Bagabontu’ ăista pe Pratchett nu vrea să se lase, domne. Iar subsemnatu’ cronicar nu vrea să se lase nici el şi tot înghite fără nici un fel de jenă absolut orice scrijeleşte bătrânul Terry. Iar această activitate nu se lasă decât cu rânjete şi zâmbete ascunse, hohote abia potolite şi în general cu un sentiment de nebunie generală.
De data aceasta, se pare că a venit rândul unor scoţieni în miniatură puşi numai pe generat haos cu cât mai multă productivitate, a unei fetiţe viitoare vrăjitoare bătrână cu potenţial, a unei Regine rele cu crize de identitate şi mai ales a unui broscoi vorbitor foarte inutil în orice aventură imaginabilă. Toată această adunătură mai sus menţionată, în frunte cu Tiffany va pornit la drum în căutarea fratelui acesteia, răpit pare-se de o fiinţă cu intenţii nu-tocmai-bune şi care din când în când încearcă să cucerească lumea cu vrăjile ei.
Toate aventurile ce urmează sunt un amalgam de basme întoarse pe dos, poveşti arhicunoscute pe care nici autorii lor nu le-ar mai recunoaşte nici loviţi în cap cu o tigaie (singura armă adevărată din arsenalul bietei Tiffany) şi nebunie generală în stilul clasic al lui Pratchett. Adică ceva ce admiratorii bătrânului pişicher nu trebuie să rateze sub nici o formă iar cei ce nu-l cunosc pe nebunatic trebuie să găsească şi să citească imediat.
PS. Nu pot decât să-mi scot chipiul şi să mă plec cu admiraţie în faţa unei traduceri absolut uluitoare făcută cu o mare atenţie la detalii şi o plăcere deosebită. Se simte în fiecare pagină un condei de profesionist impecabil. Bravo Cristinei Jinga!
Unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale literaturii fantasy este, fără nici un fel de îndoială, dragonul. De la fascinaţia pe care o provoacă mitologia orientală, la adevăratul fenomen Dungeons and Dragons si chiar până la zmeii basmelor noastre, dragonul este omniprezent într-o formă sau alta.
Tocmai de aceea o scriere cu adevărat originală care să implice dragonii, este ceva de admirat fără rezerve. Iar când această poveste se dovedeşte a fi una absolut captivantă care a întrunit laudele unor mari autori precum Stephen King sau Terry Brooks, înseamnă că avem în faţă o lectură obligatorie pentru fanii literaturii fantastice.
Am descoperit romanele scrise de Naomi Novik dintr-o absolută întâmplare ca să descopăr ulterior că într-un viitor apropiat vor fi disponibile şi în română (conform unui articol al uimitorului Michael Haulica de aici). Ca un fel de cireaşă de pe tort, regizorul Peter Jackson (dacă mai e cineva care nu ştie cine este – omul din spatele apariţiei pe ecrane a trilogiei Lordul Inelelor) a cumpărat drepturile de ecranizare pentru această carte (împreună cu celelalte două volume ale trilogiei).
După atâta reclamă şi laude, am rămas în faţa volumului His Majesty’s Dragon un pic descumpănit. Era clar că aşteptările mele erau foarte ridicate şi drept urmare era aproape sigur că voi fi dezamăgit. La urma urmei ce poate să mai fie adus nou în lumea dragonilor?
Ei bine, din fericire m-am înşelat în totalitate şi romanul lui Novik s-a dovedit a fi exact ceea ce promitea să fie – o poveste extraordinară cu un subiect nou şi proaspăt. M-am trezit de fapt în faţă cu o carte care îmbină într-un mod cel puţin plăcut genurile mele preferate ale literaturii fantastice – fantasy-ul şi istoria alternativă.
Fără să vă răpesc plăcerea de a parcurge primul volum al trilogiei Temeraire, trebuie să vă spun că povestea se desfăşoară în timpul războaielor napoleoniene cu o mică diferenţă – dragonii există şi sunt folosiţi ca o forţă de luptă aeriană absolut uimitoare. Căpitanul Will Laurence, ofiţer in Marina Regală, este conştient de importanţa acestor fiinţe pentru supravieţuirea Marii Britanii în lupta sa cu împăratul Franţei şi este total uimit când reuşeşte să captureze un ou de dragon de la adversarii săi. Viaţa lui Will Laurence va fi dată permanent peste cap când tânărul dragon îl alege ca partener de zbor şi-l condamnă la o viaţă în serviciul forţelor aeriene ale Majestăţii Sale.
Romanul lui Naomi Novik se citeşte pe nerăsuflate şi nu face decât să te lase să visezi cu ochii deschişi la o ecranizare pe măsură din partea lui Peter Jackson. Nu pot decât să recomand această carte superbă în speranţa că vor fi cât mai mulţi cei care se vor bucura de aventurile dragonului Temeraire.
Conform unei numărători pe care nu o mai bagă nimeni în seamă oricum, avem în faţă volumul numărul 28 din Lumea Disc. Mie îmi vine greu să cred că bătrânelul acela simpatic a reuşit să scrie atâtea volume (şi multe altele). Aşa că voi pleca de la premisa că are nişte prieteni cronicari care călătoresc prin Lumea Disc şi îi trimit poveştile pe care le aud. Nu de alta, dar de data asta chiar s-a sărit calul… adică şobolanul vroiam să zic. În primul rând duse au fost străzile murdare ale Ankh-Morporkului, nici urmă de vreun vrăjitor sau orice altceva din arsenalul cunoscut al înţeleptului Pratchett. În al doilea rând, unde este descrierea mea favorită cu A’Tuin? (şi apropo’… ce este cu atâtea pagini despre Lumea Disc în Wikipedia?)
Nimic nu mai e în regulă în cartea asta. Adică Maurice pare băiat de treabă. Singura problemă este că e motan. Keith pare şi el băiat bun. Şi chiar este un băiat, dar are o adunătură de amici care mai de care mai gri. Adică vreau să zic… o adunătură de şobolani. Iar şobolanii aceştia sunt înfiorători de bine crescuţi. Dacă îi punem pe toţi la un loc, nu credeţi că o să se întâmple ceva necurat? Sau ceva absurd de nostim? Ei bine, nici eu nu am crezut până când am citit despre aventurile lui Maurice şi ale rozătoarelor lui educate (mai mult sau mai puţin).
PS. În nota finală a cărţii, bietul Pratchett recunoaşte că a cam exagerat cu strângerea de informaţii despre şobolani. Sincer, după ce am terminat cartea, am ajuns să-i dau dreptate. Uneori strică să ştii prea multe.
A.E. van Vogt este unul dintre marii clasici ai epocii de glorie a SF-ului postbelic. Alături de Heinlein şi Asimov poate să fie inclus fără nici o grijă în orice lecţie despre ceea ce a fost science-fiction-ul acelor ani. Am auzit de van Vogt odată cu romanele sale publicate în legendara colecţie Nautilus a Nemirei, precum Imperiul Atomului sau Computerworld, aşa că am fost foarte tentat de volumul tipărit de editura Corint.
Lăsând la o parte izul de roman peste care s-a aşternut praful şi faptul că este vorba de o colecţie de povestiri (patru la număr) avem în faţa ochilor o carte destul de plăcut de citit, dar mai degrabă ca o lecţie de istorie decât ca o lectură parcursă din pură plăcere. Se simte că este vorba de povestiri scrise în perioade diferite de timp, care nu au fost concepute să fie oferite împreună şi că a trecut totuşi jumătate de secol de când au fost publicate. În acelaşi timp, având în vedere anii care s-au aşternut peste aceste rânduri, nu am putut să nu admir imaginaţia lui van Vogt şi originalitatea lor (din care s-au inspirat fără nici un fel de umbră de îndoială măcar cei care au adus în anii ’60 Star Trek-ul pe micile ecrane, dacă nu şi alte filme şi seriale TV).
Din nefericire Odiseea navei Space Beagle mi s-a părut decât o lectură interesantă din punctul de vedere al unui absolut pasionat de science-fiction aşa că rămâne o carte pe care o puteţi rata fără nici un fel de problemă. Pentru pasionaţii de aventuri în spaţiu rămân la recomandările de genul David Weber sau (daca preferaţi un clasic) Robert A. Heinlein.
După ce l-am boscorodit pe Horia pentru fonturile mici şi faptul că nu a zis mai demult că am o ediţie de colecţie, nu am mai putut să las Powersat din mână. Ben Bova mi-a oferit o carte pe care am devorat-o şi care m-a lăsat cu o singură dilemă – să-l aştept pe Horia sau să mă arunc asupra continuărilor în engleză?
Powersat este mai mult decât orice un film scris bine. Cartea pare să fie la fiecare pas încarnarea tipărită a unei pelicule de succes care nu dezamăgeşte cu nici o secvenţă. Fără să fie SF pur, doar prin prisma folosirii unor tehnologii inovatoare (cred că doar problema financiară nu transformă în realitate tehnologiile din cartea lui Bova), Powersat este înainte de toate o carte despre speranţă. Un roman despre destinul unui om care se află la locul potrivit şi cu uneltele potrivite gata să influenţeze viitorul întregii omeniri.
Personajul principal al cărţii, Dan Randolph, este un visător cu o afacere de condus. Compania sa încearcă să pună în funcţiune un satelit care va genera electricitate folosind energia solară. Proiectul poate fi un succes dacă va termina la timp avionul spaţial care va asigura întreţinerea satelitului. Problema este că un asemenea generator de electricitate are o mulţime de duşmani, iar lui Dan îi va fi mult mai greu decât şi-a imaginat vreodată să-şi vadă visul îndeplinit.
Powersat este o carte-entertaiment. Un roman fără pretenţii, un pic naiv pe alocuri, dar dureros de conştient de misiunea grea pe care o are – aceea de a-şi ţine cititorul cu sufletul la gură şi de a-i oferi o rază de speranţă. E o carte pe care nu am lăsat-o din mână (m-a uimit şi pe mine cât de repede am devorat-o), care m-a lăsat cu un sentiment plăcut şi care invită în mod clar la o lectură aprofundată a seriei din care face parte.
Jos pălăria în faţa lui Horia. Nenea Ursu iar a dat lovitura.
PS. Cu riscul să-mi iau şuturi, trebuie să spun că sunt bucuros că s-a înţeles faptul că şi în lumea cărţilor, se mai întâmplă ca ambalajul să vândă marfa. Powersat-ul meu atrage privirea şi sunt încântat de prezentarea sa grafică şi de calitatea tipografiei (mai puţin fonturile cu care este tipărita cartea, de care m-am mai plâns deja… cred…)
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Bagabontu’ ăista pe Pratchett nu vrea să se lase, domne. Iar subsemnatu’ cronicar nu vrea să se lase nici el şi tot înghite fără nici un fel de jenă absolut orice scrijeleşte bătrânul Terry. Iar această activitate nu se lasă decât cu rânjete şi zâmbete ascunse, hohote abia potolite şi în general cu un sentiment de nebunie generală.
Unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale literaturii fantasy este, fără nici un fel de îndoială, dragonul. De la fascinaţia pe care o provoacă mitologia orientală, la adevăratul fenomen Dungeons and Dragons si chiar până la zmeii basmelor noastre, dragonul este omniprezent într-o formă sau alta.
Conform unei numărători pe care nu o mai bagă nimeni în seamă oricum, avem în faţă volumul numărul 28 din Lumea Disc. Mie îmi vine greu să cred că bătrânelul acela simpatic a reuşit să scrie atâtea volume (şi multe altele). Aşa că voi pleca de la premisa că are nişte prieteni cronicari care călătoresc prin Lumea Disc şi îi trimit poveştile pe care le aud. Nu de alta, dar de data asta chiar s-a sărit calul… adică şobolanul vroiam să zic. În primul rând duse au fost străzile murdare ale Ankh-Morporkului, nici urmă de vreun vrăjitor sau orice altceva din arsenalul cunoscut al înţeleptului Pratchett. În al doilea rând, unde este descrierea mea favorită cu A’Tuin? (şi apropo’… ce este cu atâtea pagini despre Lumea Disc în Wikipedia?)
A.E. van Vogt este unul dintre marii clasici ai epocii de glorie a SF-ului postbelic. Alături de Heinlein şi Asimov poate să fie inclus fără nici o grijă în orice lecţie despre ceea ce a fost science-fiction-ul acelor ani. Am auzit de van Vogt odată cu romanele sale publicate în legendara colecţie Nautilus a Nemirei, precum Imperiul Atomului sau Computerworld, aşa că am fost foarte tentat de volumul tipărit de editura Corint.
După ce l-am boscorodit pe Horia pentru fonturile mici şi faptul că nu a zis mai demult că am o ediţie de colecţie, nu am mai putut să las Powersat din mână. Ben Bova mi-a oferit o carte pe care am devorat-o şi care m-a lăsat cu o singură dilemă – să-l aştept pe Horia sau să mă arunc asupra continuărilor în engleză?
