Din coloana nemuritoare de adulterine fermecatoare nu poate lipsi, cu siguranta, doamna Chatterley, eroina romanului lui D. H. Lawrence, care i-a adus celebritatea, dar si amaraciunea de a nu-si vedea opera publicata in tara sa. Scriitorul a murit cu mult inainte ca scrierea Amantul doamnei Chatterley sa fie tiparita in Marea Britanie. Considerata scandaloasa pentru timpurile sale, acum aflata in panoplia romanelor de dragoste ce trebuie citite neaparat, cartea a cunoscut intai vicisitudinile vremii pentru ca, ulterior, sa fie apreciata la adevarata sa valoare.
O tanara femeie, provenita din patura burgheza, se casatoreste cu un aristocrat, dar mariajul incheiat sub presiunea plecarii la razboi a sotului devine o adevarata inchisoare pentru Constance, cand barbatul se intoarce de la razboi paralizat. Chiar daca romanul este intitulat Amantul doamnei Chatterley, luminile rampei sunt concentrate pe personajul feminin, nu pe cel masculin, titlul sugerand doar definirea femeii prin amprenta si prisma celuilalt element din ecuatia iubirii.
Cu dragoste si meticulozitate, D. H. Lawrence isi contureaza eroina, ne arata trairile si zbuciumul ei interior, tineretea aflata in fata ingrozitoarei decizii de a renunta la iubirea fizica in favoare unei iubiri false, spiritualizate, pentru un sot imobilizat intr-un scaun cu rotile, manat doar de mici ambitii.
Romanul este o pledoarie pentru plenitudinea trairii iubirii, pentru intregul sentimentului amoros care nu poate exista in lipsa elementului sexual vital. Setea de iubire a lui Constance se revarsa asupra celui care are grija de vanatul de pe mosia sotului ei, Oliver Mellors. Poate ca dincolo de indrazneala de a scrie negru pe alb cuvinte considerate obscene, D. H. Lawrence a infruntat societatea timpului sau creand un cuplu “impotriva firii”, adica alaturand personaje de conditii sociale diferite, o burgheza si un barbat din patura muncitoreasca (in carte, personajul masculin are origini de miner).
Partea senzuala din Constance se revolta in fata discutiilor sterile purtate in cadrul intalnirilor din casa mohorata, discutii care sugereaza, la un moment dat, un ideal al vremurilor, acela de eliminare a sexului dintre barbat si femeie in favoarea unui sentiment aseptic, pe care contemporanii lui Lawrence il vedeau, pesemne, perfect. Revolta ei se concretizeaza in legatura adultera cu slujitorul sotului ei, legatura pe care o traieste cu intensitate si daruire.
Lawrence nu foloseste cuvinte tari in descrierea scenelor sexuale doar cu intentia de a atrage atentia. Dialogurile personajelor sunt atat de naturale, incat limbajul vulgar arata altceva, si aici intervine arta scriitorului. Cuvintele obscene nu fac decat sa demonstreze cat de puternica devine legatura dintre cele doua personaje, cat de lipsita de prejudecati trebuie sa fie, in fapt, iubirea. Caci Constance se simte cu adevarat iubita pentru ca Oliver Mellors nu se ascunde in spatele unor sentimente idealizate ci isi arata, fara ascunzis, dorinta sa de barbat fata de corpul ei de femeie.
Finalul cartii este neclar, insa schimbul de scrisori dintre Constance si Oliver indica o alta dimensiune a iubirii celor doi. Tocmai pentru ca relatia lor sa nu cada in desuet, Lawrence a apelat la acest dialog epistolar in care ne sugereaza cat de profunda este legatura amantilor. Vorbelor fierbinti din timpul actului sexual li se suprapun cele duioase din corespondenta, dorintele lor inca neimplinite.
Este cel mai bun roman al lui D. H. Lawrence, fara indoiala. Incercarile de abordare a dorintelor din alte scrieri isi gasesc aici terenul fertil pentru a se dezvolta. Am citit de trei ori aceasta carte, la varste diferite, si de fiecare data i-am gasit alte intelesuri, care s-au adaugat si le-au imbogatit pe celelalte. Probabil ca o voi mai reciti. La fel cum se intampla cu marile scrieri, cred ca cel mai potrivit este ca romanul sa fie citit in limba in care a fost scris. Dar este alegerea fiecaruia. Eu pot spune ca, desi poate nu am stat sa caut in dictionar toate cuvintele in limba engleza pe care nu le-am inteles, am priceput mai mult din ceea ce a vrut sa transmita D. H. Lawrence decat din traducerile in limba romana.
Care ar fi destinul Portugaliei in lume daca Peninsula Iberica s-ar rupe de Europa si si-ar incepe navigarea spre necunoscut? Plecand de la o astfel de ipoteza fantastica, Jose Saramago construieste un roman-calatorie, diferit insa de acea categorie de filme cunoscute drept road movies, in care personajele se descopera pe masura ce se deplaseaza spre un punct mai mult sau mai putin necunoscut. De ce diferit? Pentru ca in cartea lui Saramago, protagonistii nu folosesc propriu zis un mijloc de transport, ei sunt imbarcati pe pamantul pe care traiesc si viseaza, iar miscarea este atat de lenta, incat pare aproape insesizabila.
Intr-o atmosfera mitica – ca intotdeauna, maiestrit tesuta de Saramago – , transpusa insa peste timpurile moderne, oamenii se intalnesc, se iubesc si se despart, in ciuda unei enorme anomalii geo-fizice care arunca Spania si Portugalia intr-o cursa absurda in apele oceanice. Fapte aparent banale devin paranormale, iar cei care le traiesc, se ciocnesc, atrasi de forte inexplicabile, pentru a porni intr-o calatorie fara scop aparent, navigand fara sa o simta pe imensa pluta de piatra a Peninsulei Iberice.
Peninsula se rupe exact pe coama Pirineilor de Franta (sau de Europa? asa cum se intreaba Saramago). Cu subtila ironie, izvorita din amaraciune si resemnare mai degraba decat din orgoliu sau amor national, autorul puncteaza reactiile Marilor Puteri fata de ciudata intamplare, reactii ce sunt inregistrate precum stiri de ultima ora, insuficient procesate, dar, in acelasi timp, mai putin incarcate de intorsaturi abile de fraze, mai oneste in lipsa timpului necesar pentru a fi pervertite de la sensul initial.
Eroii romanului se regasesc pe ei insisi pe parcursul acestei calatorii fantastice. In acest loc, pe pluta de piatra, individual si nicaieri, viata isi continua, in cele din urma, fagasul normal.
Nu este, cel putin din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai bune romane ale lui Jose Saramago. Cu toate ca acest sistem de punctare pe care il folosim aici este, de asteptat, subiectiv, eu nu pot nota o carte ca aceasta in raport cu alte carti, ci numai cu alte carti semnate de acelasi autor. Romanul tinde sa devina plictisitor, prin repetarea ideilor. Bineinteles ca geniul lui Saramago nu poate fi contestat nici in Pluta de piatra, insa este departe de magia din romane ca Toate numele sau Eseu despre orbire.
Pamantul si cerul lui Jacques Dorme contine atat de multe teme, incat nu stiu cu care sa incep. Ascultand ritmul intern de scriitor, cred ca cel mai potrivit ar fi sa incep cu povestea de dragoste, fragmentata, reluata, derulata inapoi pe parcursul romanului. Un el si o ea, prinsi in destinul implacabil, in mersul lucrurilor determinate, care nu se vor intoarce niciodata inapoi, iata povestea redata de Makine.
“Viata impreuna le va fi atat de scurta, incat totul se va intampla pentru prima si ultima oara.” Makine nu foloseste cuvinte sofisticate, dar exprima totul, acesta este adevaratul talent de scriitor. Alexandra, frantuzoaica pierduta in stepele Rusiei indepartate, traieste o scurta, dar intensa poveste de iubire, alaturi de Jacques Dorme, un tanar aviator, devenit impotriva vointei sale pilot sovietic.
In acelasi stil autobiografic intalnit in alte romane ale sale, autorul se introduce in povestire in calitate de povestitor al istoriei celor doi. Toata incercarea sa de reconstituire a traseului tragic al lui Jacques Dorme este pe masura maretiei povestii pe care doreste sa o recreeze. Poate ca veti spune ca neg unul dintre scopurile recenziei, acela de a nu oferi spoiler-e, insa sfarsitul este ilustrat chiar din primele pagini de autor. Si nu sfarsiturile sunt importante la Andrei Makine, ci modul lor de relatare. Oricine poate povesti un subiect, insa doar adevaratii scriitori il pot reda intr-un fel care sa il farmece pe cititor.
Al treilea personaj al romanului este un orfan care traieste epoca Hrusciov imaginandu-si ca tatal sau a fost un erou, vis de evadare pe care il traiesc toti copiii din orfelinat. Sub mana blanda si inteligenta luminoasa a Alexandrei, iubita de doua zile a lui Jacques Dorme, tanarul adolescent se dezvolta, capata o educatie, altfel inaccesibila, izvorita din romane frantuzesti. Cand creste mare, el nu doreste altceva decat sa reinvie povestea de iubire a celor doi oameni care i-au marcat existenta.
“Nici un gand nu se rosteste in mine. Nici o emotie. Nici macar bucuria ca mi-am atins telul. Numai certitudinea ca traiesc esentialul din ceea ce aveam de inteles.” Acesta este Andrei Makine, un autor desprins din inghetata Rusie, care a prins, mai tarziu, radacini in Franta. Orice roman scris de el cred ca merita citit.
“Daca asi sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-asi lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotaritoare, aceea de a renunta la scris nu asi lua-o.”
Acesta este motto-ul cartii lui Marin Preda, un adevarat crez de scriitor care isi cunoaste menirea si ii arata acesteia respectul cuvenit. Nu am gasit alt inceput pentru aceasta recenzie, se potriveste la fel de bine cum se potriveste cartii.
Romanul Viata ca o prada infatiseaza drumul sufletesc, intelectual al lui Marin Preda, prin adolescenta si tinerete, drum ce se finalizeaza, la sfarsitul relatarii, cu publicarea cartii Morometii, ce l-a consacrat, punandu-l pe fagasul normal al vietii sale. Aventura constiintei sale, asa cum spune insusi autorul, il poarta prin incercari, stradanii, renuntari si greutati pana cand reuseste sa isi gaseasca drumul, anume viata inchinata scrisului cu pasiune si ardoare.
Despartit de familie, ajuns in Capitala, tanarul ciupeste de ici, de colo, experiente de viata, experiente ale altor scriitori, intalneste personalitati ale vremii, traieste evenimente istorice, toate constituindu-se ca bucati fragmentare care, descompunandu-se si recompunandu-se, dau viata unui demers sinuos, dar cu o singura directie, spre scriere.
Pasiunea mistuitoare ii goleste, insa, la inceput, spiritul. Scriitorul cunoaste si prietenia, si ranchiuna celorlalti. Insa merge inainte, cu convingerea ca trebuie sa scrie pentru ca are acest talent, de a povesti, in timp ce in lumea larga, sunt oameni care asteapta sa citeasca ceea ce el va avea de scris.
Marin Preda va gusta si din fructul amar al renuntarii, in ciuda credintei in chemarea sa. Dupa schitarea primara a Morometilor, se confrunta si cu lipsa inspiratiei, insa, in cele din urma, punctul de inceput real al carierei sale intervine la maturitate, cand viata sa va intra pe fagasul fagaduit.
Un roman de un puternic realism, Fructele maniei prezinta fara ocolisuri si fara ascunzisuri, soarta unei familii americane din Oklahoma, in timpul Marii Depresii, soarta ce poate fi considerata emblematica pentru alte sute de mii de familii care urmeaza aceeasi cale spre miraj. John Steinbeck anunta prin acest roman o revolutie. O revolutie care nu va avea loc.
Celebra Route 66 nu este altceva in vremurile tulburi din roman decat un drum al foamei, al celor nedreptatiti, fortati sa ia drumul pribegiei cu toata agoniseala in spate si cu sperantele in suflete. Dupa ce ferma pe care o administrau in regim de arenda este desfiintata, ramasa pe drumuri, familia Joad, eroul colectiv din Fructele maniei, este silita sa se imbarce intr-o masina veche, inclusiv cu cele cateva animale care au mai ramas dupa ce totul a fost vandut. Toti membrii familiei viseaza sa gaseasca un trai mai bun in California, iar ca ei sunt toti cei pe care ii intalnesc in drumul spre taramul fagaduintei.
Tom Joad, cel mai mare dintre copiii familiei, este eliberat conditionat din inchisoare, dar cand ajunge acasa, descopera doar pamantul pustiit si salbaticit si casele lasate de izbeliste pe un pamant al nimanui. Un alt personaj interesant al romanului este fostul preot Jim Casy, cel ce va incerca sa devina, la un moment dat, glasul celor napastuiti. Cei doi aleg sa mearga impreuna in cautarea familiei Joad.
Familia sufera un continuu proces de disolutie, pe rand, membrii sai dispar sau pleaca, singura figura constanta ramanand cea a mamei care se straduieste din rasputeri sa ii tina pe toti in jurul sau. Personalitatea ei este redata cu iubire de autor, ea este singurul principiu care sta in picioare in timp ce ceilalti isi pierd capul, iar relatiile umane se deterioreaza.
Mirajul se destrama, pamantul fagaduit este guvernat de exploatatori si populat de saraci si amarati, nu este altceva decat un domeniu al raului social, al violentei si al nedreptatii. Finalul romanului este insa, o promisiune. Cu putinul ramas, cu toti cei care inca o mai formeaza, familia Joad isi continua drumul. Mai departe.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Din coloana nemuritoare de adulterine fermecatoare nu poate lipsi, cu siguranta, doamna Chatterley, eroina romanului lui D. H. Lawrence, care i-a adus celebritatea, dar si amaraciunea de a nu-si vedea opera publicata in tara sa. Scriitorul a murit cu mult inainte ca scrierea Amantul doamnei Chatterley sa fie tiparita in Marea Britanie. Considerata scandaloasa pentru timpurile sale, acum aflata in panoplia romanelor de dragoste ce trebuie citite neaparat, cartea a cunoscut intai vicisitudinile vremii pentru ca, ulterior, sa fie apreciata la adevarata sa valoare.
Care ar fi destinul Portugaliei in lume daca Peninsula Iberica s-ar rupe de Europa si si-ar incepe navigarea spre necunoscut? Plecand de la o astfel de ipoteza fantastica, Jose Saramago construieste un roman-calatorie, diferit insa de acea categorie de filme cunoscute drept road movies, in care personajele se descopera pe masura ce se deplaseaza spre un punct mai mult sau mai putin necunoscut. De ce diferit? Pentru ca in cartea lui Saramago, protagonistii nu folosesc propriu zis un mijloc de transport, ei sunt imbarcati pe pamantul pe care traiesc si viseaza, iar miscarea este atat de lenta, incat pare aproape insesizabila.
Pamantul si cerul lui Jacques Dorme contine atat de multe teme, incat nu stiu cu care sa incep. Ascultand ritmul intern de scriitor, cred ca cel mai potrivit ar fi sa incep cu povestea de dragoste, fragmentata, reluata, derulata inapoi pe parcursul romanului. Un el si o ea, prinsi in destinul implacabil, in mersul lucrurilor determinate, care nu se vor intoarce niciodata inapoi, iata povestea redata de Makine.
“Daca asi sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-asi lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotaritoare, aceea de a renunta la scris nu asi lua-o.”
Un roman de un puternic realism, Fructele maniei prezinta fara ocolisuri si fara ascunzisuri, soarta unei familii americane din Oklahoma, in timpul Marii Depresii, soarta ce poate fi considerata emblematica pentru alte sute de mii de familii care urmeaza aceeasi cale spre miraj. John Steinbeck anunta prin acest roman o revolutie. O revolutie care nu va avea loc.
