Autor: William Golding
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Dana Covăceanu
156 pagini
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ce mai, amazingul nu înseamnă pentru toți același lucru!

Internetul este un mediu de întreținut iluzii pe care viața reală adesea nu le permite. Cauza – aparent sunt atâtea oferte în această realitate încât ar trebui teoretic să nu alegem doi același lucru. Șuvoi de cărți, șuvoi de melodii, șuvoi de excursii. Ce-mi smulge mie semne exclamative și icnete entuziaste, altuia i se par fie accente dubioase, fie chiar un bun motiv de ură. Și o indiferență groasă sticlește în ochii atâtora încât mă înspăimînt. Oare cui să vorbesc eu de cărți din moment ce în viața reală nu întâlnesc decât priviri opace, din alte universuri decât al meu. Bun, asta mi se întâmplă mie.

Hai să privim și invers!

Ce mă interesează pe mine? Și am ajuns la faza în care declar, încă și mândru, că nu mă uit cu lunile la tv. Ok, atitudinea e de înțeles, dar asta înseamnă că eu ignor munca a mii de oameni și a vorbi de rău așa, în general, televiziunea e o afirmație imprudentă și în necunoștiință de cauză. Eu, consacrat universului meu, nu mai am timp de auzit admirațiile din universul altora. Pe cine interesează de fapt câți km de sârmă se află într-un pod și să mai și exclame amazing! De ce oare oamenii își încarcă memoria cu atâtea recorduri? Animalul cel mai mare, omul care aleargă pe 100 de metri cel mai repede și care e diferit de cel care aleargă 200 de metri sau de acela care fuge o milă. Recorduri și admirații de week-end. Bun, e ca și cum aș cere puțină atenție atunci când eu am ignorat anterior nenumăratele cereri de atenție.

Așa s-ar părea, fiecare cu universul său și basta.

Lingvistica pare să aibă dreptate. Nu există decât iluzorii punți de comunicare între oameni. Dar așa să fie? Nu cumva prin alegere ne menținem într-o anumită matcă de preocupări! De pildă să consum mai mult literatură, mai degrabă de ordin ideatic, modernă mai mult decât clasică, psihologică într-o măsură mai mare decât de acțiune, etc. Universul nostru nu cumva aglutinează toate acele părți din universul altora care ne-au stârnit interesul sau ne-au ajutat la crearea propriei identități. Avea oare dreptate Platon când lua în serios afirmația sofistului Protagoras că într-o oarecare măsură toți ceilalți sunt învățătorii noștri? Preluăm frânturi, dar nu obsesii, nu fel de a înțelege lumea, nu orizont de așteptări. Cel mult, vedem universul celorlalți așa cum este, nu și potențele sale, mult mai de nebănuit decât realizările concrete. Uite, de pildă în relația cu un profesor elevul silitor, dar dezinteresat poate învăța lecția pe dinafară, eventual citi suplimentar ceva critică ori să se facă niscaiva comparații interesante. Totuși numai un copil fascinat de aceeași disciplină ca profesorul, care citește fără să i se spună lucruri legate de acest domeniu, care se simte comod în week-end făcând ceva în acel domeniu, numai acela îl poaste cumva înțelege pe profesor. Lecțiile sunt doar urme ale universului său, nu esențe.

Dar eu comunic esențe?

Sunt posibile asemenea comunicări? Poate de-aș găsi în viața reală oameni cu universuri asemănătoare… Cumva merg pe premisa că nu găsesc… Și mi-e teamă că n-am întâlnit decât oameni care merg pe aceeași premisă. De la atâtea rezervă ajungem găuri negre de informație. Sugem tot ce putem din alte universuri și nu mai dăm nimic înapoi. Ochii aceia indiferenți așteaptă o nouă pradă. Un spectacol care să le arate că de pildă cartea pe care o citesc e mai mult decât orice altă tentație a realității. Aș putea s-o rup în fața lor. Poate aș dezmetici unele priviri care s-ar înfiora de faptul că, nu-i așa, sunt rupți câțiva Ron. Ori s-ar interesa de carte. Oare merita această pedeapsă? Știu și eu, nu mai mult decât condamnarea la moarte din ochii lor indiferenți, din atitudinea cu care plasează o carte în bibliotecă și o lasă să putrezească pentru mulți ani necitită.

Am să vorbesc în gol

către oamenii fără chip și fără nume ai internetului despre ultima carte a lui William Golding. Scriitorul acela care a scris Împăratul muștelor și unul dintre premianții Nobel pentru literatură. Vorbesc adică indirect de niște efecte. Un film care a speriat ceva lume prin problemele sale de socializare, dar și despre o pradă consistentă financiar, cam un milion jumătate de euro. Prin urmare acest roman a fost scris de un om bogat, bătrân, celebru. A avea, a gândi, a fi – toate aceste trei atribute se pot găsi în persoana Goldingului nostru.

Aceste așteptări ar trebui să genereze o carte pe măsură,

cu cele trei puncte de interes cumva precizate, cu fertile direcții de acțiune pentru cei interesați de una dintre cele trei atribute. Adică, domnul Ban, doamna Celebritate, rușinoasa Înțelepciune. Ar trebui să… Literatura râde de acest verb. Literatura nu trebuie să facă nimic. Poate fi privită și ca arta plastică modernă, dincolo de acțiune, doar așa, ca un șir de cuvinte care joacă o horă nestăvilită prin toate registrele limbii.

Naratorul cumva coincide cu autorul.

Este vorba de o Pythie bătrână, aflată aproape de punctul terminus, celebră, cu o viață plină de succese profetice și cu o avere demnă de invidiat, dar din care nu poate consuma mai nimic. Tonul ei este unul melancolic, chiar aș zice elegiac și, bineînțeles, plin de regrete pentru universul său pierdut. De aceea o parte cam prea consistentă a cărții este dedicată evocării unei copilării cu intensități mult mai semnificative în amintire. Da, și mie îmi pare neclar ce zic. Orice lucru tulbure în comunicarea mea face să-mi pierd din anonimii internauți. E mereu problema prezentului. Pentru copii acesta e plin de nenumărate forme de viitor. Pentru bătrâni, trecuturile sunt sărurile și coloanele de fum ale prezentului.

Un scriitor bătrân, un narator bătrân, o evocare incredibilă a Pythiei copil. Mi-amintesc acum cât de dură sună constatarea unui nepot către bunicul său: Ai fost și tu cândva copil!!! Ai putut fi așa ceva!!! Și chiar de i se arată poze, ceva în mintea nepotului refuză să creadă o asemenea posibilitate. Cum să fi fost copil bătrânul acesta din fața noastră. Copilul nu are în vedere în niciunul dintre formele sale de viitor aspectul de bătrân. El se vede mereu un om plin de succes, un adult important și mai ales frumos și tânăr.

Cred că există o regulă în teoria literară

care spune că acțiunea într-un roman psihologic tinde către zero. Romanul are trei spații de mișcare – ferma copilăriei viitoarei Pythii, Delosul, locul oracolului și Atena. Eroina ne va descrie două călătorii între aceste trei locuri. Cam puțin pentru noi, oamenii obișnuiți cu tv-ul unde în 2 minute se întâmplă 100 de călătorii, au loc trei asasinate, patru profeții și, eventual, începe și se sfârșește un război. Noi, oamenii clipului, cu interese de o secundă pentru o anumită realitate, s-ar putea să nu ne simțim atrași de o carte cu atât de puține mișcări.

Și atunci cu ce ne momește autorul?

Păi cu istorie, de bună seamă. Senzația asta de năvală de informații ne-o generează prin viziunea istorică care se mișcă între prim-planuri și vederi generale. Da, într-un mod ciudat viziunea istorică este asemenea unei emisiuni tv. Se joacă, îmi pare, cu imponderabilele mișcări ale ochiului și ale gândului. Copleșește prin informații ca să nu ne fugă gândul la milioanele de alte realități. De care istorie vorbește prin urmare autorul: întâi de una care localizează perioada în care se află acea civilizație greacă. Undeva în jurul anilor `60 înainte de Hristos, pe vremea când Cezar urma să devină primul împărat roman. De aici apare prilejul reflecțiilor asupra formelor de rezistență ale celor două civilizații, să fie subliniate formele de dispreț reciproc – de pildă romanii îi criticau pe greci că sunt neuniți și de aceea ușor de cucerit, în timp ce grecii aveau grijă să sublinieze incultura romană și inapetitul lor pentru filosofie și gândire. Foarte de departe, cred eu, este de fapt o reflecție asupra a două tipuri de oameni – militarul și învățatul.

De altfel, avem un guru

într-o carte ce reduce totul la înțelegerea unui personaj. Este marele Preot al Templului din Delfi care se dovedește în particular ateu și fabricant de vorbe cu două înțelesuri pe care le dă drept oracole transmise de zeul Apollo. Este măreț prin teatralitate, este un foarte bun actor și un poet nu rău care se exprimă în distihuri sau în poeme într-un vers. Profeția întâlnește poezia prin bogăția de semnificații a mesajului. Așa o va educa pe viitoarea Pythie să gândească în alexandrini, să aibă un limbaj dublu, în care conotativul să aibă cea mai mare putere. Să ne gândim la acel laconic Cunoaște-te pe tine însuți, de mare preț mai ales în aria sa conotativă.

Cartea asta are istorie, puțină acțiune, un captivant stil de a povesti. Generat poate de efectul narării la persoana întâi, poate de abilitatea cu care autorul zugrăvește o mulțime de scene în două, trei fraze. Nu insistă, nu e pisălog, nu vorbește în dodii sau nu stilizează fără necesitate. E laconic, evocă exact atât cât trebuie. Să dau un exemplu. În copilărie Pythia a refuzat niște pești din iazul pe care-l avea în curte și care fuseseră prăjiți înainte. A cerut sclavului bucătar să-i arunce înapoi în iaz. Mai târziu s-a dus să-i vadă cum pluteau morți pe apă. Dar, în chip ciudat, peștii aceia prăjiți păreau că reînviaseră și se pierduseră printre cei mulți din iaz. Probabil că bucătarul îi dosise pe undeva, dar lumea acelei ferme avea nevoie de o minune, așa că mulți au preferat să creadă că Pythia fusese cea care înviase peștii.

O interesantă reflecție despre sclavie și libertate.

Care ar fi diferența dintre cele două? Unii sunt sclavi de bunăvoie, alții forțați de împrejurări. A fi liber nu înseamnă decât a face uneori ceea ce-ți place, dar oriunde privim, de fapt lanțurile sună. Este privirea omului obsedat de singurătate, de comunism, de o manie în general. De omul pentru care nu există decât absurdul care reduce totul la universul său. A spune că nu există decât sclavi sau doar oameni liberi înseamnă a suprima într-un mod reducționist alte posibilități de gândire. A fi orb la sticlirile de indiferență ale celorlalți. În „Dublu Limbaj” este vorba de libertatea sau sclavia unei fete, apoi a unei preotese, apoi a unui grec, a unui roman. De libertatea și sclavia unui oraș în raport cu o supraentitate de tipul conceptului de țară sau imperiu. Abia prin cucerirea romană grecii încep să se gândească la o unificare într-un Hellas comun. Mă gândesc că sentimentul de apartenență la o supraunitate este generat mereu de prezența dușmanului. Și când acesta nu există, trebuie inventat de conducători. Altfel, disprețul reciproc dintre diferiți mafioți locali, duce rapid la disoluție. Blocul de voință se vede iute nisip luat de vânt. Adevărata cucerire a dușmanului se face prin indiferență, nu prin forță. Un univers devine predominant atunci când pare că liniile sale de forță ar fi constitutive pentru oricare alt orizont particular. Ulterior se vede că nu-i așa și prăbușirea a e atât de dură încât viața devine de nesuportat. Asta îmi pare că spune cartea…

Scris de Gabriel Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Anthony Julius
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Tania Siperco
272 pagini
ediţie cartonată
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Substituenţii criticului

Ne putem oare imagina critica și obiectul ei, opera de artă ca două lucruri distincte din realitate sau trebuie să le vedem ca o singură realitate cu două fațete? Oricum ar fi, bi sau unidimensională, să remarc posibilul caracter al ei antitetic – opera vorbește despre frumusețile / defectele unei realități, critica despre frumusețile / urâțeniile operei. Frumusețile realității diferă de frumusețile artistice. Prin urmare azi nu mai ajunge perechea de ochi mărturisitoare sau imaginativă, ci este necesar și decodorul de lectură, situaționistul unei valori culturale. Respectiv, o operă o citim cu ajutorul autorului și a criticului ei. E adevărat, rolul criticului pare să-l joace multă lume. Este substituit mai ales de editori, de prieteni, de gura lumii, de modă. Totuși criticul este sursa acestor iradieri lingvistice. Opera nevalorizată critic dispare în neant, chiar dacă la apariția ei poate avea un oarecare succes de public. Odată ce-i trece efectul de noutate, ajunge în concurență eternă cu milioanele de alte opere apărute sau pe cale de apariție și tăria ei, valoarea, numai vocile critice o vor putea sesiza. Substituenții criticului au nevoie permanent de provocări, stau sub eterna zodie a noului, așa că vor trăda opera ajunsă învechită, fără regrete.

Strigătul de-a surda

Într-un fel, e un proces revoltător. Oare tot acel torent de creație să fie până la urmă destinat urechilor celor lungi ale criticului? Obtuzității sale, academismului său răsuflat, clasificărilor sale de doi bani. Autorul strigă: eu dau viață și operez cu elemente de viață, de aceea nu mă interesează decât marele public, cel care trăiește, prin care bubuie aceeași misterioasă vitalitate. Dar strigătul său aparține zonei noului, este dintre efectele substitute ale criticii. Curând vitaliatea și atenția celorlalți nepricepuți se îndreaptă spre altceva. Publicul cel larg trădează cu o statornicie înfiorătoare. Atenția sa e dedicată doar clipei. Strigătul îi face pe ceilalți să întoarcă să zicem capul, dar încep rapid să strige și alții, năvălesc propriile gânduri, preocupările cele mici și numeroase nu ne lasă în pace și uite! spre mirarea marelui revoltat, autorul nu mai are cui vorbi. Totuși e drept să menționăm că și criticul este la fel de trădat de public. Este el vocea cea mai importantă prin care ceilalți au acces la operă, dar la un moment dat este acoperit de rumori, de propriile instrumente critice, de numeroasele ierarhii. Se demonetizează prin abuz. Totuși parte din valorile sale vor fi preluate de următorul critic. Opera intră între realitățile estetice importante.

Criticul este mamoșul cărții

O primă considerație arată că opera și critica reeditează conflictul dintre trup și rațiune. Cea de-a doua consideră că în plan artistic dacă ai vorbit, ai greșit. Ai ales doar una dintre nenumăratele oferte ale realității. Oricât ar vrea să se izoleze artistul, să pară că preocupările sale nu țin de nicio categorie cunoscută, adevărul e că ajunge prin operă să particpe la maerele bâlci al operelor cu aceeași temă. Dacă vorbește despre iubire, să te ții mii de concurenți. Dacă opera sa presupune provocare și această parte se dovedește arhiplină. Cititorul e zăpăcit de prea multe frumuseți. Sunt atâtea realități artistice, atâtea minunății. Și vai, nu există în standurile acestea deget care să spună care e adevărata operă și care sunt păcăleli, imitații, forțări nereușite, în schimb o mulțime de farseuri, editori sau autroi care își ascund sub preșul noului, al modei, al incendiarului strâmbările și nulitatea operei promovate. Autorul are nevoie de critic și totuși îi face mereu în ciudă. Așa e moda. Să calci în picioare persoana de la care viața operei începe.

Bucăţele de temă

Zilele trecute ascultând compoziția unei tinere, am realizat că nu poți spune în câteva pagini tot ce se poate despre un subiect, chiar și realizând taxonomii care să aibă pretenții exhaustive. Nu am habar dacă ar fi de ajuns o carte sau o bibliotecă. Cândva mi se spusese că despre clor există o bibliotecă de chimie în șase încăperi. Atunci pentru iubire! Dumnezeule, o fi de ajuns Turnul Babel. Un oraș. O țară de cărți de iubire. De aceea autorul alege anumite părți din temă. Evident el va spune că vorbește despre tema în sine, ca întreg, că este chintesența, licoarea magică, adevărata cale. Totuși el nu ne va prezenta decât un număr de aspecte ale temei, niciodată toate. Criticul vine și elimină ce e gonflat în declarația autorului, numește acele părți atinse de operă din temă, le arată sau le contestă valoarea. Cumva încerc să procedez așa cu opera lui Anthony Julius – Transgresiuni. Ofensele artei, mai degrabă un eseu decât un album de artă și limitată la artele vizuale din Occident între 1860 și prezent.

Considerațiile multiple,

vizuale sau eseistice se concentrează asupra unui singur lucru – regula în artă. Poate fi impusă? E încălcată cu fiecare operă? Cine încalcă și cine apără regula? Ce fel de reguli sunt atacate? Autorul preferă denumirea de transgresiune pentru atacul regulii substituită la rândul ei de noțiunea de tabu. Prin urmare avem două fațete – transgresiune versus tabu, încălcare sau respectare a regulii.

Transgresiunea

Pentru a aprecia calitatea acestui instrument critic, să vedem cu ce avem de-a face. Este un delict artistic care se manifestă fie împotriva artei, fie prin artă, fie prin artă împotriva artei. Adică aceste situații: realitatea acționează contra artei. Arta acționează contra realității. Contraarta. Sunt vizate în carte ultimele două situații.

Nu este singurul înțeles al transgresiunii. Într-o primă accepție se dovedeşte păcat și blasfemie. Apoi un mod de a încălca o lege (dar abia existența legii favorizează apariția infracțiunii); în sfârșit orice depășire a granițelor. Undeva e consemnat îndemnul acesta: „descrieți o regulă drept graniță și cineva îi va justifica încălcarea”. Granița rezonează cu tot ce e închis, pietrificat, imobil. După cum observăm transgresiunii i se pot asocia cuvinte din zona negativă a limbajului – păcat, infracțiune, delict, contra. Negațiile ar aduce paradoxal viață, deschidere, mișcare, adică aspecte pozitive. De aceea poate dacă umblăm doar la sensuri, nu ne lămurim care e povestea cu transgresiunea.

Să vedem cum se manifestă?

Provoacă scandal. Presupune un aspect de extaz. Șochează. Este iconoclastă. Are un aspect de bâlci, dar fără râs sau un râs transformat în ironie. Se laudă cu înlăturarea prejudecăților, a atitudinilor convenționale, a iluziile, a obiceiurilor, a familiarului.

Publicul?

Diferite reacții. Uneori se simte jignit, alteori se întoarce să vadă aspectele neșocante.
Caută tradiția unor asemenea provocări. Se întreabă care ar fi scopul, istoria, natura artei. Este derutat de efectul rață-iepure (multe lucrări contemporane pot fi privite în două feluri). Constată că nu mai există o diferență marcată față de artist. Ba chiar sunt voci care afirmă că oricine din public are fire artistică. Sunt aici două atitudini vizibil contrare. Una legată de moralitate, alta legată de artă.

Moralitatea

Transgresiunea este imorală pentru că nu condamnă viciul înfățișat, astfel încât alții au motiv pentru imitarea viciului. Se ascunde în numele artei, dar totuși de ce arta ar avea privilegii? Cine a încălcat legile decenței, ar trebui interzis. Aceste voci morale au fost estompate încă din secolul 19 de primul val de transgresivi. Cei din următorul secol s-au luptat cu moralitatea primului val. S-au folosit argumente de genul o operă nu poate fi imorală, deoarece numai oamenii se pot comporta imoral. (a interesat distincția față de animale, nu față de diferitele contexte umane. În fond moralitatea are această natură dependentă de situațiile sociale).

Am consemnat și trei interesante alibiuri. Primul dedicat separării afirmă că în artă există o zonă unde se pot spune lucruri de nerostit, de neînchipuit, de fapt orice ne trece prin cap. Jane Bennet totuși nota că nu se poate face distincția între lucrurile deranjant-captivante și cele deranjant-respingătoare. Al doilea este dedicat formei și afirmă că este importantă doar forma lucrării, nu conținutul – în arta plastică linia, culoarea, textura, iar în literatură romanele nu sunt totuna cu manifestele contra statului. (Este aici fără îndoială o explicație incompletă și părtinitoare. Vezi pentru mai multe detalii cearta dintre formă și fond începută încă de pe vremea lui Titu Maiorescu). În fine, ultimul are o natură sentimentală și se numește alibi canonic. Operele se se integrează într-o anumită tradiție. (Hm, aici este marea ironie. Transgresiunea se laudă cu canonul ofensator. Acuzatul răstoarnă argumentele acuzatorului în favoarea sa).

Iată și două atitudini – una de comportament. Tomislav Gotovac umbla gol prin Zagreb. A fost arestat și dus la judecată. Acolo a încercat să se explice: „Sunt un artist și meseria mea constă în a mă dezbrăca și plimba”. La care judecătorul a răspuns „Da, iar meseria noastră constă din a te închide pe tine”. Alta conversațională. Otto Muehl reflecta cine condamnă efectiv arta? „Niște gnomi deghizați în paznici, polițiști, judecători. Ei vorbesc despre infracțiuni, eu vorbesc despre artă”

Se fac deseori confuzii

ale actelor artistice cu descrierea lor. Oponenții transgresivilor – vor să elimine opera, în timp ce criticii transgresivilor – vor s-o interpreteze și s-o judece. De pildă operele care ofensează creștinismul rămân în zona artistică, sunt nepedepsite public, în timp ce opere care atacă islamismul sau iudaismul sunt considerate profund revoltătoare și duc adesea la moartea ori întemnițarea artistului. Clar, transgresiunea are mari probleme cu fanatismul și în aceste cazuri aproape nicio relație cu frumosul care pare să fi devenit inutil.

De ce avem nevoie de transgresiune?

Prinși în mecanismul social, câteodată ne reîntoarcem la o existență animală sau htonică, la jocul gratuit, la o risipire a resurselor fără scop. Ne conferă senzația necunoscutului și a suveranității personale. Prin ea obținem vești din Țara de dincolo de negură. Mister, amuzament, cutremur al ierarhiilor. Acolo totul se poate întâmpla, după cum spunea Flaubert. Posibilul se extinde indefinit. Chiar s-a spus despre artiști că sunt reprezentanții imaginației în lumea exterioară. Există totuși un preț de plătit. Șocarea celorlalți, alienarea, căderea în registrul stupizeniei. Iar la început această artă este primită cu neînțelegere și ostilitate.

Totuși arta schimbă ceva?

Dacă atribuim unei opere de azi numele de transgresiv, o onorăm indirect prin apelul la tradiție, la inovație, la îndrăzneală și noutate. Ne-ar transmite astfel înțelesuri de dincolo de puterea cuvintelor. Ne-ar fascina și ne-ar excede contra realității. Ne-ar deruta prin promisiunile de noutate și profunzime și ne-ar răpi oarecum liniștea sufletească. E și o promisiune valorică, deoarece arta e singura care crește în valoare odată cu timpul.

Apar mai ales opere sincere, nu fără cusur. Concurenţa între opere este acerbă, niciuna nu rezistă activ mai mult de 30-40 de ani, dupa cum spune pictorul Duchamp. De aceea apar ofensele de reproducere (pastișă, plagiat, fals) prin care se atacă unicitatea operei si ofensele de distrugere (adaptări, parodie, încălcarea drepturilor morale, a proprietății, suprimare) care caută să distrugă opera.

Iată şi

Subiecte transgresate – religia, nudul, nevoile intime, obiectele ready-made, cataloage de expoziție, afacerile (Andy Warhol visa să fie Artist de Afaceri), cadavrele din război, copiii, bătrânii, animalelle, morții, naținea, identitatea și conștiința, familia, curățenia.

Tablouri – Damien Hirst – Mamă și copil, despărțiți; Edouard Manet – Băiat cu cireșe

Să trecem acum la tabu

Despre ce fel de transgresiune vorbim?

Este sau o încălcare sau o depășire sau o îmbunătățire a legii. O contestare sau o încercare de eliminare? Transgresiunea subînțelege care din aceste sensuri? Sau am enumerat prea puține și de fapt mai sunt încă 20, chiar mai importante! Cum aspectul nu e clar, să vedem la ce fel de lege se referă.

Şi aici apare vag distincţia între lege, ca document scris şi obicei, ca lege informală. Obiceiul ar cunoaşte două forme – tabu-ul care cuprinde zona interdicţiilor şi totemul care vizează zona permisiunilor. Termenii nu sunt clarificaţi corespunzător. Motiv pentru care am găsit deseori extinsă accepţia tabu şi pentru lege. Insist asupra acestui termen fiindcă autorul îl foloseşte pentru a ne arăta obiectul transgresiunii. El construieşte un adevărat eseu dedicat tabu-ului şi, prin urmare, contestaţia vizează atât aspecte ale artei precedente cât şi o suită de practici nescrise, de prohibiţii şi loialităţi faţă de subiectele transgresate menţionate înainte.

Agresarea tabu-ului

Anthony Julius insistă mai ales asupra încălcării acestui tabu. Aflăm că scopul artei nu este lupta cu tabu-urile, ci doar o consecinţă. Un efect colateral, deşi e prezentat adesea ca elementul central. (Hm, arta derutează. Dacă ar fi doar asta!). Filosoful Kant consemna undeva că arta face legea, nu respectă legea dovedindu-şi astfel suveranitatea. Din confuzia lege-normă-tabu rezultă pretenţia artei de a nu respecta legea. Motivează că arta este fie deasupra moralității, fie artistul este exemplar din punct de vedere moral. Autorul totuşi observă corect că artistului i se acordă merite prea mari și sunt neglijate calităţile artei. Astfel de declaraţii, euforic hiperoxigenate, se întrevăd în strigătul lui Nietzsche: nu sunt om, sunt dinamită. Este reamintit şi faptul că arta a ajuns aproape convenţională în transgresiunile sale şi la ora actuală un jurnal titra ecuaţia îmbogăţirii artistului plastic: transgresiune + prezentare în media = bani serioși.

O întrebare fără răspuns

Apar şi transgresiuni revoltătoare, oribile, diabolizate intenţionat. Falsuri, atacuri la adresa unor simboluri fundamentale, cinisme extreme. Ai senzaţia văzând aceste transgresiuni că asişti la expoziţia unor infractori scăpaţi pe piaţa de artă. Şi culmea, criticii laudă ofensatorii artiști?! Ajungi să te întrebi până la urmă nu există nicio pedeapsă pentru asemenea extremisme? Cred că măsurile punitive luate de statele mai puţin tolerante, abia acordă statut de vedetă acestor fantazii. Există un agent pedepsitor mult mai sever şi acela e publicul. Uneori se arată dezgustat. De cele mai multe ori indiferent. Alteori se încântă la început, apoi uită cu trădarea aceea de care pomeneam mai devreme. Orice cenzură supralicitează opera transgresivă şi îi conferă efecte pe care s-ar putea să nu le aibă.

În consecinţă

După unii artişti, tabu-ul există pentru a fi încălcat. Arta îl suspendă, nu îl elimină. Nu are rost să apărăm anumite reguli deoarece noi înşine suntem persoane în permanentă modificare. Nu mai suntem nici persoanele de acum un an şi nici nu ne controlăm până la urmă viaţa. Fiinţe ale întâmplării, de ce am apăra nişte reguli despre care nu avem prea multe idei cum au apărut? (Platon a contrat această afirmaţie cu un mit al apariţiei oamenilor. Dacă Prometeu le-a dat oamenilor focul, dându-le ocazia să se strângă împreună pentru protecţia contra frigului sau pentru hrană, nu le-a arătat şi o cale de înţelegere în cazul apariţiei conflictelor. Motiv pentru care era imposibilă reuniunea pentru mai multă vreme în acelaşi grup. Aici se zice că a intervenit Zeus care a dăruit oamenilor pentru a-i recâştiga de partea sa Legile, cele fără de care este imposibilă orice cetate.) De aceea, a încălca un tabu s-ar putea să nu rămână fără o consecinţă agresivă sau pot rezulta altele mai neplăcute. Perfect, atacăm familia. Consecinţa – bărbaţii n-ar mai fi interesaţi să stea cu femei gravide ori cu copii mici. Atacăm iubirea mamei. Atunci apare modelul mamei dezinteresate. De ce femeia ar trebui să aibă grijă de copil în loc să-l lepede şi să aibă diferite relaţii fără probleme. Etc. etc. A, percepem transgresiunea numai ca o fantezie, o chestie de artă, o aberaţie modernistă. Sper să fie înţeleasă aşa. Sper toţi să vadă nu subiecte, ci culori şi gradiente. Altfel artiştii de acest tip ne jefuiesc de liniştea sufletului. Ne promit mincinos reînnoire, intensitate, profunzime. Încearcă să ne ferească sau să ne scoată din tabu. Şi ne dau în schimb ce?

Scris de Gabriel Mirea

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Coordonator: Maria Drăghici
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
238 pagini (condiții grafice excelente)
ISBN: 978-973-88759-9-9

Preliminarii

Este corect termenul de comunitate pentru a desemna populaţia unei străzi? Vorbim oare de un oraş în termeni de bucăţele sociale, suntem siguri că putem da o identitate diferită tuturor cartierelor? Cum anume am putea realiza atunci o sumă a acestor microcomunităţi de cartier, de stradă, eventual de grup de clădiri? Cum am putea spune că este identitatea bucureşteanului când la ea participă şi bulevardul cel măturat de lângă Primărie şi strada nepavată, plină de gunoaie şi mereu nevăzută de ochiul doar electoral al primarului? Cum ar fi rahoveanul care trăieşte într-un bloc civilizat în raport cu locuitorul din blocurile rău famate, unde toţi fură lumină şi îşi aruncă gunoiul de la balcon. Dar ce părere să avem despre locuitorii din strada Uranus – cea vizată de carte – când sunt clar acolo cel puţin două categorii, oamenii cu un comportament stabil, cu o proprietate necontestată în instanţă şi oamenii care aşteaptă să fie evacuaţi din casele naţionalizate. Volumul de față din păcate generează impresia că toţi locuitorii de pe strada Uranus sunt viitoare victime ale evacuării, ba chiar se vorbeşte de un catastrofic atac cu betoane şi vile termopanate în locul cocioabelor şi paradisului gunoaielor la colţ de stradă.

Știu că ne realizăm identitatea de orăşean plecând de la un cartier şi o stradă oarecare, totuşi asta duce la pulverizarea opiniilor, la pierderea oricărei şanse de a mai schiţa un tablou identitar. Se ajunge la clişee, de obicei importate din impresii de călătorie ale vreunui străin care ne punctează pitorescul, amestecul de civilizaţie şi barbarie de care vorbea şi acum aproape 2 secole Vasile Alecsandri în Balta Albă.

Acestea erau câteva dintre datele sceptice cu care începeam lectura acestei cărţi mai mult document fotografic decât mărturie a experimentului. Vizualul predomină, zonele mai degrabă negre decât albe, fundalul nocturn fiind poate un semnal de alarmă către autorităţi sau un simbol al unui coşmar care se află lângă noi şi pentru care nu facem nimic, noi din comunităţile de pe străzile învecinate, din acelaşi cartier sau oraş.

Motivaţii

Ce a determinat un colectiv mare de artişti să participe la acest experiment numit cam pompos „Ofensiva generozităţii”? Am constatat că unele argumente sunt dezvăluite în volum, altele sunt tăcute sau obstrucţionate. Pe această stradă a funcţionat cândva una dintre cele mai teribile puşcării comuniste. Apoi aici este Piaţa de Flori a Capitalei. Simboluri ale delicateţii relaţiilor noastre, florile voiajează în lanţul comercial printr-un loc impropriu comerţului şi care ar stârni oroarea unui maniac al curăţeniei. Să mai menţionăm şi un număr relativ mare de clădiri aproape părăginite în ciuda suprapopulării lor. Să mai adăugăm şi faptul că această stradă a scăpat ca prin minunile acului de dărâmarea de pe vremea ceauşestină când majoritatea străzilor învecinate au fost rase de delicatul Figaro buldozerul şi însămânţate cu blocuri şi Case ale Poporului. Ciudat, taman aceste lucruri de puternică individualizare a străzii nu le-am regăsit în documentele proiectului.

Ce am aflat în schimb?

Întâi o pronunţată hiperbolă negativă a cartierului Rahova. Faima neagră ar fi purtată în toată capitala. E un cartier mărginaş, discriminat, blamat. Maria Drăghici credea că în Rahova se petrec lucruri horror. (Te pomeneşti că aici or fi locuind Dracula şi Sparge-Maţe ca vecini!). Mircea Toma constată că „există o planetă în Rahova care este tot atât de cunoscută pentru mulţi bucureşteni ca un cartier de pe Lună”. (hm, eu ştiam oraşele şi ţările de pe Lună, dar străzile şi cartierele mi-au scăpat). Să vedem despre zona de studiu ce zice anonimul PV, un riveran de 53 de ani: „cine auzea de Uranus se speria rău de tot. Străzi famate, mizerie, nici acu` nu stropesc pe aici.” Acest renume diabolizat este marcat stilistic la cote incendiare de articliera de la Dilema Veche, Stela Giurgeanu: „Nu te avânţi cu inima prea uşoară după lăsarea întunericului: iar dacă totuşi e musai să o faci, o faci cu toate jurămintele către Cel de Sus , de-oi scăpa cu viaţă te faci om mai bun”. Patetismul e vizibil şi te întrebi dacă ulterior a devenit mai bună măcar cu un gram.

Cum e prezentat cartierul, aşa şi strada. Primul are blocuri mizere, gropi de gunoi, terenuri virane, alei dubioase şi cârciumi de colţ de stradă. (oare de ce l-a deranjat pe autorul articolului poziţia cârciumii?! trebuia s-o pună în mijlocul străzii!). Cât despre Uranus, Oana Felipov a constatat că biserica era închisă, dispensarul se degrada văzând cu ochii, şcoala avea clase cu program redus pentru 60 de adulţi fără clasele primare. Barul zonei se numeşte La Bomba şi, pentru că nu au un spaţiu cultural viabil, majoritatea locuitorilor îşi duc viaţa departe de cartier sau între 4 pereţi. Arhitecta Mihaela Michailov vede zona ca un spaţiu hibrid fie cu clădiri abandonate, ciuruite, zbârcite, fie renovate de curând, pe cale să se schimbe foarte repede. Iată şi un filolog care se plimbă zece minute prin zonă şi ce să vezi, constată coexistenţa a 3 tipuri de oraş – unul burghez, unul comunist, unul capitalist pe aceeaşi stradă. Sunt până la urmă priviri binevoitoare în confruntare cu clişeele unor bucureşteni atomizaţi şi pentru care nu mai există alt cartier şi stradă în afara celor care le conţin preţioasa persoană. Ne plângem de americani că nu ştiu care e capitala României, dar uite se întâmplă ca în această capitală oamenii să aibă numeroase prejudecăţi şi o gândire de genul zone gri şi zone albe ale Bucureştiului. Şi oricine ar sta într-o asemenea zonă rău famată e fie infractor, fie pe cale să devină unul. Sunt necăjit că o asemenea nongândire schematică este încă pomenită în acest volum altfel generos ca iniţiativă.

Substanţa cărţii este dedicată evident experimentului. Este până la urmă o realizare la limita dintre antropologic şi artistic. Cu puţină răbdare se poate face un scenariu cu datele obţinute şi eventual realiza o monografie a zonei. Partea discutabilă sunt influenţele, contaminările, străinii zonei. Crocodilii florilor, tiriştii, fluxul nebun de pe Rahova alăturată. E cu adevărat un demers aproape sortit eşecului. Pe care numai artişti visători s-ar fi încumetat să-l înceapă. Poate că această carte e doar o parte neînsemnată a experimentului. Important este că au participat la facerea şi reprezentarea artistică locuitorii zonei, că au luat cunoştinţă unii cu alţii, că s-au regăsit şi în exprimări artistice moderne evitate până atunci datorită limitelor culturii suburbane.

Perspectiva socială

Din articolele diferiţilor participanţi ai experimentului Generozităţii, am consemnat următoarele perspective. Restricţiile iniţiale au presupus un mediu urban precis delimitat, situaţiile reale au fost observate la faţa locului, atitudinea artiştilor a fost de participare în apropierea comunităţii, nu în comunitate şi, mai puţin vizibilă, a fost atitudinea de intervenţionism. Elementul cheie a fost individualismul, de altfel tot experimentul pleacă de la ideea că fragmentul generează arta, nu întregul. Întemeierea proiectului Ofensiva Generozităţii a fost iniţiată de arhitectul Gabi Albu, de artistul vizual Maria Drăghici şi de regizorii Irina Gâdiuţă şi Bogdan Georgescu.

Comunitatea uraniană a dezvăluit prezenţa mai multor grupuri identitare şi organizatorii au încercat să le surprindă trăsăturile caracteristice prin modul de comportament, de vorbire, de percepţie a realului, prin ficţiunile, „aspiraţiile şi blocajele individuale şi colective”. Artiştii au constatat rapid că nu pot sta doar în proximitate, că li se cere implicarea într-un fel sau altul şi au găsit ca punct comun statutul social marginal.

Arhitectul Mircea Toma dezvăluie modul cum a trecut de la proximitate la intervenţionism. Astfel împreună cu un grup de arhitecţi comunitari „a descoperit vreo 50 de persoane care înfruntau fiecare în bârlogul lui o ameninţare comună, respectiv demolarea sau evacuarea. Sub influenţa grupului persoanele ameninţate au câştigat o identitate colectivă, o formă de a înfrunta pericolul în comun, de a descoperi resurse de comunicare de nebănuit înainte. Li s-a pus înainte o oglindă suficient de mare ca să se vadă împreună şi să se asambleze”. Ulterior comunitatea lor a impus o altă relaţie autorităţilor dezumanizate şi presei. Şi cum adăuga interesant în continuare – „societatea defectă, sursă amorfă de statistici, bătaia de joc a administraţiei, carnea de urbanism a ajuns o sursă de schimbare socială”.

Structură mozaicată a experimentului

a cunoscut 4 direcţii:

1. Lucrul cu comunitatea – implicarea în dezvoltarea proiectului a locuitorilor zonei
2. Aspecte educative – acces la cultură pentru toţi; ateliere educative pentru copii ce dezvoltă imaginaţia, mobilitatea, capacitatea de lucru în echipă; ajută la identificarea unor subiecte importante din cotidianul imediat al copiilor
3. Producţii artistice / o artă de identitate a locului şi a grupului; opera trebuie să genereze transformare socială
4. Arhiva urbană informală unde sunt consemnate problemele individului şi ale comunităţii sale şi are rolul de a ajunge patrimoniu socio-cultural

Fiecare an a presupus un nou proiect

Harta sensibilă 2006 – vizionarea unor documentare semnate de Cristian Nemescu ori Alexandru Solomon; plantarea unor nuci; dezbaterea cu chiriaşii evacuaţi, maraton de teatru non-stop 25 de ore; inaugurarea parcului VA URMA; vernisajul expoziţiei lui Pandele

Construieşte-ţi comunitatea 2007 – participarea la o nuntă din comunitate; fişe cu interviuri despre evacuare şi o dezbatere publică; realizarea unor situaţii teatrale improvizate; atelierul Biluna de educaţie creativă a copiilor prin care se puteau exprima în toate formele artistice (vizual, scris, ritm, mişcare, teatru); concertul „Biluna Jam Session”

Flexible 2008 – surprinderea culturii tam-tam şi a celei de influenţă orientală; atelier de dans „Centrul de delincvenţă Juvenilă”; proiecţii; atelier de construcţie a unei poveşti plecând de la obiecte de uz cotidian

Un strop de politică

Să mai menţionez dintre cele câteva explicaţii de natură politică pe cele care se referă la aspectul dezolant în care se află strada, cartierul, oraşul. Mircea Toma consideră că din cauza comunismului „românul a fost dezobişnuit să-şi gândească existenţa împreună cu alţi oameni… oamenii au devenit obstacol, nu resursă”. A fost anexată şi arta de tip social de către acea ideologie de stânga, ceea ce poate atrage eticheta asupra experimentului ca având o natură uşor socializantă. Persoanele implicate se interesează ce e drept mai mult de marginali. Societatea liberală de azi are tendinţe inverse, atomizante, deschisă altor excese şi extreme. Unicul său numitor comun ar fi câştigul şi în continuare se manifestă singurătatea şi neîncrederea.

Perspectiva artistică

Remarc întru început că este pus un accent consistent pe istoricul artei comunitare. Ceea ce m-a mirat a fost cadrul temporal în care s-au delimitat orientările artistice, anume deceniul al şaptelea exclusiv. Astfel sunt amintite motivaţiile apariţiei acestui tip de artă, respectiv evadarea din spaţiile tradiţionale pentru o apropiere mai mare de viaţa cotidiană. Artistul îşi reasumă într-o oarecare măsură un rol de transformator social. Se aminteşte de situaţionişti care considerau că „bunăstarea materială nu compensează aspiraţiile culturale ducând de fapt la o stare de alienare”. Cereau abandonarea regulilor societăţii de consum în favoarea iniţiativelor individuale şi li se ofereau anumite situaţii ca modalitate de rezistenţă faţă de obiecte şi coduri.

Irina Cios, artistul care a făcut acest demers istoric aminteşte de asemenea de teoria lui Joseph Beuys care viza o anume sculptură socială. Apăruse problema cum turnăm în formă lumea în care trăim pentru a ajunge de la o stare de haos sau dezorganizare la o stare de formă sau structură. Aflăm cumva şi de una dintre sursele postmodernismului prin teoriile sociologice ale lui Fred Forest, Herve Fischer, Jean Paul Thenot care critică oricare forme de alienare prin forme de deriziune şi simulacru pentru a arunca în aer o anumită structură a epocii. Abordează arta în sensul tulburării convenţiilor, a provocării, a denunţării tuturor formelor de condiţionare.

Rezerve asupra modului de înţelegere a comunităţii

Curioasă alegerea acelei străzi pentru aşa-zisa reconstrucţie a unei comunităţi. Principala cerinţă pentru ca o comunitate să fie întemeiată este ca ea să presupună o suită de tradiţii şi mai ales un viitor împreună. Aici însă avem de-a face cu mentalitatea de oropsit social, de persoane defavorizate, aflate doar în defensivă, cu persoane care nu sunt sigure de ziua de mâine. Neglijenţa faţă de aspectul străzii, atomizarea excesivă sunt datorate acelei săbii a lui Damocles a evacuării. Fenomenul în sine este privit cu dezaprobare, autorităţile de la Primărie ca pe nişte fiinţe blestemate, totuşi să nu uităm că ele aplică nişte legi şi hotărâri judecătoreşti. Aşa că până la urmă cu cine se luptă generoşii de fapt? Nu cumva au ce au cu legile evacuării aşa cum sunt tocmite azi? De povestea că s-ar face dreptate – dar vai, cât de greu, după aproape 20 de ani, foştilor proprietari, pe când de soarta chiriaşilor pare că nu i-ar păsa nimănui. E adevărat, nu se pune nicio clipă problema câţi foşti proprietari sunt la fel de săraci să pornească un proces lung, epuizant nervos şi financiar pentru a-şi recupera un imobil ajuns din cauza chiriaşilor în stadiul de ruină. Practic pentru a dărâma şi a reface o clădire de la zero, aşa cum se vede pe anumite porţiuni din Uranus.

O comunitate prin urmare trebuie să fie în acord cu legea, trebuie s-o protejeze, nu să i se opună, trebuie să găsească o formă de convieţuire cu autoritatea în care să-şi aducă proprii reprezentanţi, trebuie să aibă un lider vizibil, manifest, un loc de joacă al copiilor care lipseşte în cazul de faţă. Atitudinea faţă de strada Uranus a fost cea a unui antropolog faţă de un trib african, nu faţă de locuitorii acestei capitale. Putem vorbi de o comunitate pe strada Uranus din ce am citit în această carte numai la modul ipotetic, o comunitate de viitori mutaţi în stradă. Poate că documentele, mărturiile, pozele spun altceva, de un anume aer al zonei, dar acesta nu reiese și din articole, ci mai degrabă se degajă un sens de com-pătimire, de solidaritate prin marginalitate.

Demersul fără îndoială pare interesant. De ce există o zonă gri în spatele Casei Poporului? Cum de existau în 2006 atât de mulţi foşti proprietari care să ameninţe la modul ipotetic destinul comunităţii Uranus? Nu cumva se exagerează în prezentare! În capul meu de cititor lucrurile se amestecă şi nu a reieşit clar dacă, după nuntă de exemplu, toţi participanţii nu au fost evacuaţi. Este o comunitate la marginea destrămării sau una ce tot tinde să se formeze? Oare de ce nu se spune mai nimic despre cele 3 zone de interes ale străzii şi cum anume a fost posibilă evoluţia de la antebelic la postmodern în clădiri?

Ce se caută aici? O păstrare a noncomunităţii aşa cum era, o solidarizare cu interesele localnicilor, o formă militantă, socialistă poate, de creare a unei comunităţi solidare? Lucrurile nu sunt clare şi nici nu-mi dau seama de ce U.E. ar finanţa un asemenea proiect. Perspectiva sociologică sau de asistent social nu e bine conturată. Şi mai ales ni se propune o perspectivă duplicitară. Dacă acuzi de inconsistenţă socială, ţi se va răspunde cu iniţiativa artistică. Dacă spui că artistic, lucrurile nu au stat foarte strălucit, ţi se va cere înţelegere pentru nişte spectatori sinistraţi sociali. Povestea e că această apărare presupune nişte consecinţe funeste chiar pentru cei implicaţi în proiect, întrucât ajung la o gândire paradoxală şi care-şi cauţionează acţiunile prin altă motivaţie decât cea firească. Când lucrurile sunt amestecate, experimentul nu are niciun sens. E un fel de dada social menit doar să tulbure apele. Se spune că această comunitate a căpătat consistenţă după intervenţia experimentaliştilor. Cum anume? Cum au acţionat mai exact. Oare ajunge crearea unui părculeţ, a unei plantări comune, a existenţei unui loc de comunicare. E adevărat că locuitorii au participat la ele, fie ei mai mult copii, totuşi le-au simţit ca fiind ale lor? De unde să ştim dacă, după plecarea artiştilor, indiferenţa celor de pe Uranus nu i-a dus la stricarea sau la abandonarea în ruină a acelor iniţiative stradale. Treceam chiar ieri pe strada Uranus. Nu se vede o schimbare la nivel comportamental a locuitorilor. În continuare sunt puse gunoaie printre ruine. Ce comunitate ai putea avea cu ceilalţi locuitori cât timp ştii că prin aruncarea gunoiului la voia întâmplării rişti să te apostrofeze oricare dintre ei?

Rezerve faţă de arta comunitară

Revin la fenomenele artistice, singurele care ar putea da suport de reuşită experimentului. Integrate într-un fel de trans-artă, numită mai simplu artă comunitară, printre lucrurile statuate a fost şi pierderea finitudinii estetice în favoarea unei transformări a publicului în co-creatori, în asistenţi de laborator. Prin urmare, acestui public i s-au oferit opere imperfecte, aşa am citit un asemenea ţel şi s-a mizat pe ideea de operă colectivă. Din nou gândirea duplicitară funcţionează cu motoare turate. Dacă opera nu e viabilă artistic, de vină sunt nonartiştii. Dacă este nimerită o operă ce-şi depăşeşte caracterul de sărbătoare stradală, atunci trebuie admirat mai ales artistul care a ştiut să coordoneze, să echilibreze şi să-urile astea continuă admirativ.

Poate că astfel de gândire e datorată unor cauze menţionate cu grijă în text, anume „aspectul fragmentat al oraşului, incoerenţa discursului public, jocurile de putere şi neo-consumismul”. Dar care e până la urmă faza? Un oraş vechi de sute de ani are fără îndoială un aspect mozaicat dacă s-a dezvoltat pe zone relativ concentrice. Expansiunea nu poate fi prevăzută arhitectural decât într-o manieră aproximativă. Cât timp oamenii nu sunt obligaţi să-şi construiască casele în acord cu o anume perspectivă urbană care să rămână de nemodificat pentru nişte zeci de ani, până atunci nu va dispărea aspectul de mozaic. Apoi discursul public ar fi incoerent. Dar în ce oraş mare din lumea asta se aude unul coerent? Jocurile de putere. Este drept ca strada respectivă arată aşa datorită canalizării forţelor puterii spre alte obiective, totuşi ele cândva s-au manifestat şi le-a dat drept de existenţă şi stabilitate riveranilor. Cât despre neoconsumism este prea puţin precizată în ce ar consta această doctrină, e prezentată doar ca un soi de spectru negativ care chipurile împiedică noua generaţie să se manifeste. În acest caz să se înfiinţeze şi neoceauşismul care ar presupune un nou limbaj păsăresc şi o neoabţinere de la orice. Poate că aceste elemente chiar sunt nişte impedimente majore, dar simpla lor enumerare nu spune nimic şi nu am primit contexte potrivite pentru a avea acces la același înțeles vizat de autorii articolelor.

Suntem avertizaţi că această poliartă sau artă comunitară este văzută de adversarii ei ca o imitaţie a artei adevărate. Pardon, asta ar corespunde şi definiţiei kitschului (?!) Un fel de „muncă socială, făcută cu amatori, fără niciun interes pentru o audienţă specializată”. Prin urmare trebuie să acceptăm cu bunăvoinţă următoarea pastilă: „Dacă arta se bazează în general pe distanţa estetică, arta comunitară se bazează pe apropiere”. Propoziţia sună frumos şi echivoc. La care distanţă vă gândiţi când aţi citit-o? La una legată de contactul dintre oameni? La una temporală? La una legată de înţelegere? Sau privitoare la creativitate? Şi oare actorii clasici nu au relaţie directă cu publicul? Sau dansatorii generali – ca să menţionez două dintre categoriile artistice implicate în proiect.

Să examinăm un pic şi motivaţiile artiştilor implicaţi. Au căpătat convingerea că gestul contează, că se poate determina o schimbare, că-ţi poţi verifica discursul artistic prin raportare la alte „culturi, generaţii, categorii sociale”. Că se formează participanţilor o anume conştiinţa comunitară şi „arta se decontextualizează ca strategie de salvare a frumosului”. Mi s-a blocat mintea cu povestea decontextualizării. Adică. Întâi se ia realitatea şi se textualizează. După aceea rezultatul se contextualizează urmând ca în condiţii negativiste primare să se decontextualizeze. Urmează faza radicală, paradoxal, faza negativă doi unde se nedecontextualizează realitatea. (Am aceeaşi senzaţie neplăcută cu a fi barat, cotit şi îndoit). Nu voi mai discuta acest aproape program al artei comunitare, limbajul este în unele locuri păsăresc – iată de pildă există şi un teatru comunitar care ar fi „un teatru teritorial, de urgenţă implicativă, de alertă şi responsabilitate civică”.

Între realizări

se numără arta naivă a talentatului nativ Gheorghe Pandele care visează o artă practică, respectivă să facă desene pentru faianţă, gresie, zugrăveală, grilaje, mileuri, apoi apariția formaţiei Biluna Jam Session și de asemenea realizarea a niscaiva spectacole teatrale intitulate misterios tangaProject. Într-un cuvânt un experiment cu bune şi rele, cu realizări şi dezamăgiri, cu accente îngrijorătoare, dar uneori şi deplasate. Răsfoiţi şi voi cartea! Poate eu nu am văzut nimic corect.

Iată și blogul dedicat experimentului: Ofensiva generozităţii.

Scris de Gabriel Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Platon
Rating:
Editura: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Anul apariţiei: 1976
Traducător: Manuela Popescu și Petru Creția
46 de pagini, în Opere I

Ceva bun, mami!

Copiii din faţa blocului. Uită în intensitatea jocului de orice altă preocupare. Sinele lor se nesinchiseşte de amăgelile şi ghearele lumii ştiind că undeva deasupra lor părintele, cu un ochi omniscient, îndepărtează prin diferite strigăte şi acţiuni orice i-ar putea tulbura. E timpul când de atâta zbenguială le ghiorăie maţele. Ridică în sfârşit fulgerător capul spre balconul cu ochiul veghetor şi ţipă să audă şi vulturii adormiţi undeva lângă soare: Mamă! Dă-mi ceva buun! Mama devenită o mână darnică dintr-un magazin de fructe sau dulciuri, îi alină copilului pofta fără nume. Cu un zâmbet, o mângâiere, cu un sărut furat, îl convinge în câteva cuvinte că-şi dorea bunul pe care-l ea avea de oferit şi nimic altceva.

Acest „ceva bun”, dacă însă ar fi luat în serios de copil, dacă nu şi-ar lăsa adormite presupunerile printre ornamentele materne, nu ar face decât să deschidă calea unui labirint fără ieşire sau, mai simplu, a unei crize de existenţă. Cum poate ştii o mamă dintre toate felurile de mâncare bune care ar fi cel mai potrivit pentru copil? Nu ajunge argumentul ei cu îmi cunosc copilul. Cunoaşterea presupune împărtăşirea cu alţii. În răspunsul mamei regăsesc sensul dictării unei anumite decizii. Dincolo de relaţia mamă – copil se întrevede un anume fel de a percepe educaţia, protectiv. Mama se află în orizontul tuturor acţiunilor copilului, chiar dacă nu intervine. Mama este acel astru tutelar. Că ulterior astrul îşi pierde dimensiunea fizică, că mai ascultăm de mamă doar din când în când, că nu-i mai împărtăşim din preocupările noastre mai nimic, ce-i trebuie să ştie asta copilului.

Totuşi nevoia de ceva bun rămâne de-a lungul vieţii. Căutăm să ne satisfacem acel gust imprecis, acel chef de nenumit cu diferite surogate, printre ele fiind şi cărţile. Uneori nimerim ceva similar, oarecum inexplicabil apropiat de darul făcut de mamă. Aşa am simţit într-un fel acest dialog al lui Platon. Având ceva bun, inexplicabil. Are un teren propice reflecţiei, consistenţa unui intestin prin care trece şi vine sângele gândirii. Are gustul unei prăjiturele de five o’clock, care tocmai trebuia acelui nemulţumit veşnic din sufletul nostru. Până mâine mi-a trecut şi mă pot dedica gândirii. Mâine, hm! va fi altă joacă şi o altă poftă.

Noica, Creţia, Liiceanu

Înainte de a discuta problemele acestui dialog punctual, să remarc prezenţa în jurul traducerii româneşti a unor gânditori dintre cei mai prestigioşi care au realizat nişte studii temeinice fie prin prefaţă – în cazul lui Constantin Noica, fie prin note consistente filosofic – în cazul lui Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia. Aceste ornamente de gândire mi-au permis o clarificare importantă a termenilor dialogului şi cred că, în acest caz, doar studiul textului platonician ar fi susceptibil unor erori de interpretare devenite demult istorie în lumea iubitorilor acestui filosof.

Cine minte?

Dialogul Hippias minor, numit de Aristotel Hippias cel mic, a fost subintitulat de gânditorii alexandrini – despre minciună. Cu această clasificare a înfruntat vremurile până în modernitate când neoplatoniştii renumiţi au restabilit adevărata sa temă – cum e posibil un agent al răului? Este o confruntare între sofistul Hippias, un cărturar antic, polivalent în preocupările sale şi fără adversar în arta conversaţiei şi atenianul Socrate, care vrea să afle de la acest om încrezător în nemaipomenita sa înţelepciune, cine ajunge să mintă şi ce fel de natură are, bună sau rea.

Marele sportiv al cuvântărilor Hippias

Hippias, învingătorul în duelurile verbale organizate în jurul olimpiadelor vremii sale – (hm! un obicei care nu a fost din păcate adoptat şi de contemporaneitate – ce ar fi la următoarea olimpiadă să participe la categorii separate filosofi, oameni de ştiinţă, oameni politici!) se dovedeşte, în ciuda faimei, un personaj ce mai degrabă înșiruie clişee sociale. Crede că 1. în opera lui Homer, Ulise a fost personajul negativ, mincinosul, făţarnicul, în schimb omul de bine s-a dovedit a fi Ahile prin faptele sale de vitejie şi îndrăzneală.
2. omul bun este cineva diferit de cel rău, că sunt două persoane distincte,
3. omul bun nu poate face răul
4. mai vinovat e cel ce face răul din neştiinţă decât cel care o face din voinţă proprie.
(Să remarc aici o problemă a poliţiei contemporane – anume sunt voci albastre care se plâng de faptul că infractorii se dovedesc tot mai inteligenţi pe zi ce trece, au aparate tot mai performante, maşini utilate cu tot felul de detectoare antipoliţieneşti, reţele subversive de o eficacitate înspăimântătoare. Se confruntă în ultimă instanţă două voinţe – una de a apăra societatea aşa cum e, cu formele de putere vizibile acceptate şi o alta de a anula acest fel de societate în favoarea uneia ierarhice, totalitare, de tip mafiot. Inteligenţa protectivă contra inteligenţei distructive).

Socrate va demonta pe rând

– sub masca modestiei sale de totdeauna – fiecare dintre truismele profesate de Hippias. Filosoful atenian are abilitatea de a-şi transforma interlocutorul într-un yesman. Întrebările sunt puse cu rigoarea unui interogatoriu şi cu sublinierea imediată a oricărei contradicţii în încercările de ofensivă ale celuilalt.
1. Ulise şi Ahile se dovedesc prin fapte ori prin declaraţii deopotrivă de viteji sau de făţarnici.
2. Nu există un om integral bun şi altul complet rău. Albul şi negrul nu-şi au rostul în suflet. Socrate demonstrează că omul rău este în acelaşi timp priceput, decis, conştient, îndemânatic. Ca să-şi atingă scopurile rele pune la bătaie un întreg arsenal de vicleşuguri care au aparenţa unor zone de bine.
3. Numai omul liber se poate mişca între zona răului şi a binelui cu aceeaşi uşurinţă şi se pare nimic nu-l opreşte pe omul bun să comită relele cele mai mari. Doar el se dovedeşte specialist în domeniu şi sceleraţii prin urmare ar fi la origine oameni buni.
4. De asemenea afirmă că faptele neintenţionate sunt făcute de oamenii răi, întrucât ei sunt nepricepuţi şi deseori nici nu au habar de ceea ce fac.
Îmi pare că Socrate înţelege prin oameni răi oamenii fără minte, neîndemânatecii, neştiutorii, iar prin oameni buni pe cei care participă la ştiinţă şi acţionează în numele şi cu puterea ei. Răul cel mare, zice Socrate, e făcut de un om cu minte, nu de unul fără studii, trăitor doar sub semnul întâmplării şi al instinctului.

Răul – forma de exilare din bine

Cum remarcau cele trei somităţi menţionate mai sus, acest dialog pune sub semnul întrebării teza platoniciană conform căreia un om aflat sub steagul binelui, dreptăţii şi frumosului nu poate face răul. Totuşi din inducţiile realizate în dialog reiese că numai un om bun poate face răul şi nimeni altcineva.Trebuie să fie priceput, stăpân pe mijloace, să aibă nişte scopuri proprii, să fie liber în a lua decizii bune sau rele, etc. Acest dialog l-a provocat pe Aristotel în Etica Nicomahică să discute cine poate fi om bun. El spune categoric că săvârşirea voită a răului te scoate din starea de bine (eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu-l mai faci).

Expertul şi binele

Din comentariile anexate dialogului s-a mai sugerat că omul bun nu poate avea niciun prilej de a face răul, îl refuză conştient chiar dacă el s-ar datora obiceiurilor locale sau unei anumite categorii umane. A fi superior prin ştiinţă nu aduce cu sine şi bunătatea sufletească. Socrate vorbeşte de un om bun care este de fapt un om de ştiinţă, un expert, dar în domeniul lui, nu şi în cel moral. Expertul este în acelaşi timp capabil de răul cel mai mare care ar putea fi provocat de domeniul său. Asta fără îndoială aminteşte de problema nerezolvată până azi a savanţilor care au ignorat faptul că descoperirile lor au dus la crearea unor bombe infernale ce au curmat vieţile multora. Argumentul lor poate fi moral: „ Eu ştiu să lucrez doar detonatorul unei bombe atomice. Nu e treaba mea dacă politicienii decid s-o folosească împotriva unui alt popor”. Este o distincţie modernă foarte clară între responsabilitatea de serviciu şi cea morală, politică. Acelaşi om care se dovedeşte magistru în domeniul său, în plan moral rămâne sclavul voinţei altora.

Nepriceputul

Socrate nuanţează problema binelui şi a răului punctând cu observaţia că omul nepriceput nu poate face răul decât la fel de întâmplător cum poate face şi binele. Observ însă că nu există un om nepriceput complet şi numai nebunii ori retarzii nu au ştiinţa binelui şi a răului. Cel mai adesea facem răul conştient, fără remuşcări. Problema care se ridică este de ce un om care are posibilitatea de a face binele alege răul. Ce motivaţii îl conduc la asta? Am fost tentat să dau o suită de cauze, dar am înţeles că orice explicaţie a unei anumite opţiuni aduce cu sine sclavia persoanei respective. Cine îşi explică acţiunile prin alţi factori decât cei interni se dovedeşte sclavul acelor cauze, adică un om rău în accepţie platoniciană. Totuşi nu sunt luate în discuţie în Hippias Minor situaţii de genul celor când faci un rău mai mic pentru a provoca un bine mai mare. Sacrifici o echipă de 5 oameni pentru a salva un oraş de distrugere. Te sacrifici pe tine pentru a-ţi salva familia. Mă gândesc că modernitatea a exploatat prin ororile sale toate posibilităţile de alegere între bine şi rău.

Prin urmare numai un om cunoscător poate face răul

Dar acesta se face voluntar. De aceea se pune problema dacă putem măsura ori îmbunătăţi amplitudinea cunoaşterii noastre, oare putem face la fel şi cu propria voinţă? Există oare forme de a ne educa voinţă să prefere binele? Dacă ştim binele şi răul, oare vrem să le facem pe amândouă, exclama Constantin Noica. Să enunţăm atât soluţia corectă cât şi soluţiile eronate! Atât capodopera cât şi ciornele! Şi adăuga că trebuie să deosebim totuşi natura cunoscătoare de simpla cunoaştere. Pe omul drept în raport cu tehnicianul, cu expertul, cu robul tehnicii. Primul acţionează sub semnul propriei înţelepciuni. Cel de-al doilea ascultă de îndemnul omului drept, dar poate acţiona neînţelept, în mod rău. Omul drept nu concepe nici măcar în posibilitate faptul de a face rău, în timp ce tehnicianul, omul de toate zilele, îl vede ca o soluţie posibilă şi uneori onorabilă. Înţelepciunea se dovedeşte o sumă de ştiinţă şi adevăr, după cum explică Aristotel. Şi dacă filosoful din Abdera credea că înţelepciunea nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o virtute, în schimb Constantin Noica preciza din perspectivă modernă că problema filosofică a platonismului este dată de dilema dacă se dovedeşte cunoaşterea doar ştiinţă a cunoştinţelor exacte sau e o ştiinţă a valorilor adevărate? Și până la urmă e filosofia totuna cu cunoaşterea?

Să menţionez ca o paranteză

din ce discipline dă exemple Socrate: matematică, astronomie, mnemotehnică, sport (alergări, lupte, culturism antic), muzică, navigaţie, armată, echitaţie, medicină. Este una dintre cele mai lungi serii de paralele din realitate şi în care se demonstrează că un expert dacă voieşte poate avea o acțiune rea permanentă, în timp ce un amator, un neprofesionist poate spune şi adevărul sau face binele întâmplător.

Cum s-a ajuns la problema binelui şi a răului?

La începutul dialogului Hippias îl defineşte pe Ulise ca o fiinţă politropică. Acest cuvânt avea în greceşte două semnificaţii contrarii – una pozitivă ce trimitea la înţelept, iscusit, expert, încercat şi o altă negativă ce privea contexte de genul înşelător, mincinos, făţarnic, perfid, versatil. Pe de-o parte omul sincer, pe de alta omul mincinos. Problema care a fost dezbătută cel mai mult în dialogul este dacă sunt două persoane diverse sau îi cuprindem pe aceşti doi oameni într-un singur sine. Socrate a afirmat că nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. Un politrop, o fiinţă cu multe feţe, în schimb are capacitatea şi inteligenţa de a înţelege binele şi răul. Opţiunea sa vine din propria voinţă. Problema este că majoritatea suntem politropi, prin urmare capabili la fel de bine de minciună. Ne diferenţiem după fapte. Unele răutăţi sunt penalizate de legi, altele sunt considerate minore şi netaxate social. Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia spun „ că mincinosul şi veridicul pot fi una şi aceeaşi persoană, dar în realitate nimic nu dovedeşte că şi sunt”. (pentru mai multe referiri asupra aspectului politropiei vezi studiul meu precedent asupra cărţii Înţelepciune şi filozofie a profesorului Vasile Tonoiu în paragraful

Ochii roată

– http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/intelepciune-versus-filosofie/ )

Merită menţionate şi câteva ironii socratice

.

Prima este aceea de a-i da aparent posibilitatea adversarului să renunţe, deşi astfel i-ar știrbi prestigiul de sofist, de om plătit generos pentru a da învăţături.
Apoi îi reproşează lui Hippias că, deşi se crede o natură atotcunoscătoare, are păreri schimbătoare, aducând de fapt în beznă pe cei doritori de înţelepciune.
Este ironizată suficienţa din discursul lui Hippias care se lăuda că nu întâlnise pe nimeni în stare să i se opună argumentelor sale. Această suficienţă e tradusă din cuvântul grec autarkia, care, după cum spune avizatul comentator italian Momigliano în 1930, nu era doar simplu orgoliu, ci mai degrabă o metodă intelectuală prin care se rețineau cunoştinţe gata făcute. Ea se baza pe mnemotehnică şi cred că poate fi relaționată cu seriile nesfârşite de distincţii din cărţile unor universitari care sunt neinteresante, total inaplicabile şi bineînţeles obligatorii de învăţat.
O notiţă m-a marcat pentru câteva zile. Lui Socrate îi sunt dezagreabile macrologiile (discursurile lungi, monologurile, retoriile) punând faptul pe seama memoriei sale scurte (,, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răs­punsurilor şi fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări“). Uf, câte discursuri ţin şi de câte am parte. Ce departe sunt de ştiinţa întrebărilor şi a răspunsurilor lui Socrate.
Cât despre memorie, Socrate nu iartă pe cel care se bazează pe o asemenea ştiinţă. Îi spune subtil când vede că Hippias se încăpăţânează să nu răspundă conform raţionamentului că „ Pesemne că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunându-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi amintesc eu”.
Iar în altă parte când Hippias crede că Socrate e pus pe rele, acesta îi răspunde că sofistul trebuie să se dovedească îngăduitor, fiindcă mai devreme ceruse această atitudine pentru cei care fac răul fără să fie pricepuţi, aşa cum se afirma pe sine atenianul.

Despre acest dialog

am citit o mulţime de încercări de definire. Că ar fi o farsă platoniciană în care se încearcă să se exploateze consecinţele unor inducţii greşite. Că a fost „ o joacă a spiritului şi o lecţie menită să clintească încrederea de sine a atotştiutorului Hippias”. Că ar fi un labirint în care te poţi pierde printre paradoxurile mincinosului care când spune adevărul minte şi când minte spune adevărul. Eu l-am perceput la modul grav. Este un semnal de alarmă că educaţia de azi urmăreşte să creeze numai specialişti, numai oameni utili şi omite educaţia sub semnul binelui şi al valorii. Hm, au ajuns bloggerii să ţină locul profesorilor și, deseori, al moraliştilor. Problema lui Platon rămâne în continuare cu puncte nelămurite:

de ce alegem să facem răul?

Scris de Gabriel Mirea
Carti de acelasi autor

• Protagoras
• Lahes
• Gorgias
• Alcibiade
• Criton, sau despre datorie, dialog etic
• Apărarea lui Socrate

Autor: Nicholas Mosley
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008 (prima ediţie necartonată)
Traducător: Cornelia Bucur
687 de pagini
ISBN:978-973-88758-9-0

Un dublu bildungsroman. Personaje puse la crescut ca în quest-uri. O poveste de dragoste în care ca totdeauna întâmplarea îşi are partea ei misterioasă reuneşte un fizician englez, Max Ackerman cu o răpitoare nemţoaică, Eleanor Anders. Amândoi sunt aplecaţi spre comunism şi spre experienţa sovietică. Fizicianul merge o vreme în Rusia interbelică, nemţoaica relaţionează ca antropolog într-un trib african. Cu toate astea se reîntâlnesc întâmplător undeva în Spania, pe vremea Războiului Civil din anii 1936-1937. Apoi străbat valurile istoriei împreună şi sunt colportate ştiri despre destinul lor până spre bătrâneţea înaintată a anilor ‘70.

Mă gândeam că la fiecare lectură te atrage altceva într-un roman de asemenea dimensiuni. Mai demult, vorbeam cu Bujor, prietenul meu, după un seminar oarecare despre apele lecturii. Constatasem ambii uimiţi că şcoala oferă nişte porturi sigure pentru literatură (genuri, specii, figuri de stil, compoziţie, etc.) dar, dacă este să priveşti consistenţa acestor concepte, constaţi că practică nu le confirmă. Lui Bujor i-a adus aminte faza asta de o vorbă a lui Stalin care dictase ca practica să fie adaptată după teorie. În fond, comunismul nu a fost decât o forţare continuă a realităţii să se potrivească teoriilor inevitabil strâmte ale marxismului. De fapt, am curmat eu paranteza stalinistă, dincolo de aceste porturi în care lucrurile se pot cuantifica şi în care sunt operaţii de genul recunoaştere, explicare, operare, integrare, există întreaga mare a literaturii, o aventură care se dovedeşte alta cu fiecare lector sau lectură.

Gândurile cele inconsistente se iau mereu după alte tării de vânturi. Ceea ce e clar la ţărm, în larg apare ca indistinct, aşa cum se întâmplă şi în privirile de obiectivare înaltă. Există şi reversul. Deseori nu înţelegem ce am trăit decât retrospectiv când vedem amplitudinea evenimentului. Mulţimea amănuntelor ne face să nu înţelegem foarte clar un anume fir istoric şi să cauţionăm oameni care vor avea roluri malefice istoric. Până la urmă ce e conceptul, m-a întrebat Bujor, dacă se dovedeşte inconsistent privind dinspre lectura multiplă şi o aspiraţie din perspectiva omului înlănţuit în amănunte. Să fie doar un port, doar un răgaz, poate un prilej de a coopta şi pe alţii în propria noastră rătăcire?

Cărţile sunt fenomenele limbii, afirma Bujor. Poate că se pălăvrăgeşte atât în vederea unui scop ascuns de a fi scrisă o carte. Dar ne izbim de evenimentele mici, de detalii şi, când e vorba să dăm seamă de fenomen, cuvintele parcă refuză să ne ajute. Sau iau la fiecare pronunţare critică un alt curs. De altfel, critica încearcă să fixeze inconsistenţa literarului, să prindă substanţa estetică. Este mereu povestea pescarului de comori. Furtuna de sentimente, de idei, de istorii. Critica diminuează furtuna. Critica criticii anulează atenuatorii. Furtuna nu mai există, dar nici portul. Instrumentele criticale se scurg. Rămâne doar nedumerirea heracliteană a lucrurilor care nu se dovedesc niciodată aceleaşi. Relativul devine absolut!

Să lăsăm seminarul cu Bujor şi să notez că acest articol despre cartea lui Mosley nu poate fi decât incomplet. Acum m-au atras mai degrabă teoriile din carte decât story-ul. Perspectivele multiple sunt extrase din epoca interbelică – prilejuite de zona intelectuală a tinereţii celor doi protagonişti.

Avem mai întâi perspectiva istorică. Sunt consemnate în special evenimentele din Germania natală a tinerei Eleanor, începând cu extremiştii socialişti din 1918-1919 conduşi de Roza Luxemberg. Urmează niscaiva date despre inflaţia germană din anii Browserul nu permite afişarea acestei imagini.20 unde se ajunsese la devalorizări oribile de genul banii valorau o treime din valoarea lor până seara. Tinereţea lui fraulein Eleanor coincide cu perioada Wandervogel – când numeroşi tineri cutreierau ţinuturile cântând, discutând, dormind în aer liber, trăind de pe-o zi pe alta; împărţeau toţi banii şi mâncarea pe care-o aveau. Aici îl va cunoaşte pe viitorul ei partener, venit într-o peregrinare prin Germania. În sfârşit, sunt consemnate câteva dintre atitudinile naziştilor văzuţi la sfârşitul deceniului trei ca un fel de gunoieri sociali care ar curăţa societatea de oameni slabi, apoi li se prevesteşte agresivitatea şi posibila ascensiune. Se dovedesc cauza pentru care Eleanor fuge din Germania, în timp ce părinţii săi au de suferit în lagărele hitleriste.

Spaţiul opus este cel englez, al lui Max. Aici atmosfera de tip Cambridge însoţeşte toată tinereţea autorului. Cunoaşte tot felul de entuziasme procomuniste şi de aceea va pleca să studieze două semestre la Odessa unde-şi va domoli roşeaţa politică. În Marea Britanie interbelică istoria nu loveşte fulgerător, destinele oamenilor par calme şi eventual secerate de viciile obişnuite ale unei păci lungi.

Cele două spaţii, totuşi paşnice, autorul aproape ocoleşte perioada fanatică a anilor ‘30 în Germania, sunt puse faţă în faţă cu Rusia şi Spania deceniului 4. În URSS-ul de atunci tocmai apăruseră semne vizibile de masacre pe care comuniştii de universitate britanică le acceptau pe motiv că terenul vechi trebuie desţelenit, expresie care ocolea termenul de omoruri în masă sau genocid. Când briţii tineri de stânga se mirau de ce nu porneşte o revoluţie mondială, constatau că oamenii de fapt nu vor să moară pentru o societate viitoare teoretic bună, iar pe de altă parte, că revoluţia nu se poate înfăptui până oamenii nu mor pe străzi. Iată şi una dintre meditaţiile de tip comunist simpatizate în interbelic: anume că firea omenească nu ar exista!!, fiinţele omeneşti dovedindu-se condiţionate doar de natura muncii lor. Consecinţa transformării a milioane de oameni în robi este imediat vizibilă. Conform comunismului, putem fi recunoscuţi ca oameni doar dacă muncim.

În Spania colorată de revoluţie din anii 1936-1937 aflăm de masacrul de peste 1000 de persoane de la Badajoz. Că până la apariţia lui Franco, făceau ravagii conflictele dintre grupările comuniste – troţkiştii, staliniştii şi nihiliştii, semănau familiilor aristocrate italiene din sec 17 care-şi construiau turnuri din ce în ce mai înalte până ce acestea au ajuns să se dărâme. După apariţia contraatacului franchist, aflăm că în mod paradoxal era un război ciudat, nu exista delimitată o linie a frontului. Zonele roşii spaniole, cu căpşuni comuniste au fost culese de viitorul dictator cu o meticulozitate ce lipsea adversarilor săi.

Sunt numeroase pagini dedicate diferitelor teorii ştiinţifice prezentate de obicei într-o manieră dialogală şi popularizantă. Este evidentă în roman o anumită latură didacticistă care însă pe alocuri devine interesantă prin furnizarea unor dileme cu răspunsuri greu de dat şi azi. Să mai notez că prin Max aflăm în special de biologie şi fizică, în timp ce cu Eleanor voiajăm în psihologia ori filosofia interbelică.

În biologie, Max a fost fascinat în tinereţe de dilema unor cercetători care se întrebau după cât timp mutaţiile genetice ar conduce la apariţia unei noi specii. Câte mutaţii genetice trebuie să aibă loc, ce le provoacă, când putem vorbi de o altă specie şi nu de o subramură sau de adaptare la un anume mediu. O tabără ce susţinea teoriile lui Lamarck credea că se pot transmite genetic trăsăturile dobândite, în timp ce darwiniştii opinau că se pot transmite genetic numai ce au moştenit şi părinţii. Fiecare teorie avea însă propria disoluţie. Dacă aveau dreptate lamarckienii, atunci indivizii cu deprinderi negative puteau duce la tararea urmaşilor şi, evident, la dispariţia speciei. Dacă aveau dreptate darviniştii, nimic nou nu se putea transmite urmaşilor în afara unor tipare genetice ancestrale. Cum anume se modifică genele pentru a rezulta un individ altfel adaptat în natură, cred că rămâne o dilemă dificil de răspuns şi azi.

Este menţionată în acest sens farsa unui doctor lamarckian Kammerer cu salamandre de foc de la şes amplasate în condiţii alpine care afirma că demonstrase transmiterea noilor adaptări la următoarea generaţie. Alţi cercetători însă care ţinuseră să refacă experimentul au constatat că nu aveau succes şi, ulterior, au dovedit că rezultatele fuseseră falsificate. Printre susţinătorii acestui escroc ştiinţific s-a dovedit o vreme şi adolescentul Max care a luat două salamandre în îngrijire, le-a asigurat un cadru potrivit, a reuşit chiar să faciliteze naşterea unui pui în captivitate, dar n-a ştiut că trebuia să ţină un jurnal şi, din această cauză, experimentul său n-a fost luat în seamă de comunitatea ştiinţifică. Să menţionez de altfel că titlul romanului vine de la cele 2 salamandre ale tânărului numite la un moment dat monştri plini de speranţă. Aceştia sunt definiţi ca fiinţe născute înainte de vreme, când nu se ştie dacă mediul e pregătit pentru ei.

Eleanor e atrasă de psihanaliza, în Germania interbelică erau foarte admiraţi Freud şi Jung. Ideea acestei discipline ar fi că în copilăria noastră mică au fost întipărite experienţe urâte în subconştient şi acolo, ca într-o pivniţă, ele ajung să putrezească; „ decorul este important, dar fiinţele omeneşti, în cea mai mare parte, nu se pricep să creeze un decor pentru iubire, lor le place să critice, să manifeste gelozie şi invidie”. Hm, explicaţia este uşor reductivă, am senzaţia că nu e de ajuns pentru o relaţie doar decorul, ci mai degrabă e importantă furtuna sentimentală. Ca şi cum am spune că mai mult contează portul şi aproape deloc marea.

Frunzăresc însemnările mele din roman şi dau peste o teorie freudiană care spune că orice băiat ce în copilărie a fost favoritul nedisputat al mamei lui, va trece prin viaţă cu sentimentul unui învingător. Interesant, un om fără complexe şi fără căderi psihice. Totuşi personajele ţin să se delimiteze de acest ideal şi, de altfel, mi-e greu să găsesc un om care să se potrivească acestei atitudini discobolice, de om tare, plin de muşchi şi gata de recorduri noi. Aflăm şi de tehnici ale psihanalistului de cabinet care păstrează tăcerea până ce pacientul se face singur de râs. Forţează prin tehnica tăcerii să devină doar actor, scena este acea afurisită de canapea relaxantă. Când specialistul primeşte o cerere de ajutor o va transforma într-o chestionare a motivelor pentru care pacientul respectiv cere ajutorul. Aici Eleonor are ideea ca pacienţii să întoarcă întrebările psihanaliştilor pentru a afla care le sunt motivele pentru care desfăşoară această activitate.

Perioada creativă germană a anilor ‘20. Tinerii îşi pot alege cursurile de la mai multe facultăţi, sistemul universităţilor nemţeşti este foarte generos şi mobil. De aceea Eleonor tatonează terenurile mişcătoare ale filozofiei. Asistă întâi la cursurile lui Husserl care afirma că nu putem fi siguri de existenţa unei lumi obiective, deoarece ceea ce noi numim obiect este structurat întotdeauna prin funcţionarea ideilor. Dacă nu putem cunoaşte obiectul, totuşi se constată existenţa unor modalităţi de funcţionare a ideilor comune întregii umanităţi.

Apoi frecventează conferinţele lui Heidegger de unde se alege cu o delimitare a cunoaşterii lingvistice de cunoaşterea propriu-zisă. „Filosoful părea să afirme că nu poate fi pusă în cuvinte certitudinea. Ea se leagă de o anumită atitudine, de o stare de spirit, de un gest. Cuvintele erau bune pentru a spune ceea ce lucrurile nu puteau; dar nu erau bune pentru a spune ceea ce erau lucrurile”. Într-un curs inaugural la universitate, Heidegger îşi continua ideile afirmând că dincolo de ştiinţă, nu avem mijloace de a cunoaşte şi de aceea acolo ne aşteaptă nimicul care generează atât frica, dar şi extazul de a ieşi de sub dominaţia lucrurilor. „Nimicul ne dă posibilitatea de a ne afla într-o relaţie conştientă cu lucrurile. Fără acest nimic, am fi noi înşine doar lucruri… Nimicul este ceea ce face cu putinţă revelaţia a ceea ce este”. Nimicul explică eventual modalitatea cunoaşterii, dar nu acoperă integral obiectul cunoaşterii.

Bertrand Rusell, un englez urmărit de personajul Max, cumva nuanţa posibilităţile cunoaşterii prin apelul la teoria straturilor, afirmând de pildă că există două niveluri ale limbii – unul care vorbeşte despre lucruri şi altul în care vorbeşte despre cum vorbeşte despre lucruri. Obiectul – numele obiectului – proiecţia numelui obiectului care nu coincide totdeauna cu ideea de obiect.

Max a urmat cariera părintelui său, aceea de fizician. Mi s-au părut interesante şi parcă vorbind de o altă fizică, cu înţelesul acela antic de contemplare a fenomenelor lumii, câteva dintre dilemele interbelice ale disciplinei. Astfel, problema cunoaşterii obiectului este mutată în noţiunea de materie care s-ar compune din particule sau din unde. Prin urmare, nu imposibilitatea cunoaşterii este aici elementul de dispută, ci operaţia de alegere dintre două modele structurale.

Povestea are o continuare în domeniul legilor fizicii. A apărut întrebarea dacă toate evenimentele din lume se pot încadra în anumite legi – descoperite sau nu – ori unele fenomene sunt întâmplătoare şi ce ar însemna în acest caz întâmplarea. Fizicianul ca om practic nu-şi bate capul la câtă cantitate de cunoaştere avem acces, ci este mai degrabă interesat de săvârşirea unor experimente corecte ştiinţific, de demonstrarea ori infirmarea teoriilor despre un anume lucru. Şi menţionează de pildă că observatorul influenţează în mod vizibil ceea ce observă, prin urmare acurateţea informaţiei ar lăsa totdeauna de dorit. Einstein care căuta probe pentru a arăta că există o observaţie independentă de observator, nu era de acord cu fenomenele întâmplătoare şi a scris următoarea remarcă celebră: „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Deocamdată Heidegger şi Husserl par să aibă dreptate. Nu putem avea acces la esenţa obiectului din cauza observaţiei noastre imperfecte.

Paul Dirac care nota că abordăm lumea aparenţelor mai mult prin intuiţie, apelează şi el la teoria straturilor. „„Când un obiect pe care-l observăm este mic, nu îl putem observa fără să-l perturbăm, astfel încât ceea ce observăm nu este obiectul, ci rezultatele acelei perturbări… ar trebui să existe două tipuri de matematici – una pentru obiectele mari, unde matematica se ocupă de relaţia de cauză şi efect; una pentru obiectele mici – unde cauzele şi efectele nu pot fi luate în seamă din cauza perturbărilor observatorului”. Observăm doar efectul observării. Dirac spune că există entităţi care nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor, nici măcar al numerelor.

Constatăm la toţi aceşti gânditori din diferite domenii, mărturisirea unei limite a cunoaşterii, fiecare din perspectiva disciplinei sale. Tot Paul Dirac nuanţa noţiunea de întâmplare ca faptul ce scapă sistematic de sub mijloacele ştiinţei. Facem oare parte dintr-un univers care se crează pe sine însuşi prin combinaţii întâmplătoare, prin încercarea genetică a miliarde de combinaţii cu o evoluţie participând la o permanentă loterie, sau universul are nişte legi după care funcţionează şi atunci apare întrebarea cum a fost posibilă apariţia lor din haosul primordial.

Posibilitatea de a arăta că există simultan şi lege şi întâmplare a obiectului a fost marcată de experimentul cunoscut sub numele de pisica lui Schrödinger. Acesta a pus o pisică într-o cutie şi alături un cuţit a cărui legătură sub acţiunea unor raze putea fi tăiată ajungând astfel să elibereze o pungă cu otravă ce ar fi dus la omorârea animalului. Razele aveau trei direcţii posibile, o luau pe traseul A şi atunci pisica murea, o luau pe traseul B, pisica supravieţuia, în varianta C în schimb a apărut paradoxul că lumina putea s-o ia pe ambele trasee precedente şi atunci pisica ar fi trebuit şi să moară şi să trăiască în acelaşi timp. Nu putem prevedea evenimentul care s-a petrecut, nu ştim dacă pisica e vie sau moartă până nu deschidem capacul. S-a pus problema unde se află pisica atât timp cât nu ştim nimic despre ea şi s-a constatat că ea poate supravieţui numai prin actul observaţiei, până atunci există într-o stare de animaţie suspendată, este în stare de potenţialitate, este şi vie şi moartă în acelaşi timp. Existenţa în acest experiment are consecinţă retransformarea sa în potenţialitate. (vezi experimentul în spaniolă şi în engleză).

Am discutat ulterior cu o profesoară de fizică despre teoria relativităţii restrânse. Imediat după terminarea primului război mondial Einstein fascinase lumea ştiinţifică cu descoperirea constanţei vitezei luminii, deşi în realitate mărimea aceea de aproximativ 3×108 se poate realiza doar în vid, alte medii inclusiv cel din spaţiul cosmic încetinind lumina sub această cifră. Profesoara respectivă mi-a povestit de experimentul de la Cern unde s-a reuşit ca o particulă să fie dusă la numai două grade Kelvin până la 0,9 din viteza luminii şi s-a constatat că masa ei crescuse de 7000 de ori. Ideea era că, dacă s-ar fi ajuns la viteza luminii, acea particulă ar fi dus la un nou Big Bang, întrucât masa particulei ar fi devenit infinită. Atunci eu m-am mirat cum se poate zice în filmele SF despre viteze supraluminice? Profa mi-a atras atenţia că nu e vorba de viteze superioare luminii, ci de provocarea prin energie a curbării spaţiului şi că noţiunile de warp1, warp 2, etc. reprezintă mai degrabă grade de eficacitate a acestei curburi. Navele nu zboară la viteza luminii, ar fi deformate ireversibil, ci la viteze în care masa nu se modifică în mod vizibil. Pentru mai multe informaţii sau mai exacte, vezi experimentul de la Cern.

La final, aş mai spune doar atât despre carte, anume că se poate realiza o rapidă paralelă cu Străinul lui Albert Camus prin senzaţia de neimplicare pe care ne-o crează cele două personaje pentru o lungă perioadă de timp. Ca model narativ mi-a amintit în anumite porţiuni de Muntele vrăjit a lui Thomas Mann prin metoda naraţiunilor despre conversaţiile pe teme de ştiinţă şi filosofie, evitându-se subtil talkshow-ul propriu-zis, dezbaterea, furtuna.

Scris de Gabriel Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Vasile Tonoiu
Rating:
Editura Academiei Române
Anul apariţiei: 2007 (prima ediţie necartonată)
352 de pagini
ISBN:978-973-27-1494-2

Parcul Izvor

În alergătura mea de peste zi, găsisem un răgaz de mai bine de o oră să mă preumblu prin părculeţul de lângă Spitalul Municipal. Este acolo o alee remarcabilă, cu copaci copleşitor de înalţi, foarte curată de o vreme şi la anumite ore puţin circulată, prin urmare prielnică la umbră meditaţiei. Poate şi unui anumit sentiment de tristeţe. Am avut aici parte de o întâlnire nesperat de plăcută. Prietenul meu Bujor era împreună cu iubita sa, Clarisa, studentă la Facultatea de filosofie şi tocmai discutau o carte a unuia dintre profesorii de la opţionalele fetei, Vasile Tonoiu.

Nu ştiam nimic de acest nume, ba chiar, Clarisa auzind cum m-a recomandat Bujor, m-a rugat să rămân şi să intervin şi eu când şi când în discuţie. Le-am spus că am puţin timp, dar au zis că şi ei merg pe urmă la cumpărături, au de vorbit cu rudele, mă rog, diferite treburi şi un arbitru acum, pentru această discuţie pe care vor încerca s-o purifice de semnele lor normale de îndrăgostiţi, ar fi potrivit. Le-am spus că nu aş ştii cum să arbitrez, am o mulţime de dezavantaje, nu am citit cartea acestui profesor, nu l-am văzut niciodată la televizor să-mi fac o idee despre personalitatea sa – şi oare de ce? – nu am avut habar că sunt şi la noi filosofi care-şi scriu ideile într-o formă dialogică, cu o mult mai puternică rezonanţă. Ei au insistat fiindcă nu vedeau cum ar decurge o discuţie despre cartea pe care tocmai o citiseră „ Filosofie versus înţelepciune”. Titlul m-a amuzat, promitea o luptă straşnică în domeniul ideilor, aşa că până la urmă, după ce mi-am definit rolul, acela de a încerca să comentez pe ici, pe colo, am acceptat să rămân.

În parc este – după cum vede toată lumea – o răfuială de flori şi glăsuieli păsăreşti. Este şi ora liniştii în acel părculeţ. E adevărat, trec foarte multe maşini, dar urechile noastre sunt ca şi surde faţă de trafic. Importantă e liniştea de aici, de pe alee, ce vine zgomotos dincolo de rama parcului, reuşim într-o oarecare măsură să facem să nu fie. Bujor tocmai îi reproşa Clarisei că i-a dat această carte care se dovedea partea a treia dintr-o suită precedată de următoarele titluri: „ Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural”, respectiv „ Obstacolul limbii”. Ea a răspuns că părţile respective nu avusese de unde să le cumpere, apăruseră mai demult şi, de fapt, a interesat-o să vadă şi reacţia lui Bujor la intenţia cărţii de a realiza un raport între filozofia europeană şi înţelepciunea chinezească şi de a găsi o eventuală perspectivă comună. Adăugase că se simte fascinată de această carte care cere fie o lectură cu picătura, fie multiple lecturi.

Bujor adăugase vehement că până la urmă şi cartea e tot un fel de spectacol. Că sunt momente în care nu poate fi percepută, din cauza să zicem a căderii pe gânduri. Că oarecum o carte devine enervantă atunci când trebuie să reciteşti şi pasajele pierdute din vedere, când se arată incompletă dacă nu-i înţelegi fiecare cuvânt. Cumva era cazul cu cartea profesorului Tonoiu, avea câteva pasaje obscure, deseori un limbaj care nu reuşea să iasă din regionalismele filosofiei, dar care în ultimă instanţă propunea două optici înţeleptul versus filosoful. Bujor înţelesese prin filosof cel care afirmă că suntem ceea ce alegem să fim. Înţeleptul în schimb crede că indiferent ce am alege, un eveniment tot are să aibă loc şi nu e decât unul dintre evenimentele simultane ale realităţii. Eu am intervenit atunci parcă prima oară doar cu observaţia că aveam impresia că sunt studiate două tipuri diferite de obiectivare a realităţii. Dar încă aveam prea puţine date. Le-am cerut să precizeze mai mult la ce se referă autorul prin filozofie – înţelepciune sau eventual filosof – înţelept.

Arena gândirii

Revăzându-şi ideile, Bujor mi-a spus că aceste două ipostaze sunt reunite în aria semantică a gânditorului. Adesea figura filosofului apare sub diferite heteronime – Socratele lui Platon, Dyonisisul lui Nietzsche, Avocatul lui Dumnezeu a lui Leibniz, Judecătorul lui Kant. Pe de altă parte, Lucreţiu vede filosoful ideal caracterizat prin iubirea de oameni, îndrăzneala viziunii cosmice, liniştea interioară. Am oprit discuţia şi am văzut până aici profilul filosofului: proiecţie, iubire, vizionarism, linişte. Semăna oarecum unui călugăr.

În acelaşi timp, interveni Clarisa, înţelepciunea e încadrată fie la subfilosofie, fie la protofilosofie, respectiv e văzută ca o gândire plată, lipsită de riscuri şi iniţiativă. Am privit stupefiat această propoziţie. Poftim, înţelepciunea nu pare cu nimic diferită de gândirea omului de pe stradă! Bujor m-a liniştit cu distincţia dintre înţelepciunea practică şi înţelepciunea speculativă, cea din urmă având consecinţă filosoful. Apoi mi-a dat două aspecte comparative: a. înţeleptul se fereşte să pună o idee înaintea şi în detrimentul altor idei. De îndată ce avansăm o idee, realul ca întreg ni se sustrage… Filosoful gândeşte în schimb după modelul excluziunii – adevărat – fals, fiinţă – nefiinţă; b. înţeleptul nu depăşeşte contradicţia într-o idee dintr-un tărâm imaginar, ci o dizolvă într-un dincoace interior, o asimilează ca o condiţie necesară de eliberare interioară. Din nou i-am dat pauză. Ce vroia să spună cu înţeleptul nu alege o idee în dauna altora? Cine să aleagă dacă nu gânditorul? Şi ce înseamnă acest dincoace, propriul său suflet, respectiv trecerea în subiectivitate a contradicţiei?

M-a liniştit din aceste tremolouri ale necunoaşterii mele cu faptul că sunt aspecte pe care filosofia teoretică nu le cuprinde şi care se regăsesc totuşi în alte domenii. În literatură printre altele unde este surprinsă fiinţa de sezon şi se aminteşte de ideea de moment prielnic. A dat în acest sens una dintre puţinele dileme citate în carte, aici din Coleridge – „ dacă un om ar străbate în vis Paradisul şi i s-ar da o floare drept dovadă că a ajuns într-adevăr acolo, şi dacă la trezire floarea aceasta s-ar afla în mâna lui… ei bine, atunci? ”

De la punerea în paralel a celor două tipuri de gânditori, s-a ajuns la comportamentul lor. Cea mai radicală era luată din William Blake – „ trebuie să creez un sistem sau să devin sclavul altui om”. Propoziţia m-a făcut să sar de pe bancă. Adică, am exclamat, dacă discutăm cartea unui alt om, Vasile Tonoiu de data asta, se cheamă că suntem sclavii gândirii sale? Doar nu a profesat el majoritatea ideilor pe care le-a enunţat acolo. Şi nici William Blake, deşi solicită o originalitate imperioasă, nu se foloseşte de concepte originale în acea propoziţie memorabilă: creaţie, sistem, devenire, sclavie.

M-am rezemat de un copac din spatele băncii şi am aflat că un alt filosof Hadot ducea o viaţă filosofică interioară prin anumite atitudini de genul concentrării asupra timpului şi lucrurilor prezente care te minunează prin existenţa şi misterul lor. Mă rog, am hămăit eu şi m-am întors spre Clarisa. Ea parcă a spus că înţeleptul e interesat nu numai de ce poate ştii, dar şi de ce trebuie să ştie şi la ce se poate aştepta. Mai mult, el se opune unui anume tip de discurs pentru simplul motiv că realitatea ascunde şi alte posibilităţi cum ar fi vocile iraţionalului, „ ale a- şi i- şi anti- şi supra- şi para- şi infra- raţionalului”. Înţeleptul ar vrea să spună ceva fără a fi făcut responsabil de spusele sale, adică să beneficieze „ şi de eficacitatea vorbirii şi de inocenţa tăcerii”. Am clipit din ochi a înţelegere. Înţeleptul nu fuge de responsabilitate, ci de închiderea într-un punct de vedere, ar vrea ca spusele sale să lase totuşi acces şi altor viziuni simultane asupra realităţii.

Clarisa a spus că această reapreciere a înţeleptului vine din partea unui profesor de filozofie care vede cum Universitatea „ prin învăţământul filosofic care se adresează tuturor, deci nimănui”, l-a transformat într-un funcţionar care formează alţi funcţionari. Transmite o anume cunoaştere, dar viaţa nu mai e angajată în întregul ei cu titlul de „ program” şi de „ misiune”. În fond – am remarcat eu – profesorul devine sclavul unei suite de gânditori, cel mult poate clasifica şi de aici dogmatiza realitatea fluidă. Fata a continuat cu remarca lui Witgensteisn, anume: „ înţelepciunea este cenuşie, viaţa, dimpotrivă, şi religia sunt pline de culori”. Dar de ce să aibă acest aspect tern, indiferent la capriciul formelor, am întrebat şi ne-am privit nedumeriţi. Poate că povestea e datorată predării sistemelor filosofice prin câteva formule stereotipe.

Au trecut câteva persoane. O bătrână cu un pekinez. Un domn cu umbrelă. O mamă cu un bebeluş. Apoi Bujor a simţit nevoia să întrerupă tăcerea cu câteva înţelesuri ale filosofiei. Astfel, înţelesese că ar fi „o artă a răsucirii”. A reţinut şi spusa lui Bergson că filosofia nu este o construcţie de sisteme, ci hotărârea de a privi naiv în tine. În timp ce-l priveam în ochii săi înfloriţi, i-am zis că totuşi naivitatea, răsucirea bruscă sau aşteptată pot intra doar într-una din cele două concepţii opuse despre filozofie, una a discursului, cealaltă a alegerii formei de viaţă.

El n-a stat să asculte şi din nou l-a menţionat pe Hadot care ne spune că depindem în demersul filosofic totodată de tradiţie, de dogme, de o gândire determinată. L-a amintit şi pe Heidegger care limitează iarăşi cunoaşterea la raportul dintre gândire şi fiinţă, iar Parmenide le contopeşte: „ Căci e totuna cu a gândi şi a fi”. Şi atunci am intervenit eu, ne răsucim spre ce? Spre vorbire sau spre viaţă? Spre fiinţă sau spre gândire? Fugim de tradiţie, dar cu un uriaş cortegiu tradiţional. Ne lepădăm de dogme şi ajungem să impunem dogmatic lepădarea.

Clarisa, zâmbind polifloră, încearcă să ne scoată din dilemă spunând că ar trebui să ne întrebăm odată cu Noica cum e posibil ceva nou. Şi un răspuns ar putea fi desprins din două perspective. Pe de-o parte există mereu un implicit cu tipuri de genul subînţelesul, presupusul, implicatul, pe de alta faptul că în orice conversaţie găsim ceva indiscutat care nu poate fi atins. La nevoie, implicitul, sensul dintre cuvinte poate fi descifrat, dar indiscutatul va rămâne totdeauna o aspiraţie. Şi asta pentru simplul motiv că presupune toate punctele de vedere simultane ale realităţii care nu se pomenesc în discuţie. Ar fi bine dacă am respecta toţi principiile de cooperare enunţate de Paul Grice şi care ar sta la baza conversaţiei: 1. Cantitatea informaţiei oferită 2. Calitatea – nu se oferă informaţii false sau lipsite de dovezi 3. Relaţia – discursul să fie pertinent 4. Modalitatea – discursul să fie clar. Dar până la urmă noile idei apar din latenţă, din implicit. Din zona neclară, nedovedită, nonpertinentă în trecut. De altfel şi Vasile Tonoiu aminteşte de o semnificaţie nouă – cea dintre transfenomenal şi fenomenal. Asta aduce a necuvintele lui Nichita, mi s-a părut mie. Clarisa m-a corectat. Nu, nu e vorba de o zonă nonfenomenală, ci mai degrabă de una de graniţă, în care sfârşitul fenomenului anterior nu se poate încă distinge de începutul următorului. Poate de spaţiul de jos blagian reprezentat prin valea dintre doi munţi.

Am privit spre cerul măturat de ramuri cu frunze tinere. Bujor tocmai spunea că a auzit prin intermediul acestei cărţi de un nou tip de filozofie bootstrap „ care nu acceptă nicio entitate fundamentală, nicio constantă, lege sau ecuaţie fundamentală”. I-a plăcut şi termenul de bootstraper care ar fi acel fizician capabil să accepte şi în acelaşi timp să nu favorizeze modelele diferite care propun doar vederi parţiale asupra realităţii. Clarisa nerăbdătoare a intervenit cu modalităţile propuse de autor prin care filosofia şi-ar putea reînnoi discursul: e nevoie de un concept al timpului, mai ales că palierele propuse pentru gândirea sa (timp fizic, timp trăit, timp al fiinţei ce fiinţează şi al fiinţei ca fiinţă, netimpul divinului) nu prea reuşesc să comunice. Dar şi de un concept al adevărului în condiţiile în care căutarea sa pare „ o manie, o ocupaţie de lux, una ornamentală, un joc, o curiozitate impertinentă, o convenienţă exterioară”. Putem continua cu întrebări asupra naturii vidului – este el gol sau plin de o realitate nediferenţiată?

Bine, am întrerupt eu, până la urmă pe ce se bazează raportul dintre gândire şi înţelepciune. Propoziţiile anterioare nu m-au convins prea mult asupra rolului înţeleptului. Să nu uităm că este câteodată invocat în mass-media, s-a vorbit de un consiliu al înţelepţilor din partea Primăriei, dar când a fost vorba să fie numite persoane capabile să intre în el, s-au stârnit cele mai controversate dispute. Este înţelept primarul? Consilierul local? Filosoful? Academicianul? Ministrul? Profesorul? Doctorul de orice specialitate? Nu în aceşti termeni s-a pus problema în carte, mi-a răspuns Clarisa, ci s-a făcut un raport subtil, cum ziceam mai devreme, între cultura chineză şi cea europeană, în special în zona ei helenistică. Da, am căutat nişte simple răspunsuri funcţionale. Atunci spune-mi Clarisa, există acelaşi raport între filozofie şi înţelepciune ca în cultura europeană şi în China? Şi de ce a fost aleasă această ţară ca pol opus Europei?

Ar trebui întâi să-ţi spun că profesorul Vasile Tonoiu şi-a scris cartea sub forma unor dialoguri între 4 pseudovoci din care mai aparte se disting cea a sinologului şi cea a filosofului european. Aflăm că sunt în gândirea chinezească diferenţe majore de concepţie a lumii şi asta vreau în continuare să-ţi înfăţişez.

Ochii oblici

Poate că ar trebui, a intervenit inopinat Bujor, să amintim mai întâi de motivaţiile sinologului pentru aprofundarea acestei culturi diverse. Crede că ne înţelegem mai bine din perspectiva altuia, mai ales dacă acesta apare ca necontaminat de valorile civilizaţiei apusene. Şi ce putem vedea? Pe de-o parte „ zona de tăcere a Occidentului, modul cum se leagă diversele alegeri, nespusele sale, aerul de familie”. Pe de alta, ne deschidem gândirii confucianiste care se opune gândirii socratice. Principala sa caracteristică este lipsa unui alt plan sau unei alte „ lumi spirituale”. Respectiv nu e conceput un în sine propriu lucrurilor. Mai mult, aflăm că filozofia de tip occidental a apărut abia la sfârşitul secolului 19 în gândirea chinezească.

Cum e gândirea chinezească? a revenit Clarisa. Ar putea fi ascunsă după un cuvânt. Dao. Calea.

Realul este considerat în termeni de proces. O mulţime de evenimente simultane. Obiectul său de gândire este reglarea acestor evenimente, respectiv modul cum se trece din stadiul inexistenţei, al nonnumelui, la stadiul determinării, creşterii, al nominalizării. Este enunţată preferinţa pentru prima etapă, cea a nediferenţierii nominale. Iată ce spune un înţelept chinez – „ tot ceea ce poate fi enunţat este lipsit de importanţă”. Întrebarea ar fi, am intervenit eu, de ce ar fi important ceva ce nu poate fi sau încă nu a fost enunţat? Sau de ce ni s-ar propune o viziune în care enunţarea ar însemna de fapt o cădere în neimportant? Răspunsuri la aceste întrebări o să primeşti cumva în mod indirect mai departe, a revenit Clarisa.

Există o atmosferă de gândire, nu idei explicite. Iată de pildă Zhuangzi se întreabă cum am putea şti că, ceea ce numim cunoaştere, nu este de fapt neştiinţă şi neştiinţa cunoaştere. De unde ştim că nu greşim actualizând un anumit element şi îl omitem pe cel care i se opune în mod latent. De aceea, continuă, „ în viziunea înţeleptului, perspectivele se echivalează”. Dao spune că acel care ştie nu vorbeşte, iar cel care vorbeşte nu ştie. Păi, în cazul acesta, am revenit cu punctările, orice ar spune Dao sau mă rog, Zhungzi, este de fapt neştiinţă. Orice distincţie, orice nuanţă e lipsită de importanţă. Fiecare lucru îşi poartă duşmanul deasupra capului. Şi apoi, mai observ că sunt o mulţime de aspecte din realitate care nu au niciun opus. Daoistul îmi pare bootstraperul evocat mai devreme. În doctrina Dao, interveni Bujor, se afirmă clar – a vorbi înseamnă a privilegia ceva şi a lăsa la o parte altceva. Tăcerile, alte puncte de vedere, implicitul. Dao poate fi evocat cel mai bine prin metafora apei. Se mulează pe lucruri, e un torent din care putem sesiza doar o mică parte. Dao înseamnă de fapt contemplarea realităţii ca un torent rapid.

Uite, zise Clarisa, daoiştii propun nenumele – wu ming, respectiv un semn aflat într-o mişcare de sensuri neîntreruptă. Un fel de cuvânt oglindă – mi-am dat eu cu presupusul – care ar reflecta realitatea continuu. Ca o cameră de filmat lingvistică. Ar fi, nu m-a lăsat ea să continui, de asemenea conceptele care sunt traduse în chineză prin cupluri antonimice. Astfel cuvântul lucru se traduce prin ideograma răsărit-apus, iar peisaj prin ideograma munţi-ape. Timpul este tradus ca între momente, iar spaţiul ca întrevid. Mai mult, nu există un substantiv pentru adevăr, ci doar verbe care arată starea de adevăr. Maestrul Jullien ne arată dubiile asupra greutăţii traducerii expresiei: „ ce sens are viaţa? ” deoarece el ezită între următoarele semnificaţii posibile: conţinut de sens, importanţă, valoare, obiectiv. Înseamnă, am revenit, că dacă vom citi texte despre Dao în diferite limbi europene sau în diferite traduceri vom găsi de fiecare dată alte variante, substanţial diferite. Păi din ce mi-aţi zis gândirea chineză se dovedeşte una de tip opozitiv. Lucrul îşi poartă în cârcă opusul. Lucrul şi umbra sa, antilucrul. Într-un fel, ai putea avea dreptate, mi-a zis Bujor. Ei cred că orice concept este supus modelului Yin-Yang.

De altfel, în gândirea chineză, aspect ce s-a reflectat în limbă, indiciul înlocuieşte noţiunea de semn. Indiciul, dacă vrei, este ceva intermediar între realitatea ce nu s-a actualizat încă şi cel în care s-a actualizat complet. Să înţeleg, am recidivat, că înţeleptul vorbeşte nu pentru a comunica realităţi gata făcute, ci pentru a comunica indici, totdeauna mai mulţi decât realităţile ulterioare. Stai să vezi, reveni Clarisa, există un întreg capitol dedicat artei chinezilor de a se exprima indirect, pe ocolite, în timp ce Occidentul atacă direct un subiect – „ suntem călăuziţi de sentimentul liniei drepte”. Cel mai interesant exemplu de informaţie indirectă este dat de presa oficială chinezească – „ orice informaţie are alt sens decât cel literal” – se citeşte între rânduri;

Există tradiţia culturală a piezişului. Uite, vechile tratate militare susţineau evitarea înfruntării directe cu armata inamică. Acesta trebuia minat dinăuntru astfel încât când începea lupta, inamicul să se prăbuşească de la sine. Important nu era să-ţi distrugi, adversarul, ci să-l inhibi, să-i paralizezi mişcările.

DIRECTUL ar fi, preciză şi Bujor, domeniul fiinţei, al unităţii, al imuabilului, al mărginirii, al cunoaşterii stabile în timp ce INDIRECTUL apare ca domeniul devenirii, al multiplului, al instabilului şi al nemărginitului, al opiniei fluctuante. Din acest punct de vedere, e clar cine se apropie de nenume mai mult, de wu-ming, spusei şi eu. Ocolul evită împotmolirea în obiect şi deschide la o multitudine de itinerarii. Este în acelaşi timp accesul la lumea de-aici, devenită inepuizabilă.

Indirectul pare favorizat în raport cu absolutul, zise şi studenta de la filozofie în timp ce privea o trecătoare cu un buchet superb. Nu poţi numi Unu cu multiplul discursului. Unu este în afara oricărei determinări, dependenţe, relaţii. Unu este oarecum Tao. Dar aş vrea să adaug câte ceva despre arta chineză. Acest limbaj oblic a dus la o concepţie estetică picturală în care se sugerează să se picteze / compună alături de subiect. Formula clasic sugerează „ a picta norii pentru a evoca luna”. În poeme nu se vorbeşte despre sentimente, ci despre situaţii şi activităţi… de obicei poemele sunt denotative şi se opun dictonului carpe diem. În operele importante există mai totdeauna peisajul ca scenă (evocă ceva apropiat, zgomotos, la îndemâna oamenilor superficiali) şi peisajul ca lume (este calm, depărtat, accesibil doar oamenilor profunzi). Poezia nu e menită să reprezinte un sens, cât să suscite conştiinţa.

Dacă tot ai pomenit de artă, reluă iubitul studentei, să pomenim şi de două mici realizări chinezeşti: Prima se cheamă îmi pare alegoria năvodului din Zhuangzi – „ rostul năvodului este peştele; odată prins peştele, uiţi de năvod. Rostul capcanei este iepurele; odată înhăţat iepurele, uiţi de capcană. Rostul cuvintelor este înţelesul; odată priceput înţelesul, uiţi de cuvinte. Unde să-l găsesc pe cel ce ştie să uite cuvintele ca să vorbesc cu el? ”

Apoi ar fi şi această fabulă chinezească – „ un crescător de maimuţe le-a împărţit castane spunând: trei dimineaţa şi patru seara. Toate maimuţele s-au înfuriat. Atunci să fie patru dimineaţa şi trei seara. Şi toate maimuţele au fost mulţumite”. Să înţeleg, l-am întrerupt eu, că aici e vorba de fapt de indici şi de interpretarea lor. Am văzut destule aspecte din orizontul chinez. Aţi menţionat cândva că sunt şi aspecte legate de cultura europeană. Aţi putea detalia?

Cu siguranţă, spuse Clarisa, dar suntem foarte rezervaţi că am înţeles cum se cuvine cartea. Sunt acolo atâtea zone dincolo de profunzimea noastră. Poate că am ales şi noi ce ni s-a potrivit, a fost mai curios, l-am putut lega în conversaţia noastră. Poate că au dreptate chinezii. Discursul nostru are un mare cusur. Omite toate lucrurile neselectate de acolo şi care s-ar putea dovedi importante într-o altă ocazie. Dar mi-e teamă că aşa procedăm cu orice carte. Cu orice opinie critică. Alegem câte ceva şi dăm seama în schimb de întreg. Dar de ajuns cu astea, să vedem ce motivaţii am avea să accedem la gândirea europeană, în speţă cea grecească, aşa cum ar trebui s-o numim de acum încolo ca să ne conformăm gândirii autorului.

Ochii roată

Într-un fel cartea asta este şi căutarea unei gândiri altfel decât cea din istoria filosofiei, a adăugat Clarisa. O gândire piezişă, oblică, indirectă. Care a fost mereu respinsă în numele liniei drepte. A fost de pildă reprezentată de sofişti, respectiv de acele judecăţi care au putut fi rapid eliminate de către filosofia de tip aristotelic sau platonician. „ Sofiştii puteau îmbina teze contrare, când ca asemănătoare, când deosebite ca unice şi multiple totodată”. De altfel nu cunoaştem prea multe despre sofişti, cum nici despre o seamă de gânditori sau despre modurile de viaţă care le-au inspirat (pitagoreicii). Să mai adăugăm că grecii au impus propria raţiune care este determinată în timp şi de o anume societate ca fiind Raţiunea însăşi. Apoi că demonstraţia, deşi e un procedeu direct, deseori ia calea piezişă.

Da, interveni Bujor, modurile de a raţiona sunt multiple şi cel mai bine se vede asta tot în interiorul culturii greceşti prin semnificaţiile zeiţei polimorfe Metis. Era simbolul vicleniei, al ingenuozităţii, al enigmelor, al strategului de război. Modelul său de inteligenţă este contorsiunea, legătura, cercul, răsucirea neaşteptată cu 180 de grade. O inteligenţa suplă, implicată direct în dificultatea practicii care se opune devenirii capricioase. E vizibilă în mituri – Ulise este eroul polymetis – priceput în vicleşuguri care-l ajută să scape din orice încurcături sau aporii şi un erou polytropos – un personaj care îşi poate exercita gândirea în diferite moduri, nu doar în cel obişnuit. Se aude în proverbe – Pindar:„ înţelepţii presimt vântul care va bătea peste două zile”. Poate fi recunoscută şi la nivelul cuvintelor – participă la formarea altor câmpuri semantice; au numeroase sensuri, sunt în concurenţă cu alte cuvinte; sunt ambigue, imprecise, fac schimburi de sens, contaminări, resemnificări. Da, bine, am întrerupt eu apologia metisică, ştiu că am putea figura pe Metis ca o suveică mergând înainte şi înapoi.

Clarisa a preluat iniţiativa. Forme indirecte găsim în diferite părţi ale culturii europene. Atunci când explicăm o idee prin intermediul unui mit. Chiar în interiorul teoriei imitaţiei, prima treaptă, cea a ideii – care de altfel nu dublează realitatea, este sugerată fie prin lucrul în devenire, fie prin lucrul ipostaziat de artă. Nu există accesul direct la idee. Regăsim oblicul în ironia socratică. Avea rolul de a-l conduce pe interlocutor să aspire spre adevăr. Este de asemenea prezent la greci şi în noţiunea de ocazie optimă, de Kairos. Virtuosul ştie cum trebuie, faţă de cine trebuie, pentru ce trebuie, când trebuie să acţioneze. Nu se împiedică de proiecte şi planuri – acestea proiectează un moment asupra altuia, aplatizează devenirea, umbresc ineditul momentului.

Cei doi acum par să nu se mai oprească. Şi-au găsit ritmul. Lui Bujor îi strălucesc ochii, iar Clarisa îl priveşte cu o simpatie crescândă. Unul din ei spune că Aristotel crede că „ iubitorul de mituri e într-un fel un filosof”, căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare, iar oamenii filosofează sub imboldul uluielii. Celălalt şopteşte provocator că simbolul indirectului la europeni este dat de voal care acoperă şi în acelaşi timp permite cumva accesul la invizibil. Limbajul devine fluid. Mai disting această propoziţie. Cumva dacă îl urmăm pe Heidegger vom constata că toate cuvintele familiare nouă – adevăr, fiinţă, natură, mit, cetate, cuvânt, divin – retrimise la origine, ne devin brusc străine. Apoi cei doi uită de convenţia iniţială, fără gesturi amoroase şi probabil din cauza voalului realităţii nu mai rezistă. Sar unul la altul să se sărute aprins.

M-am uitat la ceas. Cifrele de fosfor mi-au făcut semn de plecare. Mă aştepta un munte de treburi administrative dintr-un dincoace de filozofie, în care voi merge doar cu faza de raţiune practică aprinsă. Mă întrebam câte ocoluri voi face până voi avea din nou o discuţie cu prietenul meu Bujor. După ce şi-au potolit cât de cât luminiţele iubirii din ochi, în acest timp simţindu-mă cam penibil, am rugat-o dintre cei doi, pe studenta la filozofie, Clarisa cea plină de graţii să-mi zică oarece consideraţii finale despre carte. A preferat să se aplece un pic asupra inserţiilor de autor din textul profesorului său.

Mi-a spus că a reţinut un citat al lui Robert Musil – „ omul sănătos are toate bolile mentale, pe când alienatul are una singură”. Că a constatat în carte un anume dispreţ faţă de tagma dăscălească în raport cu gândirea. Că i s-a dat un răspuns cum anume se poate evita nesfârşita serie de de ce-uri în care unii se obstinează să rămână şi anume stabilind o bază clară sau un anume scop. Că trebuie să fim conştienţi că orice limbă are un anume fond de înţelepciune şi prin urmare nu poate fi neutră filosofic. Că a cunoaşte nu înseamnă să-ţi faci o idee despre, cât să devii disponibil la… Am dat din mâini. Fata asta avea încă atâtea de spus. Dar venea autobuzul. I-am lăsat pe cei doi să-şi continue lunga sărutare şi m-am cam dus. Probabil că lucrurile interesante despre cartea lui Vasile Tonoiu încă nu fuseseră spuse.

Scris de Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Thomas Nagel
Rating:
Editura: Vellant

Ce fel de persoană eşti? Subiectivă sau obiectivă? Spre ce tinzi? Spre punctul de vedere exterior sau spre cel interior? Vrei mai degrabă să cunoşti lumea sau să te cunoşti pe tine? Am pus deja prea multe întrebări. De fapt, problema acestei cărţi este suferinţa neştiută a omului de a se împărţi între două direcţii contradictorii. Subiectivitatea care oferă o importanţă exagerată persoanei şi obiectivitatea care vede persoana ca un simplu individ apărut accidental şi care poate fi cu uşurinţă înlocuit. Suntem totul şi nimic în acelaşi timp. Depinde de perspectiva noastră, de optimismul sau pesimismul structural. De preeminenţa substanţelor din creier, de endorfinele tristeţii sau ale bucuriei.

Thomas Nagel realizează de-a lungul nonperspectivei sale cosmice o continuă paralelă între obiectivitate şi subiectivitate. Aplică o mulţime de grile, de atribute, de coduri pentru a realiza descripţia relaţiei dintre obiectiv şi subiectiv. Lectura este strigătoare la cer de dificilă şi autorul nu ne ajută deloc prin inserarea măcar a câtorva exemple pentru înţelegere. Obiectivitatea sa în propria carte este la fel de ridicată ca a unui tratat arid de fizică. Poate caută să arate astfel că subiectivitatea poate fi tratată cu o seriozitate la fel de ştiinţifică precum cea acordată fenomenelor atomice.

Înţelegerea mea oarecare m-a condus la o despărţire radicală a celor două zone. Conexiunile însă sunt multe, la fel ca şi legăturile neuronale dintre cele două părţi ale creierului, aşa că aceste despărţiri în zone total diferite nu pot fi luate decât ca model de învăţare, ca machetă de lucru. Realitatea este mult mai complexă, cu relaţii nebănuite, cu comunicaţii care scapă microscopului meu critic şi analizelor mele structurale. De aceea am compartimentat propriul meu studiu într-o zonă tripolară în care am selectat manifestările obiectivităţii, am punctat apoi formele opuse sau specifice ale subiectivităţii, iar la final am arătat rezervele generate de obiectivitate şi subiectivitate.

1.

Obiectivitatea

Are mintea un caracter obiectiv? Este o întrebare la fel de dificilă ca şi următoarea – Cum e posibil ca unul din oameni să se numească eu? Ca să pot răspunde la aceste întrebări ar trebui să mă privesc detaşat de trup şi până la urmă de orice punct de vedere. Ar trebui pe de-o parte să mă pot privi pe dinăuntru, să-mi contemplu activităţile creierului, iar pe de alta să mă ridic cumva deasupra tuturor oamenilor şi să mă percep ca o furnică oarecare ce-şi spune printre alte identităţi şi „eu”. Pentru a ne obiectiva ar trebui să ne întrebăm nu „ Ce trebuie să fac” ci „Ce trebuie să facă această persoană ” (care sunt eu).

Să-mi văd viaţa, naşterea, moartea ca lipsite de semnificaţie şi să înţeleg că exist dintr-o întâmplare norocoasă şi nu din vreun drept sau din vreo necesitate anume. Ating astfel însă obiectivitatea? Se pare că nu deoarece obiectivitatea e diferită de concepţiile particulare ale obiectivităţii. Cum este posibil acest lucru? Simplu, din cauză că ne aflăm într-o lume care nu e creată special pentru oameni .

Lumea ca totalitate e diferită de lumea ce poate fi înţeleasă obiectiv, de lumea mea, de lumea noastră, de lumea mentalului (acestea sunt doar puncte de vedere). Iată o nouă dilemă la care ne trimite să reflectăm Thomas Nagel: „ Cum aş putea să creez o teorie asupra lumii independent de percepţia mea asupra ei? Şi cum aş putea şti dacă această teorie este corectă? ”

Cum am ajuns într-un nivel de generalizare prematur, să privim obiectivitatea cu ajutorul instrumentelor clasice de analiză. Astfel ne obiectivăm în mai multe etape: percepem acţiunile lucrurilor, le înţelegem proprietăţile şi le identificăm natura.

Să vedem şi cum este imaginată lumea obiectivă conform lui T. Nagel: e lipsită de centru – omul ca şi Terra este un obiect printre miliarde de corpuri, prin urmare nu deţine o poziţie privilegiată; este o lume raţionabilă care poate fi comunicată prin cifre şi care nu conţine puncte de vedere.

Obiectivitatea ne face să ne dăm seama că nu există ceva care să fie considerat unic în structura corpurilor noastre, e de ajuns să vorbim doar de aspectele lor chimice şi fiziologice. „ Eu sunt o întâlnire de baze şi acizi”. Se propune o continuare teoretică în care ar apărea posibilitatea de a construi un corp viu din absolut orice material (deoarece oricum este alcătuit din atomi).

Să notez câteva comentarii apărute în urma lecturii zonei obiective – o consecinţă până la urmă amuzantă – mi-aş putea reconstrui corpul din propria mea statuie.

Să amintesc şi faptul că spaţiul fără centru în carte apare ca existent tot timpul fără a se menţiona şi tendinţa făuririi unui centru. Ori toate acţiunile umane gravitează în jurul unor centre de putere şi protecţie (casa, oraşul, ţara). Convenţionalismul lor apare doar din perspectivă temporală, istorică. Primul centru al mentalului de pildă, este chiar creierul. E interesantă ideea unui univers fără centru, dar asta ar însemna să-mi consider toate acţiunile aleatorii. Faptul că am apărut dintr-o şansă infimă ori că toate acţiunile mele sunt la fel de pline de hazard e un aspect care poate fi discutat contradictoriu. Convingerile mele apar ca absurde, viaţa mea nesemnificativă. Obiectivitatea zice că eu nu sunt mai important decât oricine altcineva. De aceea şi caritatea devine un act absurd: „Dacă nicio viaţă nu are sens prin sine, cum ar putea căpăta prin devoţiune faţă de vieţile altora fără sens? ”

Obiectivitatea a generat în cartea lui Thomas Nagel discutarea printre altele a modului cum se realizează cunoaşterea, a unei descripţii sumare a sinelui, a înţelegerii rolului acţiunii şi a variantei sale superlative – libertatea.

1. Cunoaşterea

Conţine în finalitatea sa una din următoarele trei tipuri de atitudini – scepticismul, reducţionismul sau eroismul

* Teoriile sceptice – sunt cele mai frecvente. Convingerile ştiinţifice sunt extinse nejustificat şi nu mai pot fi apărate în faţa îndoielilor şi greşelilor inerente. O poziţie sceptică clară este exprimată de filosoful Kant care afirma că suntem capabili să înţelegem lucrurile doar cum ne apar ele, nu cum sunt ele în sine, adică esenţa lucrurilor este inaccesibilă cunoaşterii. Mai mult Kant consideră că lucrurile în sine transcend toate aparenţele sau conceptualizările posibile. Este exprimat aici scepticismul cunoaşterii absolute.

Scepticul merge direct la absolut. Cu el nu merge conceptul de full option.

Oricâte atribute i-am da unui lucru, totuşi nu-i vom cunoaşte esenţa. Oricât de abili am fi în a-l construi, lucrul în sine va fi mult diferit şi în parte necunoscut de ceea ce am mânuit noi din componentele sale.

De altfel în orice acţiune există de la început perspectiva scepticismului (a eroziunii credinţei). Mi-amintesc că am cunoscut un tip care zicea că nu se scula din pat dacă nu urma să câştige 2-3 milioane pe zi. Din câte am înţeles cele mai multe zile le petrecea în pat, sub plapuma sa sceptică.

Îndoiala radicală neagă posibilitatea obţinerii oricărui fel de cunoaştere, libertate sau adevăr etic, deoarece suntem limitaţi de condiţia umană şi de imposibilitatea de a ne recrea de la zero. Probabil un asemenea scepticism implică perspectiva de pe vârful unui munte unde oamenii apar ca nişte furnici nesemnificative. Sunt menționați şi criticii scepticismului care invocă posibilitatea verificării cunoştinţelor, existenţa unor referinţe sau a unor principii de filantropie.

Cumva scepticismul extrem este caracteristic leneşului din povestea lui Ion Creangă care la sfârşit după oferta de supravieţuire abia îşi mişcă gura cu o replică de genul: Ce să ne mai batem noi capul cu viaţa asta!

* Teoriile reductive – în zona lor nu există convingeri, ci doar puncte de

vedere. Cunoaşterea este un fel de explorare mereu mai profundă a gratiilor cuştii mentale; de pildă Strawson punctează diferenţa dintre modul cum ne apar lucrurile la un moment dat şi modul datorat unei optici superioare sau unei analize amănunțite. Una este să vorbesc despre lene din perspectiva unui cititor a lui Creangă, alta să scriu Ghidul Leneşului aşa cum a făcut-o Tom Hodkinson. Reductivul consideră paradoxal că înţelegerea lucrurilor are un curs progresiv – înţelegem mai mult decât predecesorii noştri datorită tehnicii ori gândirii avansate. Înţelegerea precum universul este în expansiune: învăţăm nu doar cum să răspundem întrebărilor mai vechi, dar şi cum să putem pune altele noi; Totuşi, criticii lui Strawson vorbesc de posibilitatea ca lucrurile în sine să conţină şi realităţi despre care nu vom putea formula niciodată întrebări indiferent de gradul de evoluţie. Adaug şi eu că s-ar putea în goana după cunoaşterea tot mai aprofundată să omitem o serie de lucruri care au fost asimilate în trecut. Leneşul de azi este diferit de cel din cartea lui Ion Creangă. Nu-mi dau seama dacă este un progres între leneşul care stă în faţa unui calculator sau citind toată ziua ziarele şi leneşul care aştepta să-i cadă para mălăiaţă în gură.

Reducţionismul prin urmare are o poziţie melioristă, cunoaşterea poate fi îmbunătăţită cu fiecare generaţie, apar întrebări noi, răspunsuri la vechi dileme, există progres. Cred că reducţioniştii refuză să considere lucrul în sine şi sunt interesaţi doar de formele sale de manifestare.

* Teoriile eroice (cu o denumire clar nepotrivită) admit prăpastia între convingerile

despre lume şi conţinutul acestora, deşi prăpastia e plină de „ cadavre epistemologice” – de pildă teoria formelor sau doctrina reminiscențelor a lui Platon. Între cunoaşterea lucrului în sine şi a lucrului din lume nu poate fi imaginată o punte stabilă. Mai mult, majoritatea descoperirilor doar aduc cunoaştere, fără să implice fundamentul relaţiei noastre epistemice cu lumea. Este aici vorba de omul care se amăgeşte printr-o dimensionare nepotrivită a celor din jur. Un prieten de-al meu are întotdeauna numai cunoscuţi extraordinari, oameni minunaţi, nepreţuiţi, fantastici. Îi cunoşti şi dai din umeri sceptic. Nişte ăia ca oricare alţii. O măslinăreasă de la Carrefour vindea numai marfă de giganţi – avea măsline big, giants, supergiants, mamouth… Eroul trăieşte în Ţara uriaşilor văzută de Gulliver.

Se spune că realismul (acum poate fi înţeles ca o teorie reducţionistă) este o poziţie care ne ajută să înţelegem şi lucrurile pe care nu le putem înţelege – ex starea de a fi liliac. Realitatea poate fi imaginată ca un set de sfere concentrice care sunt revelate pe măsură ce ne desprindem de contingenţele sinelui. Ne ducem înspre realitate prin intermdiul unor obiectivităţi tot mai generale. Dar asta nu înseamnă că atingem lucrul în sine sau că-l putem epuiza. Mă gândesc că străbaterea multor cercuri concentrice presupune deja un traseu şi aduce cu sine ignorarea explorării deschiderilor pe care le generează un anume cerc. De pildă şcoala care vrea să dea cât mai multă informaţie nelăsându-l pe tânăr să se oprească la o anume materie pentru aprofundare. Înainte de începerea facultăţii să-şi ia gândul de la aşa ceva sau riscă să fie eliminat de la studii.

2. Sinele pare foarte pur dintr-o perspectivă interioară şi fără legătură logică cu orice altceva, mintal sau fizic; nu i se poate capta esenţa şi nu există încă metode de înţelegere a sinelui; să reamintesc totuşi de convingerea carteziană că sinele poate fi pe deplin revelat prin introspecţie, convingere auzită mai ales la cei care nu sunt atenţi la nuanţele sale; nu ştim dacă sinele rămâne identic după ce se confruntă cu două experienţe diferite. Sunt oare tot eu persoana care râdea de moarte şi acum nu mai pot zâmbi fiindcă mi-a murit cineva foarte apropiat. Prima experienţă era obiectivă. Moartea este un dat. A doua se dovedeşte subiectivă. Moartea este o catastrofă care nu trebuie să mi se întâmple mie.

Sinelui i se poate concepe migraţia de la un corp la altul, deşi practic operaţia nu e posibilă. Mă gândesc cât loc e aici de Sf-uri cu păstrarea sinelui în alt corp, de carne sau metal.

Sinele generează senzaţia că parcă ştiu ce înseamnă cuvântul „eu”. Sunt cât pe-aici să mă cunosc,dar îmi stă pe limbă. Şi din păcate nu pot emite decât o tautologie de genul „Eu sunt X”.

Putem spune că sufletul este forma obiectivă şi autonomă a sinelui. De altfel obiectivarea sinelui presupune transformarea lui„eu” în „cineva/ceva”, fie acesta şi sufletul. Nu mai zic „ eu sunt leneş”, ci „ X este leneş” ca şi cum ar fi vorba de un altul.

Să menţionez şi faptul că creierul este esenţial sinelui şi de aceea o declaraţie corectă este: „ eu sunt creierul meu”. Totuşi Nagel îşi exprimă rezerva prin faptul că creierul nu garantează dacă vreunul din centrele conştiinţei existente la un moment dat îmi aparţine sau nu. Nu poate fi în acelaşi timp şi proces şi obiectul procesului.

Sinele poate fi închipuit ca o sumă de predicate mentale, „ eu sunt mulţimea”. Ne dă senzaţia că suntem mulţi într-unul, ne extinde ce e drept puterea înţelegerii, dar ne aduce şi îndoielile, respectiv ne măreşte gradul de nesiguranţă. Trebuie reamintită imaginea lui O. Neurath despre sine care considera că ne aflăm pe o mare agitată unde nişte marinari încearcă să-şi reconstruiască vaporul, bucată cu bucată. Imagine care duce spre un scepticism profund. Ajung oare vreodată marinarii să facă un vapor al sinelui impozant?

3. Acţiunea

Iniţial T. Nagel o defineşte ca orice mişcare care nu e involuntară. În consecinţă pare să nu existe acţiune în lumea neurală, a reacţiilor chimice, a reacţiilor corpului. Stând sub semnul voinţei, acţiunea ar trebui considerată o categorie mentală întrucât ne conştientizăm propria acţiune în raport cu acţiunile altora. Acţiunea ridică problema liberului – arbitru. Facem ceea ce dorim, prin urmare cum spunea Brian O Shaughnessy noi ca subiect experimentator ne transformăm în subiect al acţiunii; dacă însă ne privim dintr-o perspectivă exterioară, părem să fim înghiţiţi de circumstanţele acţiunii; nimic din ceea ce reprezentăm nu poate interveni pentru a controla aceste circumstanţe; tot ceea ce facem constituie o parte din ceva ce nu facem, dar care totuşi se petrece; avem impresia că suntem autorii propriilor noastre acţiuni, dar de fapt acţiunile noastre sunt determinate cauzal. S-ar putea ca leneşul ori măslinăreasa de mai devreme să nu-şi fi putut controla decât o mică parte din acţiunea propriu-zisă. Unul nu poate prevedea ce vor face sătenii. Azi leneşii nu se mai spânzură de pildă. Cealaltă nu poate să ştie dacă denumirile măslinelor sale vor da clienţilor motive destul de puternice pentru a le cumpăra.

Nu putem explica inteligibil de ce alegem să facem sau nu o acţiune în loc să alegem alternativa. Nu lămureşte de fapt nimic propoziţia că aşa am avut chef. De altfel putem judeca responsabilitatea cuiva conform alternativelor pe care le-a avut disponibile: fapta este privită ca o alegere din spectrul de posibilităţi. Măslinăreasa ar putea da după clienţii care n-o bagă în seamă cu măsline stricate. Fiecare îşi are propria individualitate şi alternativele lumii nu sunt şi alternativele sale. Într-o zi, sper, va veni un client care va primi o măslină stricată în cap în ciuda oricărei norme de comportament a supermarketului.

Oricât aş încerca să mă cunosc nu pot ieşi total din mine, nu mă pot privi total obiectiv. Se pare că procesul de cunoaştere a sinelui ca o formă de lărgire a libertăţii duce la distrugerea ei. La sfârşitul cărării care pare să ducă spre libertate şi cunoaştere pândeşte scepticismul şi neputinţa. Măslinăreasa ar putea să-şi abandoneze postul enervant şi să fie liberă. dar va fi fără bai, fără măsline, ba chiar şi fără identitate.

În ceea ce priveşte libertatea să notez şi că o fiinţă raţională nu vrea doar să acţioneze liber, ci şi să analizeze motivele, raţiunea şi valorile ce-i influenţează alegerile. Ne dorim nu numai să facem ce vrem, ci şi să fim aşa cum vrem să fim. Să menţionez şi eu alături de gânditorul englez formele comune de limitare a libertăţii – prejudecăţile diferite; iraţionalitatea; obtuzitatea, frica.

2.

Subiectivitatea

Este structurată în jurul unei concept denumit zona mentalului. Am încercat să extrag informaţii privitoare la acest loc misterios, dar am constatat că sunt puţine şi mai ales îndreptate înspre obiectivitate.

Ce este sinele? Doar un punct de vedere personal? Ar fi bine să adăugăm şi punctul de vedere al altor entităţi, similare sau diferite de noi? Să nu omitem nici tipurile de judecată? E un fel de aluat cu o mulţime de ingrediente sau o suită de cercuri tot mai largi, unele interioare, altele exterioare. În orice caz sunt folosite concepte empiriste pentru descrierea sa.

Mentalul după Thomas Nagel este o trăsătură generală a lumii în care noi am fi doar simple ipostaze nici măcar centrale; Mintea mea ar fi doar un exemplu de fenomen mintal, doar unul dintre punctele de vedere posibile. Problemele mentalului legate de cum pot fi eu o anumită persoană se pot rescrie ca întrebări astfel: Care din toţi aceşti oameni pot fi eu? Cum aş putea fi doar o persoană anume? Aici e clar o privire dinspre obiectivitate atunci când încerc să-mi dau temeiuri de existenţă propriului meu sine.

Teoriile asupra mentalului nu pot fi exhaustive şi de aceea pentru a fi oneste trebuie să-şi arate gradul de incompletitudine, respectiv să menţioneze că sunt lucruri şi evenimente pe care nu le cunoaştem încă.

Autorul propune o teorie preluată din fizică – o viziune atomară a mentalului. Se întreabă „ ce proprietăţi ar trebui să deţină atomii pentru a fi consideraţi entităţi protomentale ce ar da naștere stărilor mentale”. Ne trimite spre lumea microscopică, cea care aduce realităţii faptului mii de actanţi invizibili: „ oare un eveniment mintal presupune nenumărate evenimente protomentale mai mici (un fel de atomi mentali) ”. Totuşi nu există posibilitatea de a construi subiectivitatea din „ 200 de livre de particule subatomice”. Dacă evenimentul mintalar putea fi constituit dintr-o suită de proto, de ce totuşi nu am putea imagina şi aranjarea subatomică într-o formă numită fiinţă? Totul e să descoperim în ce condiţii un atom ajunge purtător de conştiinţă.

Modalităţile de manifestare a mentalului sunt amintite de câteva ori: astfel undeva se afirmă că vedem lumea în funcţie de interacţiunile noastre. Că trăsăturile subiective nu pot fi receptate de formele purificate de gândire. Rezolv un exerciţiu la mate şi plâng după iubita pierdută între măsline. Nicio legătură între acţiuni.

Sufletul e văzut ca o noţiune convenţională şi vizează zona „purtătoare a proprietăţilor mentale”. Identitatea sa subiectivă şi care nu poate fi accidentală e determinată se pare în timp de identitatea corpului care-l conţine.

Subiectivitatea generează problema alterităţii. Trebuie să accept că există şi alte minţi cu acelaşi potenţial ca al meu. Sunt de aceea înclinat spre solipsism care constă în incapacitatea acceptării altor minţi sau fiinţe raţionale. Războiul este înainte de toate bazat pe această concepţie. Nu-l pot accepta pe străin ca propriul meu egal.

Cum am spus există o privire a subiectivităţii prin intermediul criticii obiectivităţii. Ne vedem prin oglinda antitezei, deşi nu avem dovada că obiectivitatea se opune în tot domeniul ei subiectivităţii. Să nu uităm menţiunea lui Nagel – cele două stări coexistă în acelaşi individ.

Lipsurile obiectivităţii – cea mai obiectivă perspectivă pe care o putem construi va avea un fundament subiectiv neexaminat. O propoziţie care desfiinţează realismul cu toate variantele sale hipermoderne. Strawson afirmă chiar că numai ocazional putem fi obiectivi faţă de alte persoane. Hopa. Şi în rest! Ce mă fac eu cu directoarea mea! Mai mult se pare că ne agăţăm de o anumită obiectivitate pentru a evita alte atacuri obiective din viitor. Asta realizează birocraţia. Consemnează o anume obiectivitate pentru a se acoperi. Chiar dacă realitatea din jur e defectuoasă, chiar dacă lucrurile se îndreaptă spre haos, birocratul s-a acoperit. El trăieşte cu cochilia lui protectoare de hârţogar.

Gradaţii ale obiectivităţii – Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic. De pildă moralitatea este obiectivă în raport cu viaţa privată, dar subiectivă în raport cu fizica.

Concepţii obiective care sunt influenţate de elementele mentale. Idealismul este perspectiva prin care putem identifica ceea ce există cu ceea ce putem conceptualiza, în cel mai larg sens cu putinţă. De asemenea scientismul, cel care e deghizat în cele mai multe discursuri sub mantia generoasă a realismului este de fapt o formă de idealism în care se evocă supremaţia unui anumit tip de înţelegere umană ca fiind singurul mod de interpretare a lumii; istorismul, o altă poziţie radicală susţine că nu există adevăr în afară de ceea ce este interior unui anume punct de vedere istoric.

Iată şi atacurile contra tipului de obiectivitate care priveşte otova orice formă de manifestare a viului: „ Un animal nu-şi poate supune propria natură aprobării, criticii sau revizuirii. Nu-şi poate spori propria raţionalitate. ” Sau a manierei obiective care duce lipsa de importanţă la extrem. Putem spune la rândul nostru că dacă nimic nu are vreo valoare obiectivă, atunci nimic nu are importanţă în mod obiectiv.

Problema supraobiectivării – tentaţia de a interpreta obiectivitatea raţiunilor într-un mod mult prea ferm. Iată de pildă nu suntem capabili de fapt să descifrăm mesajele unor fiinţe care nu ne sunt suficient de similare nouă; să analizăm anumite expresii fără să le fi avut (de exemplu simţuri specifice unor animale); nu ştim ce gust are omleta pentru un gândac, chiar dacă imaginăm o fenomenologie a gustului acelui gândac.

Subiectivitatea conştiinţei este una din trăsăturile ireductibile ale realităţii şi ar trebui să ocupe un loc tot atât de fundamental ca acela ocupat de materie, energie, spaţiu, timp, numere. Chiar visez la un capitol din fizică dedicat subiectivităţii. Oare în ce ar trebui măsurată? În suflet-putere!

Se consemnează şi că nu este uşor să-ţi urmezi impulsul obiectivării fără să-ţi denaturezi viaţa şi relaţiile personale. Poate cel mai bun exemplu de impersonalizare a sinelui este în cartea lui Luigi Pirandello – „ Unul,niciunul şi o sută de mii”.

O sesiune specială trebuie s-o dedicăm motivaţiilor. După cum constată Thomas Nagel motivele unei persoane nu pot fi ale tuturor; ar trebui să ne armonizăm lumea cu viziunea pe care o avem despre ea. De aceea stabileşte trei tipuri de motivaţii:

* Raţiuni ale autonomiei – dorinţele, proiectele, legăturile personale ale agentului. Au drept consecinţă realizarea unei vieţi bune.

* Raţiuni deontologice – dorinţele altor persoane de a nu se abuza de ele în diferite feluri – de exemplu încălcându-le drepturile; sunt normate de sfera eticii care însă nu poate exista fără politică (unde ni se vorbeşte de punctele de plecare, de alegerile care ne stau la dispoziţie, de consecinţele acţiunilor întreprinse şi de raporturile interumane stabilite). Se are în vedere mai ales viaţa morală.

* Raţiuni ale obligaţiei – datorate celor cu care suntem rude, prieteni, colegi şi care necesită o grijă specială. Aici se manifestă mai ales viaţa raţională.

Iată şi un posibil cod de comportament: „ O judecată de bun simţ sugerează că fiecare dintre noi ar trebui să-şi trăiască propria viaţă (autonomie), să acorde o atenţie specială altor persoane (obligaţie), să aibă în grad semnificativ preocupare pentru binele general (valori neutre) şi să se poarte frumos cu oamenii care interacţionează (deontologia) ”.

Filosofia a mizat de-a lungul timpului pe relaţia dintre viaţa bună şi viaţa morală:

Nagel a stabilit cinci alternative unde primele două sunt poziţii de nonconflict, următoarele două se arată conflictuale, iar la final este menţionată o poziţie neutră. Să menţionez şi că acest conflict poate fi rezolvat fie în sensul convertirii, fie în sensul găsirii unei forme de moralitate de tip politic.

1. Viaţa morală este definită în termenii unei vieţi bune – Aristotel
2. Viaţa bună se defineşte în termenii vieţii morale – Platon
3. Viaţa bună trece peste viaţa morală – Nietzsche sau sofistul Thrasymachos din dialogul „Republica”.
4. Viaţa morală are prioritate asupra vieţii bune – utilitarismul sau teoria drepturilor.
5. Nici viaţa bună şi nici cea morală nu au în mod consecvent prioritate asupra celeilalte.

3.

Acuzele la adresa subiectivităţii

Vin în special dinspre filosoful nominalist, Wittgenstein care consideră că procesele mentale sunt doar simple ficţiuni lingvistice. Crede că tot ceea ce îşi propune depăşirea experienţei nu are sens. Elimină printr-o astfel de poziţie printre altele limba vorbită de o singură persoană sau acele lucruri despre care nu se pot emite judecăţi. Crede că sensul sub forma acordului apare numai în cadrul unei comunităţi. Să observăm totuşi că acordurile limbajului cuprind doar o parte limitată a lumii; există acorduri care se referă doar la ele însele fără nicio referire la realitatea exterioară.

Prin urmare conform lui Wittgenstein ar fi o eroare adăugarea mentalului ca un nou capitol în fizică. Că mai degrabă ar trebui să vorbim de acorduri şi proceduri juridice. Că unul care bălmăjeşte pe limba lui de fapt nu comunică nimic. Că scriitorii neînţeleşi de contemporani nici nu au şansă în viitor să se impună. Recunoaştem aici scepticism şi o formă de realism extremist.

Să menţionez şi alte atacuri venite dinspre alte zone decât cele wittgensteiniene. De pildă se sugerează că subiectivitatea ar genera pericolul unei deviaţii de genul scepticismului, idealismului sau solipsismului. Cum s-ar putea evita deviaţia? Am ajuns cumva să cunoaştem lucrul în sine între timp! Am căpătat instrumente obiective cu care să măsurăm ori să recunoaştem subiectivitatea!

Să amintesc şi de faptul că o declaraţie de tipul „ eu sunt X” e adevărată doar dacă e rostită de X; orice traducere a propoziţiei implică noţiunea de eu, deşi vorbitorul nu ştie cine este cu adevărat: ce altceva aş putea fi eu în afara unei anumite persoane?

Iată şi o un exemplu extrem de obiectivism, forma tare de antiumanism – lumea nu ne aparţine nici măcar potenţial, este parţial de neînţeles din cauza lipsei timpului, lipsei abilităţilor tehnice, structurii noastre intime. Cât de diferită e propoziţia asta de noţiunile noastre teritoriale ori legate de proprietate!

Probleme comune

Subiectivitatea are problema detaşării, obiectivitatea are problema integrării.

„ Nu se poate face o disjuncţie clară între suflet şi trup. Dacă punctele de vedere sunt trăsături ireductibile ale realităţii, atunci nu există motiv pentru care ele nu ar aparţine unor trupuri fizice”.

Concluzii

„ Perspectiva de nicăieri” este o carte dificilă pe care nici s-o deschidă cei ce nu au călcat niciodată prin tărâmurile filosofiei. Cartea asta este până la urmă un alt eşec de cunoaştere a sinelui care aduce totuşi o suită de instrumente, un entuziasm, deschidere şi bunăvoinţă.

Oare de ce nu s-o da şi premiul Nobel pentru filozofie? Sau înţelepciunea ori cunoaşterea sinelui sperie!

Autorul este obsedat să nu-şi trivializeze ideea. Să fi lăsat de înţeles că orice altă preocupare este trivială! Eu cu acest articol să-i fi trivializat ideea prin exemple nepotrivite. Sau dacă ne coborâm din tărâmul generalităţii, ajungem fără şansă de scăpare contaminaţi de trivialitate. Thomas Nagel m-a făcut să simt că până la urmă orice efort al nostru nu înseamnă decât o tatonare de obiecte. Scriem cărţi de filozofie pentru a lupta măcar o vreme contra incertitudinilor continue. Suntem aidoma copacilor. Ne ţinem mugurii prudenţi multă vreme contra posibilelor intemperii. Dar până la urmă vine o clipă când nu te mai poţi ţine din înmugurire. O faci indiferent de cum arată lumea. Nu-ţi mai poţi permite să aştepţi. Apoi, pe deplin înflorit, aştepţi vagi admiraţii, contrapuncte exclamative. Urmează un torent de critică şi indiferenţă. Şi lucrul în sine rămâne la fel de nevătămat pe Muntele cu măslini.

Scris de Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Realitatea se spune că există numai în funcţie de atenţia arătată lucrurilor. Convenţional vorbim de lucruri importante, demne de a fi eventual vândute la ştiri sau povestite cu oarece umor prietenilor şi neînsemnate, din cele prin care trecem fulgurant aproape tot timpul. Suntem pentru câteva clipe agresivi, stridenţi, eroici, răii răilor, conţi sau nemernici, jucăm înlăuntrul nostru stări intermediare, mai degrabă imprecise într-un mod aiuritor. Complexitatea umană aduce acest dezavantaj – al nestatorniciei. Un mozaic mereu schimbător, mereu ignorat. Poeţii în goana lor după o realitate cât mai apropiată de clipa prezentă au încercat să surprindă aceste momente subtile, ipostatice. Iată câteva producţii cu omul fulgurant : Mr. Teste al lui Paul Valery. Stamate din poemul cu pâlnia a lui Urmuz. Craiul ciupercilor care încă se mai îndrăgosteşte de o laponă rătăcitoare din poemul barbian cu Riga Krypto. Tipul care se tot lasă sfâşiat de o leoaică din poemul lui Nichita Stănescu.

De aceea azi voi vorbi de omul cu privirea tulbure. De Bujor, tânărul rătăcit la marginea ceţii. Se plângea părinţilor, cunoscuţilor, grupului de cunoscuţi că nu-şi putea găsi încredere în el şi nici măcar nu bănuia ce reacţii va avea. Putea să facă pe profetul sau pe egoistul nemilos. Ştia că în fiecare zi va fi vizitat de o sumă de gânduri şi o sumă de stări. Dar nu ştia care, nu le putea da o anume ordine de intrare. Nici nu prevedea cât de fragmentare vor fi.

A plecat de la părinţi, prieteni, grup şi a venit în ţara ceţii. Poate că ţara aceasta este din UE. Poate e de aiurea. Aici venele sunt îngroşate, colcăie tristeţea, depresia, gândurile dedicate descompunerii, cam tot ce era în jurul său îşi anulează oarecum fiinţa. Lucrurile sau fiinţele îşi pierd din substanţă, ascunse de ceaţa neantului, nălucesc ca efigii şi se lasă apoi estompate de fundalul dezinteresului.

Bujor simţea ca şi cum şi-ar fi pierdut identitatea şi o căuta în obiectele din jur. Nimic din ceea ce îl înconjura şi ştia că e al său nu îi conţinea totuşi numele. Un om cu privirea tulbure trece printr-o criză de pierdere a identităţii. Ceaţa o ascunde la fel ca pe toate celelalte lucruri. Se îndoieşte chiar că a avut vreodată o identitate precisă, cucerită în vreun fel oarecare, nu una formală, dată de părinţi care nu pot fi controlaţi. Bujor striga în ţinutul ceţii – poate era un fiord! – dacă n-ar trebui cândva în viaţă să avem dreptul să ne alegem noi identitatea!

Părea în situaţia unui pescuitor care nu vede apa în care aruncă undiţa din cauza ceţii. Într-acolo mereu trage ceva, dar nu ştia clar ce-o să apară, uneori nume, alteori obiecte. O vreme fusese revoltat. Încercase să construiască trasee de capturare, să facă proiecte, planuri cincinale, să-şi ştie până la ultimul ac viitorul. Dar realitatea îl contrazicea zilnic pe Bujor. Ce credea că e important se acoperea de ceaţă, în schimb, lucruri nebănuite deveneau preocuparea principală. Măi, ce e cu deriva asta! – se mira tânărul nostru încătuşat de ceaţă. Avea planul său de a ajunge în acest punct din viaţă, de ce valurile îl purtau mereu spre un alt punct cardinal? Se înciuda că toate ordinile ori proiectele sale aveau ceva fals în ele. Nu răuvoitor. Pur şi simplu o parte importantă devenea neinteresantă, mâncată de ceaţă. Obiectul terminat, relaţia rotundă, siguranţa aceea germană că trebuie să-ţi duci lucrul până la capăt, pur şi simplu nu avea sens în ţinutul ceţii. Termina un obiect, şi? A dispărut totodată şi bucuria creaţiei. Şi interesul faţă de obiect. Terminat, e adevărat, dar deja atins de ceaţa uitării.

Stătea şi privea înapoi. Oare ce făcuse Bujor în viaţă. Ochii lui sunt tulburi. Nu vedea decât ceaţă împrejur în ciuda tuturor lucrurilor ori fiinţelor duse până la capăt despre care de altfel nu mai avea habar unde se aflau. Era ca şi cum nu fuseseră niciodată.

Punea o mulţime de întrebări. De ce făcea asta? Poate căuta instinctiv întrebarea cea mare. Aceea care fie îl va duce într-un ţinut luminos, afară din peştera lui Platon, fie îi va îndepărta ceaţa şi va putea revedea istoria sa ascunsă. Zidul de ceaţă e la fel de impenetrabil ca unul oarecare de cărămidă. Întrebările sale au rolul unor lovituri în perete, poate-poate îl vor dărâma.

Cel mai ciudat este că învăţase pe de-o parte să pună totul la îndoială, pe de alta că există răspuns pentru orice. Indiferent de problemă, fuguţa la dicţionare, la internet şi gata răspunsul. Totul părea clar, fără ceaţă, catalogat, pus în cincinalul potrivit. Unde e ceaţa în toată povestea asta? auzea vocile grupului. Cât despre ochii tulburi, fie avea vreo suferinţă neuronală, fie pur şi simplu era cazul s-o lase mai moale cu băutura. Nu vedea bine, cu siguranţă avea prea multă endorfină. Grupul îşi dădea cu părerea. O parte din el înaintase din ceaţă şi devenea o problemă de realitate.

Părerile grupului îl duceau pe Bujor spre reconsiderarea dilemei personale. Poate că de fapt avea o problemă cu sinele său, nu cu lumea. O fi clară, dar pentru el este invizibilă. Răspunsurile cele multe de pe internet sunt doar trasee posibile ale obiectelor. Sunt forme de a termina un obiect, de a rezolva o problemă, nu de a-i institui identitatea. Fragmentarul este şi acolo dominant, numai că e aşezat într-un discurs logic. Cauză şi efect. Deducţie şi inducţie. Alipire subtilă de adjective şi cercetarea cu lupa a obiectului din perspectiva lor. Cârtea, învăţa, rămânea impresionat şi totuşi păstra o mare cantitate de nedumerire. Poate că ţinutul ceţii nu există. Poate că era un solipsist care a decis să anuleze lumea, s-o înlocuiască cu ceva ceţos şi să decidă că nimic nu e atât de clar. Poate că era bolnav mintal. Poate că acea ceaţă este a unui obsedat care priveşte un perete alb multe zile încercând să vadă dincolo de suprafaţa realităţii. Poate că se învăţa să nu vadă. Bujor ştia un singur lucru – era el, un grup oarecum indistinct şi ceaţa. Care era adevărata lor natură simţea că-i lipsesc puterile de definire. Ceaţa nu-i arăta dacă dincolo se află o ţară sau un ospiciu. Sau dacă acest grup este al necunoscuţilor sau al cunoscuţilor săi. Un grup cu chipuri blurate. Un grup înfiorător.

Se gândea la frumoasele legi ale matematicii. La cât de senină e natura lor, câtă certitudine emană. Suma unghiurilor dintr-un triunghi nu poate face decât 180 de grade. Cristal, nu alta. Unu cu unu egal doi. Sună frumos, dar matematica nu-şi va pierde niciodată caracterul ideal. Niciun lucru nu e identic până în străfundurile sale atomice cu un altul. Adunarea în realitate de fapt e imposibilă fără ignorarea diferenţelor. Nu putem să măsurăm cu exactitate absolută 180 de grade. Intuim că, înţelegem că, legiferăm că, dar absolutul în măsurare nu-l putem atinge. Noi împărţiţi la lume dăm totdeauna cu virgulă.

Bine, dar calculatoarele, dar internetul, dar atâtea aparate care funcţionează pe baza matematicii. Le poţi nega existenţa, te poţi opri din admiraţie în faţa acestor realizări! Păi să ne gândim că atunci când sunt vândute ele apar ca full option, iar la doi ani ulterior ajung nişte lucruri învechite, depăşite la toate capitolele. Cum adică, un lucru demn de admirat, realizat după toate regulile posibile, strălucitor şi scump foc să ajungă numai după doi ani o fosilă! Ce aspect neexplicat există în natura lui care să-l degradeze aşa repede? De ce matematica nu-l mai ajută să fie actual! Ce legi nu au fost exprimate matematic pentru asta?

A trăi în marginea ceţii are şi avantaje. E drept, lipseşte certitudinea, dar apar continuu ipoteze de existenţă. Unele sună frumos, aduc veşti despre o posibilă însorire, altele sunt deprimante, cu straturi de ceaţă tot mai groasă, până la uitarea de sine. Bujor simţea că ţine conferinţe fragmentare. Conversaţiile sale se pierdeau între subiecte nedigerate corect. Se pierdea între cuvinte şi, la sfârşitul zilei, era la fel de nedumerit de cum a evoluat. Bine, înţelegea că nu se poate prevedea ce va apare, dar nici după ce lucrurile au apărut să nu le poată înţelege rostul, asta nu-şi putuse imagina.

Poate că însingurarea are rostul de a-l izola de grupurile sale sociale. Punea întrebările necesare grupului ca un fel de iscoadă aflată la înălţime care dă să vadă pe unde trebuie s-o ia grupul său. Întrebările şi răspunsurile sale aparent singuratice se puteau reîntoarce în cadrul grupului. Numai când altul ia cunoştinţă de ele îşi încep existenţa. Viaţa la marginea ceţii este de fapt o formă de iscodire a realităţii. Grupul are nevoie de fapt şi de îndoiala asupra realităţii fenomenelor. Trebuie să găsească un răspuns de ce s-a alcătuit astfel, unde merge, ce l-am mânat încoace. Singuraticii oferă răspunsuri grupului lor sau oricărui grup. Oferă iluzia că nu e ceaţă dincolo de grup, că grupul nu e o nălucire a ceţii. Grupul se adună conform legilor singuraticilor. Forţe de atracţie. Singuraticul este reperul. Grupul – o ceaţă consistentă.

Părea că s-ar fi căţărat pe o colină, doritor să vadă până departe. În loc de asta valuri de ceaţă îl invadau brusc până sub nas de nu mai ştia nici ce e cu el. Nici măcar de avea vreo misiune, să zicem să comunice ceva grupului sau să încerce să-şi pescuiască o identitate oarecare. Se confuzase complet. Este un retras oarecare ce contemplă oceanul de ceaţă. Sub el se ascund legile, indivizii, mulţimea nesfârşită de obiecte. În mod paradoxal, abia conştient de prezenţa ceţii, începe să aibă o anume claritate. Acum abia scotea capul de sub apa realităţii şi vedea erorile privirii. Mitul ţestoasei indiene. Cea care hotărăşte ce destin animal va avea cel ce se va reîncarna. Şi are o şansă la miliarde să ajungă om. Aşa şi cu Bujor. El ridica des capul la suprafaţă, trebuie în fond să respire, dar nu ştia care e realitatea adevărată, cea de deasupra sau cea de dedesubt şi nici nu avea habar ce consecinţe au acţiunile sale pentru alţii. Mai ales pentru negânditori, pentru cei care au ceaţă în creier.

Acest statut imperfect de singuratic, de iscoadă nu-i oferă nici lui Bujor certitudine, nici grupului. Avea nevoia de iluzia că lucrurile sunt clare, că pericolele ceţii sunt la mile depărtare de noi, că o să-şi ducă viaţa într-un mod clar până la sfârşit, că se va bucura de prieteni, iubire, copii. Iscoadele pot oferi un anume grad de cunoaştere, dar au ochii tulburi. Abia un punct de vedere divin, total extrapolat de dimensiunea umană poate oferi un grad mulţumitor de satisfacţie. Dincolo de ceţurile şi seninurile noastre. De fragmentar. De incomplet. Divinul ne vorbeşte prin legi. Este singuraticul suprem. Este Bujorul ideal.

Mulţi nu cred în acest punct de vedere de dincolo de orizont. Sau proclamă că Dumnezeu nu mai e. Sau că şi-a abandonat creaţia odată ce a fost terminată. Că a procedat ca un om oarecare în relaţia sa cu obiectele finite. Unii cred în sine. Sau în omenire. Să poftească la marginea ceţii şi să (se) cerceteze.

Bujor nu se pricepea la acest punct de vedere absolut, dedicat divinităţii. Era prea greu de înţeles pentru el faptul că fiinţa sa înconjurată de ceaţă este doar o acţiune dintr-un spaţiu cu o singură dimensiune. Că la nivel mai înalt, toate traiectoriile sale fizice şi mentale nu sunt decât un punct oarecare. Iată la ce reflecta Bujor: „ Dacă tot sunt punct, măcar să-mi declar apartenenţa la o mulţime de puncte. La grup. Numai că aici apar întrebările provenind din incertitudine. De pildă să înţeleg prin grupul cel mai mare doar totalitatea indivizilor prezenţi sau să includ şi totalitatea celor ce-au fost ori vor fi. Există un grup al intenţiilor şi unul ce-a apus definitiv? Există oare un proces de progres al grupului? ” Ceaţa nu îl lăsa să distingă. Abia de putea pune aceste întrebări.

Îl intriga complexitatea grupului. E ca şi cum prin indivizii săi sunt realizate toate combinaţiile posibile, imaginabile sau nu. Experimentalism în plan lingvistic, social, acţional. Oamenii sunt învăţaţi să admire diversitatea. Dar ce înseamnă acest lucru?

Acolo, dincolo de ceaţă îi părea că grupul evoluează spre accesul instant la toate experimentele sale. Teoretic azi orice îţi trece prin minte se va găsi într-o anume formă negativă sau pozitivă pe internet.

Bujor constata că niciun traseu uman nu poate coincide cu altul. Numai o privire superficială sau una din avion, de tip statistic sau sintetic poate vedea coincidenţă acolo unde există vizibile şi clare diferenţieri. Deseori măsurăm cauza şi efectul şi ignorăm întregul traseu de evoluţie.

Crede în grup totuşi şi nu în singurătate fiindcă în el regăseşte inteligenţa, zona mentalului. Nu are dovezi sigure sau nu vrea să accepte că există şi alte forme de viaţă, dincolo de înţelegerea sa.

Nu putea controla reacţiile celorlalţi, ba chiar nici pe-ale sale nu le putea bănui. Spune că se comportă firesc pentru perioadele de nepremeditare a acţiunilor. Se lasă dus de val în anumite momente ale zilei, ca o formă de pregătire pentru perioada de odihnă, când este vulnerabil tuturor pericolelor. Perioada de încărcare a bateriei umane. Oare ce-o însemna grupul adormit. Perioada de încărcare a bateriei umane.

Vorbeşte de grup, dar grupul îl ignoră. Niciodată nu poate vorbi întregului grup. O bună parte şi poate cea mai consistentă din semeni nici nu vor să-l priceapă, nici n-au capacitatea de-a o face. Nu acceptă ceva nou fără să-l treacă prin grilele sociale oficiale. Da, o parte din grup este totdeauna sub apă. Grupul este un aisberg cu partea cea mai mare ascunsă de ceaţă.

Vorbeşte de o forţă a grupului, de fiinţa sa cea fără de sfârşit, de voinţa, logica, intuiţia, cursivitatea sa. Atribute răpite Divinităţii în favoarea grupului.

Nu ştia de ce se simte mândru de apartenenţa la grup. Poate că avea în vedere plasarea foarte sus a devenirii personale. Ca şi cum ar fi văzut Divinitatea, cea dincolo de toate, ca pe una din zonele neantului.
De altfel una din formele de contestare indirectă a Divinităţii este de a-i da atribute negative de genul: Divinitatea e rea, urâtă, ticăloasă. Numele său devine obscur, nu mai ştii ce să alegi, devine complicată – necesită clar o sinteză – ajunge să fie ignorată, lăsată doar în seama teologilor – priviţi ca o specie de oameni care taie frunza la câinii minţii – sau a chefliilor. Cea mai bună dovadă de neînţelegere e atunci când un om se roagă la Dumnezeu să-i dea mai mult timp, spaţiu, îngăduinţă să comită păcate.

Nu ne putem ruga la grup. Este doar un monstru indiferent. În grup funcţionează selecţia naturală, legea şi antilegea sunt aleatorii, e ca şi cum ne-am ruga unui vârtej sau unei mulţimi grăbite spre serviciu.

Poate că Bujor trebuia mai degrabă să se întrebe cum putea cunoaşte grupul. Ochii i se tulburau până aproape de închidere.
Există un grup analitic şi unul sintetic. Un grup de sub orizont, vizibil şi ideea de grup. Curiozitatea îi e limitată de anumite cercuri de interese. De obicei cunoaşte un anume obiect / fiinţă ale grupului.

O dată cu cunoaşterea apare şi atributul îndoielii, de aceea ajungea să creadă numai în faţa unor dovezi clare. Ce are natură ceţoasă necesită respingerea. Tot îndoiala îl ducea pe Bujor la căutarea unor legi care să reziste oricăror forme de îndoieli ulterioare.
Lucian Blaga vorbea de cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora în faţa misterului. Misterul era ceaţa din faţa lui Bujor. Alţii îi impuneau punctele lor de vedere fragmentare. Divinul îi vorbeşte prin legi.

Ceaţa începe să se ridice. Sau se lasă noaptea. Mă apuc să citesc o carte. Îl abandonez pe Bujor în pacea lui de iscoadă. Până la urmă poate nu e decât un membru oarecare din grupul vizibil sau bănuit.

Scris de Gabriel Adrian Mirea