Autor: Marc Bloch
Rating:
Editura: Dacia
Anul apariţiei: 1998
Traducător: Cristiana Macarovici
volumul al II-lea

În două articole precedente ne-am oprit asupra câtorva aspecte legate de nobilimea feudală şi de războiul medieval european, aşa cum sunt ele prezentate în Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor de Marc Bloch. În prezentarea de faţă vom face referiri la un alt aspect al evului mediu european: curtoazia.

Senzualitatea este frecvent prezentă ca fiind potrivită femeii mai degrabă decât eroilor.

Termenul care, de prin anul 1100, serveşte în mod curent la desemnarea prin excelenţă a mănunchiului de calităţi nobile este “curtoazia”, cuvânt care vine de la francezul courtoisie. Fie că era vorba de simple uzanţe de bună-cuviinţă sau de precepte pur morale, de “curtoazie” sau de “probitate”, codul a avut ca patrie curţile Franţei. Mulţi tineri nobili veneau să înveţe pe lângă prinţii francezi, o dată cu limba, regulile de comportare în înalta societate.

Începând cu secolul al XII-lea se semnalează o societate în care influenţa feminină îşi face din ce în ce mai mult apariţia. Femeia nobilă nu fusese niciodată închisă în gineceu. Ea conducea casa, fiind mereu înconjurată de slujnice, dar uneori conducea şi fieful. Astfel, “camera doamnelor” nobile şi curtea este de acum locul în care cavalerul se străduieşte să strălucească şi să-şi eclipseze rivalii prin fapte eroice, prin fidelitate faţă de bunele uzanţe şi prin talent literar.

Literatura era ascultată mai degrabă decât citită, cavalerii dedicându-se cu predilecţie genului liric. Cel mai vechi dintre trubaduri se numără, nu întâmplător, şi printre cei mai puternici prinţi ai regatului Franţei: Wilhelm al IX-lea de Acvitania (decedat în 1127). Compoziţiile scurte şi în general de o artă savantă se pretau admirabil la prezentare în adunările aristocratice.

Caracteristicile amorului de curte au fost generozitatea şi luxul.

În contextul în care căsătoria nobilului era adesea o simplă afacere, în feudalismul timpuriu apare o nouă concepţie a iubirii: dragostea “de curte”. Trăsăturile caracteristice amorului de curte se pot încadra în umătorul şablon: iubita era în general o femeie măritată, îndrăgostitul nu era niciodată soţul, bărbatul se adresa adeseori unei doamne de rang superior, iar devoţiunea bărbatului faţă de femeie era netăgăduită.

Biserica le impunea membrilor săi ascetismul, iar laicilor le ordona să-şi limiteze legătura sexuală la căsătorie şi la procreere. Subordonarea iubitului era o atitudine nouă care se exprima în termenii vocabularului vasalic, dar transpunerea nu era doar verbală. Acest cod amoros era puţin dependent de gândirea religioasă, influenţa clericilor asupra claselor superioare laice fiind mai puţin puternică.

Deosebită prin putere, avere, fel de viaţă şi morală, clasa nobililor era, către mijlocul secolului al XII-lea, pregătită să se cristalizeze într-o clasă juridică şi ereditară. Această stare socială va folosi de acum înainte, pentru a-şi desemna membrii, cuvântul “gentilom” – om de “neam” bun, adică de rasă bună (din francezul gentilhomme).

Scris de Mihnea Voicu Şimăndan
Carti de acelasi autor

• Războiul în „Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor”
• Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor

Autor:Scott Bedbury, Stephen Fenichell
Rating:
Editura: Penguin Books
Anul apariţiei: 2002
220 pagini
ISBN: 0-14-200190-2






Coperta cărţii A New Brand World – 8 Principles for Achieving Brand Leadership in the 21st Century are în centru un ou care stă suspendat în aer (vezi umbra de sub ou!). Imaginea oului, plus cuvintele „new” şi „world” sugerează faptul că ceea ce au pregătit autorii în paginile acestei cărţi este ceva nou pentru cei interesaţi de marketing în general şi de branding în particular.

Titlul cărţii nu poate să nu ne ducă cu gândul şi la cartea lui Aldous Huxley, Brave New World, o carte care, asemănător cărţii A New Brand World (capitolul opt, Brand Future), face predicţii despre o societate a viitorului bazată pe interacţiunea omului cu tehnologia.

Scott Bedbury este un nume „greu” în lumea marketingului şi al brandurilor, fost angajat al companiilor Nike, unde a fost implicat în campania „Just do it” şi, respectiv, Starbucks, unde a ajutat la răspândirea cafenelei în mii de locaţii din SUA. A părăsit viaţa tumultoasă a viitoarelor multinaţionale pentru a se dedica familiei şi scrisului. Rezultatul a fost excelentul volum A New Brand World, un manual de branding care ar trebui să se afle în biblioteca oricărei companii, indiferent de mărime sau domeniul de activitate.

Folosind zeci de exemple din propria experienţă, Scott Bedbury introduce 8 principii pentru a obţine brand leadership în secolul 21.

1. Măsurarea puterii unui brand pe baza răspândirii brandului printre consumatori este o greşeală enormă. Faptul că un brand se află în toate reclamele posibile şi imposibile nu înseamnă automat că este şi un brand respectat de către consumatori.

2. Trebuie să-ţi cunoşti brandul înainte de a-l dezvolta. Bedbury exemplifică acest principiu cu două povestioare referitoare la primele lui zile la Nike şi Starbucks, când a fost încurajat să facă cunoştinţă cu valorile care au stat la baza formării celor două companii: sportul de performanţă şi, respectiv, cafeaua de calitate.

3. Doar pentru că poţi, nu înseamnă că şi ar trebui. Extinderea şi asocierea brandului cu companii mari, doar de dragul creării unei vizibilităţi mai mari pentru propriul brand, nu este întotdeauna cea mai bună modalitate de a-ţi satisface clienţii fideli. Nu trebuie scăpată din vedere compatibilitatea companiei cu care doreşti să colaborezi. Au cele două branduri valori comune?

4. Formează o relaţie cu clienţi bazată nu numai pe produsul pe care-l vinzi. Crearea unui sentiment de apartenenţă la o anumită comunitate care împărtăşeşte aceleaşi pasiuni şi valori este o modalitate de a-i face pe clienţi să înţeleagă că brandul tău este deasupra produsului finit de pe rafturile din magazine. Bedbury exemplifică acest principiu printr-o povestioară legată de iubitorii motocicletelor Harley-Davidson, care, indiferent unde s-ar afla în lume, s-ar simţi la fel de bine în compania altor motociclişti pe Harley.

5. Orice contează. Acest principiu se referă la nevoia de a-ţi prezenta brandul în cea mai impecabilă formă, indiferent unde şi când va intra clientul în contact cu brandul tău. De aceea, afirmă Bedbury, într-o cafenea Starbucks nu doar cafeaua contează, dar şi muzica ambientală, promptitudinea angajaţilor, decoraţiile de pe pereţi şi starea toaletei. Practic, orice contează!

6. Toate brandurile au nevoie de părinţi buni. O influenţă enormă este exercitată asupra brandului de înşişi preşedinţii şi managerii de top ai fiecărei companii în parte. Dar părinţii unui brand nu sunt doar cei câţiva de la vârful mesei de şedinţe. Fiecare angajat are o influenţă tot atât de mare la creionarea calităţi unui brand.

7. Mare nu înseamnă neapărat şi prost. Atâta timp cât companiile care ajung în vârf nu uită de unde au plecat şi pentru cine au creat un brand care se află la apogeu, a avea succes nu e ceva rău. Dar, cu cât devine mai mare compania, cu atât se va afla mai mult în ochii publicului şi, în special, al mass-mediei, care te va „amenda” de fiecare dată când te depărtezi de valorile care te-au ridicat în vârful piramidei.

8. Relevanţa, simplitatea şi umanitatea – nu tehnologia – vor face diferenţa între brandurile viitorului. Indiferent cât de tehnologizate vor fi companiile viitorului, capacitatea unui brand de a participa la umanizarea lumii în care trăim va fi, în cele din urmă, marca unui brand puternic.

A New Brand World – 8 Principles for Achieving Brand Leadership in the 21st Century este o carte ce încurajează actualele şi viitoarele companii să nu se concentreze doar asupra profitului, ci să-şi nutrească brandul ca pe propriul copil, nescăpând niciodată din vedere valorile care stau la fundaţia lui.

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Marc Bloch
Rating:
Editura: Dacia
Anul apariţiei: 1998
Traducător: Cristiana Macarovici
volumul al II-lea

Într-un articol precedent am prezentat câteva aspecte principale legate de nobilimea feudală, aşa cum este ea prezentată în volumul Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor de Marc Bloch. În continuare, ne vom opri asupra unui alt aspect important al societăţii medievale europene: războiul.

Cavalerii, precum samuraii Japoniei medievale, erau oameni pentru care îndrăzneala şi dispreţul faţă de moarte erau, într-o oarecare măsură, valori profesionale. Nobilul îndrăgea mai întâi desfăşurarea unei forţe fizice de animal frumos, savant întreţinute prin exerciţii permanente, începute din copilărie. Corpului suplu şi musculos trebuia să i se adauge curajul.

Războinicul medieval era exaltat devotamentul pentru o căpetenie, pentru o cauză (Războiul Sfânt), la care se adăuga iubirea de glorie personală sau colectivă. Războiul sfânt oferea atracţia unei aventuri dublate de o faptă pioasă. Exista astfel speranţa recompenselor de pe lumea cealaltă, asigurate, nu doar celui care moare pentru Dumnezeul său, dar şi aceluia care moare pentru stăpânul său.

Obişnuit să nu se teamă de pericol, cavalerul mai găsea în război încă un farmec: cel al unui remediu împotriva plictiselii. În epoca descrisă de Marc Bloch, exista un spirit de nomad, răspândit îndeosebi la francezi. În Franţa, s-a observat că Normandia a fost, dintre toate provinciile, cea mai bogată în aventurieri îndrăzneţi. Acest fapt se datora mai ales păcii relative care a fost instaurată de către duci într-un principat puternic centralizat.

De asemenea, spiritul de aventurier era o caracteristică pregnantă a cavalerilor medievali. Expediţiile militare au contribuit la menţinerea legăturilor între lumi separate de distanţe atât de mari şi contraste atât de vii. Prin război, cavalerii au răspândit, în afara hotarelor sale proprii, cultura occidentală, în special cea franceză.

Obligaţia juridică şi plăcerea războiului puteau fi impuse cavalerului ca o chestiune de onoare. Dar, războiul mai era şi o veritabilă sursă de profit. Era industria nobiliară prin excelenţă, prilejuind astfel dărnicia marilor seniori. Dintre darurile superiorului, cel mai râvnit era permisiunea de a lua pradă, care era practic principalul câştig al cavalerului participant la o campanie militară.

De altfel, prada era dublă: de oameni şi de lucruri. Preţul de răscumpărare era ceva obişnuit. Jaful, tâlhăria erau în mod tradiţional o sursă de câştig regulată. În ciuda sloganului sub care porneau la război (unul sfânt), astfel de moravuri presupuneau un mare dispreţ faţă de viaţă şi de suferinţa umană.

Pentru cavaleri, venire păcii era echivalentul unei crize economice şi de prestigiu. În schimb, pentru comercianţi şi ţărani, pacea însemna revenirea la normal, fiind regăsită posibilitatea de a munci, de a se hrăni, de a trăi. Astfel, concepţia privind războiul, ca sursă de glorie şi ca mijloc de a-şi câştiga existenţa, era aceea prin care se detaşa mica societate de cea a oamenilor „nobili”.

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• Curtoazia în „Societatea feudală”
• Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor

În ultimii câţiva ani, internetul a devenit o sursă principală de documentare nu doar pentru elevi şi studenţi, dar şi pentru cercetători, masteranzi şi chiar doctoranzi. Desigur, nu orice website-uri (pagini personale, bloguri, proiecte wiki etc.) pot fi citate într-o lucrare academică. Pe lângă calitatea informaţiei, există câteva criterii „tehnice” care trebuiesc identificate înainte de a decide dacă un articol publicat online merită sau nu a fi folosit ca bibliografie.

Două dintre cele mai importante criterii sunt: 1) furnizarea de date complete şi 2) notorietatea.

1) Pentru a avea ce cita, nu ne trebuie doar un simplu titlu şi o adresă URL! Dacă website-ul nu menţionează autorul articolului şi data la care a fost publicat, atunci ar trebui să ne gândim bine dacă dorim sau nu să folosim acel articol într-o lucrare academică.

2) Dar, un titlu, un nume şi o dată de publicare nu garantează întotdeauna un articol de calitate. Notorietatea website-ului este, în final, aspectul care îl va convinge pe cercetător dacă să folosească sau nu materialele puse la dispoziţie pe site-ul în cauză. Dex-ul online defineşte cuvântul nototrietate astfel: „Însuşirea de a fi notoriu, faptul de a fi cunoscut de multă lume; reputaţie, faimă. < fr. notoriété.”

Bookblog.ro şi Secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie îndeplinesc ambele criterii. Sub titlul fiecărui articol publicat apare data şi numele întreg al autorului care a scris articolul. Pe deasupra, este menţionată şi categoria din care articolul face parte, cercetătorul ajungând astfel, printr-un simplu click, la o consistentă bază de date cu articole care se încadrează în acelaşi subiect.

Notorietatea website-ului bookblog.ro nu stă doar în cei peste 2000 de abonaţi şi cei peste 3000 de vizitatori unici / zi, ci şi în recunoaşterea primită de la diferite autorităţi din domeniu. Pe deasupra, notorietatea site-ului bookblog.ro se extinde şi în afara mediului online, fiind organizatorul evenimentelor culturale de succes Schimb de Cărţi şi BookTalks .

Bookblog.ro operează sub o “Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate 3.0 România”, ceea ce înseamnă că trebuie să atribui articolul preluat / citat site-ului bookblog.ro. Pentru online, acest lucru se face foarte simplu prin menţionarea unui link activ, dar într-o lucrare academică scrisă, modul corect de menţionare a sursei se face după următoarea structură:

autor, titlu, website, data publicării, data ultimei accesări, URL

Pentru o şi mai bună clarificare, vă oferim următorul exemplu:

Şimăndan, Mihnea, “Din Carpaţi până la Fuji”, bookblog.ro, 21 iunie 2009. Accesat ultima dată pe 26 iunie 2009 de la < http://www.bookblog.ro/istorie/din-carpati-pana-la-fuji >.

Bookblog.ro militează pentru respectarea drepturilor de autor şi, astfel, încurajeză pe toţi cei care folosesc articolele publicate aici să menţioneze în mod corespunzător sursa.

Scris de Mihnea Voicu Şimăndan

Autor: Mihai Epure
Rating:
Editura: Cartega, in colaborare cu: Editura Nipponica
Anul apariţiei: 2000
416 pagini
ISBN: 973-99795-2-1

O carte de mare actualitate

Excelentul volum de istorie comparată Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure este, de fapt, teza de doctorat a autorului, intitulată Relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Japonia. Tradiţie şi contemporaneitate. Este vorba despre o lucrare monumentală, de o importanţă majoră istoricilor, profesorilor, studenţiilor şi publicului larg interesat de fenomenul japonez şi ce a însemnat acesta pentru România. Totodată, Din Carpaţi până la Fuji este, citându-l Hidekata Mitsuhashi, fostul Ambasador al Japoniei la Bucureşti, care deschide printr-un scurt text volumul de faţă, „de foarte mare actualitate” (p.9).

În cuvântul înainte, semnat de regretatul Paul Diaconu, preşedintele Fundaţiei Nipponica, acesta afirmă: „Cultura este cea care poate stârni interesul Japoniei, nu numai prin valoarea ei de test al sensibilităţii şi forţei de asimilare a unor fenomene şi trăiri, ci şi prin dimensiunea ei umană directă, de facilitare a contactului direct şi de modelare a fenomenului social” (p. 10). Întradevăr, pentru mulţi români, culutra niponă a fost cea care le-a deschis drumul către noi pasiuni, cum ar fi artele marţiale, origami, ikebana şi multe altele.

În confesiunea autorului de la începutul volumului aflăm despre intenţia lui Mihai Epure de a crea o cronologie a principalelor domenii de cooperare dintre România şi Japonia şi o cronologie a lucrărilor despre acest subiect publicate până la momentul apariţiei cărţii. De asemenea, Mihai Epure se aventurează în a propune idei care ar putea aduce mai aproape cele două ţări, aflate la mii de kilometri depărtare una de alta. O datorie morală planează asupra cuvintelor scrise în Din Carpaţi până la Fuji, Mihai Epure simţind nevoia de se achita de această datorie acumulată ca urmare a misunii lui diplomatice în Japonia.

Motivaţia de a scrie şi publica o teză de doctorat cu tema relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Japonia stă chiar în cuvintele lui Nicolae Titulescu, care, la conferinţa „America, Extremul Orient şi Pacificul” din 1933, a lansat ideea că „…în unitatea aceasta perfectă a lumii de astăzi, interdependentă în toate părţile ei şi în toate manifestările, Pacificul este marea problemă a viitoruli” (p. 16). Pentru a ne convinge cât de multă dreptate a avut Titulescu cu mai mult de şapte decenii în urmă, nu e nevoie decât să urmărim evenimentele politico-militare din zona Pacificului.

Opt capitole

Din Carpaţi până la Fuji este structurată în opt capitole pe care, datorită tirajului mic (pe care bănuesc că l-a avut cartea) şi lipsei totale din librăriile şi anticariate online (şi probabil offline), le voi prezenta în continuare în detaliu.

1. O carte permanent deschisă

Primul capitol este initulat Japonia – o carte permanent deschisă şi prezintă, aşa cum anunţă şi subtitlul capitolului o „concisă prezentare a Ţării Soarelui Răsare” (p.17). Mi s-a părut foarte interesantă definiţia pe care Mihai Epure o dă poporului japonez: „luptător curajos, filozof, cumpătat” (p.18), făcându-i pe japonezi grecii şi nemţii Asiei. „Greci” datorită simţului lor artistic şi „nemţi” datorită spiritului militarisit (distrugător, în unele cazuri) al japonezilor.

Capitolul cuprinde informaţii, pe care cititorul le poate găsi în orice enciclopedie, referitoare la geografia, clima, fauna, flora, istoria, populaţia, filosofia, sistemul de învăţământ, forma de guvernământ, sistemul juridic, armata, economia, infrastructura, turismul, cultura, teatrul şi religia. Toate aceste subiecte sunt tratate pe scurt în mai puţin de 50 de pagini, fiind astfel doar un reper pentru neiniţiaţi sau o recapitulare pentru cunoscători.

Subcapitolul Japonia în balanţa viitorului ridică întrebări la care, după aproape 10 ani de la publicare cărţii, comunitatea internaţională va trebui în curând să răspundă: „care va fi rolul armatei japoneze în Asia de Sud-Est? ce s-ar întâmpla în cazul în care influenţa americană în zonă ar scădea sau s-ar reduce ori ar dispărea complet? în ce măsură un conflict în zonă ar ameninţa investiţiile japoenze aici [în Occident, n.n]?” (p.51) Importanţa acestor întrebări îl situează pe Mihai Epure în rândurile istoricilor vizionari, dovedind în acelaţi timp o înţelegere nemaipomenită a situaţiei Japoniei în contextul ei internaţional.

Încercaţi voi să găsiţi răspunsuri la întrebările de mai sus în condiţiile în care Nord Corea testează din ce în ce mai des rachete cu rază lungă de acţiune, continuându-şi programul nuclear în ciuda presiunilor comunităţii internaţionale. Gândiţi-va la insistenţele Occidentului asupra ţărilor asiatice în general, dar a celor din Asia de Sud-Est în particular, pentru a rezolva problema juntei militare din Burma.

Care vor fi urmările unei politici de retragere sau concentrare a forţelor armate americane în zona Pacificului? Cum vor reacţiona puterile nucleare asiatice? Cine va apăsa primul pe butonul roşu? Vom asista din nou la militarizarea Japoniei (fapt puţin probabil datorită actualei consituţiei pacifiste a Japoniei) în urma presiunilor comunităţii internaţiloane de a-şi asuma un rol mai pregnat în menţinerea securiţăţii zonei asiatice?

Iar, în contextul crizei economice cu care întreaga lume se zbate, a falimentelor unor mari nume din industria automobililui, vom asista oare la instaurarea unui monopol japonez în locul liber lăsat de GM & Co. Specialiştii niponi au anunţat deja o posibilă creştere a cererii de automobile japoneze în anii care vin. Mai devreme sau mai târziu, locul liber trebuie ocupat. Dar de către cine? Va fi Japonia, va fi Korea de Sud? Poate China sau chiar India!

2. Punţi diplomatice

Cel de-al doilea capitol, Punţi diplomatice, este cel mai „consistent”, ocupând o pătrime din numărul de pagini al cărţii. Relaţiile diplomatice dintre România şi Japonia sunt prezentate de la debtutul contactelor oficiale de la sfârşitul secolul al XIX-lea şi până în anul 1999, unde practic se închide studiul lui Mihai Epure.

Contactele oficiale dintre România şi Japonia au debutat în anii 1880-1881 printr-un schimb de scrisori dintre suveranii celor două ţări. Conţinutul acestor scrisori se referea la independenţa de stat a poporului român, iar mai apoi la înfiinţara unei legaţii nipone la Bucureşti (venită la propunerea părţii japoneze).

Prima legaţia română de la Tokyo va fi deschisă la 13 septembrie 1917, Nicolae Xenopol fiind numit, prin decret regal, ministru plenipotenţial în Japonia.

În periaoda 1918 – 1944 sunt semnate câteva tratate, convenţii şi învoieli plurilaterale între cele două state, printre care, cel mai important, a fost tratatul din 1920 de recunoaştere a unirii Basarabiei cu România. Din păcate, cu toate insistenţele şi jocurile diplomatice ale României, acest tratat va rămâne neratificat de către Japonia!

Prima legaţie a Japoniei la Bucureşti va începe să funcţioneze la 12 martie 1922, Genshiro Nishi fiind primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţial japonez în România.

În urma evenimentelor de la sfârţitul celui de-al doilea război mondial, la 31 octombrie 1944, România rupe relaţiile diplomatice cu Japonia, dar nu se ajunge la o declaraţie de război între cele două state. Personalul diplomatic al fostei misiuni japoneze fiind internat în lagărul de la Ghencea.

Relaţiile diplomatice sunt reluate doar peste 15 ani, la 1 septembrie 1959, dar, înainte de această dată au avut loc câteva vizite sindicale şi parlamentare (1955), vizite sportive (tenis de masă) şi culturale (1956).

Prima Ambasadă a Japoniei în România va fi deschisă la 1 iunie 1964. Odată cu normalizarea relaţiilor diplomatice, între România şi Japonia au fost semnate acorduri comerciale şi de viză (1960), tratate de comerţ şi navigaţie (1969), plus convenţii vamale (1976) care aveau scopul de a obţine facilităţi economice reciproce.

După Revoluţia din Decembrie 1989, relaţiile politico-diplomatice şi economico-culturale nu au dus la o apropiere seminificativă între cele două ţări. În 1996, odată cu alegerea ca preşedinte a lui Emil Constantinescu, atitudinea Japoniei faţă de România devine mai favorabilă, doar pentru a fi din nou umbrită de criza politică din 1998-1999.

Temerari români

Cele mai vechi izvoare istorice româneşti despre Japonia sunt datorate descrierii lui Nicolae Milescu Spătarul, care dedică în exclusivitate japonezilor ultimul capitol (Descrierii vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo) din jurnalul său de călătorie Descrierea Chinei. N.M. Spătarul, supranumit de istorici un Marco Polo român al veacului al XVII-lea, ajunse în China în urma unei călătorii care a durat doi ani, între 1675 şi 1677.

Contrar afirmaţiilor din volumul Românii în istoria universală (coord. Gh. Buzatu), primul călător de origine română în Japonia nu a fost Basil Assan (care publică în 1899 placheta Călătorie împrejurul Pământului), ci Nicolae Russel, care ajunge în Japonia via America – Hawaii. Cu toate că Russel nu a lăsat nici o scriere referitoare la călătoriile sale, Florin Vasiliu scrie în Istoria literaturii japoneze că acesta se căsătoreşte cu o japoneză şi moare în China în 1930.

Al doilea călător român în Japonia este inginerul şi exploratorul Iuliu Popper, care moare în 1893 în Buenos Aires, fără a lăsa nici un document referitor la călătoria lui în Japonia. Deci, cronologic vorbind, Basil Assan este practic cel de-al treilea român în Japonia.

3. Legături economice

Cel de-al treilea capitol al volumului Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure tratează raporturile economice dintre România şi Japonia. Legăturile economice au demarat în 1924 doar pentru a fi sistate în 1941, la intrarea ambelor state în cel de-al doilea război mondial. În tot acest timp, valorificarea iniţiativelor ambelor părţi va fi încetinită atât de distanţa mare dintre cele două ţări, cât şi de „absenţa banilor şi lipsei unei politici coerente [a României, n.n.] vizavi de ţările din zona Asia – Pacific” (p.171).

În perioada 1955-1959 realţiile comerciale sunt dezvoltate într-o foarte mică măsură. Cele mai notabile acţiuni ale acestei perioade sunt, probabil, prezenţele româneaşti la diferite târguri comerciale desfăşurate la Tokyo şi Osaka.

Acordurile şi tratatele comerciale din intervalul 1960-1989 au fost reglementate juridic de ambele ţări, rezultând astfel schimburi economice ceva mai active decât în perioada precedentă. Anii de vârf ai acestei perioade sunt 1978 şi 1980, volumul tranzacţiilor cu Japonia deţinând o pondere de 25% în 1975, iar în 1980, România realizând cel mai ridicat volum de export din istoria schimburilor româno-japoneze de până atunci.

Anul 1989 înclină balanţa importurilor-exporturilor dintre România şi Japonia în favoarea României, produsele importate şi exportate rămânând în mare parte aceleaşi până în 1999.

4. Conexiuni culturale

Cel de-al patrulea capitol al volumului Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure prezintă legăturile culturale dintre România şi Japonia. Până în 1999 au existat patru aranjamente şi convenţii de cooperare cultuală (1961, 1967, 1975, 1995) între România şi Japonia.

Poate, unul dintre cele mai reprezentative exemple de conexiuni culturale este trilogia generalului Gheorghe Băgulescu, ataşat militar şi ambasador la Tokyo, Suflet japonez (Yamato Damashii, în japoneză), apărută pentru prima dată în 1937 la Editura Ziarului „Universul”. Trilogia, apărută la Tokyo şi în franceză, engleză şi japoneză, are un subiect inspirat din legendele populare nipone.

Primul Dicţionar româno-japonez apare laTokyo în 1940 în urma unei munci de câţiva ani a diplomatului Radu Flondor. Ajuns în Japonia, acesta îşi dedică şase ani din viaţă studiului la Universitatea Waseda din Tokyo, fiind considerat de către Mihai Epure ca „unul dintre personajele importante în istoria relaţiilor diplomatice româno-nipone, într-o perioadă în care acestea se aflau la debutul lor” (p. 236).

Sursa foto: Google Images

Interesant de menţionat este şi faptul că pe 2 septembrie 1945, la semnarea actului de capitulare al Japoniei, pe cuirasatul USS Missouri din Golful Tokyo, unde avea loc „festivitatea”, John Florea, un fotograf american de origine română, făcea poze în calitate de corespondent de război pentru SUA. Fotografiile lui au ajuns pe coperta revistei „Life”.

5. Legături consulare

Conexiunile la nivel de consulat sunt tratate în capitolul al cincelea al volumului lui Mihai Epure, Din Carpaţi până la Fuji.

Primul consulat general al României în Japonia a fost creat în Osaka în 1923, titlul de consul general onorific revenindu-i lui Katsutaro Inabata.

În 1902 au fost create primele consulate japoneze la Bucureşti şi Galaţi, dar pentru aceste două consulate nu s-au găsit documente care să ateste şi funcţionarea lor.

6. Relaţiile militare

Capitolul al şaselea este dedicat relaţiilor militare dintre România şi Japonia.

Primul document de soriginte militară între România şi Japonia a fost, precum am menţionat mai sus, notificarea independenţei de stat a poporului român prin schimbul de scrisori din 1880-1881.

În 1917, în urma unei epidemii de tifos din Moldova, soseşte în România o delegaţie militară medicală japoneză, iar după bătălia de la Mărăşeşti şi Oituz din acelaşi an, generalul Eremia Grigorescu primeşte, de la o delegaţie militară japoneză, o sabie din partea împăratului Japoniei.

Primul ataşat militar român a fost col.ing. Mitică Detot, care ajunge la post în Japonia în 1975, iar omologul său japonez, Ichiu Inui soseşte la Bucureşti în 1980.

La întoarcerea în România, Mitică Detot va publica Misiune în Ţara Soarelui Răsare – Editura Militară, 1992 şi Cunoscând Japonia. Memoriile unui ataşat militar (1975-1987) – în două volume, apărute la Editura Pastel, 2007. Precum sugerează şi titlul fiecărei cărţi în parte, acestea sunt bazate pe experienţa autorului la post în Japonia.

7. Convergenţe constituţionale

Cel de-al şaptelea capitol al volumului Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure tratează aspecte constituţionale, încercându-se o paralelă între constituţia României şi cea a Japoniei, precum şi a insituţiei avocatului poporului (ombudsman) din cele două ţări.

Japonia avea prima ei constituţie în 1868, o dată cu Restauraţia Meiji, moment de cotitură în istoria japonezilor, când practic are loc trecerea de la epoca feudală la cea modernă. România va devansa cu 10 ani acest moment, pentru ca în 1858 să se aprobe Convenţiunea pentru organizarea definitiva a principatelor dunărene (p. 333).

8. În loc de epilog, sugestii

În ultimul capitol, cel de-al optulea, Mihai Epure lansează două idei prin care se pot dezvolta realţiile dintre România şi Japonia. Acestea sunt: „1) necesitatea mai bunei cunoaşteri şi comunicări; 2) perfecţionarea cadrului politico-diplomatic, economico-financiar şi juridic al legăturilor bilaterale” (p. 381).

Volumul de istorie comparată Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure se încheie cu Post Scriptum-ul autorului, în care acesta mărutriseşte că, prin lucrarea lui, doreşte deschiderea porţii înţelegerii între România şi Japonia.

Scrisorile de felicitare, punctele de vedere şi referatele asupra cărţii lui Mihai Epure sunt publicate înainte de mulţumirile autorului adresate tuturor celor care au ajutat, într-un fel sau altul, la finalizarea cărţii. Astfel, Mayo Nishiike (ataşatul cultural al Ambasadei Japoniei de la Bucureşti), Sumiya Haruya (omul de cultură nipon care i-a tradus din română în japoneză pe Rebreanu, Eliade şi Barbu) şi Constantin Vlad (fost ambasador al României în Japonia) şi-au exprimat aprecierile lor, catalogând Din Carpaţi până la Fuji de Mihai Epure „cea mai cuprinzătoare lucrare elaborată în ţara noastră despre subiectul dat” (p.412).

Nu lispesc nici câteva imagini color, pe voi veline, ale familei imperiale, ale câtorva temple şi zone japoneze renumite, precum şi aspecte culturale la care Mihai Epure a fost martor atât în România cât şi în Japonia.

Consideraţii critice personale

Nu doresc în finalul acestei prezentări detaliate să contest în nici un fel valoarea documentară a cărţii Din Carpaţi până la Fuji scrisă de Mihai Epure. Nimeni nu poate face acest lucru! Cel puţin nu în momentul de faţă, când există doar o singură astfel de carte publicată în româneşte. În schimb, doresc să fac câteva comentarii „tehnice”.

Prima dintre aceste consideraţii tehnice la care doresc să mă refer este calitatea tipografică a cărţi. Cu toate că beneficiază de o copertă frumoasă, de fotografii color şi de hârtie de calitate bună, volumul nu a fost legat corespunzător. Fiind o carte de istorie, care nu se citeşte de la o zi la alta, o carte care va fi mereu recitită şi studiată de pasionaţii lumii nipone, desprinderea paginilor de copertă poate deveni un aspect foarte inconvenient.

Datorită faptului că iniţial cartea Din Carpaţi până la Fuji a fost o lucrare de doctorat, structura cărţii este una academică, cu capitole împărţite în subcapitole, care la rândul lor sunt subdivizate. Din păcate, editorul şi redactorul cărţii, Gabriela Buruiană, nu a reuşit să menţină şi o uniformitate a elementelor de font.

De asemenea, notele de subsol, acolo unde sunt menţionate, apar uneori în interiorul textului, alteori la subsolul paginii, uneori menţionând toate detaliile de publicare, alteori nu. Aceste note ar fi cerut şi prezenţa bibliografiei folosite la scrierea cărţii, mai ales că, titlurile şi autorii din bilbiografie ar fi putut fi un reper pentru cei interesaţi de subiectul în cauză.

Foarte sugestive ar fi fost şi introducerea fotografiilor celor mai reprezentante figuri care au influenţat legăturile politico-diplomatice dintre România şi Japonia. Desigur, doar în măsura în care acestea ar fi fost disponibile. În imaginea de mai jos (de la dreapta la stânga): Gheorghe Băgulescu, Elena-Georgia (fiica lui) şi Akiko (iubirea lui).

Sursa foto: www.zf.ro

După cum menţionam la începutul acestui articol, cartea a fost (în cea mai mare probabilitate), tipărită într-un tiraj modest de o editură mică. Acest fapt ar putea fi şi motivul pentru care atât Din Carpaţi până la Fuji cât şi Editura Cartega sunt foarte slab reprezentate pe internet. Acest amplu material, publicat pe cel mai bun blog de cultură din România, va ajuta la remedierea situaţiei.

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Marc Bloch
Rating:
Editura: Dacia
Anul apariţiei: 1998
Traducător: Cristiana Macarovici
volumul al II-lea

Volumul Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor este un studiu în care Marc Bloch face o radiografie excelentă a societăţii medievale şi a stărilor sociale care o formau. Cartea trataeză în detaliu particulariltăţile nobilimii, a cavalerilor, a ţăranilor şi burgheziei, precum şi a clerului şi a claselor profesionale. În prezentarea de faţă mă voi opri doar asupra unor aspecte legate de nobilimea feudală.

Este important de înţeles, de la bun început, că societăţile din epoca feudală nu erau croite pe principiul egalitarismului. Nu orice clasă dominantă era o nobilime. Pentru a merita acest nume, ea trebuia să reunească două condiţii: mai întâi, să aibă un statut juridic propriu, care să confirme şi să materializeze superioritatea la care avea pretenţia; iar, în al doilea rând, ca acest statut să se perpetueze prin legătura de sânge. În unele cazuri speciale, se accepta, în favoare unor familii noi, posibilitatea de a li se facilita accesul în nobilime, dar numai unui număr restrâns de familii şi după norme riguros stabilite.

Nobilimea nu a fost, în Occident, decât o apariţie relativ târzie, formându-se abia în sec. al XII-lea. Nu exista un nobil autentic dacă nu putea dovedi exercitarea atributelor nobiliare de către strămoşi lui. Istoria familiilor dominante, în prima vârstă feudală, are ca şi caracteristică scurtimea genealogiei lor. (Bourbonii, proveniţi din Capeţieni, sunt probabil azi cea mai veche dinastie din Europa.)

Cuvântul „nobil” provine din latinescul nobilis. El comportă ideea unei distincţii de naştere, dar şi pe aceea a unei anumite averi. Posesia unui alodiu – chiar dacă el nu avea decât natura unui simplu bun ţărănesc – a fost considerată uneori ca suficientă îndreptăţire la numele de „nobil” – noble sau edel. Aceştia nu sunt văzuţi atribuindu-şi-l decât pentru a-l abandona, făcându-se fermieri dependenţi (tenancieres). La sfârşitul sec. al XI-lea nu se mai întâlnesc deloc astfel de „nobili”. Mai presus, a fi nobil înseamna să nu numeri printre strămoşi pe nimeni care să fi fost supus la servitute. (Moştenitorii foştilor sclavi eliberaţi au devenit, cu timpul, şerbi.)

Fidelitatea vasalilor nu se moştenea în nici un fel, iar serviciile lor erau cât se poate de compatibile cu cea mai pretenţioasă noţiune de libertate. Dintre toţi „oamenii” seniorului, vasalii au fost „oamenii săi liberi” prin excelenţă. Mai presus de celelalte fiefuri, loturile lor (tenures) au meritat numele de „fiefuri libere”.

Începând din sec. al XI-lea o clasă nobiliară se distingea prin genul de viaţă, care excludea munca personală şi, totodată, neangajarea într-o activitatea economică directă. Caracteristică acestei clase era posesia de pământuri, iar funcţia ei specifică era războiul.

Clasa nobililor era clasa stăpânitoare de pământuri. Membrii săi îşi scoteau veniturile dintr-o stăpânire exercitată asupra solului, din perceperea de taxe de trecere, taxe de târg, şi de redevenţe impuse unor anumite meserii. Deci, trăsătura caracteristică rezida în forma exploatării.

Vocaţia nobilului îi interzicea orice activitate economică directă. El era îndatorat trup şi suflet funcţiei sale specifice: aceea de războinic. Nobilul lupta călare, cu echipament specific. Perfecţionările echipamentului, începând din epoca francă, l-au făcut totodată mai costisitor şi mai greu de mânuit. Acest lucru a închis accesul la acest mod de a purta război pentru cel care nu era deopotrivă bogat, fidel al unui bogat, sau om de meserie în arta războiului. Monopolul de clasă, care la început a fost impus de simple necesităţi practice, a devenit mai apoi un drept.

Orgoliul este unul din ingredientele esenţiale ale oricărei conştiinţe de clasă. Acela al „nobililor” din epoca feudală a fost, înainte de toate, un orgoliu războinic. Devenind cvasisinonim cu vasal, termenul „cavaler” a devenit echivalent cu „nobil”. De altfel războiul, pentru ei, nu era doar o datorie ocazională: faţă de senior, rege sau neam. El reprezenta mult mai mult: o raţiune de a trăi.

Structura societăţii feudale a fost un subiect care m-a pasionat timp de mulţi ani, mai ales în timpul facultăţii. În cartea mea Spiritul Japoniei medievale, oarecum inspirată şi din Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor de Marc Bloch, prezint stările sociale japoneze în şablonul unor piramide ale stărilor dominante şi subordonate.

Recomand cartea lui March Bloch atât studentului de la facultăţile de istorie, dar şi oricărui cititor interesat de fascinanta lume feudală a Europei.

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• Curtoazia în „Societatea feudală”
• Războiul în „Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor”

Autor: Shel Silverstein
Rating:
Ilustraţii: Shel Silverstein
Editura: Harper Collins
Anul apariţiei: 2002
174 pagini
cartonată, cu supracopertă
ISBN: 978-0-32-922970-2

O copertă excelentă!

Coperta volumului de poezii Where the Sidewalk Ends de Shel Silverstein prezintă un băiat, o fetiţă şi un căţel ajunşi la capătul trotuarului care, sub greutatea lor, este pe cale să se surpe în hăul de dedesupt. Curioşi, cei doi copii doresc să vadă ce se află sub acest trotuar, aflat la punctul lui terminal. Sub trotuar, copii găsesc chiar titlul cărţii care, astfel, îi invită pe cei mici (dar, de ce nu, şi pe cei mari!) să deschidă paginile unei cărţi pline cu poemele şi ilustraţiile lui Shel Silverstein.

Practic, ilustraţia de pe coperta întâi începe pe coperta a patra, unde trotuarul trece prin faţa unui oraş supra-aglomerat şi neatrăgător. Trotuarul se termină pe prima copertă cu semnul „Edge. Keep off!”, sugerând faptul că, acolo unde se termină trotuarul începe lumea poetului, un refugiu din aglomeraţia de zi cu zi, un loc plin de energia poeziilor şi ilustraţiilor emanate de peniţa lui Shel Silverstein.

Dar, în aceeaşi măsură, semnul de la marginea troturarului ne avertizează că în paginile acestei cărţi copii vor găsi o lume specială, aşa cum nu au mai găsit în nici o carte de poezie. Este o lume de care, poate, adulţii ar vrea să-i ţină departe, însuşi „Edge. Keep off!” fiind o dovadă a prezenţei autorităţii adulţilor.

O dedicaţie ce stă să explodeze!

Where the Sidewalk Ends este dedicată Ursulei, editor de numeroase cărţi pentru copii. Ursula Nordstrom s-a remarcat prin susţinerea şi publicarea unui număr mare de autori de cărţi pentru copii care au reuşit să evadeze cutumele poeziilor sau povestirilor moralizatoare în favoarea unor scrieri care instigă în copii imaginaţia şi dorinţa de a citi şi a expolora în continuare. Poeziile şi poveştile lui Shel Silverstein se înscriu în acest ultim şablon, motiv pentru care volumul A Light in the Attic a fost atât de contestat.

Numele Ursulei este scris într-un balon a cărui soartă este evidentă: o pasăre cu ciocul ascuţit se îndreaptă, de pe pagina opusă, direct spre balon. Exact ceea ce ar vrea orice copil! Vă aduceţi oare aminte, copii fiind, cât de mult vă plăcea să explodaţi baloane, bineînţeles, nu pe ale voastre, ci cel ale copilului vecinului?

Prima poezie

Volumul Where the Sidewalk Ends se deschide cu o poezia Invitation adresată tuturor visătorilor, mincinoşilor, figuranţilor etc., care sunt bineveniţi în a face cunoştinţă cu poveştile în versuri ale lui Shel Silverstein:

În spiritul Ursulei Nordstrom şi puţin de Lewis Carroll!

În Listen to the Mustn’ts, Silverstein le reaminteşte copiilor că, cu toate că trebuie să asculte de cei mari şi trebuie să ţină minte toate instrucţiunile care încep cu „mustn’t” şi „don’t”, orice este posibil:

Lăsând la o parte tonul moralizator, Shel Silverstein încurajează copii să fie exact ceea ce sunt: copii curioşi, dornici să exploreze lumea din jurul lor.

Dând dovadă de mult simţ al umorului, în Jimmy Jet and His TV Set poetul ne povesteşte şi ne arată prin propriile ilustaţii, ce se va întâmpla cu copii care se uită la televizor „From ’The Early Show’ to ’The Late Late Show’”: micuţul Jim s-a transformat într-un televizor:

Legătura strânsă dintre text şi imagini este unul din punctele forte ale tuturor volumelor lui Shel Silverstein. Versurile fără imagini nu numai că nu ar avea sens, dar nici nu ar reuşi să-l atragă pe cel mic în a mai deschide o altă carte (fie ea de poezie sau poveşti).

Pancake? este una dintre poeziile la care nimeni nu ar zâmbi dacă nu ar fi însoţită şi de imaginea unui turn de clătite:

Cu toate că I’m making a list îi învaţă pe copii să fie politicoşi, ultimul vers uită de toate recomandările enumerate:

Precum Lewis Carroll căruia îi plăcea să ironizeze în poeziile sale autori cunoscuţi, în True Story, Shel Silverstein ironizează cărţile de aventuri în care copiii scapă din mâinile bandiţilor, canibalilor, piraţilor şi a tuturor animalelor din junglă. Dar, în finalul poeziei True Story, personajul principal moare:

Acceaşi soartă o are şi naratoroul din Boa Constrictor, care este treptat înghiţit de un şarpe:

The Googies Are Coming încurajează copii să fie neascultători pentru a nu fi vânduţi căpcăunilor:

În For Sale, un frate şi-a scos surioara la licitaţie:

Prin însuşi titlul acestui volum de poezie, Shel Silverstein ridiculizează ştiinţele exacte. La fel face şi în The Edge of the World, poezie în care autorul ajunge la următoarea concluzie:

Influenţa lui Lewis Carroll în poeziile pline de nonsens ale lui Shel Silverstein este evidentă în Alice, o poezie inspirată din Alis în Ţara Minunilor, al cărui text integral îl redăm mai jos:

Poezia Shadow Wash este despre o gospodină care decide să-şi spele umbra pentru că era „absolutely filthy”, dar, în final s-a ales cu o mare surpriză. Umbra a intrat la apă:

Faptul că poluăm pământul şi ne ucidem unul pe altul se pare că nu le-a scăpat din vedere nici animalelor. De aceea, în I won’t hatch un puişor nu vrea să iasă din ou:

În cazul în care te deranjeză cumva surioara, nu îţi rămâne altceva de făcut decât să o… mănânci, precum fratele din Dreadful:

Pentru a afla dacă geamul este deschis sau nu, în Stone Telling Shel Silverstein le propune copiilor următoarea metodă:

Ultima poezie

Volumul Where the Sidewalk Ends se închide cu The Search, o poezie în care autorul (sau să fie oare cititorul?) găseşte comoara pe care o căuta, dar apoi se întreabă: „What do I search for now?” Răspunsul parcă ne vine imediat pe buze: încă un volum de poezii sau poveşti scrise de Shel Silverstein!

Scris de Mihnea Voicu ŞimăndanCarti de acelasi autor

• A Light in the Attic

Autor: Shel Silverstein
Rating:
Ilustraţii: Shel Silverstein
Editura: Harper Collins
Anul apariţiei: 1981
cartonată, cu supracopertă
176 pagini
ISBN: 978-0-06-025673-9

Cu toate că volumul de poezii pentru copii A Light in the Attic de Shel Silverstein se află pe locul 51 în topul celor mai contestate cărţi ale anilor 1990-2000, şcoala mea din Bangkok nu are nici o problemă cu conţinutul acestei cărţi. Nu la fel se poate spune despre unele biblioteci din SUA, care, cu toate că A Light in the Attic a fost nominalizată la opt şi a câştigat patru premii literare, au găsit de cuviinţă să nu le ofere elevilor şansa de a citi poeziile pline de nonsens al lui Shel Silverstein.

Poetul, un american care a decedat cu 10 ani în urmă, a avut o personalitate interesantă. Pe lângă poezii pentu copii, a mai scris poveşti, cântece şi teatru, a mai compus muzică, a mai semnat articole în revista Playboy, fiind de asemenea şi un ilustrator de excepţie. De altfel, ilustraţiile care acompaniază poemele din A Light in the Attic sunt semnate de însuşi Shel Silverstein, cartea fiind nominalizată pentru premiul Best Graphic Illustrations.

Citind poeziile din A Light in the Attic am fost mereu dus cu gândul la poeziile şi cărţile lui Lewis Carroll . Nu doar faptul că ambii poeţi au inventat cuvinte şi au creat situaţii fără sens doar de dragul poeziei, dar şi elementele de tematică folosite în scrierile lor sunt similare. Spre exemplu, în poezia Fear, Shel Silverstein ni-l prezintă pe Barnabus Browning care se înneacă în proprile lui lacrimi, la fel cum Alice are aproape aceeşi soartă în Ţara Minunilor.

Precum poeziile lui Lewis Carroll, şi versurile lui Shel Silverstein pot avea un caracter didactic atâta timp cât profesorul nu-şi pierde simţul umorului. Faptul că în poezia Little Abigail and the Beautiful Pony o fetiţă moare pentru că părinţii ei refuză să-i cumpere un ponei nu trebuie neapărat să-i sperie pe profesori (sau părinţi):

Lewis Carroll avea darul de a ridiculiza prin poeziile lui alţi poeţi, lucru care se pare că i-a plăcut şi lui Shel Silverstein. În poeziile The Man in the Iron Pail Mask sau In Search of Cinderella, Silverstein întoarce pe dos personaje binecunoscute din literatura pentru copii, creând astfel situaţii comice care nu pot aduce decât zâmbetul pe buzele micilor cititori:

Shel Silverstein acompaniază aproape fiecare poezie cu un desen care fie ilustrează personajele din fiecare poezie în parte, fie completează poeziile într-o măsură atât de mare încât, fără ilustraţii, unele poezii ar rămâne neterminate. De exemplu, în Have Fun aflăm că:

Dar, ilustraţia care se întinde de două pagini ne arată o fetiţă înnotând spre o caracatiţă gigantică care, parcă, o aşteaptă să treacă pagina pentru a o “îmbrăţişa”.

Website-ul oficial al autorului este de asemenea împânzit cu ilustraţii şi elemente de animaţie care îi îmbie pe copii să meargă din nou la raft pentru a mai citi încă un poem şi mai ciudat.

A Light in the Attic este tipărită în condiţii tipografie excelente. De altfel, Shel Silverstein nu semna contracte cu edituri care nu erau de acord cu cerinţele lui referitoare la calitatea tipografică. Nici una din cărţile de poezie sau ficţiune ale lui Shel Silverstein nu au fost publicate în paperback. Poetul nu dorea ca opera lui să fie minimalizată în nici un fel!

Scris de Mihnea Voicu Şimăndan

Carti de acelasi autor

• Where the Sidewalk Ends