Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Deşi cu o istorie de mai bine de 52 de ani, romanul Monicăi Lovinescu Cuvântul din cuvinte a fost publicat în premieră la editura Humanitas imediat după 1989. Monica Lovinescu nu are nevoie de prezentare, fiind de altfel un prozator remarcabil în jurnale şi memorii. Şi cu toate acestea, romanul Cuvântul din cuvinte a fost refuzat în 1955 de editura Denoël şi asta pentru că scriitura autoarei nu se putea încadra în peisajul literal parizian din acea epocă, când excelau A. Camus şi J. P. Sartre.

Scris în franceză, romanul este compus din 21 de capitole, care are fiecare în parte un narator distinct, separat de ceilalţi şi totuşi legat prin acea alineare a eului. Practic, Cuvântul din cuvinte pune problema unei lumi distruse de arbitrar, în care umanul este distrus progresiv de un sistem totalitar, care este desigur comunismul.

Încadrat în categoria romanelor distopice (Orwell, Zamiatin, Huxley), Cuvântul din cuvinte are toate trăsăturile necesare acestui gen: o societate imaginară sfărâmată de un sistem arbitrar, în care libertatea individuală lipseşte cu desăvârşire, eroii sunt nişte inadaptaţi ai sistemului şi de aceea sunt în permanenţă supravegheaţi, constrânşi de a deveni acel „om nou”. Cu toate acestea, textul pare orice mai puţin un roman, mai degrabă o înşiruire de poveşti ale unor oameni care pur şi simplu monologhează şi asta pentru că eul care se confesează este complet însingurat, cu voinţa supusă, fără familie şi prieteni, care nu lasă nimic în urmă. El doar vorbeşte…

Eul ne previne asupra disoluţiei ideii de comunitate („Am încetat să spun noi”). Ţara în care trăieşte este lipsită de nume şi de trecut, chiar şi de viitor, întrucât nimic nu se notează, lumea doar vorbeşte. Politeţea intră sub incidenţa legii (capitolul în care un străin întrebat ce mai face a răspuns greşit spunând „Bine mersi”, ca mai apoi să fie ucis, iar acest răspuns să devină tabu). Alte personaje sunt forţate să stea într-un turn, departe de lume, fără să ştie dacă sunt singuri şi zi de zi trebuie să rememoreze trecutul şi să-şi inventeze noi amintiri („A trecut atâta timp de când n-am mai avut iluzia… Mă tem că am uitat s-o folosesc… Să mă gândesc. Să mă limpezesc. Da, am găsit. E şapte seara. Mă uit la ceas. Am un ceas…”).

În alt capitol există o doctrină oficială care impune ştergerea trăsăturilor chipurilor, într-altul oamenii sunt aleşi într-un experiment pentru a testa „sentimentul”, umflându-le capul pentru a-i testa rezistenţa, apoi în altul cetăţenii sunt scoşi la plimbare obligat pentru a slăbi, etc. Fiecare dintre aceste capitole este un simbol al alienării sufleteşti, a impunerii unui mod de a fi de către un sistem arbitrar, renunţarea la personalitate şi îmbrăţişarea comunului.

Există totuşi un guvern al acestei ţări a cărei singură dorinţă este indexarea cuvintelor. Cuvintele dispar ca şi oamenii, sunt îngropate rând pe rând, distruse, uitate, interzise. Practic suprimarea vorbirii este suprimarea întregii rase umane. Iar Monica Lovinescu o pune pe tapet, o arată în hidoşenia ei, întrucât, dincolo de tablourile în care se pierde umanul, autoare descrie sistemul decis să creeze noul om.

Nu pot să nu mă întreb care ar fi fost urmările publicării acestui roman în 1955, dar această întrebare nu-şi mai are rostul: sistemul a cucerit, sistemul a schimbat, sistemul a fost învins. Monica Lovinescu a avut curajul să scrie despre acest fenomen, l-a descris, l-a înscris într-un roman distopic, iar acum este doar o altă oglindă a unui sistem învins, dar care şi-a realizat scopul.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Unde scurte
• Jurnal 1998-2000
• La apa Vavilonului
• Unde scurte
• Jurnal 1981-1984

Autor: Dalia Sofer
Rating:
Editura: Leda
(ediţia în limba engleză)

Roman semi-autobiografic, Septembrie în Shīrāz spune povestea unei familii care alege exilul vieţii petrecute în teroare. Dalia Sofer, bazându-se pe experienţa personală, scrie Septembrie în Shīrāz, rememorând momentul în care, la zece ani, i-a fost încarcerat tatăl, ca mai apoi, la ieşirea acestuia din închisoare, părinţii ei să fugă peste graniţă pentru a ajunge în America.

Isaac Amin, evreu bijutier, se trezeşte într-o dimineaţă că este luat de noua conducere revoluţionară şi dus la închisoare. Din acest moment, familia acestuia nu va mai şti ce se întâmplă cu el mai bine de un an. În închisoare, Isaac cunoaşte atât durerea fizică, cât şi cea sufletească, fiind dezbrăcat şi descusut de către anchetator până la ultimul său gând. Soţia Farnaz, copila Shirin şi adolescentul Parviz vor trebui să înveţe să se descurce singuri, într-o lume care nu le mai aparţine. Singura consolare este că tânărul se află în America, ferit de Gărzile Revoluţionare.

Romanul Septembrie în Shīrāz are o forţă deosebită şi asta pentru că fiecare dintre membrii familiei Amin sunt luaţi în parte, fiecare trăind aceeaşi dramă la intensităţi diferite. Autoarea, rememorând anii copilăriei, se transpune în fetiţa Shirin, trăind drama acesteia de a nu mai fi o copilă normală, cu doi părinţi, ci devenind o paria a societăţii noi din Iran, transformată de Revoluţie. Pot spune că romanul a devenit unul dintre favoritele mele şi asta datorită tehnicii prin care autoarea a avut grijă ca fiecare personaj să fie foarte bine conturat psihologic, fiecare sentiment, fiecare gând fiindu-i dezvăluit cititorului.

Revoluţia culturală şi politică în Iran a însemnat atât o distrugere a fostelor clase sociale, dar şi impunerea altora. Transformarea a cuprins întreg statul, iar familia Amin trebuie să o accepte. Dacă Isaac, din nevoie, învaţă versete din Coran, Farnaz acceptă să poarte voal, Shirin este batjocorită în mod tacit, iar Parviz trăieşte lipsuri în America, înţelegând totuşi că nu trebuie să se plângă.

Deşi autoarea cunoaşte drama fetiţei Shirin, fiind de altfel experienţa proprie, Dalia Sofer încearcă, şi reuşeşte, să se transpună şi în pielea celorlalte personaje, descriind, aşa cum şi-a imaginat ea, viaţa părinţilor ei în timpul şi după încarcerarea tatălui.
Atunci când Isaac Amin se întoarce din închisoare, reuşind să mituiască Gărzile Revoluţionare, singura scăpare a familiei lui este să fugă peste graniţă în Turcia, ca mai apoi să ajungă în America la Parviz. O astfel de decizie este necesară, şi odată luată nu mai există cale de întoarcere.

Septembrie în Shīrāz este un roman despre suferinţă, un roman uman, plin de sentimente contradictorii, de la fericirea lui Parviz de a cunoaşte o fată, până la durerea tatălui când îşi vede toată viaţa dată peste cap. Romanul Septembrie în Shīrāz rămâne un roman istoric, dar şi unul al dramelor pe care mulţi oameni au trebuit să le sufere în momentul în care s-a petrecut Revoluţia în Iran. Pasiunea transpusă în scriitura autoarei cu siguranţă că nu va lăsa indiferent pe nimeni. Astăzi vă recomand Septembrie în Shīrāz, un roman cultural, psihologic şi nu în ultimul rând, un roman uman, despre vieţile noastre care pot fi oricând spulberate şi bulversate, obligându-ne să o luăm mereu de la capăt.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Lesage
Rating:

Câteodată simt nevoia să mai schimb placa lecturilor mele. Şi atunci cotrobăi prin biblioteca mamei şi scot la iveală cărţi mai vechi, mai prăfuite, poate uneori uitate. Aşa se face că de data aceasta am ales o lectură mai uşoară şi totuşi plină de învăţături. Este vorba despre romanul lui Lesage, Diavolul şchiop.

Probabil vă aşteptaţi la vreo poveste despre diavolii care au fugit din iad pentru a-i înspăimânta pe oameni. Ori poate la aventurile vreunui curajos care alege să coboare în infern pentru a potoli răutatea dracilor. Nimic mai… incorect! Lesage preia personajul mitologic persan pentru a oferi publicului vremii de atunci o lecţie de moralitate.

Don Cléophas Léandro Pérez Zambullo, student din Alcala, mare iubitor de femei, fuge într-o seara de sabia altor bărbaţi pentru a se refugia în casa unui vrăjitor. Aici îl descoperă pe Asmodeé, Diavolul şchiop, care în schimbul eliberării sale se oferă să-l ajute pe tânărul amorez în a-i prezenta lumea aşa cum este, cu masca dată jos. Astfel, cei doi pornesc într-o călătorie de-o noapte deasupra acoperişurilor Madridului alegând case şi oameni la întâmplare despre care Don Cléophas va afla fiecare viciu, dorinţă ori gând.

Ceea ce este uimitor la această carte este capacitatea lui Lesage de a sintetiza atâtea caractere într-un singur roman. Şi aceasta pentru că fiecare capitol reprezintă o satiră la adresa vremurilor acelea demult apuse, dar care încă şi astăzi ar mai putea găsi corespondenţi. De altfel, nu pot să nu găsesc o mică comparaţie între Lesage, cel care a zugrăvit societatea spaniolă atât de bine (dar care făcea implicit referinţe şi la cea franceză), şi dramaturgul nostru preferat, Caragiale, care la fel, îşi propune să realizeze o frescă a societăţii în care trăia.

Recunosc, la rândul meu m-am aşteptat la o poveste mult mai agresivă, cu un diavol care încearcă să facă rău lumii ori pur şi simplu se joacă cu ea după bunul plac. Desigur m-am înşelat şi cu atât m-a atras mai mult cartea cu cât am descoperit pe parcurs că imaginea pe care mi-o formasem la început citind titlul cărţii era greşită. Asmodeé este fără discuţie un anti-Cupidon, este cel care cunoaşte moravurile şi făţărnicia unei lumi decăzute. Este un iniţiator într-ale lumii, în secretele oamenilor şi în capacitatea umană de a simula o altă viaţă decât cea reală. Sunt astfel sancţionate moravurile omeneşti, precum minciuna, lăcomia, invidia, mânia, mândria etc, cu excepţia dorinţei carnale reprezentate de Asmodée. Deţinuţii, nebunii, captivii, trădătorii, visurile, acestea sunt temele pe care autorul le reprezintă prin puterea de narare a demonului. O alta poate fi considerată egalitatea în faţa morţii: „Uită-te bine la aceste umbre; chiar cele care au mausolee nu se mai deosebesc de cele care n-au ca înveliş decât un biet sicriu”.

Fiecare caracter şi personaj prezentat de Asmodeé tânărului curtezan merită savurat în parte iar scopul meu nu este acela de a vă răpi această plăcere. De aceea o să mă rezum la a-mi prezenta recenzia într-un mod cât puţin… dezvăluitor. Tot ce pot să vă spun este că acest diavol nu este unul obişnuit: deşi cu aspect tipic demonic („Acest monstru mititel şi şchiop avea picioare de ţap, figură lunguiaţă, bărbia ascuţită, pieliţa obrazului galben-neagră, nasul foarte turtit; ochii lui, care păreau foarte mici, semănau cu doi cărbuni aprinşi; gura, din cale-afară de despicată, purta desupra ei două cârlige de mustaţă roşcată şi era mărginită de două buzoaice nemaipomenite”), îmbrăcămintea îl evidenţiază de celălalţi demoni: „avea capul înfăşurat într-un fel de turban de crepon roşu, susţinut de un mănunchi de pene de cocoş şi de păun. Purta în jurul gâtului un guler larg de pânză galbenă, pe care erau desenate diferite modele de coliere şi cercei. Era îmbrăcat cu o haină scurtă de atlaz alb, încinsă peste mijloc cu o fâşie lată de pergament curat, în întregime acoperit de semne talismanice. Se mai vedeau zugrăvite pe-această haină o mulţime de articole femeieşti, foarte avantajoase pentru bust, apoi eşarfe, şorţuri împestriţate şi pieptănături noi, care de care mai extravagante”. Ceea ce este totuşi interesant este faptul că Asmodeé nu are putere decât asupra trecutului şi prezentului, viitorul său fiind unul incert.

Diavolul acesta se angajează să-l ajute pe don Cléophas, să-l iniţieze în arta cunoaşterii umane şi mai mult decât atât, salvează o fată din flăcări având înfăţişarea tânărului pentru a-i oferi iubirea acesteia lui Cléophas. Astfel Cléophas devine un salvator în inimile oamenilor din Madrid şi pe lângă aceasta va cunoaşte şi lumea înconjurătoare.

Finalul este unul optimist şi asta pentru că deşi Diavolul şchiop este promotorul poftei carnale, a înşelătoriei şi a afacerilor murdare, acesta îl salvează pe tânăr de o astfel de viaţă oferindu-i în schimb învăţăturile sale, precum şi mâna unei frumoase moştenitoare.

Lesage reuşeşte astfel să radiografieze lumea prin ochii unui diavol care le cunoaşte pe toate şi a unui „învăţăcel” care absoarbe precum un burete orice informaţie nouă. Satira lui Lesage din Diavolul Şchiop poate rămâne în literatură ca una completă şi asta pentru că fiecare personaj este dezbrăcat până la ultima dorinţă, până la ultimul gând, făcându-l vulnerabil în faţa cititorilor. Iar această calitate a cărţii mă face să vă recomand azi romanul lui Lesage, Diavolul Şchiop.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Susanna Clarke
Rating:
Editura: Rao
(ediţia în limba engleză)
Magia şi misterul sunt două lucruri care se suprapun, se întretaie şi creează lumi cu totul deosebite care vor atrage mereu atenţia muritorilor de rând… „magia nu vine doar din minte, ci în egală măsura din inimă; şi bine ar fi ca tot ce faceţi să se nască din dragoste, din bucurie sau din dreaptă mânie” [din Cartea lui Lady Catherine de Winchester (1209-67) tradusă din limba latină de Jane Tobias (1775-1819)].

Susanna Clarke, autoarea bestseller-ului Jonathan Strange & Mr. Norrell, revine asupra temei preferate în noua sa carte Doamnele din Grace Adieu şi alte povestiri, şi anume asupra lumii magice din Faerie, o lume plină de spiriduşi, animale magice, femei preocupate de magie.

Colecţia de opt povestiri vă va capta atenţia încă din primele pagini şi asta pentru că întâmplările personajelor sunt cu totul extraordinare. Preluând din folclorul britanic poveşti despre spiriduşi, magicieni, animale cu puteri magice, Susanna Clarke reuşeşte să creeze o lume în care orice este posibil. Fiecare dintre cele opt poveşti are un sâmbure de adevăr, credinţele despre aceste personaje mistice păstrându-se până în ziua de azi.

Dacă Doamnele din Grace Adieu face vorbire despre trei prietene care aleg magia pentru a proteja o lume în care trăiesc, împărţind potrivit credinţelor acestora dreptatea, Pe dealul Lickerish este povestea unei tinere femei care păcăleşte prin inteligenţă un spiriduş să îi îndeplinească îndatoririle. Doamna Mabb este regina vrăjitoare, iar ducele de Wellington ţese viitorul în Cum şi-a pierdut ducele de Wellington calul. Domnul Simonelli sau Văduvul spiriduş vorbeşte despre latura întunecată a spiriduşilor, iar Tom Brightwind sau Cum a fost ridicat podul spiriduşilor de la Thoresby este povestea unui alt spiriduş care sfidează legile acestei lumi. Ultimele două povestiri, Monştri şi meandre, respectiv John Uskglass şi Cărbunarul din Cumbria amintesc de lumea plină de vrăji din timpul reginei Elizabeta ori despre promisiunea Regelui Corb faţă de un om obişnuit. Şi astfel, fiecare dintre cele opt povestiri, deşi plasate în aceeaşi perioadă, prezintă acelaşi ţinut în care spiriduşii şi vrăjitorii trăiesc în bună orânduială alături de oameni.

Faerie, care în traducere „liberă” semnifică zână, nimfă sau vrăjitor, este spaţiul în care magia este percepută ca şi parte a acestei lumi, totul desfăşurându-se cu acordul Regelui Corb, mai-marele magician al acelor vremuri. Este locul despre care fiecare dintre noi, copii fiind, am visat cel puţin odată şi în care ne-am dorit să trăim. Este lumea vrăjilor, atât bune, cât şi rele.

Susanna Clarke creează o lume de poveste, o lume care poate deveni posibilă prin puterea minţii şi a imaginaţiei, o lume pe care eu am îndrăgit-o imediat. Şi cui nu-i plac poveştile despre spiriduşii care îţi pot îndeplini orice dorinţă ori despre vrăjitoarele care se pot transforma în bufniţe albe? Sunt sigură că veţi savura această carte la fel cum am făcut-o şi eu şi asta pentru că stilul lui Clarke este unul uşor de citit, iar fiecare poveste în parte este o întâmplare nemaipomenită, cu final imprevizibil.

Iar dacă aceste rânduri nu v-au convins, sunt sigură că descoperi acest spaţiu minunat şi cu ajutorul ilustraţiilor din volum, create de Charles Vess, care reuşeşte să capteze în imagini esenţa poveştilor fantastice. Per total volumul apărut la editura Rao nu face rabat de calitate, toate elementele povestirilor lui Susanna Clarke fiind sincronizate cu prezentarea cărţii.

Astăzi vă recomand Doamnele din Grace Adieu şi alte povestiri, lumea spiriduşilor din Faerie şi magia care înconjoară acest spaţiu care vă va captiva cu siguranţă, făcându-vă parte din vraja unei lumi ce nu a fost uitată. Şi ţineţi minte! „Magia, doamnă, e ca vinul; iar dacă nu eşti obişnuit cu ea, te îmbată!”

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Josep Pla
Rating:
Editura: Rao

Deşi este vară, nimic nu este mai reconfortant decât o carte care aminteşte de nopţile primăvăratice, atunci când ferestrele se deschid să intre mireasma florilor înflorite. Aşa şi Josep Pla ne invită să pătrundem în lumea pestriţă a oraşului Fontclara în romanul său Noapte de primăvară.

Cel mai important bancher al oraşului Fontclara, domnul Poch, dă o petrecere pentru ieşirea fiicei sale în lume. Astfel sunt invitate cele mai importante personalităţi ale oraşului. Ceea ce se dorea să fie o petrecere reuşită dezvăluie de fapt o lume plină de dorinţe, jocuri personale şi meschinării. Josep Pla reuseşte astfel să radiografieze o lume în cel mai mic detaliu, reuşind în câteva ore să prezinte fiecare personaj în parte.

Deşi personajele în sine ale romanului Noapte de primăvară merită toată atenţia cititorului, nu aş dori să vă răpesc satisfacţia de a-i cunoaşte pe fiecare în parte prin lectură. Printre personajele venite la petrecere se identifică mai multe tipologii, cum ar fi domnul şi oficialul ofilit, bancherul mereu treaz, frumoasa mereu arţăgoasă, femeia lacomă, preotul preocupat de câştig etc.

Fiecare dintre personajele lui Pla are câte o agendă secretă, o viaţă reală şi una pe care o afişează. Fiind şi un târguşor micuţ, preocupările acestora pot părea la prima vedere meschine. Cu toate acestea, problema procesiunii Corpus Cristi şi a persoanei care va duce steagul în acest an este un subiect de actualitate cu implicări enorme, atât politice, cât şi pe plan social. Astfel, la petrecerea familiei Poch, unul dintre subiectele cu precădere discutat va fi acesta, personajele certându-se şi argumentând importanţa alegerii persoanei potrivite care să ducă steagul. O altă problemă stringentă cu care petrecăreţii se delectează este relaţia dintre bancherul Poch şi fratele acestuia, despre care se ştie că este nebun, precum şi relaţia scandaloasă a bancherului cu o femeie măritată etc.

Josep Pla reuşeşte să transcrie pe pagini o pictură rurală a unui târguşor, cu toţi oamenii lui. Şi asta pentru că dacă în plin plan sunt personalităţile târguşorului Fontclara, în gura şi gândul anumitor personaje se nasc analize elaborate cu privire la viaţa socială şi asupra claselor din Fontclara. Ceea ce m-a impresionat a fost migala cu care autorul a reuşit să prezinte în detaliu, ca la microscop, fiecare personaj în parte, astfel încât este o plăcere să le vezi desfăşurându-se, aşteptând următoarea mişcare a acestora.

Trebuie să recunosc că romanul în sine are intriga lui şi momentele lui de suspans. Noapte de primăvară este un roman burlesc, cu tente de tragi-comedie şi asta pentru că dacă personajele vorbesc despre lucruri banale pe un ton grav, nu ai cum să nu observi ridicolul din această situaţie. În Noapte de primăvară scopul petrecerii nici nu este important, fata bancherului Poch fiind cu desăvârşire uitată în economia romanului. Şi, de altfel, nici nu văd cum s-ar fi putut altfel, atâta vreme cât fiecare dintre personajele invitate la petrecere au un anumit interes faţă de bancher, iar prezenţa lor în acea seară era una obligatorie.

Romanul mi se pare greu de rezumat şi asta pentru că în sine conţine enorm de multe poveşti de viaţă, personaje interesante şi întâmplări pe care le putem identifica în fiecare zi. Josep Pla este un mare portretist, iar capacitatea acestuia de a-i zugrăvi pe fiecare dintre personajele sale este incredibilă. Deşi la prima vedere romanul Noapte de primăvară poate părea dens, iar detalierea fiecărui personaj este greoaie, odată ce acţiunea începe să se desfăşoare, iar cititorul ajunge să cunoască cât mai multe personaje, eşti prins în mrejele acestui roman extrem de interesant.

Astăzi vă recomand un roman supus microscopului: Noapte de primăvară de Josep Pla, o lume plină de viaţă care abia aşteaptă să-şi spună povestea fiecăruia dintre noi!

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Su Tong
Rating:
Editura: Rao

În Imperiul Xie Tatăl Imperial îşi dă duhul. Duanbai, unul dintre prinţii moştenitori îl accede pe împăratul defunct. Are doar paisprezece ani şi dorinţe meschine. Aşa începe povestea despre un imperiu fictiv, cu personaje captivante a căror destin se află mereu pe muchie de cuţit. Aceasta este povestea lui Su Tong, Eu sunt împăratul Chinei.

Duanbai este unul dintre prinţii moştenitori ai imperiului Xie, iar când acesta este numit moştenitor, toate neînţelegerile dintre acesta şi fraţii săi ies la suprafaţă. Firea răutăcioasă şi răsfăţată a noului Împărat este cea care face ca imperiul să se fărâme fără ca acestuia să-i pese prea mult. Mai mult decât atât, Duanbai scapă de oamenii şi lucrurile care nu-i plac printr-o singură poruncă: „Omoară!”. După opt ani de domnie autoritară (deşi nu el conducea imperiul, ci bunica sa, doamna Huangfu) este detronat de fratele său Duanwen care va pierde complet imperiul. Condamnat să ducă o viaţă de om obişnuit, Duanbai alege să devină acrobat de circ. Precum o incantaţie rău prevestitoare, în Eu sunt împăratul Chinei se repetă mereu aceleaşi cuvinte: „…şi dezastrul se va abate în curând asupra imperiului Xie”.

Narată la persoana întâi, Eu sunt împăratul Chinei este povestea fictivă a vieţii lui Duanbai. Su Tong reuşeşte astfel în acest roman să prindă viaţa unei culturi, cu tot ce însemna aceasta, de la intrigi de palat, la dragoste şi înfrângere. Dacă cunoşteam că împăratul are voie să aibe mai multe concubine imperiale, nu ştiam că rivalitatea dintre acestea poate duce până la omorârea copiilor. Iar indiferenţa conducătorilor imperiali este explicabilă din moment ce aceştia nu părăseau Oraşul Interzis.

Dacă Duanbai este un copil răsfăţat care nu are nicio calitate de conducător sau de luptător. Asta nu înseamnă că nu reuşeşte să găsească un suflet care să-i fie aproape şi la bine şi la rău. Acea persoană este eunucul Rândunică care îi rămâne alături până la moarte, urmându-l şi în pasiunea Împăratului de a deveni acrobat. Duanbai cunoaşte şi dragostea alături de domniţa Hui, însă intrigile de la palat îi obligă să se despartă pentru totdeauna, chiar dacă pe parcursul vieţii aceştia se vor reîntâlni.

Fiind încă un copil, Duanbai fuge într-o seară din palat şi descoperă circul ambulat. În acel moment se înfiripă şi pasiunea Împăratului Imperiului Xie pentru păsări, dar şi pentru a zbura. Prin ochii unui copil forţat să devină peste noapte un conducător temut se întrevede şansa unei alte vieţi. Duanbai devine din Împăratul Xie, Împăratul Acrobat.

Dacă viaţa la palat a Împăratului Xie Duanbai este una care este fermecatoare, repetiţia zilelor şi a evenimentelor din viaţa acestuia imprimă un ritm monoton al poveştii. Abia când acesta este detronat parcă Duanbai prinde viaţă, devine om, gândeşte de unul singur şi luptă pentru un vis al său: să meargă pe sârmă, să fie liber precum păsările. Din păcate viaţa acestuia alături de Rândunică este întreruptă de război, împăratului detronat nerămânându-i altceva decât să se adăpostească la o mănăstire.

Simbolul păsării apare mereu în romanul lui Su Tong, fie din dorinţa împăratului de a fi liber şi de a face ceea ce doreşte, dar şi în pasiunea domniţei Hui pentru păsări. Poate în alte împrejurări dragostea acestora ce pare pură ar fi supravieţuit, dincolo de intrigile de curte şi de gelozia celorlalte concubine, dar şi a bunicii Huangfu. Duanbai este o pasăre în colivie, care dacă nu ar fi cunoscut bunăvoinţa şi prietenia lui Rândunică, dar şi dacă nu ar fi fost obligat să trăiască ca un om obişnuit, nu ar fi putut să devină ceea ce este. Abia după ce acesta este detronat putem spune că adevăratul Duanbai se arată. Răutatea şi îngâmfarea dispar dintr-o dată, iar în locul acestora rămân prietenia, dar şi libertatea.

Su Tong a scris povestea fermecătoare a unui copil-împărat care îşi trăieşte viaţa departe de lumea reală. Eu sunt împăratul Chinei este un roman fermecător tocmai pentru că dacă la început Duanbai este doar un copil nesuferit, acesta ajunge să înţeleagă ce înseamnă prietenia şi iubirea de aproape. Mai mult decât atât, acesta îşi alege singur destinul din momentul în care este detronat. De aceea Eu sunt împăratul Chinei este un roman care-mi va aminti mereu de puterea omenească de a schimba destine, chiar dacă aceste schimbări au cauze nefaste.

„În dimineţile senine puteau vedea cu claritate muntele, până la jumătatea înălţimii lui, şi mănăstirea Bambus Aspru. Puteau vedea şi un călugăr ciudat pe o sârmă întinsă bine între doi pini, fie mergând în viteză, fie imitând poziţia cocorului într-un picior. Eu sunt acea persoană.”

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Cezar Petrescu
Rating:

Bună dimineaţa… este târziu în noapte, de fapt este dimineaţă devreme, trenul are întârziere şi nerăbdarea poate produce accidente… fericite. Cum ar fi dacă dragostea ar apărea şi s-ar înfiripa tocmai în locul unde de obicei aceasta se destramă? Acolo unde de obicei îndrăgostiţii îşi iau la revedere… este dimineaţă devreme.

Duminică dimineaţa… Sfânta Duminică a Orbului. Sergiu Miclăuş soseşte în Bucureşti pentru înmormântarea mamei vitrege. Hazardul îi pune în cale dragostea, întruchipată de frumoasa Gina Alimănescu. Împart un taxi în miez de noapte şi dragostea se înfiripă între cei doi tineri care stabilesc ca a doua zi să meargă împreună la nunta la care Gina a fost invitată (motivul pentru care aceasta venise în Bucureşti). Deşi dragostea pare că este îndeajuns pentru cei doi necunoscuţi, şansa face ca aceştia să nu se mai întâlnească în acea duminică nefastă.

Romanul lui Cezar Petrescu, Dumineca Orbului, este povestea unei singure zile spusă din punctul de vedere a două destine care se întâlnesc din greşeală pe un peron din Bucureşti. Dacă la prima vedere este un roman de dragoste, acesta este de fapt romanul destinelor neîmplinite, orelor pierdute şi a dramelor fiecărui personaj.

Sergiu Miclăuş trebuie să împace în aceeaşi zi şi înmormântarea şi nunta prietenei Ginei. Neşansa face ca acesta să întârzie prea mult, iar iubirea să-i scape printre degete. Lumea Ginei este casa de păpuşi a lui tanti Catriona, dezordinea lăsată dimineaţa înainte de plecare, inocenţa şi lumina soarelui. Aici nimic rău nu poate pătrunde. Când Gina pleacă la nuntă fără Sergiu (care întârziase la întâlnire), tanti Catriona se hotărăşte să-l gonească pe tânăr, care atunci când ajunge la Gina acasă crede minciunile femeii şi pleacă fără să se întoarcă înapoi.

Dumineca Orbului se desfăşoară pe două paliere: viaţa lui Sergiu Miclăuş şi înmormântarea grandioasă a Sandei, mama vitregă a lui Sergiu, şi duminica Ginei care realizează că prietena care se căsătorea nu mai este cea pe care o cunoştea. Punctul culminant al romanului îl reprezintă ora 17:30 când Gina realizează că Sergiu nu mai vine şi pleacă singură la nuntă şi câteva ore mai târziu când Sergiu renunţă la viitorul promis în dimineaţa venirii sale la Bucureşti.

Duminica Orbului este ziua în care fiecare dintre personajele romanului nu văd, singurul care are această capacitate fiind orbul din colţul bisericii care se roagă pentru cei care l-au milostit. Sergiu Miclăuş nu vede ajutorul cerut de tatăl său, Gina se pierde în braţele unui fost iubit pentru a-l uita pe Sergiu, Tatileon încearcă să şteargă ultimii ani alături de Sanda, tanti Catriona nu izbuteşte să înţeleagă simţămintele sincere ale lui Sergiu şi ale Ginei. Nici chiar servitorul Matei nu o poate vedea pe nevasta pe care o caută de atâţia ani, care este nici mai mult, nici mai puţin decât femeia de casă a lui tanti Catriona. Astfel, fiecare dintre personaje îşi înfruntă destinul şi-şi alege o cale în funcţie de noroc. Dimineaţa următoare nu mai este importantă pentru economia romanului, tot ce contează acum este modul în care destinul fiecăruia este influenţat de alegerile greşite. Iar nerăbdarea şi timpul pierdut face ca în final să întrerupă o relaţie care nici nu a început.

Ceea ce m-a fascinat a fost modul în care cele două personaje se îndrăgostesc fulgerător unul de altul, ca mai apoi să renunţe la fel de uşor la dragoste. Şi aceasta poate pentru că o iubire fulgerătoare nu este sortită izbânzii întotdeauna. Cezar Petrescu descrie realitatea: iubirea poate apărea peste tot, însă împrejurările şi întâmplările vieţii o pot destrăma. Viaţa este compusă din întâmplări care ne influenţează, noi numai trebuie să nu fim orbi.

Sergiu şi Gina se pierd atunci când nu mai ajung să se întâlnească. Pot spune că am rămas surprinsă de finalul romanului şi asta pentru că autorul nu a lăsat să se vadă sfârşitul poveştii. Pentru că Cezar Petrescu a reuşit să creeze o lume luminoasă în care se pare că dragostea poate învinge totul, fără să lase să se întrevadă posibilitatea unei „morţi subite” a iubirii. Aşa cum dragostea se înfiripă uşor, la fel aceasta moare şi se transformă în tristeţe sau uitare de sine. Duminica Orbului rămâne un roman de pe noptiera mea la care o să revin mereu cu plăcere şi asta pentru că în ciuda dramei personajelor, povestea este atât de halucinantă şi de copleşitoare încât te face să doreşti un alt deznodământ pentru Sergiu şi Gina.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Calea Victoriei
• Intunecare

Autor: Jon McGregor
Rating:
Editura: Leda

Linişte! Acţiune…

Ne aflăm într-o lume cu totul… obişnuită. Oamenii se trezesc, îşi beau ceaiul, copii fug la joacă, mamele se apucă de trebăluit prin casă şi bărbaţii se uită la televizor. Bătrânii îşi continuă tabieturile şi tinerii încă dorm încolăciţi unii în braţele altora după o noapte de pomină. Acesta este portretul unei dimineţi engleze. Acesta este cadrul de desfăşurare al romanului lui Jon McGregor, Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite.

Iar dacă până acum am fost obişnuiţi cu întâmplări inedite, cu vieţi trăite la maxim şi cu evenimente neprevăzute… ei bine, nu o să găsiţi astfel de evenimente în cadrul romanului acesta. Poate doar întâmplări ale unor oameni normali, cu vieţile lor normale… viaţă reală, aşa cum este ea. Ceea ce m-a impresionat la McGregor a fost faptul că viaţa descrisă de acesta este frustă, însă nu agresează cititorul. Conţine şi dramă, conţine şi fericire; şi tinereţe şi bătrâneţe. Însă nimic nu ofensează cititorul. Este viaţa cu toate ingredientele ei, fără însă a stârni reacţii adverse.

Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite se desfăşoară în faţa cititorului pe două planuri: trecut şi prezent. Dacă trecutul înseamnă experienţele individuale ale locatarilor unei străzi dintr-o vară târzie, prezentul este narat de către una dintre tinerele care au locuit în urmă cu un an în acel trecut.

Experienţele individuale ale fiecărui personaj sunt importante pentru Jon McGregor şi asta pentru că acesta reuşeşte să le creeze portretul atât fizic, cât şi psihic şi comportamental al fiecăruia. Autorul reuşeşte să creeze un unghi de 360 de grade pentru fiecare dintre locatarii străzii respective, prezentându-ne nouă, cititorilor, gândurile, durerile, iubirile şi dorinţele fiecăruia dintre ei.

Ceea ce m-a impresionat la scriitura lui McGregor a fost fluiditatea acesteia. Prima pagină pe care am citit-o mi-a lăsat o puternică impresie de proză lirică. Şi mai apoi, la final, mi-am dat seama: Jon McGregor a scris proză lirică, este lirica vieţii trăite de fiecare personaj. Pentru că fiecare întâmplare, oricât de mică, are însemnătatea sa în viaţa fiecăruia, chiar dacă noi nu ne dăm seama de aceasta. Este aşa cum unul dintre personajele lui McGregor afirmă: „… şi dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite cum pot fi ele deosebite?”

Liniştea, sau mai bine zis larma zilei de vară descrise în Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite este întreruptă pentru un moment de un eveniment neaşteptat pe care abia la final îl aflăm. Dar rolul meu aici nu este acela de a vă dezvălui secretele romanului.

Cu privire la prezentul romanului, tânăra, care cu un an în urmă era doar blonda tunsă scurt cu ochelari pătraţi, povesteşte evenimente din viaţa ei: cum rămâne gravidă şi ce se poate întâmpla din punct de vedere sentimental şi psihic cu viaţa acesteia în urma acestei întâmplări. Ceea ce m-a intrigat la acest personaj este felul acesteia de a accepta lucrurile care i se întâmplă, nu că a rămâne gravidă ar fi un lucru rău. Însă inerţia acesteia în a lua o decizie îşi are într-o oarecare măsură în întâmplarea nefericită din anul precedent. Sau cel puţin aceasta lasă se se întrevadă autorul.

Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite este romanul vieţii reale. Este viaţa fără perdea, sunt evenimente obişnuite pe care fiecare dintre noi, cel puţin într-un moment al vieţii, le facem. Romanul lui McGregor a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine şi asta pentru că uşurinţa cu care se citeşte este extraordinară. Şi nu aş vrea să se înţeleagă din aceasta că romanul nu are substanţă! Ba dimpotrivă, densitatea întîmplărilor şi complexitatea construcţiei nu lasă loc de discuţii. Jon McGregor este un artist care a reuşit să creeze un cadru din banal, să realizeze o lume fascinantă din lucruri… obişnuite.

Iar Dacă nimeni nu vorbeşte despre lucruri deosebite este cartea pe care v-o recomand azi cu căldură, pentru că nimic nu este mai important pe această lume decât noi, decât viaţa noastră cu întâmplările mici care o compun.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor