Gheata

August 04th, 2006 | Altele, Luciat |

Autor: Vladimir Sorokin
Rating:

Daca as fi fost eu editura Curtea Veche as fi pus neaparat pe coperta 4 niste chestii de genul:
· Sorokin a scris mai multe romane SF, printre altele. A fost numit “primul DJ literar” al Rusiei.
· Una dintre cartile lui, Slanina albastra, a provocat un imens scandal in Rusia. O organizatie de tineret cunoscuta si sub numele „Tineretul lui Putin” a aruncat cartea la WC in fata teatrului Balsoi din Moscova. Pentru asta s-au deranjat intii sa monteze un WC urias. Sorokin a fost anchetat penal pentru raspindire de materiale pornografice.
· In Slanina albastra, „Sorokin povesteste despre trecutul istoric recent din perspectiva anului 2068. Stalin apare ca un toxicoman homosexual, care intretine relatii intime cu Hrusciov. Sorokin insinueaza ca personajele descrise au fost clonate si trecute printr-o mutatie genetica. In roman, un Hitler fictiv cistiga razboiul si ii ofera lui Stalin cealalta jumatate a lumii.” (William Totok)
· In libretul de opera pe care l-a scris in 2003 apar clonele lui Ceaikovski, Mozart, Wagner, Musorgski si Verdi

Gheata e mai cuminte decit pare sa fie Slanina albastra (pe care n-am citit-o dar imi promit s-o citesc). Suna SF, are scene dure de sex, e politica dar nu intr-atit incit sa merite asa un mare deranj ca ala cu WC-ul. Desi, mai stii ce-i in capetele tinerilor lui Putin?
Apropo, gasisem intr-o revista din Moldova (nu mai stiu care) o observatie uimitoare: romanii/moldovenii n-au iesit in strada sa protesteze impotriva romanului Pizdet al lui Alexandru Vakulovski (asa cum au facut rusii cu Sorokin) pentru ca romanilor nu prea le pasa de literatura, nu-i dau importanta pe care o merita! Era acolo un adevarat regret ca Pizdet n-a avut onoarea sa fie aruncat la WC in public. Daca stau sa ma gindesc, a fost ceva-ceva de genul asta si la noi, cind s-a cerut anchetarea lui Marius Ianus pentru versul acela celebru in care-si baga ceva in gura tarisoarei noastre, dar n-a fost atit de spectaculos. Regretul se datoreaza evident impactului publicitar pe care astfel de actiuni marete il au in general. Citim mult mai interesati o carte interzisa decit una care n-a deranjat niciodata pe nimeni, nu-i asa? Da, si mie mi se intimpla sa cumpar carti care au beneficiat la un moment dat de interdictii, le consum cu lacomie, dar nu asta e ceea ce-i doresc eu literaturii. Literatura merita intr-adevar mai mult. Ea nu s-a inventat (exclusiv) pentru „epatarea burghezului” sau pentru dezinhibarea maselor. De altfel, bietul burghez a fost atit de epatat in ultima suta de ani ca nu mai reactioneaza decit daca e deosebit de prost. La categoria „burghez” intra aici si tinarul lui Putin. Literatura asa cum o vad eu n-are nici o nevoie sa fie consumata de mase largi seduse de diverse strategii de PR.

Forma

Gheata e compusa din patru parti, fiecare cu schepsisul ei.
Prima (145 de pagini) arata ca un scenariu de film. Indicatii scurte si seci despre decor, aspectul si costumatia personajelor, scene de actiune care se succed rapid, montate fara trucuri (ma rog, tocmai asta e trucul). Personajele sint reprezentative pentru Rusia post-comunista (mafie, prostituate, studenti abulici, afaceristi etc.).

A doua e confesiunea unui personaj care in prima parte intervine doar in final. Capatam explicatia scenelor dure din prima parte. Stilul e mai elaborat, frazele mai lungi, vocea personajului care se confeseaza (fara sa ni se explice de ce si cui se confeseaza) e suficient de autentica. Evenimentele sint prezentate din punctul de vedere al unui narator foarte implicat.

A treia e partea cea mai interesanta din punct de vedere formal. Cuprinde niste instructiuni de utilizare a unui aparat si o serie de testimoniale (16, mai precis) ale celor care au testat aparatul. Naratorul lipseste cu desavirsire, daca e posibil asa ceva!? Avem o multitudine de puncte de vedere care nu aduc totusi noi informatii. Rolul testimonialelor pare sa fie pur formal, in principal de contrabalansare a vocii implicate din partea a treia.

A patra, foarte scurta (patru pagini) e o scena de „roman” minimalist care ne baga total in ceata pe care partea a treia promitea sa o risipeasca.

Iar pe coperta interioara e citat Sorokin: „Gheata este primul meu roman in care continutul conteaza in cel mai inalt grad si nu forma.” La care nu poti decit sa zici: „Ei, nu zau!”

Continutul

„Asculta, deci: la inceput a fost doar Lumina Dintii. Si Lumina scinteia in Vidul Absolut. Scinteia Ea Inde Ea. Lumina era alcatuita din douazeci si trei de mii de raze de lumina. Iar aceste raze eram noi. Exista doar Vesnicia. Si in acest Vid Vesnic straluceam noi. Si zamisleam lumi. Lumile au umplut Vidul. Astfel a luat fiinta Universul.” (p. 195)
Ce-ati zis? Hai, ca v-am auzit! De ce injurati pe englezeste? What the fuck? Pai, the fuck e ca trebuie sa alegeti daca rideti sau va enervati. Va spun io: tre’ sa rideti. E de ris. Cum o fi ris si traducatoarea Denisa Fejes cind a tastat „Scinteia Ea Inde Ea.” Atentie, ridem impreuna cu Sorokin, nu de el. Ironia e ingrozitor de subtila

In fine, razele alea de lumina au devenit oameni si s-au pierdut in oceanul de oameni care nu sint raze de lumina si pe care razele intrupate ii numesc morti vii sau asa ceva. Ca sa se gaseasca una pe alta razele trebuie sa aplice o tehnologie bazata pe gheata din meteoritul Tungus. Ciocanesc cu gheata aia in pieptul oamenilor ca sa afle daca pot vorbi cu inima. Daca da, se trezesc la adevarata viata, daca nu mor de tot. Scopul final e sa se trezeasca toate cele douazeci si trei de mii de raze si sa trimita eroarea numita Pamint in neantul din care a iesit din greseala, pentru a restabili armonia Universului. Toti cei care vorbesc cu inima sint blonzi si au ochii albastri, ceea ce restringe sensibil aria de cautari. Cum era si de asteptat, povestea incepe intr-un lagar nazist. Continua in lagarele comuniste. Se sfirseste in societatea de consum.

Morala fabulei (cel putin asa cum o inteleg eu) e ca oamenii sint ingrozitori in general, dar ca printre ei unii sint mai ingrozitori decit ceilalti. Cei mai ingrozitori dintre ingrozitori sint oamenii „superiori”. Si ca nu exista nici o speranta
Concluzia despre Sorokin: e sadic. Nu are mila si nici indurare pentru cititorii lui Nu ne menajeaza.

Reviewer: Luciat

Someone Comes to Town, Someone Leaves Town

July 24th, 2006 | Luciat, SF/Fantasy |

Autor: Cory Doctorow
Rating:

Tata – munte, mama – masina de spalat

Nu stiu la ce categorie sa incadrez cartea asta: SF, fantasy, realism magic, habar n-am. Cu siguranta e incadrabila, doar ca nu ma pricep eu.

Personajul principal se intreaba mereu daca e uman sau nu. Parintii lui nu sint un barbat si o femeie, ci un munte si o masina de spalat. Este primul nascut. Ceilalti frati sint: un clarvazator, o insula, un cadavru si unul care e de fapt trei intr-unul. Numele lor sint in ordine alfabetica. Primul are toate numele care incep cu A (in carte apare cel mai des drept Alan, dar si Andrew, Adam, Arthur etc.), al doilea e cel mai des Billy, dar si Bentley, Brent, Benny, Brad… ati inteles.
La momentul potrivit pleaca de pe muntele care ii e tata si se instaleaza in Toronto. Incearca sa se integreze in societatea oamenilor normali. Se imprieteneste cu un asemenea om normal, pe nume Kurt (Kurt si atit). Kurt are un vis: sa impinzeasca tot orasul cu un fel de emitatoare radio (nu inteleg chestii tehnice) prin intermediul carora oamenii sa aiba acces liber la internet. Reteaua astfel creata se numeste ParasiteNet. Kurt recupereaza din gunoaie toate piesele de care are nevoie pentru hardware si pentru orice altceva.
Andrew se indragosteste de Mimi. Mimi nu e nici ea tocmai umana, intrucit si deoarece are aripi. Ca sa para normala si sa se poata integra si ea printre oamenii normali, isi taie aripile la intervale regulate, ajutata de un bad guy care, de fapt, se foloseste de ea. Andy o ajuta sa scape de bad guy-ul asta si ea isi lasa aripile sa creasca. Aripile ajung la final suficient de mari ca sa zboare cu ele, ba chiar sa-l ia si pe Adam cu ea in zbor si sa se stabileasca definitiv inapoi pe muntele-tata al lui Arthur.

Povestea e impinsa inainte de unul dintre fratii lui Alan: Davey, Duncan, Danny, Dewayne. El e cadavrul. De fapt, la inceput a fost viu, dar era atit de bad guy (a si omorit-o pe prima iubita a lui Alan) incit ceilalti frati l-au ucis si l-au ingropat in fratele-insula de unde peste citiva ani a evadat si s-a apucat sa-l hartuiasca pe Alan ca sa se razbune. La sfirsit aflam ca de fapt capul rautatilor era clarvazatorul Bentley, nu cadavrul Danny.

Partea interesanta e aia cu ParasiteNet. In care e vorba nici mai mult nici mai putin decit de libertate. Libertatea de expresie pe care „oficialitati” de tot felul vor s-o tina sub control. Kurt viseaza ca prin ParasiteNet utilizatorii sa fie cu adevarat liberi, sa nu poata fi interceptati, sa nu li poata urmari conversatiile etc. Am retinut o formula memorabila: the Four Horsemen of the Infocalypse.

„I can tell what they’ll say. They’ll drag out the Four Horsemen of the Infocalypse: kiddie porn, terrorists, pirates, and the mafia. They’ll tell us that any tool for communicating that they can’t tap, log, and switch off is irresponsible. They’ll tell us we’re stealing from ISP’s. It’s what they say every time someone tries this: Philly, New York, London. All around the world same song.” (p. 92)

Mie mi-ar fi placut un roman care sa se concentreze cu adevarat pe ParasiteNet si sa ma scuteasca de frati-cadavre care evadeaza din frati-insule si vor sa le faca buba la iubite-inaripate…
In orice caz, a fost o experienta… (Savuroase sint primele pagini, in care ni se descrie cu lux de amanunte cum si-a aranjat Alan casa, cum a adunat el dulapuri pentru zecile de mii de carti pe care le colectioneaza.)

PS M-a facut praf publicarea cartii asteia la noi. Millenium Press a publicat-o „under a Creative Commons – Developing Nations Public License” in 50 de exemplare! Era sa cad jos cind am auzit. 50 de exemplare! Nici volumele de poezie nu se publica in tiraje atit de anemice! Eu am dat 240.000 pe ea. Am incercat sa calculez cam cit ar fi putut cistiga Millenium Press cu „afacerea” asta. Cu siguranta mult mai putin decit a costat hirtia, telefoanele date pentru obtinerea License-ului ala, munca editorului Horia Nicola Ursu si ce-or mai fi cheltuit. Cita pasiune iti trebuie ca sa te aventurezi la o asemenea treaba! Ma intreb daca intr-adevar comunitatea amatorilor de SF (sau F de genul asta sau ce-o fi) e atit de dispersata si „marginalizata” incit sa nu poata absorbi tiraje mai mari… Pasiunea asta, probabil impartasita de fani (multi, putini, citi or fi), nu doar de editura, compenseaza marginalizarea sau o adinceste? Nu stiu, zau… Pentru mine e cam freaky, asa…
Inteleg ca romanul va aparea in curind si in traducere, sper ca va avea un tiraj mai mare (si ca vor fi bani pentru mai multe pagini – cam cu o suta mai multe ar fi nevoie, dupa parerea mea, ca sa aiba literele o marime mai reader-friendly).

Reviewer: Luciat