Autor: Bartolomé Bennassar
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2009
424 pagini
ISBN: 978-973-571-839-8


Există şi în zilele noastre o fascinaţie stranie pentru războiul civil care a cuprins Spania cu doar câţiva ani înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. A fost cu siguranţă primul război acoperit pe larg de mass media, cu scriitori ca Ernest Hemingwazy şi George Orwell trimiţând reportaje de pe front. Bartolomé Bennassar se întreabă şi el la sfârşitul cronicii de faţă dacă a fost vorba despre “ultimul război romantic în Europa, un război făcut din tragedii şi nu din bătălii”.

Tragediile la care se referă Bennassar sunt desigur victimele colaterale: cei peste 120.000 de civili care fost executaţi de către ambele tabere, victimele terorilor albe şi roşii. Adăugând la acest număr şi cei peste 180.000 de soldaţi care au murit, ajungem la o statistică teribilă, care va fi însă depăşită lejer în conflictul mondial care va izbucni în 1939.

Războiul Civil din Spania este văzut şi ca un răboi purtat indirect între axa fascistă şi Uniunea Sovietică. Italia şi Germania au trimis un ajutor material însemnat naţionaliştilor în timp ce voluntari comunişti din toată lumea s-au dus să lupte de partea republicanilor sub stindardele Brigăzilor Internaţionale. Astfel, panzerele şi bombardierele care i-au adus succesul iniţial lui Hitler au fost testate prima dată pe câmpurile şi oraşele din Spania. Cu toate acestea, conflictul a polarizat societatea spaniolă. Membri multor familii au ales tabere diferite şi, până şi în zilele noastre, războiul a rămas “un subiect tabu” pentru numeroşi spanioli.

După cum afirmă şi Bennassar, căderea regimului franchist din 1975 a fost urmată de o perioadă de “amenzie voluntară” în care societatea nu a fost pregătită să redeschidă vechile răni. Lucrarea de faţă este importantă deoarece apelează la amintirile ultimilor martori ai războiului şi la arhivele spaniole, franceze şi sovietice, care au fost foarte mult timp neaccesibile. Bennassar însuşi este un expert în istoria spaţiului iberic şi autorul unei biografii a lui Franco.

Bennassar îşi începe istoria cu războaiele “carliste” din secolul al XIX-lea şi prezintă astfel curentele reformatoare şi conservatoare ce vor crea forţele care se vor înfrunta un secol mai târziu. Trece prin dictatura lui Primo de Rivera şi prezintă pe scurt formarea şi căderea celei de-A Doua Republici. Începutul revoltei militare naţionaliste este descris în detaliu, ca şi forţele combatante. Marile bătălii şi campanii ale războiului sunt descrise strategic şi tactic şi sunt însoţite de hărţi detaliate, iar cartea nu se termină cu victoria naţionaliştilor, ci analizează şi efectele din anii următori războiului. Poate mai remarcabilă decât conflictul armat în sine este atenţia cu care autorul a urmărit latura psihologică şi socială a răboiului, încercând să pună în context atrocităţile comise de ambele tabere.

Scrierea acestei istorii a fost îngreunată de durata lungă a represiunii franchiste, de traumele lăsate în societatea spaniolă şi de exilul masiv şi prelungit al învinşilor. Bennassar mărturiseşte că lucrarea de faţă nu se vrea a fi exhaustivă şi că Spania a avut nevoie de “proba timpului şi a crizelor cam douăzeci de ani” pentru a deveni un stat modern după căderea lui Franco. Adevărata cercetare istorică a conflictului de abia a început şi s-ar putea ca viitorul să ne rezerve surprize în privinţa războiului civil, dar lucrarea lui Bennassar este şi va rămâne cu siguranţă un monument de referinţă pentru cercetătorii şi pasionaţii de istorie deopotrivă.

Scris de Cristi MitranCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Desenator: Mihai Grăjdeanu
Scenariu: Mihai Grăjdeanu şi Andrei L.C. Toderaşcu
Roman grafic
Rating:
Editura: Dacica, www.ciutanul.ro
133 pagini
ISBN:978-606-92296-0-6

Nu am fost niciodată bun la fotbal, dar tatăl meu era, ceea ce mă face oarecum să-l simpatizez pe eroul din Ciutanul. Spre deosebire de Mihai Dumitrescu, eu nu a trebuit niciodată să joc la nivel profesionist (şi nici nu sunt protagonistul unei benzi desenate), dar m-am întrebat şi eu dacă talentul se transmite şi cât de mult rol are genetica în vieţile noastre.

Mihai nu este un mare talent la fotbal, în ciuda faptului că tatăl său era considerat unul dintre cei mai buni fotbalişti ai lumii. Toată povestea se petrece în umbra marelui Ştefan Dumitrescu, care îşi condusese echipa spre Cupa Campionilor şi apoi murise pe teren. Unii au suspectat că marele jucător se droga, dar condiţiile morţii sale au rămas neclare. Câţiva ani mai târziu, fiul său adolescent încearcă să calce pe urmele tatălui, dar din nefericire se pare că îi lipseşte talentul. Nici faptul că este mai mic şi slab decât ceilalţi jucători nu-l ajută.

Ciutanul pare la început o poveste sportivă clasică despre tânărul fotbalist defavorizat care în final depăşeşte toate adversităţile şi câştigă, dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Mihai şi mama sa au probleme cu banii şi riscă să fie evacuaţi din apartament, când Mihai este abordat de Ivanov, patronul clubului la care juca tatăl său, care îi oferă un contract avantajos. Oferta este desigur prea bună pentru a fi adevărată, iar Mihai devine un subiect de test pentru proiectul „Phoenix”, care se sugerează că în trecut îl transformase pe Ştefan Dumitrescu într-un super fotbalist (înainte să-l omoare).

Manipularea genetică aruncă o perspectivă nouă asupra unei poveşti clasice şi ridică nişte dileme interesante. Pe lângă evidenta întrebare „Este talentul moştenit sau poate fi creat?”, putem să adăugăm şi problema moralităţii în sport. În pseudo-articolul de ziar de pe coperta a doua sunt menţionaţi Tom Simpson şi Kelly White, sportivi care au folosit droguri pentru a-şi îmbunătăţi performanţele şi au plătit scump pentru asta (mai ales Simpson). Avertismentul sumbru pe care Grăjdeanu şi Toderaşcu îl transmit aici este că sportul devine mai mult un teren de întrecere al ştiinţei şi geneticii decât al naturii umane. Nu mai este vorba despre atlet care se întrece pe sine, ci despre oameni de ştiinţă care dezvoltă droguri şi tehnologii mai noi şi mai bune.

Pe lângă problema dopajului apare şi tema transformării sportului în sine. Eu nu am apucat să-i văd jucând pe Maradona, Pelé sau Dobrin, dar din poveştile celor care i-au văzut reiese întotdeauna că erau ceva aparte. Fotbalul în vremea aceea avea o calitate pe care a pierdut-o între timp. Acest lucru este sugerat şi în Ciutanul. La început, bunicul lui Mihai îi povesteşte unui copil despre cum juca Ştefan Dumitrescu, iar în acele flashback-uri fotbalistul are ceva din aspectul şi puterile unui semizeu. Mai târziu Mihai vede la club un basorelief cu tatăl său, în care din nou fotbalistul arată ca un erou grec. Putem compara liniile graţioase în care este redat Ştefan Dumitrescu în flashback-uri şi uşurinţa cu care driblează pe teren cu felul în care sunt desenaţi fotbaliştii care îl necăjesc pe Mihai – jucătorii noii generaţii sunt făcuţi în sala de forţă, muşchiuloşi, grei şi neciopliţi, un fel de goliaţi pe lângă Ştefan Dumitrescu care aici joacă rolul lui David.

Abordând toate aceste teme serioase, autorii au reuşit să păstreze însă şi un umor fin în povestea lor. Ivanov, patronul clubului, arată ca Marlon Brando în Apocalypse Now şi povesteşte că a cumpărat F.C. Eroii cu banii făcuţi din urma vânzării terenurilor. Doctorul care conduce experimetul Phoenix arată ca un savant nebun şi îşi expune planul cu voce tare, ca un antagonist dintr-un film cu James Bond. Copiii dau cu mingea în paznicul şcolii şi după aia fug.

Arta lui Grăjdeanu nu iese în evidenţă la început, dar la o a doua citire am început să-i apreciez calităţile. Panourile sunt detaliate fără să fie prea încărcate, secvenţele de acţiune alternează între panouri late care oferă vederi panoramice ale terenului şi numeroase panouri mici succesive care intensifică acţiunea atunci când cineva face un dribling. Flashback-urile sunt colorate în sepia şi au un aer de nostalgie instantă, siluetele subţiri ale jucătorilor fiind prezentate în poze dramatice, printre care Ştefan Dumitrescu pluteşte fără efort ca un zeu al balonului. Dialogurile sună veridic şi nimeni nu vorbeşte prea mult într-un panou, astfel încât baloanele de text să nu acopere toată pagina. Sună elementar, dar e foarte important. Cea mai mare calitate a Ciutanului este însă ritmul extraordinar. Compoziţia fiecărei pagini este aproape perfectă, scenele se succed fără greşeală, flashback-urile sunt integrate bine în acţiune şi povestea se citeşte de la un cap la altul fără nici un hop.

Nu pot să mă abţin şi trebuie să spun ceva şi despre calităţile fizice ale volumului în sine. De la coperta lucioasă în care pot să-mi văd reflexia la calitatea extraordinară a hârtiei în sine, Ciutanul depăşeşte multe dintre benzile desenate apărute în occident. Mă trec fiori la gândul că este posibil să mai apară asemenea romane grafice româneşti şi viitorul benzilor desenate în România începe să arate promiţător.

Aştept cu nerăbdare următorul volum din Ciutanul. Sunt curios să văd ce se întâmplă în continuare cu povestea, nu neapărat pentru intrigă în sine, ci pentru că vreau să văd în ce direcţie duc autorii dezbaterea natură versus ştiinţă în sport. Sunt şi mai curios să văd dacă Grăjdeanu şi Toderaşcu reuşesc să repete performanţele tehnice din acest volum, pentru că au deja o bază foarte solidă pe care pot să construiască. Şi există mereu şansa ca Ciutanul (regionalism din Dobrogea, pentru cei ca mine care nu ştiu) să convingă alţi puşti să se apuce de sport, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Alexandru Ofrim
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
302 pagini
ISBN: 973-636-50-1896-2

Există un anumit tip de istorie care se pierde foarte uşor, sau, mai bine zis, este obscurată foarte uşor de către trecerea timpului şi viteza erei moderne. În mod ironic, este acea istorie foarte apropriată de noi, peste care trecem în fiecare zi dar nu ştim că este acolo: istoria străzilor pe care locuim.

Este uimitor cât de puţine poţi să ştii despre locurile prin care treci zi de zi. Mai ales într-un oraş cum este Bucureştiul, care a fost construit şi reconstruit de atâtea ori. De aceea mă bucur că am descoperit cartea lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi. Conţinând aproape cinci sute de imagini şi câteva hărţi vechi, cartea prezintă în ordine alfabetică multe dintre străzile vechi ale Capitalei şi oferă pe alocuri nişte anecdote nepreţuite.

Să vă dau un exemplu. Tatăl meu a crescut pe lângă o stradă numită Maşina de pâine. Într-o zi mi-a explicat că nu ştie de unde vine numele şi că probabil se răsturnase acolo cândva un camion de pâine. Misterul a fost rezolvat când am aflat din carte că acolo fusese amplasată prima brutărie mecanizată din Bucureşti.

Un alt exemplu mai grăitor se referă chiar la strada pe care am locuit eu vreme de zece ani, aflată la intersecţia bulevardului Ion Mihalache cu Titulescu. În a doua jumătate a secolului XIX, acest cartier se numea Mahalaua Dracului şi adăpostea tot felul de răufăcători. Între 1907 şi 1909 a locuit acolo şi Ştefan Luchian, unul dintre tablourile sale numindu-se suggestiv „Mahalaua Dracului”. În perioada interbelică zona era condusă de banda lui Victor Talianu, zis şi „regele mardeiaşilor”. „Înhăitat cu o ceată de haidamaci – toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cizmuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă – cutreierau mahalalele după “gagice”. Zbierau cât îi ţinea gura şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu”: “Iubeşte-mă, Veto, pe mine, iubeşte-mă, că sunt nebun; căci cine mă pusă pă mine, să maltratez amor cu tine”.

Pozele de epocă, luate din arhiva Muzeului Municipiului Bucureşti, care însoţesc toate aceste poveşti, sunt însoţite şi de poze ale Bucureştiului modern, arătând în mod surprinzător că lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de mult. Arhitectura oraşului a fost dintotdeauna eclectică şi astăzi o casă din secolul XVIII aflată lângă un zgârie nori nu miră pe nimeni – poate doar pe turişti.

Dacă aţi trăit toată viaţa în acest oraş şi nu aţi avut pe nimeni să vă spună poveştile străzilor sale, atunci cred că merită să vă aruncaţi privirea pe această carte, deoarece veţi afla cu siguranţă ceva. În acest fel, Bucureştiul de altădată nu va dispărea niciodată.

Scris de Cristi Mitran
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: R.A. Lafferty
Rating:
Editura: ACE books
Anul apariţiei: 1968
248 pagini
ISBN: 0-441-65301-4150

Toată lumea adoră să recomande scriitori. Presupun că asta ne face să ne simţim superiori într-un fel, ştiind că avem rezerve uimitoare de literatură grozavă faţă de care restul lumii este ignorantă. În acelaşi timp, cred că nu există plăcere mai mare decât să faci pe cineva să îndrăgească ceva ce-ţi place şi ţie. Gusturile similiare ne oferă siguranţa că cealaltă persoană este la fel ca noi.

Din aceste motive aş putea să îl recomand fără a sta pe gânduri pe Raphael Aloysius Lafferty, spunând că este cel mai bun scriitor de science fiction de care nu aţi auzit până acum. Sau s-ar putea să fi auzit deja de el, deoarece opera sa a influenţat un număr mare de scriitori moderni, printre care şi nume sonore precum Neil Gaiman, Gene Wolfe sau Alan Moore. De la moartea sa din 2002 încoace, există o mare speranţă ca Lafferty va ajunge să fie citit de un public mai larg, dar, privind romanele şi povestirile sale, încep să cred că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Lafferty a trăit toată viaţa în Oklahoma şi a lucrat ca inginer electric, publicând sute de povestiri în revistele de science fiction. Opera sa nu a cunoscut niciodată o apreciere largă din partea publicului, dar a fost, după cum am mentionat mai sus, o sursă de inspiraţie pentru alţi scriitori. Asta deoarece în povestirile sale mitul se împletea negreşit cu alegoria, limba engleză se reinventa şi orice ideea căpăta valenţe noi şi periculoase. Povestirile părăseau uneori şi zona science fiction-ului, trecând înspre basm şi fabulă, adesea de inspiraţie irlandeză sau nord-americană.

Cred că nu există o metodă de a descrie o povestire de Lafferty. Cel mai bine este să citiţi una. Romanele sale au avut însă mai puţin succes decât povestirile scurte, deoarece stilul său este mai potrivit prozei de dimensiuni reduse. Având puţin sub trei sute de pagini, Past Master nu suferă de această problemă şi este unul dintre romanele mai accesibile ale autorului. Apărut în 1968 şi nominalizat pentru premiile Hugo şi Nebula, romanul este încadrat în New Wave, deşi Lafferty aproape că rupe graniţele şi aşa destul de îngăduitoare ale genului.

Acţiunea se petrece în anul 2535 pe o colonie numită Astrobe, clădită pe principii utopice. Planeta este aproape acoperită de oraşe aurite, toţi oamenii sunt egali şi se bucură de toate luxurile posibile, nu mai există nici moarte. Dar, cu toate acestea, la marginile oraşelor de aur apar mahalale mizerabile şi extinse. Mulţi oameni îşi părăsesc vieţile perfecte pentru a locui în ele, renunţând la nemurire şi luându-şi slujbe grele şi inutile care îi omoară în mai puţin de doi ani. Acest declin social şi moral este inexplicabil pentru conducătorii noii lumi, care se văd nevoiţi să cheme un salvator din trecut.

Omul ales este nimeni altul decât Thomas More, autorul Utopiei, selectat tocmai pentru capacitatea sa de a face alegeri corecte indiferent de aparenţe şi etichete. Înapoi în 1535, More nu este deloc suprins de omul trimis să-l aducă în viitor, deoarece vorbeşte adesea cu călătorii prin timp. Ajungând pe Astrobe, More descoperă cu oroare că ce scrisese el în Utopia chiar se împlinise, doar că el intenţionase ca totul să fie doar o glumă când îşi imaginase o lume perfectă.

Nevoit să salveze lumea viitorului, More găseşte aliaţi neaşteptaţi şi stranii. Se întâlneşte cu ultimul Papă şi este întristat de declinul bisericii, îi întâlneşte pe Adam şi Eva, se împrieteneşte cu un extraterestru dintr-o rasă numită „ansel” (referindu-se probabil la înger – „angel”). Opozanţii lui More sunt oamenii programaţi sau sintetici, mai precis androizi creaţi cu câteva secole în urmă, care îl slăvesc pe Ouden, zis şi „Nimicul”.

Înţelesul final al romanului nu este uşor de găsit sau înţeles. Oraşele de aur de pe Astrobe pot reprezenta raiul, în timp ce mahalalele pot fi iadul. Tradiţia creştină se referă la rău şi ca „nimic” sau „vid”, de aceea androizii lipsiţi de suflet pot fi văzuţi drept diavoli. Din păcate lucrurile nu sunt atât de simple şi romanul refuză o interpretare simplă. Este cert însă că există o foarte importantă temă religioasă, la fel ca în toate operele autorului.

În final cred că Lafferty nu este pentru oricine. Fie ţi se pare fabulos şi captivant, fie renunţi după primele pagini şi nu te mai întorci. O cerinţă impusă asupra scriitorului modern este să îşi întâmpine cititorul la mijlocul drumului, pentru a-l ajuta să înţeleagă opera mai bine. Lafferty face acest lucru, dar într-un mod diferit faţă de restul lumii. Proza sa conţine o bucurie şi o vervă imensă care atrag cititorul şi-l lasă să se bucure de simpla existenţă a povestirii. Dar a te bucura de ceva şi a înţelege acel ceva sunt două lucruri diferite.

Scris de Cristi Mitran
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Crésus
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Doru Mareş
200 pagini
ISBN: 978-973-1931-08-01

Thomas Jefferson a spus la un moment dat că băncile sunt mai periculoase decât armatele mobilizate. La acea vreme, el se temea mai mult de faptul că băncile puteau să tipărească bani, lucru împiedicat mai târziu prin formarea unei bănci centrale care să regularizeze sistemul bancar. Cu toate asta, vorbele sale au fost scoase de multe ori din context şi folosite pentru a împământa ideea că băncile sunt rele şi că bancherii conduc lumea, mai ales că teoria conspiraţiei este mult mai la modă acum decât era în secolul XVIII.

După crahul din septembrie 2008, dorinţa oamenilor de a-şi vărsa nervii pe un sistem bancar corupt şi bolnav s-a accentuat mai mult ca niciodată, iar Confesiunile unui bancher toxic serveşte perfect aceastei nevoi. Cartea începe cu un citat din Apocalipsa şi este apoi dedicată „Tuturor acelora care încă mai au încredere în banca lor”. Aflăm că naratorul este numărul doi dintr-o mare bancă franceză, un bancher care simte nevoia să se confeseze şi să denunţe sistemul care a dus la criza financiară, iar introducerea se încheie cu o notă de prost gust: „Ce, vreţi să ştiţi dacă am de gând să vă dau înapoi banii pe care vi i-am furat atâta amar de ani? Ei bine, prefer să vă răspund de la bun început: răspunsul e nu!”

Întreaga carte este scrisă în aşa fel încât să inspire dezgust faţă de actuala clasă de bancheri internaţionali şi băncile pentru care lucrează. Alfăm în cele douăzeci şi opt de capitole cum băncile îşi dezinformează sau îşi înşeală clienţii, cum personajul principal decontează serviciile prostituatelor şi petrece pe banii băncii în cele mai luxoase staţiuni ale Europei. Mai vedem şi că crahul a fost ceva prevestit de mulţi specialişti şi că incompetenţii de la conducerile marilor bănci nu au putut să-l evite. Totuşi, nu ştiu dacă aceste lucruri ar trebui să mă revolte în vreun fel. Nu am crezut niciodată că banca lucrează în interesul meu, că îmi poate ţine banii în deplină siguranţă şi chiar îmi poate da mai mulţi înapoi. Ar fi nevoie de o doză masivă de naivitate pentru aşa ceva şi această carte se adresează în primul rând celor care încă mai cred că vor primi ceva pe gratis în această viaţă.

Ce m-a interesat a fost felul în care este prezentat climatul bancar internaţional. Dintr-o serie de întâlniri cu experţi precum Henry Kravis şi Konrad Hummler, personajul-narator află despre presiunile pe care Statele Unite şi Uniunea Europeană le fac asupra Elveţiei pentru a ridica secretul bancar, mai precis pentru a dezvălui numele persoanelor care au conturi în băncile elveţiene. Marea dezvăluire a cărţii este însă delictul de iniţiere comis de secretarul trezoreriei americane, Hank Paulson, care i-ar fi anunţat pe saudiţi că abandonează banca Lehman Brothers în schimbul promisunii lor de a cumpăra titluri de stat americane, lucru care s-a şi întâmplat. Personajul principal află despre această înţelegere de la o prostituată care auzise un prinţ arab vorbind la telefon cu Paulson, deci dintr-o sursă cel puţin dubioasă.

Per total, cartea reuşeşte cu brio să ofere o perspectivă de ansamblu a sistemului bancar în lunile dinaintea crahului, iar felul în care sunt descrise motivele şi procesele financiare care au dus la acest crah este solid. Din păcate, povestea în sine este ficţiune pură, iar identitatea autorului probabil că nu va fi descoperită niciodată. Cartea se termină cu o ţeapă de câteva sute de milioane de euro dată chiar în ajunul crahului de bancher băncii la care lucra. Acesta este momentul în care Crésus „sare peste rechin”. După cum explică foarte bine Cristian Sima în postfaţă, dacă cineva ar fi ştiut exact când avea să se petreacă crahul, ar fi putut să facă o avere în mod legal la bursă, decât să fure de la o bancă. Plus că băncile din Andorra, unde bancherul ar fi ascuns banii furaţi, nu funcţionează chiar aşa cum este descris în carte.

Nu îmi mai rămâne decât să tratez cartea ca o operă de ficţiune, una destul de slabă din acest punct de vedere. Stilul naratorului abundă cu clişee şi, atunci când nu o face, este destul de simplu şi plicticos. Pe alocuri este inserată şi o retorică superficială, pentru a face cititorul să urască şi mai mult bancherii. Dar, din fericire, adevărata valoare a cărţii nu se leagă de talentul literar al celui care a scris-o şi mi-a făcut plăcere să o citesc, în ciuda defectelor stilistice.

Confesiunile unui bancher toxic merită citită mai degrabă pentru felul în care descrie ce s-a întâmplat înaintea crahului din 2008, pentru felul în care dezvăluie o lume coruptă şi haotică pe care s-ar putea să nu o mai întâlnim vreodată de acum încolo. Cred că scopul final al cărţii a fost să reformeze prin contra-exemplu clasa bancherilor, un scop nobil în sine, pe care nu ştiu dacă l-a atins. Rămâne să vedem după ce trece criza.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Editori: Michael Haulică, Horia Ursu
Rating:
Editura: Millennium Press
Anul apariţiei: 2009
332 pagini
ISBN: 978-973-88934-3-6

Nu este un secret că, de foarte multă vreme, proza scurtă pierde teren în faţa romanului. Acest fenomen trist este mult mai vizibil în literatura de nişă, în cazul de faţă fantasy şi science fiction, unde revistele dau faliment de douăzeci de ani încoace şi se refugiază, cu mai mult sau mai puţin succes, pe internet. Chiar şi antologiile editate de nume mari se descurcă greu, iar la sfârşitul zilei trebuie să acceptăm că seriile de romane se vând mult mai bine şi se promovează mai uşor (faci publicitate la primul, ai public pentru următoarele).

Această migraţie spre roman poate să facă numai rău unor genuri literare precum cel fantastic şi science fiction-ului, unde densitatea de idei este foarte importantă pentru evoluţia sănătoasă a speciei. Unor genuri care s-au născut sub forma povestirilor scurte din reviste, o asemenea mutare le-ar fi probabil fatală, de aceea editorii din toată lumea se încăpăţânează să ţină în viaţă revistele şi antologiile. La noi, primii printre asemenea editori se numără Michael Haulică şi Horia Ursu, a căror antologie, Millennium fantasy & science fiction s-a lansat luna aceasta.

Reacţiile mele la antologii sunt adesea adverse, deoarece editorii încearcă să înghesuie cât mai mulţi autori cu stiluri cât mai diferite, încercând să le ofere cititorilor o plajă de selecţie cât mai largă, iar multe dintre povestiri ajung să fie cel puţin dubioase, poate pentru că a scrie o poveste scurtă necesită un alt set de abilităţi decât cele întrebuinţate scrierii romanelor. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar fiecare dintre scriitorii prezenţi în antologia de faţă posedă un talent inedit pentru acest gen de proză. Cred că este şi meritul celor doi editori, care au ştiut exact ce să aleagă şi au ordonat perfect povestirile.

Două sunt povestirile care mi-au rămas imediat în minte şi mi-au făcut ziua perfectă. Prima este scrisă de Cory Doctorow şi intitulată sugestiv „Când sysadminii conduceau Pământul”. Când o serie de atacuri teroriste devastatoare rad maim ulte oraşe de pe faţa pământului şi schilodesc autorităţile globale, o mână de ingineri IT din Toronto ţin serverele de internet în picioare şi încearcă să restabilească o nouă ordine globală. Povestea este spusă cu ajutorul jargonului inconfundabil de pe internet şi dă dovadă de un umor fin pe alocuri, analizând felurile în care această unealtă poate ajuta sau chiar distruge umanitatea. Nu pot să nu remarc dedicaţia şi îndemânarea de care a dat dovadă traducătorul, care a trebuit să se lupte cu un asemenea jargon pe alocuri de netradus şi totuşi a ieşit învingător.

Cea de-a doua povestire este „Da Vinci Înălţându-se”, de Jack Dann, şi urmăreşte experimentele inventatorului italian în materie de aparate de zbor. Suntem transportaţi instant în Florenţa secolului XV, unde Leonardo este în mod misterios prieten cu un Machiavelli tânăr. Încercările inventatorului de a crea o maşină de zbor sunt însoţite de propria sa dramă interioară, iar geniul său este urmărit şi studiat cu atenţie. Într-o scenă memorabilă, Leonardo şi asistentul său Machiavelli se duc în piaţă şi cumpără mai mulţi porumbei şi şoimi, pe care îi eliberează apoi pentru a le urmări şi desena decolarea şi zborul. Finalul poveştii în lasă pe Leonardo nemulţumit şi chiar oripilat de invenţia sa, folosită de Lorenzo de Medici în scopuri războinice.

O altă povestire pe care nu pot să nu o remarc este „Crama lăutarilor” de Marian Coman, o povestire scurtă şi perfectă, ca o perlă scoasă din adâncuri. Printre scriitorii români din antologie se mai numără Dan Doboş, cu „Îngeri, ieşiţi din morminte!” (o povestire cyberpunk pe care am mai întâlnit-o şi în Gheorge, un om special), Sebastian A. Corn cu „Epidemia”, Dănuţ Ivănescu şi povestirea sa „Gesta Kaenorum”, şi nu în ultimul rând Livu Radu, care dă ca întotdeauna dovadă de un umor fin în „Eu te-am iubit, Paraschivo”, unde Bucureştiul devine o Republică Autonomă Fotbalistică. M-am bucurat mult să văd asemenea povestiri scrise de autori români şi am căpătat un nou dram de speranţă în literatura autohtonă, iar în final nu pot decât să vreau mai mult.

Printre scriitorii nemenţionaţi până acum se numără Jeff Carlson, Richard Paul Russo şi John Scalzi, cu povestiri science fiction de calitate. Pot să spun cu conştiinţa împăcată că nu există nici o povestire slabă în această antologie şi că am descoperit câţiva scriitori despre care mă voi mai interesa în viitor, iar cei pe care îi ştiam deja nu m-au dezamăgit. După cum spune Horia Ursu în introducerea antologiei, „[...] comparând romanul cu proza scurtă, din punct de vedere strict literar, vom constata că, de multe ori, ruda săracă este net câştigătoare: mai multe idei raportat la numărul de pagini, mai multe imagini care rămân în minte cititorului, mai puţină umplutură”. Prima antologie Millenium fantasy & science fiction excelează la toate aceste capitole – ce putem vrea mai mult? Eu o vreau pe următoarea.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Coordonatori: Ellen Datlow, Kelly Link, Gavin J. Grant
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Roxana Brinceanu
448 pagini
ISBN: 978-973-143-202-1




Poate că e vina mea. Poate devin prea bătrân pentru genul acesta de poveşti. Am citit o antologie de fantasy şi horror zilele trecute, în pauzele dintre meciurile de la Roland Garros, şi nu sunt teribil de impresionat. Nu sunt nici foarte dezamăgit. Aproape că nici nu vreau să vorbesc despre ea, ceea ce este în unele privinţe mai rău decât a fi dezamăgit.

Apatia mea pentru literatura SF şi fantasy contemporană se datorează stării jalnice în care se află aceste genuri. Nu vorbesc doar despre imitaţiile ieftine după Harry Potter, ci de mediocritatea în care lumea se complace. Nu mai este de mult vorba despre literatură, ci despre câte cărţi poţi să vinzi. Dar asta e altă discuţie.

Să trecem direct la antologie. Pentru a lămuri detaliile tehnice mai întâi, care este diferenţa dintre SF şi fantasy? Există multe definiţii, dar prefer metoda mea de a rezolva lucrurile: dacă are roboţi şi nave spaţiale este SF, dacă nu este fantasy (sau orice alt gen literar). De unde a apărut şi horror-ul în titlu? Este o greşeală de tipar? Este reacţia cititorului la unele dintre povestiri? Este un gen literar de sine stătător? Nu am de unde să ştiu că eu mă sperii uşor şi nu mai dorm noaptea.

Cred că marea mea nemulţumire este o problemă de fond (şi că e foarte urâtă coperta), nu de formă. Nu ştiu de ce am avut mereu senzaţia că literatura ar trebui să explice unele lucruri. Doar că fantasy-ul nu îşi permite un asemenea lux.

Să dăm un exemplu concret. Într-o povestire fantasy pe care am inventat-o eu chiar acum, un om se plimbă prin pădure şi vede ceea ce crede el că este un yeti. Desigur, nu există aşa ceva şi omul are îndoieli. De aici se pot întâmpla două lucruri: omul nu află niciodată dacă chiar a văzut un yeti, sau omul caută prin pădure şi dă nas în nas cu animalul şi moare în mod îngrozitor (atunci cine spune povestea?).

Literatura fantasy modernă constă în acel moment al îndoielii. Momentul în care realitatea pe care o cunoaştem se schimbă şi ne întrebăm dacă chiar am descoperit un yeti sau doar ne proiectăm propriile fantezii întunecate asupra lumii din jur.

Majoritatea povestirilor se termină cu această îndoială şi omul nu găseşte niciodată yetiul. Acestea sunt de obicei povestirile bune, care se preocupă cu natura şi psihicul uman. Cealaltă parte din povestiri se termină cu omul mâncat de yeti. Acestea sunt de obicei scrise de oameni care nu ar trebui lăsaţi lângă creioane sau tastaturi.

Păstrând acest lucru în vedere, antologia începe cu o povestire numită „După-amiaza Walpurgiilor”, în care o casă apare din senin într-un cartier dintr-o suburbie americană. Vecinii cred că proprietarele sunt vrăjitoare. Surpriză, chiar sunt! Mulţumesc Delia Sherman, chiar nu mă aşteptam.

A doua povestire este uşor de citit şi uitat, dar de abia în a treia („Incident pe plaja agatelor”) se mai întâmplă ceva remarcabil. O femeie se întâlneşte pe o plajă cu un băiat despre care bănuieşte că este siren (mă rog, masculinul de la sirenă). În final aflăm că chiar aşa este! Uimitor! Partea bună e că stilul în care este scrisă povestea este oarecum captivant.

Cred că sirenii sunt cea mai tare modă de la vampiri încoace. Stau sub apă (nu în coşciuge), sunt chinuiţi de propria lor natură întunecată (la fel ca vampirii), dar au şi o latură romantică (la fel ca vampirii). Plus că sunt „cool”, din moment ce temperatura apei variază odată cu adâncimea. Şi pot vorbii cu peştii. Spun asta deoarece mai este o povestire cu sireni în antologie – „Lumina Călăuzitoare” de Elizabeth Bear – şi este chiar bună. Dar îmi plăcea de Elizabeth Bear de ceva vreme, pentru că nu scrie oribil.

Povestirile care chiar mi-au rămas în minte (prin calităţile lor) sunt puţine la număr. „Pasajul de Nord-Vest” este despre o bătrână care trăieşte în pustietatea canadiană şi nu se întâlneşte cu un yeti, ci cu doi băieţi fugari. Doar că dealurile au ochi. Ooooooooo. Asta cred că e mai horror. În „Vacanţa Luntraşului”, Charon îşi ia un concediu scurt şi încearcă să evadeze din Infern. „Un cal de o culoare deosebită” este despre moartea vodevilului şi Sfântul Graal, iar „Stări de penumbră” (a lui Albert E. Cowdrey) este în părerea mea umilă cea mai bună povestire din antologie (şi ultima – aşa că au păstrat ce era mai bun pentru sfârşit, ce chestie).

Povestirile acestea sunt singurele pe care pot să le recomand. Antologia mai are şi poezii inserate printre povestiri, dar sunt imposibil de citit în română. Nu e vina trăducătoarei, ci a limbii în sine. Poezia tradusă nu sună niciodată la fel de bine şi singura opţiune adevărată ar fi fost să lase şi textul în engleză paralel cu textul tradus. Mi-aş dori să facă asta pe viitor, dar nu vă faceţi speranţe.

În final cred că, citind această antologie, am descoperit nişte scriitori interesanţi (Cowdrey, Waldrop). Puţini, dar promiţători. Ceea ce cred că nu este aşa de rău, dar consider că mi-am făcut cota de antologii şi fantasy contemporan pe anul acesta, aşa că o să mă întorc la clasici, sau poate o să caut nişte cărţi cu sireni.

Cristi Mitran este supărat doar pentru că nu a fost trimis şi el la Hogwarts când era mic.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Steve Făinaru
Rating:
Editura: Litera Internaţional
Anul apariţiei: 2009
203 pagini
ISBN: 978-973-675-530-9




Felul în care ne comportăm în vreme de război spune mult despre noi ca societate şi civilizaţie. Din păcate, recentul război din Irak ne-a dovedit că mai avem multe de îmbunătăţit. Nu voi critica aici felul în care America şi comunitatea internaţională au dus acest război, deoarece deja au făcut-o alţii mai bine, ci mă voi axa pe un fenomen care sper că se va dovedi mult mai interesant şi anume apariţia mercenarilor privaţi ca forţe intangibile de securitate şi ocupaţie, aşa cum sunt descrişi de jurnalistul de origine română, Steve Făinaru, în cartea sa, Legea celor puternici.

Titulul cărţii este luat din Ordinul de Autorizare Provizorie a Coaliţiei nr. 17, supranumit şi Legea celor puternici, instituit după ocuparea Irakului, care le oferea imunitate totală mercenarilor şi subcontractorilor în faţa legii Irakiene. Companiile de securitate privată au apărut în Irak drept urmare a unei cereri reale. Odată cu escaladarea violenţelor şi refuzul guvernului American de a trimite trupe suplimentare, securitatea convoaielor şi diplomaţilor americani din Irak a fost pasată companiilor private, care angajau şi înarmau mercenari cu sau fără pregătire militară anterioară. Prin Ordinul nr. 17, aceşti mercenari erau intangibili în faţa legii Irakiene şi nu se aflau sub controlul armatei americane, fiind angajaţi direct de Depratamentul de Stat.

Steve Făinaru a fost unul dintre primii jurnalişti care s-a interesat de aceste companii private, iar călătoriile sale în Irak l-au pus în contact direct cu aceşti mercenari. Calitatea mercenarilor varia considerabil, unii fiind foşti soldaţi în armatele americane, alţii venind chiar din gherilele peruviene sau cartelurile de droguri columbiene.

Unul dintre cele mai remarcabile personaje este Jon Coté, un tânăr american care a abandonat facultatea pentru a lupta ca mercenar in Irak. Făinaru îl întâlneşte în prima sa vizită în Irak şi este fascinat de pofta sa de viaţă şi atitudinea pozitivă de care acesta dă dovadă. „Asta era treaba lui: să meargă cu maşina într-o parte sau alta, sperând să nu explodeze ceva. Ăsta era războiul, nu-i aşa?”

La scurt timp după plecarea lui Făinaru, Coté şi alţi câţiva mercenari sunt răpiţi de un grup de insurgenţi necunoscuţi. Legea celor puternici descrie în detaliu această răpire şi eforturile ulterioare de recuperare a mercenarilor.

Făinaru rezumă foarte bine apariţia şi dezvoltarea companiilor de securitate privată în Irak: „Holly (comandantul Corpului de Ingineri al Statelor Unite şi Diviziei din Regiunea Golfului) a fost cel care mi-a deschis ochii faţă de greşeala fatală din experimentul de mercenariat american, deşi, bineînţeles, fără să rostească termenul mercenar propriu-zis. Această greşeală se asocia cu natura ad-hoc a sistemului. Felul în care luase naştere. Când securitatea din Irak s-a prăbuşit şi a devenit clar că nu se mai puteau aduce trupe, a apărut o necesitate disperată pentru protecţie armată. Agenţiile guvernamentale, afacerile particulare, organizaţiile umanitare, media şi militarii înşişi căutau oameni care să ştie să folosească arme. Aspectele economice ale acestei întreprinderi au fost fascinante. Cererea era atât de mare, atunci, la începuturi, încât preţul pentru un operator clasa I, adică un mercenar de elită, cu experienţă în forţele speciale, se ridica la două mii de dolari pe zi. În timp, piaţa de forţă, cum o numeşte Deborah Avant, specialist în ştiinţe politice, a ajuns la un anumit echilibru. A reieşit că există o ofertă nesfârşită de oameni dornici să pună mâna pe armă şi să se arunce în mijlocul unui război. Şi preţul a scăzut până la cinci sute – şapte sute de dolari pe zi. Dar vehiculele blindate erau mult mai puţine ca număr. Erau mai greu de produs decât mercenari şi mai puţin mobile. Războiul a stârnit o criză de maşini, prin urmare, preţurile au crescut.
„E mai acceptabil să pierzi oameni decât vehicule, care costă două – trei sute de mii fiecare”, mi-a mărturisit Holly.”

Adevărul este că multe din companiile de securitate privată erau prost organizate şi nu ofereau echipament corespunzător pentru angajaţii lor. Acest lucru a dus la nenumărate morţi (numărul mercenarilor decedaţi sau dispăruţi în Irak nu va fi cunoscut niciodată) şi la răpirea şi dispariţia unor oameni ca Jon Coté.

Ultima jumătate a cărţii descrie activitatea companiei Blackwater, infamă datorită comportamentului mercenarilor ei şi aparenta ei imunitate în faţa legii şi autorităţii Irakiene. Numeroasele atacuri nefondate pe care mercenarii Blackwater le-au lansat asupra civililor irakieni au subminat grav eforturile de reconstrucţie americane, iar compania a fost dată afară din Irak de abia în 2009.

Steve Făinaru a câştigat premiul Pulitzer în 2008, pentru reportajele sale despre companiile de securitate privată. Din păcate, Legea celor puternici nu oferă nici o concluzie evidentă. Coté şi mercenarii răpiţi nu au fost recuperaţi în viaţă, iar fenomenul mercenariatului cu siguranţă că nu s-a sfârşit. S-au sfârşit doar acele zile nebune de la început, când companiile apăreau ca ciupercile după ploaie şi mercenarii puteau să tragă fără consecinţe în civilii irakieni. Reglementarea companiilor de securitate privată a fost un proces necesar şi dificil, ajutat probabil şi de eforturile lui Făinaru, care i-a adus pe aceşti mercenari moderni în vizorul publicului.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor