M-am convins înca o data ca Serge Brussolo e nebun. Si începuse “normal”, cu explorarea unui organism viu de marimea unei planete, pentru ca totul sa degenereze spre scabros si macabru.
Descrie cu placere bolnava mersul prin balti de sebuum, mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpiratie de marimea unor portocale, desisurile de par cret, refugiul din pliurile unui rid, puseele de febra din preajma unui furuncul gigantic ce ridica temperatura solului la peste 150 de grade… Siliti sa manânce din carnea fiintei-planeta cercetatorii sufera diverse mutatii, alt prilej de enumerare bolnavicioasa a cazurilor de oameni-leucocite, batrâni-prunci, oameni decalcifiati…
Se organizeaza grupari expansioniste care malformeaza organismul pentru a-si mari teritoriul, separatisti ce vor amputarea membrelor pentru a parasi capcana muribunda sau radicali ce doresc pur si simplu extinctia ca sfârsit onorabil al acestei planete purtatoare de paraziti. Actiunile lor duc la un final apocaliptic cu un corp în dezembrare, mistuindu-si ocupantii în timp ce se mistuia pe sine, lasând în vidul cosmic un “monument congelat al prostiei umane”. Pamântul?
Am început cartea cu o oarecare neîncredere. Nu-mi plac aprioric romanele la moda considerând succesul lor ca fiind datorat mai mult promovarii intense decât valorii reale dar de data asta am avut o surpriza placuta.
M-a încântat de la primele pagini si nu doar datorita subiectului plin de exotism cât mai ales datorita înlantuirii de pietricele colorate cu care autorul îsi construieste mozaicul naratiunii. Aproape fiecare fraza sclipeste prin descrieri si comparatii pe care le culegeam surprins, ca o cotofana, neglijând de multe ori firul povestii ce urmareste schimbarea fetitei de pescar în ceea ce simplist putem considera “omoloaga de clasa superioara a unei prostituate”.
Transformarea e dureroasa si de durata dar se face fara a-i alunga inocenta iar batrânetea o gaseste împacata cu destinul ei pentru ca “…acum stiu ca lumea noastra nu e cu nimic mai durabila decât un val care se ridica din ocean”.
M-au atras ochii verzi ai autoarei Amelie Nothomb prezenta pe coperta volumului primit de la Polirom. Rasfoind paginile mi-am dat seama ca am vazut filmul si asta a facut cartea si mai atractiva. Filmul m-a impresionat prin realismul rupt de cliseele obisnuite când e vorba de Japonia iar cartea mi-a dat prilejul sa revad personajele prinse în absurditatea propriilor clisee.
Socheaza contrastul între poezia numelor (Furtuna de zapada, Padure, Înger) si rigiditatea gândirii. Autoarea smulge zâmbete amare vorbind despre involutia (!) ei în cadrul unei companii japoneze unde initiativa personala se pedepseste iar valoarea se supune ierarhiei astfel ca, sub influenta Sogunului, asteptam sa vad cazând capete sau macar o reala “aruncare în peisaj” de la fereastra devenita refugiu si evadare.
Tot ce urmeaza este doar o continua degradare, rezumata chiar de autoare: “Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am înteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.” Martorii acestei coborâri se remarca prin lipsa de reactie comportându-se “…ca atâtia altii, totodata sclav si calau neîndemânatec al unui sistem care în mod sigur nu-i era pe plac, dar pe care nu l-ar fi denigrat niciodata – din slabiciune si din lipsa de imaginatie.”
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.