citind acum prezentarea de autor din interiorul romanului, imi dau seama ca e un tip destul de tare. A facut si incojurul lumii la bordul unui velier; ca sa vezi! Iar Bunurile vietii, best seller la vremea sa, a fost imediat ecranizat. Si deci care e mesajul meu?
Desi e o carte pe care am cumparat-o la impuls, fiind la reducere si eu aflandu-ma intr-o perioada in care aveam nevoie aproape disperata de o carte cu tenta filosofica, mai despre viata, asa, romanul s-a dovedit extraordinar. Merge destul de sus in lista mea de recomandari, de carti pe care le-ai lua cu tine pe o insula pustie si asa mai departe. Mi-a placut si am sa va spun imediat de ce.
Hazard e cuvantul in jurul caruia se invarte Guimard in cele 111 pagini ale sale. In ce masura o decizie de moment iti afecteaza viata? Cat de tare conteaza si cat e de irevocabil un gest sau mai exact lipsa acestuia? Naratorul isi aminteste in prima parte cum a fost el “amputat” de Bob, cel mai bun prieten al sau, din cauza unei bombe cazute absolut intamplator. Rememoreaza prima iubire neimplinita.
Brutal de sincer in partea a doua, el traieste in fata noastra cele mai lungi momente din viata lui. Aflat intre viata si moarte, pe rand de fiecare parte, lucid dar totusi inconstient, naratorul nostru ne da voie sa privim ca la cinema in mintea si gandurile unei persoane vii, al carei corp se zbate intre cele doua lumi. Te simti neajutorat si aproape indiscret, dar nu te poti opri din citit.
Doua secunde. Undeva s-au pierdut doua secunde. Poate daca nu se intampla asta, replica protagonistului: “Ce idiot!” – care iti ramane in minte mult timp dupa ce ai inchis cartea – n-ar mai suna atat de ironic. Si scrisoarea care nu trebuia sa ajunga la destinatar. Cum ziceam, ironic.
Intr-adevar, un roman citit pe nerasuflate. Ii dau 5 stele si i-as da si cele doua secunde inapoi naratorului, daca as putea. I le-as darui pentru ca el sa invete sa se bucure, cu adevarat, de bunurile vietii. Sau mai exact de momentele vietii. Pentru ca frumusetea de a fi viu se manifesta cu precizie doar in anumite momente, de aceea trebuie sa fii foarte atent tot timpul.
Ma intreb de atunci daca eu am pierdut vreodata doua secunde, undeva, de-a lungul vietii. Si care sunt consecintele. Voi ati avut vreodata sentimentul nelinistitor ca undeva, cumva, ati pierdut doua secunde?
…si a fost super tare!
I-am vazut de departe. Tineau cate o carte in mana si aveau asa, un amestec de entuziasm si nesiguranta in priviri. Chiar am fost surprinse, si eu si Mihaela, sa ii gasim in fata terasei pe cei patru “Schimbatori de carti” mai punctuali decat noi doua, care ne-am mai facut drum pana la un magazin cu baterii, pentru ca aparatul meu foto tocmai ramasese fara. Turns out, cititorii bookblog sunt si fotografi amatori, deci poze am facut aproape toti.
Am facut repede cunostina, apoi o poza de grup, bineinteles , iar dupa cateva permutari cu mese si scaune, am ajuns la pozitia perfecta si ne-am pus pe vorbit. De la stanga la dreapta: Oana, Alex Ilie, Alex, Sabina, Mihaela
Imediat a aparut si Antonia, a intrebat “bookblog?” si s-a asezat.Oricum eram singurii care aveau carti pe masa, printre Cola si cafele. De la stanga la dreapta: eu si Antonia
Am vorbit despre carti, am facut liste(mai ales eu) si ne-am gandit ce bine ar merge Schimb de carti in Sage, am stabilit ca data viitoare o sa fim si mai multi, ne-am conversat cate doi si cate sase, am ras si ne-am facut poze, unii la altii
sau toti la carti
Ne-am inteles bine imediat, ne-am despartit foarte firesc, stiam ca ne vom intalni data viitoare, tot la Schimb de carti, sau, cine stie, poate mai devreme, la un Photo Walk. Am aflat si eu despre ce e vorba, suna foarte misto!
In concluzie, te asteptam si pe tine, draga cititor bookblog din Iasi (sau din imprejurimi), la urmatorul Schimb de carti, pentru ca atmosfera e faina, cartile sunt gratis si pentru ca vrem sa va cunoastem pe toti!
Pe data viitoare!
Au participat si le multumim ca au venit:
Antonia, Sabina , Alex, Alex Ilie, Oana, eu si Mihaela
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Îmi plac căr’ile care sunt mai mult decât par. Care îţi dau ceva în plus faţă de ceea ce te aştepţi, care au un al doilea sens, o a doua interpretare. Care te lasă să alegi de partea cui esti, pe cine placi si pe cine nu. Podul de pe râul Kwai s-a dovedit a fi o astfel de carte, am fost placut surprinsă. O carte scrisă într-un ritm din ce în ce mai alert, până când ajunge să te ţină cu sufletul la gură. Genul de roman pe care nu-l laşi din mână, pe care îl citeşti cap-coadă într-o singură zi.
Salut! Numele meu este Anca. Eu sunt genul de persoană care are nevoie de linişte pentru a-şi gasi ideile, care işi ia energia din auto reflecţii si timp petrecut cu sine insăşi. Prefer discuţiile unu la unu grupurilor mari. Gândesc mai mult in concepte abstracte, tind sa visez foarte mult la viitor. Atunci când vine vorba de luat decizii, sunt persoana care nu poate fi 100% obiectivă, care se gandeşte in primul rând la oameni şi la sentimentele sau problemele lor şi abia apoi la rezultate. Deşi uneori ar cam trebui, viaţa mea nu e tocmai organizată si ordonată. Insă mie chiar imi place varietatea, flexibilitatea şi da, amân luarea deciziilor pentru ca sunt deseori nehotărâtă. Prefer sa mai adun informaţii. Mai pe scurt sunt iIAP: introvertit, intuitiv, afectiv, perceptiv.
Recunosc ca am fost atrasa de cartea asta in mare parte din cauza marketingului din jurul ei. Stiu ca am auzit mai intai de melodia cu numele asta, apoi am vazut si filmul si mult mai tarziu am aflat ca exista si o carte. Ca mai apoi, tot datorita Hollywood-ului, sa aflu cine este si autorul ei, Truman Capote. Dar voi, fiindca sunteti oameni destepti, stiati probabil demult de existenta cartii, poate multi ati citit-o. 
Sincer vorbind, eu n-am auzit pana acum de scriitorul acesta. Nici macar de titlul cartii. Citind acum prezentarea de autor din interiorul romanului, imi dau seama ca e un tip destul de tare. A facut si incojurul lumii la bordul unui velier; ca sa vezi! Iar Bunurile vietii, best seller la vremea sa, a fost imediat ecranizat. Si deci care e mesajul meu?
