Autor: Elie Wiesel
Rating:
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2007
Traducător Doru Mareş
326 pagini
ISBN: 978-973-707-134-7

Notorietatea lui Elie Wiesel are şi efecte negative: nu mă refer doar la acuzaţia că ar fi un impostor sau la faptul că a fost atacat într-un hotel, ci şi la rezerva cu care pot fi primite romanele sale. Faima şi activismul unui autor pot schimba perpectiva asupra cărţilor sale, ceea ce mi se pare ironic: ce am aprecia la un anonim tindem să respingem la un autor foarte vizibil în viaţa socială şi politică. E ca şi cum ne-am dori ca talentul să fie pur, iar forţa imaginativă şi eleganţa stilului să nu fie contaminate de activităţile sociale ale autorului.

În cazul în care numele de Elie Wiesel vă evocă ceva neclar, este vorba de unul din supravieţuitorii Holocaustului, născut în Sighet şi deportat la Auschwitz împreună cu familia. După 1945, a studiat la Paris şi, convins de Mauriac, şi-a descris experienţa teribilă într-o carte. La Nuit este controversată încă, dar şi una dintre cele mai celebre mărturii cu privire la Holocaust. Dacă doriţi să citiţi mai multe, puteţi găsi informaţii aici (inclusiv fotografii din Sighet 1920-1939) şi aici.

Romanul de faţă este parţial bazat pe experienţa de lagăr a autorului, accentul fiind pus mai curînd pe problema identităţii: Ce înseamnă să fii evreu? şi Ce înseamnă să fii om? sunt cele două întrebări la care personajul cărţii, Doriel, caută obsesiv răspunsuri. Sau, mai scurt spus, întrebarea devine: Cine sunt eu? Doriel şi lupta sa cu răspunsurile oferă un veritabil roman psihanalitic celor pasionaţi. Este vorba de o analiză ideală, complexă, tulburătoare atît pentru el, cît şi pentru analista sa, Therese, ambiţioasă şi, din punctul de vedere al rezultatelor, aparent nefructuoasă. Însă istoria post-analiză a lui Doriel ne arată un adevăr simplu, pe care toţi îl ştim, îl negăm şi îl uităm (vă las să-l descoperiţi în carte).

Povestea lui Doriel începe aşa:

“Ea are ochii întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat. Întreaga viaţă am căutat-o. Nu ea m-a salvat din moartea tăcută care îmbracă resemnarea în singurătate? Şi din nebunia în fază terminală, zic bine terminală, ca şi cum aş vorbi despre un cancer incurabil, de acum. Da, da, din nebunia în care îţi poţi găsi refugiul, dacă nu chiar salvarea.

Exact despre ea, despre nebunie, vă voi vorbi, despre nebunia încărcată de amintiri care are ochii ca ai oricui altcineva. Numai că, în povestea mea, ochii ăştia sunt ca ai unui copil surâzător, care tremură de frică.”

Prin urmare, nebunia. Fascinaţie şi spaimă, profundă dereglare a minţii, ceva mai puţin rău sau ceva mai îngrozitor decît moartea, refugiu sau salvare? Prin aceste întrebări trece Doriel, prins între nebunie şi teama de a nu fi nebun, joacă şi închipuire, durere a cărei sursă nu o găseşte, temeri transformate în furie, uşi încuiate cu zeci de lacăte.

Nebuna dorinţă de a dansa propune o călătorie prin istoria personală, însă şi una prin marea istorie: de la Holocaust la Mossad, de la Talmud la “tata Freud”. La fel ca nebunia protagonistului, cartea are un ritm electrizant, domolit pe alocuri de intervenţiile terapeutei, conţine asocieri aparent bizare, dar care au logica lor, amestecă poveşti, personaje, halucinaţii cu reflecţii, întrebări fundamentale ale fiinţei. Nu ignoră nici răspunsurile la neliniştile omeneşti, însă acestea sunt mai degrabă alunecoase, înşelătoare. Probabil că fiecare e cel mai în măsură să-şi găsească propriile răspunsuri.

Unul din motivele pentru care vă recomand acest roman este că Nebuna dorinţă de a dansa dezvoltă idei umaniste într-o lume pe care aş numi-o, în ce priveşte valorile, nu numai postmodernă, ci şi post-umană.

Scris de Mihaela Butnaru
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Anne Enright
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Magda Teodorescu
304 pagini
ISBN: 978-973-46-1254-3
(ediţia în limba engleză)

Reuniunea este, în cele mai multe opinii, văzută ca o replică sumbră la mitul familiei tradiţionale, cu implicaţiile sale: uniune pe viaţă, mulţi copii, valori domestice şi armonie. În încercarea ei de a demitiza familia tradiţională, Anne Enright ajunge să-şi ironizeze propriul demers: familia disfuncţională pe care o prezintă este atît de exagerat construită, încît devine un clişeu. Mie mi-a lăsat impresia supărătoare că drama se transformă în parodie.

Naratoarea, Veronica Hegarty, scrie istoria familiei sale, istorie în care amestecă o realitate (aparenţa) cu ipotezele ei mai vechi sau mai noi (ceea ce ar fi profunzimea, reţeaua de cauze), cu un umor cînd duios, cînd vulgar. Această călătorie în timp este declanşată de moartea lui Liam, fratele Veronicăi, şi aducerea trupului său în casa familiei. Întîmplările din mintea Veronicăi se desfăsoară pe mai multe planuri: o dată, e vorba de bunica sa, Ada, şi viaţa misterioasă a acesteia; apoi, de amintirile din casa bunicii; într-un alt plan sunt amintirile şi poveştile despre mama Veronicăi; printre acestea se strecoară şi propria poveste, atît din adolescenţa şi tinereţea petrecută cu Liam, cît şi cea de după căsătoria ei.

Căutarea explicaţiilor – răspunsuri la întrebarea: De ce suntem noi, Hegarty, aşa cum suntem? – lansează mai multe piste: un triunghi amoros tensionat, un abuz sexual, boala psihică în familie, bătăi din partea fratelui mai mare, viaţa sexuală a părinţilor. Care să fie motivul pentru care o familie este numai o adunare la priveghi, lipsită de legături autentice?

Doliul Veronicăi constă în căutarea obsesivă a cauzelor. A pune ordine în lume înseamnă, de multe ori, a o suporta mai uşor. “Ochiul imoral al minţii” încalcă tabuurile antrenate din copilărie pînă la maturitate şi îi poartă pe cititorii prin tenebrele unei istorii de familie.

Fie că această istorie e compusă din amintiri-ecran, suspiciune amestecată cu o imaginaţie debordantă, cum e cazul personajului Veronica, fie că e un şir de aniversări şi înmormîntări sau unul de amintiri plăcute, istoria familială e o parte din ceea ce suntem. Cel puţin, aceasta e ideea cu care am rămas după o călătorie anevoioasă prin povestea de faţă. În afară de asta, aglomeraţia de secrete ruşinoase de familie, portretele şi scenele suprarealiste nu mi-au lăsat decît impresia de demonstraţie neterminată.

Scris de Mihaela ButnaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: John Galsworthy
Subtitlu: II- Pustietate în floare, III- Dincolo de rîu
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Antoaneta Ralian
352+398 pagini
ISBN: 978-973-724-252-5

Aceste două volume din trilogia Sfîrşit de capitol continuă şirul de evenimente neplăcute cu care se confruntă familia Cherrell. Ca şi în primul volum, ceea ce declanşează aceste întîmplări este explicabil, însă opinia publică asupra lor le transformă în adevărate dezastre. Lucruri pentru care în lumea noastră s-ar găsi îngăduinţă (de exemplu, convertirea religioasă sau divorţul) sunt drame reale pentru această familie de la începutul secolului XX. În plus, pe lîngă eventuala pătare a imaginii publice, familia Cherrell se confruntă şi cu probleme financiare.

Portretul lui Dinny Cherrell este aprofundat, în volumul Pustietate în floare, prin confruntarea ei cu o situaţie fără ieşire, de data aceasta o poveste în care ea însăşi este personaj principal. Istoria primei sale iubiri nu este fericită din acelaşi motiv al presiunii publice (o relaţie cu cineva care şi-a trădat religia nu este dezirabilă), însă Galsworthy adaugă suficient umor încît romanul să nu se transforme într-o melodramă. De apreciat este şi felul în care construieşte tensiunea relaţiilor dintre personajele sale: pe de-o parte este tonul reţinut al conversaţiilor, care nici măcar nu poate fi numit ipocrit, pe de altă parte, este de ghicit tumultul interior. Astfel, putem avea o idee despre psihologia personajelor, mai ales despre acele lucruri care le fac similare: ataşamentul faţă de familie, onoarea, identitatea de englez, imaginea publică.

Pe deplin maturizată după relaţia cu Wilfrid Desert, Dinny îşi va relua rolul de sfetnic şi diplomat într-o nouă situaţie dificilă cu care se confruntă familia ei. De data aceasta, un divorţ – caz însoţit de picanterii, intuim din explicaţiile evazive ale povestitorului. Este o situaţie pe care naivitatea protagoniştilor, sora lui Dinny şi admiratorul ei, o complică pînă cînd devine o comedie tristă.

Probabil că pentru cititorul secolului al XXI-lea, povestea divorţului este mai mult comică decît tragică, impresie la care contribuie şi stilul lui Galsworthy, ponderat, cu un umor cînd bonom, cînd ciudat. Pare să nu-şi ia în serios personajele, dar are intenţia de a sensibiliza cititorul, în acelaşi timp.

Cred că pentru cei care au citit Forsyte saga, lectura acestor trei voilume va fi o binevenită incursiune în trecut. În acest sens, e de apreciat aspectul trilogiei, o combinaţie între modern şi vintage deloc supărătoare. Însă şi pentru cititorii care doar au auzit de Galsworthy, Sfîrşit de capitol poate fi o experienţă interesantă: întîlnirea cu un stil diferit de a gîndi şi de a scrie o lume ficţională.

Scris de Mihaela ButnaruCarti de acelasi autor

• Sfîrşit de capitol -În aşteptare

Autor: Laura Restrepo
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Gabriela Ionescu
280 pagini
ISBN: 978-973-50-1344-4

Într-o lume fără G.G. Marquez, cartea Laurei Restrepo ar fi apreciată cu mare entuziasm. Însă cum această lume tristă nu există, romanul Delir primeşte recenzii cu ton moderat, în care se amintesc preferinţele literare ale autoarei, care au influenţat-o vizibil, implicarea ei socială şi reţeta realismului magic pe care o aplică fără cusur. Ştiind acestea, am început să citesc cartea cu o perspectivă nu prea bună, astfel că surpriza a fost cu atît mai mare: Laura Restrepo construieşte o poveste coerentă, chiar dacă apare sub forma mai multor mărturisiri intercalate; personajele evoluează pe linia dintre cotidian şi fantastic, fără să fie extravagante. Dacă ar fi să rezum într-o frază sardonică acest roman, aş spune că Delir este o carte despre normalitatea nebuniei.

“Nebunia este un compendiu de lucruri neplăcute, de exemplu, este pedantă, este odioasă şi este chinuitoare. Are o importantă componentă de irealitate şi poate că din acest motiv este teatrală…”, spune Aguilar, soţul Agustinei, pe care, la întoarcerea dintr-o călătorie, o găseşte “transformată într-o creatură înspăimîntată şi înspăimîntătoare”, rătăcită în interiorul propriei minţi. Deşi obişnuit cu bizareriile ei, care l-au atras încă de la început, chiar împăcat cu ele, Aguilar se trezeşte neajutorat în faţa izbucnirii violente a bolii. Orice explicaţie pe care şi-o dă, orice acţiune cu intenţii bune eşuează, tocmai fiindcă sunt raţionale. Încercarea de a înţelege ce se petrece cu soţia lui duce povestea înspre trecut, în copilăria acesteia.

Cu o predispoziţie către obsesii şi ritualuri, copila Agustina se refugiază în ea însăşi din calea unei realităţi pe care nu o înţelege, impenetrabilă şi uneori ostilă. Incursiunile în copilăria ei, plină de ritualuri de protecţie pentru fratele mai mic, de temeri iraţionale, întîmplări miraculoase, constituie “tributul” adus realismului magic. Sunt, în acelaşi timp, şi unele dintre cele mai emoţionante pasaje ale cărţii. Provenită dintr-o familie al cărei statut este bazat pe afaceri ilegale, şi a cărei aparenţă de familie se fundamentează pe minciună şi pe negarea evidenţelor, Agustina este o rătăcită. Nici după părăsirea caselor părinteşti nu reuşeşte să facă faţă lumii, iar încercările ei de a pune ordine în lucruri o ajută doar pentru scurt timp.

Prinse în delir sunt şi celelalte personaje ale cărţii:

Aguilar, care apare ca un profesor sedus tocmai de apariţia ireală şi atît de diferită a Agustinei, nu poate renunţa la doza de fantastic din viaţa sa. Încercarea lui de a se întoarce la o viaţă liniştită, comună este spulberată de o apariţie furtunoasă a Agustinei (scenă de un umor teribil).

Personajul Nicolas Portulinus, bunicul Agustinei, este un exemplu bun pentru felul în care nebunia şi spiritul creator se amestecă. Povestea acestui compozitor bizar este cuceritoare datorită amestecului de tragedie şi ridicol.

Midas McAlister, îndrăgostit de Agustina în adolescenţă, este captiv în lupta lui acerbă de băiat sărac care vrea să fie cel mai bogat, astfel că, odată ce i se împlineşte visul, devine neatent şi pierde tot. La fel ca Agustina, el este prins în propria rătăcire, sunt idei care revin şi îl torturează într-un flux al conştiinţei de necontrolat.

McAlister este personajul de legătură între realismul magic şi romanul sicaresc, orientări opuse. Talentul Laurei Restrepo constă şi în a îmblînză contrariile, astfel încît povestea traficanţilor de droguri şi cea a fantasticei nebunii a Agustinei sunt integrate în roman fără stridenţe.

Cu toate că misterul care îl macină pe Aguilar pe tot parcursul romanului îşi găseşte explicaţia, nimic nu este rezolvat. Impresia mea a fost că toate întîmplările, din trecut către prezentul povestirii, converg către aceeaşi idee: Nu există speranţă în nebunie, nu există scăpare pentru nici unul din cei implicaţi. Impăcarea celor doi soţi şi revenirea la “nebunia lor obişnuită” seamănă mai mult a resemnare decît a happy end.

Chiar dacă pe parcurs v-aţi putea întreba “cine a scris cartea asta?”, fiindcă asemănările cu scrierile lui Marquez, Saramago şi Antunes sunt izbitoare, romanul merită citit: este captivant, înspăimîntător şi trist în unele fragmente, cu un umor sardonic în altele. Mai mult decît atît, Delir spune ceva despre cum arată lumea fără aparenţele pe care se sprijină, nu este doar un exerciţiu de stil.

Scris de Mihaela Butnaru

Autor: Jean-Pierre Martin
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mariana Perişanu
320 pagini
ISBN: 978-973-143-180-2

Probabil că un specialist în literatură ar şti mai bine să descrie cartea aceasta şi s-o încadreze într-o categorie, poate chiar să-i expună calităţile. Din punctul meu de vedere, Cartea ruşinilor este o înşelătorie. Nu mă surprinde, pentru că acesta pare a fi genul preferat pentru eseul contemporan: amestec de lirism şi fragmente seci, lipsa profunzimii, idei diluate într-un ton zglobiu, excesiv amical.

Recunosc că mă aşteptam ca acest mic tratat despre ruşine să fie mai concentrat şi mai sistematic – şi nu cred că sunt aşteptări nerealiste.
Însă ce am citit a fost o trecere prin biografiile şi operele unor scriitori, de la Rousseau la Duras, destul de amestecată şi confuză, bazată pe simple presupuneri. Cartea seamănă cu o disecţie (a emoţiilor şi scrierilor literare) organizată de un cercetător “nebun”, dezordonat, împrăştiat. Porneşte cu mai multe idei solide – cum ar fi cea a ruşinii transmise din generaţie în generaţie sau cea a ruşinii pe care o simte mai acut victima decît călăul -, idei pe care nu le aprofundează.

Fiecare capitol din Cartea ruşinilor deschide un drum de care nu se mai ocupă apoi. Autorul se pierde în digresiuni, în fraze cu efect răsunător, dar care nu spun nimic, în pseudo-psihanalize, în aluzii pe care numai el le înţelege, nu şi cititorul.

Dacă ruşinea, crescută din copilărie, care ne însoţeşte oricînd dăm ochii cu Celălalt, este fundamentală pentru opera literară, dacă stă la originea scrisului – asta nu reuşeşte cititorul să afle, chiar cînd “argumentele” eseistului sunt exemple variate din ceea ce consideră el o literatură a ruşinii. Este vorba de literatura celor diferiţi (cel ce se simte diferit de ceilalţi se ruşinează), a celor excluşi (ruşinea declanşată cînd ceilalţi îţi arată că ştiu că eşti diferit), a celor asupriţi, maltrataţi, obligaţi să se ruşineze de ceea sunt, să îşi ascundă identitatea, să se nege pe sine etc.

Există totuşi un avantaj pe care l-am găsit în lectura acestei cărţi, în afară de cîteva nume de scriitori pe care am de gînd să îi citesc. Partea bună constă în faptul că am realizat cum lecturile anterioare mi-au structurat aşteptările, prin urmare şi dezamăgirile. Nu citim fără pre-judecăţi, cred însă că e important cum le folosim. Nu e, totuşi, o concluzie rea după citirea unei cărţi…neserioase.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: John Galsworthy
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Antoaneta Ralian
443 pagini
ISBN: 978-973-724-252-5

Pentru mine, volumele din celebra saga a lui John Galsworthy reprezintă una din amintirile din biblioteca părinţilor şi, în acelaşi timp, mister nedescoperit (adică necitit) pînă acum. Deşi primul volum din Sfîrşit de capitol nu se referă la familia Forsyte, cred că este un reper bun pentru tehnica şi temele preferate de Galsworthy.

Imaginea autorului, cel puţin cea văzută acum printre rînduri, este cea a unui domn onorabil, contrariat de lumea în care trăieşte, încercînd să găsească în descrierea trecutului un refugiu. Oricum, sfîrşitul secolului al XIX-lea este, pentru Galsworthy, un termen de comparaţie faţă de care anii 1920 (pe care noi îi privim cu admiraţie, de exemplu) nu rezistă. Prin urmare, acolo unde este vizibilă, vocea auctorială este cea a unui nostalgic.

Sfîrşit de capitol urmăreşte decăderea unei familii aristocrate, cu valori clare şi stabile, precum proprietatea şi conduita socială. Primul volum din această trilogie, În aşteptare…, prezintă personajele şi istoriile lor, accentuînd figura energică a lui Dinny Cherrell. Ea îşi foloseşte inteligenţa pentru a ieşi din limitele rolului social fără ca restul lumii să îşi dea seama: altfel spus, îndrăzneşte mult şi i se iartă încălcările codului care guvernează relaţiile între clase sociale.

Galsworthy este un bun portretist, construieşte personajele din mers, în timp ce acţiunea se desfăşoară, şi astfel dă impresia de evoluţie. Cred că mare parte din succesul stilului său se bazează pe faptul că poate atrage o varietate mare de cititori, de la cei care caută intrigi şi pasiuni pînă la cei care doresc o ilustrare din toate unghiurile a spiritului unei epoci. În romanul de faţă se pot găsi atît mici comploturi, căsătorii pripite, întrevederi cu funcţionari alunecoşi, lupte pentru onoare, mostre de ipocrizie şi bune maniere, dar şi o ilustrare a opiniei generale despre boala psihică, stereotipuri ale personajelor referitoare la americani şi alte delicatese de epocă.

Chiar dacă fluviul său de romane poate fi privit ca un prototip pentru telenovelă, John Galsworthy este o figură interesantă pentru începutul secolului al XX-lea. S-ar putea să aveţi surprize citindu-l.

Scris de Mihaela ButnaruCarti de acelasi autor

• Sfîrşit de capitol II+III

Autor: Zeruya Shalev
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Ioana Petridean
ISBN: 978-973-46-0981-9

“Încercam să descifrez secretul dragostei”

Deşi pentru mine a fost mai degrabă o (dez)amăgire, Viaţa amoroasă mi-a trezit interesul pentru autoarea israeliană, căreia i se lipeşte eticheta “de top” cam în toate interviurile şi cronicile. Romanul de faţă este o şlefuire a temelor prezente în Viaţa amoroasă – conflictul conjugal, vinovăţia, vulnerabilitatea – şi o aprofundare a lor. Zeruya Shalev desface relaţia dintre cele două personaje în toate nuanţele posibile, în căutarea acelui secret care ţine oamenii împreună şi în acelaşi timp îi desparte.

Cu cît locul ocupat de cei doi soţi, Udi şi Naama, devine mai strîmt, deci cu cît sunt ei mai aproape unul de celălalt, cu atît relaţia lor se acutizează: dorinţele şi frustrările, deşi niciodată rostite cu voce tare, nu pot fi ascunse, resentimentele nu pot fi temperate de nici o precauţie, orice gest devine motiv de război.

Probabil că vă sună cunoscut scenariul în care orice luptă nouă aduce cu ea toate probleme rămase în urmă, nerezolvate, toate vorbele înghiţite, faptele îndeplinite cu vinovăţie sau de la care protagoniştii s-au abţinut – e posibil să fi trecut prin el măcar o dată. Cred că mare parte din rezistenţa acestui roman se bazează pe identificarea cu personajele: echidistanţa pe care o păstrează autoarea este pe măsura implicării cititorului. Soţ şi soţie este un roman care te atrage, chiar dacă încerci să te distanţezi, în mlaştina relaţiilor de cuplu, a vinovăţiei şi a şantajului neruşinat şi disperat, teren care aminteşte de experienţele proprii.

Iadul bunelor intenţii

Personajele acestui duet, Udi şi Neema, sunt prinse în avalanşa creată de propriile fapte, mici renunţări care revin peste ani şi lovesc cu toată forţa, concesii, intenţii neduse pînă la capăt, vorbe nespuse, speranţe deşarte, avalanşă în care o trag şi pe fiica lor, Noga. Aceasta din urmă este, în lupta orbească a celor doi, fie obiectul conflictului, fie speranţa împăcării.

Purtînd cu ei păcatele părinţilor, o întreagă istorie strămoşească de greşeli şi vină, cei doi soţi sunt şi ei victime ale relaţiei sufocante pe care o întreţin cu ardoare şi naivitate, alunecînd cu atît mai adînc în ură şi resentimente, cu cît legăturile dintre ei devin mai puternice şi mai încurcate.

Dacă în această boală ataşată inevitabil oricărei relaţii, după cum spune autoarea într-un interviu, apare o speranţă de vindecare, vă las să descoperiţi singuri. Adaug doar că experienţa personajelor, care pare universală, pe cît este de intimă, arată că vindecarea înseamnă, de multe ori, ceea ce “bolnavii” doresc cel mai puţin.

Un mic spion

Zeruya Shalev scrie nu numai distanţîndu-se de poveste şi de personaje, cu oarecare cruzime, ci şi extrem de plastic. Sunt fragmente din carte care ar merita citite numai pentru frumuseţea stilului. Faptul că dincolo de forţa imaginilor, cuvintele romanului îmbracă şi un conţinut profund, deşi incomod este cu atît mai admirabil. Chiar înainte de a citi că autoarea şi-a dorit să fie psiholog, mi-am dat seama că ea face parte din categoria scriitorilor care surprind adîncuri sufleteşti la care alţii nu ajung nici după ani de studiu şi practică ale psihologiei. Totuşi, din romanele ei nu transpare o tendinţă tezistă, didactică, ea pare doar a observa întunecimi pe care nimeni nu le-ar arăta de bunăvoie. De aceea, este posibil ca din confruntarea cu vreuna din cărţile ei cititorul să iasă cel puţin îngrijorat.

Scris de Mihaela Butnaru
Carti de acelasi autor

• Viaţa amoroasă

Autor: Frank McCourt
Rating:
Editura: Flamingo
Anul apariţiei: 1999
426 pagini
ISBN: 0-00-651034-5

Pe lîngă faptul că l-au făcut faimos pe modestul profesor newyorkez, memoriile lui Frank McCourt reprezintă un bun exemplu de scriitură caldă şi elegantă. Cu cît povestea despre copilăria săracă din Irlanda, locul natal al părinţilor săi, se întunecă, cu atît candoarea povestitorului-copil şi umorul adultului care îşi aminteşte sunt mai pregnante. Contrastul le scoate în evidenţă pe ambele: sărăcia cruntă în care trăieşte familia McCourt în Limerick, neajunsurile şi umilinţele, dar şi tandreţea cu care este privit trecutul, spiritul împăciutor, lipsit de resentimente al lui Frank McCourt.

După o viaţă cenuşie în America anilor 30, familia McCourt se întoarce în Irlanda, unde va trăi zile şi mai negre, în locuinţe insalubre, cu mîncare puţină şi dese întunecări ale atmosferei datorate tatălui alcoolic. Malachy McCourt, “with his odd manner”, e unul din beţivii inofensivi, sentimentali şi nefericiţi. Îşi trezeşte copiii în timpul nopţii ca să îi facă să promită că vor muri pentru Irlanda, dar tot el pregăteşte ceaiul şi pîinea de dimineaţă, citeşte ziarul cu voce tare, inventează poveşti pe placul copiilor. Tatăl este portretizat în aşa fel încît stîrneşte simpatia sau mila, deşi iresponsabilitatea lui face situaţia familiei şi mai grea:

“I feel sad over the bad thing but I can’t back away from him because the one in the morning is my real father and if I were in America I could say, I love you, Dad, the way they do in the films, but you can’t say that in Limerick for fear you might be laughed at. You’re allowed to say you love God and babies and horses that win but anything else is a softness in the head.”

Ororile cotidiene, descrise în amănunt de către autor, au stîrnit controverse. Ziarul din Limerick a publicat poze şi mărturii care contrazic faptele povestite în carte, însă tot în Limerick există un tur Angela’s Ashes. Se pare că nici Angela McCourt nu a fost impresionată plăcut de memoriile fiului ei. Fie că acestea respectă istoria familiei, fie că sunt exagerări sau ficţiune, ele sunt adunate într-o dare de seamă emoţionantă prin simplitatea şi curajul ei.

Prin urmare, vă recomand acest volum din memoriile lui McCourt: dickensian cu o tuşă de umor, este o mărturie exuberantă despre vremuri sumbre.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor