The Doors of Perception

Autor: Aldous Huxley
Rating:

"Daca usile perceptiei ar fi destelenite,
lucrurile ar aparea omului asa cum sunt,
adica infinite." William Blake

Acest concept se regaseste in studiul Portile perceptiei (The Doors of Perception), scris de Aldous Huxley in 1954, si de aici a influentat, 10 ani mai tarziu, denumirea grupului "The Doors".

Portile Perceptiei nu este un roman, ci un studiu cvasi stiintific al scriitorului, deja in varsta de 60 de ani la vremea aceea, asupra posibilitatii de rafinare a constiintei si de accesare a unor capacitati cerebrale care in mod obisnuit sunt inaccesibile.

Daca se reduce aportul de glucoza in creier, acesta reactioneaza transformand perceptia intr-o lupa. Se "vede enorm si simte monstruos", dar fara naturalismul caragialesc. Spatiul si timpul vor fi ignorate, in schimb se va mari semnificativ perceptia vizuala. Huxley a elaborat acest studiu pe propria persoana, cu ajutorul unui compus chimic (mescalina) obtinut dintr-un cactus (peyote). Aceasta se utiliza in timpul ceremoniilor initiatice si religios-spirituale ale indienilor din America de Nord, si dupa furtunosii ani 50-60, consumul ei a fost interzis in Statele Unite.

Cartea lui Huxley a fost denumita chiar "biblia hippiotilor" pentru preceptele cu titlu aproape de recomandare privind "deschiderea mintii" si nu s-a bucurat de prea mare aprobare din randurile bisericii, deoarece s-a subinteles ca ar sugera ca extazul mistico-religios nu ar fi altceva decat o excitatie a creierului sub influenta drogului.

Ipoteza lui Huxley, care provine dintr-o familie de biologi si fiziologi, era ca in stadiu natural creierul actioneaza ca o supapa cu functie epuratoare, care retine si cuantifica informatia intr-un anumit moment dat, impiedicand omul sa fie coplesit de ea si permitandu-i sa se incadreze in mecanismul mare al lucrurilor. Potential pentru "deschiderea mintii" exista in oricine. Acesta poate fi usor atins, sustine Huxley, prin utilizarea acestui compus chimic, care nu numai ca ar lasa libere aceste porti ale perceptiei, dar prin aceasta ar oferi individului o alta cunoastere a lumii.

Experimentul lui Huxley a fost facut sub supraveghere medicala si i s-au inregistrat audio conversatiile si reactiile verbale. Tot studiul a fost scris pe baza acestor inregistrari. I s-au testat reactiile la muzica, pictura, natura, obiecte familiare si necunoscute.

Spre sfarsitul lucrarii se avanseaza o ipoteza a posibilitatii iesirii din cotidian cu ajutorul mescalinei. Sunt ecouri ale romanului sau Minunata lume noua (Brave New World), scris cu peste 10 ani inainte, in care societatea viitorului lua o "vacanta de la viata" cu ajutorul unor pastile numite soma. Argumentele sale sunt destul de practice, subliniind faptul ca omul isi va cauta mereu iesirea din sine prin diverse substante intoxicante: alcool sau drog. Mescalina ar fi un substituent potrivit, spune Huxley, deoarece nu da stari iresponsabile, nici nu reduce inhibitia, nici nu sedeaza, nu este toxica si nici macar nu produce dependenta.

Sub influenta mescalinei, lumea capata o noua dimensiune si fiecare detaliu incepe sa existe in sine, capatand noi intelesuri, care pot aduce o stare de iluminare, pot transcende realitatea comuna sau, dimpotriva, pot fi dureroase si insuportabile pentru bietul mecanism fragil care suntem, neobisnuit sa priveasca in ochi tainele universului sau fata lui dumnezeu.

Reviewer: Zeeny

Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

Timpul dezarticulat

Autor: Philip K. Dick
Rating:

Nu prea citesc SF. Tocmai de aceea, dupa o eliberare consistenta a rafturilor si imbogatire a anticarilor cu literatura de gen, m-am intrebat de ce nu a plecat si o carte subtirica, din colectia Nautilus, de la Nemira, al carei stil stil de coperta ajunsese sa imi dea un fior - nu de placere, ci de respingere a lumilor fantastice si distopice pe care le gaseam in acele carti. Singurul bastion al lecturilor de la 14 ani se numeste Timpul dezarticulat (Time out of joint) al lui Philip K. Dick, scris in 1959 si publicat in romaneste de editura Nemira in 1994. (N.a. - fiind sigura ca este o carte care nu se mai gaseste dupa 12 ani de la aparitia initiala, mi-am permis sa o desfac in detalii si amanunte. Dupa ce am terminat, am realizat ca a reaparut de curand la Nemira. Deci, attention, spoilers)

"Era cel mai important om din lume, dar nu trebuia sa stie acest amanunt", ne informeaza verde coperta I si coperta IV. Sunandu-mi vag familiara ipostaza de buric al pamantului, ma scufund cu relativa placere in viata lui Ragle Gumm, care traieste intr-un targusor fara nume din America anului 1959, intr-o societate linistita, in care planeaza inca paranoic efectul vanatorii de comunisti si teama atacurilor cu rachete rusesti, caracteristice anilor 50 in State. Ragle isi castiga existenta jucand un joc dintr-un ziar, "Gaseste-l pe Omuletul Verde", in care pe baza unor indicii, trebuia sa depisteze o pozitie fixa a personajului, in schema de a doua zi. De 3 ani, intuitia (sau metoda sa) nu dadea gres. Ragle este castigatorul absolut. De la o vreme insa incepe sa aiba mici alunecari din realitate. Unele obiecte se dematerializeaza si in locul lor raman hartiute cu numele: "vaca", "tasnitoare". Imi aduc aminte de Aureliano din "Un veac de singuratate" al lui Marquez care, de frica uitarii, lipea pe toate obiectele din casa etichete cu numele lor. Lumea lui Ragle incepe sa arate ca un proiect de macheta, in care viitoarele miniaturi isi au locul prestabilit.

Dupa ce sesizeaza diferite inadvertente ale realitatii cu detalii descoperite intamplator, ceea ce da nastere unei mici divagatii semi-filosofice pe tema "Ce este realitatea? Exista pentru ca o vedem? Pentru ca o numim? La inceput a fost cuvantul, rolul primordial al Logosului", Ragle se hotaraste sa plece din oras. Realizeaza treptat ca se afla in mijlocul unei conspiratii menite sa il tina in loc. Nu poate iesi din oras. Ca in Truman Show (de altfel bazat chiar pe ideea acestui roman, aflu ulterior), in care personajul principal este - fara sa stie - subiectul principal al unei emisiuni tv, si traieste intr-o lume de decoruri, intre actori pe care ii considera familie sau concetateni.

Dupa cateva aventuri cvasi-politiste, Ragle reuseste evadarea inapoi in viitor. Adica in anul 1998, in care lumea sa era sfasiata de un razboi civil, intre pamanteni si expansionistii colonisti ai Lunii. Rolul sau era de a stabili zilnic unde vor avea loc atacurile colonistilor. Gaseste-l pe Omuletul Verde. Intrucat nu mai voia sa coopereze, fusese plasat intr-o realitate din trecut, acel "loc fericit" al copilariei sale, unde el continua activitatea strategico-militara, sub forma unui joc de revista. Precum in Ender"™s Game (1985), unde copilul, crezand ca este in cadrul unui antrenament pentru flota internationala, actioneaza fara sa stie direct in mijlocul razboiului, fiind "cel mai important om din lume, dar nu trebuia sa stie acest amanunt".

Ultima parte, dupa ruperea iluziei realitatii, nu mai este prea captivanta, deoarece coboara simtitor nivelul orizontului de asteptare al cititorului, pana atunci sustinut destul de ridicat. Ceea ce este fascinant la acest gen de carti este momentul de trezire, cand personajul se dezmeticeste si ridica putin coltul cortinei, ca sa vada in spate firele de sustinere a butaforiei, proptelele si aude indicatiile scenice ale Maestrului Papusar, apoi, nelamurit, ca cel care a vazut lumina, se intreaba daca sa-si mai spuna rolul sau sa iasa pur si simplu pe usa actorilor in lumea de afara.

Reviewer: Zeeny

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Revelatie pe Amazon

Autor: Petru Popescu
Rating:

Amazon Beaming este jurnal de calatorie reprodus de un romancier. Jurnalul apartinea exploratorului si fotografului Loren MacIntyre de la National Geographic. Reproducerea in forma romantata - lui Petru Popescu. Traducerea cartii in 1993 si a titlului in Revelatie pe Amazon elimina sintagma nascocita de chiar personajul principal si care trimitea cu gandul la comunicarea "radianta" care i-a schimbat viata, insa in acelasi timp acest titlu aduce cititorul mai aproape in orizontul de cunoastere, aratandu-i-se de la inceput intrarea intr-o experienta revelatoare.

Jurnalele de calatorie pot fi plicticoase, calatoriile initiatice pot sa nu iti spuna nimic daca nu esti pregatit sa mergi cu ochii printre cuvinte ataturi de " drumet. Loren MacIntyre se pierde de buna voie in jungla amazoniana impreuna cu un trib considerat disparut, indienii Mayoruna, Oamenii Pisica. Atitudinea sa, initial documentaristica - cine sunt ei, cum traiesc, cum comunica, de ce sunt nomazi, se transforma treptat in apartenenta. Handicapat de bariera limbii vorbite, i se ofera carja gandului - comunicarea telepatica (Amazon beaming) - suspendata in atemporal.

Cartea este scrisa fara multe jocuri si pasi de dans tehnici. Singura cochetarie este succesiunea povestirii la persoana a 3-a si a relatarilor tip jurnal, pe persoana 1 (fragmente reproduse de autor din cei 3 ani de vanatoare cu reportofonul si carnetul de notite, cat a durat documentarea pentru carte). In rest, constructia este simpla si verticala, pe axa 0 a Amazonului, urmand traseul exploratorului mai intai in jos, pe cursul raului javari, in jungla amazoniana, apoi in sus, in Anzii Peruvieni, pe bratul Apurimac. Aceasta oscilatie pe axa verticala dobandeste o a 3-a dimensiune spatiala - lungimea raului si cautarea sursei, si chiar o a 4-a, cand MacIntyre, "bajbaind in jurul universului, il deschide intr-un colt" - avand sansa unei imersiuni in timpul imemorial, "inceputurile".

Traind in afara timpului lumii sale cateva luni, exploratorul se adanceste intr-un drum fantastic prin ineditul situatiei, dar si din cauza substantelor halucinogene folosite de indieni. De la plante pana la otrava secretata de pielea unei broaste, felurite metode sunt utilizate pentru inlesnirea iesirii din trup si a comuniunii cu inceputurile, acele ramasite ale memoriei ancestrale fata de care modernitatea si civilizatia s-au facut opace, insa pe care amazonianul gol, cu mustati false de leopard si cu centura de scoarta de copac le simte accesibile si aproape, pentru ca in jungla, pe Amazon, "raul cat o mare", timpul nu alearga de om, ci il infasoara, cocon, pentru a-l scuipa inapoi in lume, in scurtul "acum" ca pe un sambure de intelegere si" revelatie. Doar pe Amazon.

Reviewer: Zeeny

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

Viata lui Pi

Autor: Yann Martel
Rating:

Unele carti le citesc cu creionul in mana si agenda in buzunar, ma implica analitic si obiectiv, le desfac si le puric pana cand din carte ramane un maldar de zdrente descusute si deparazitate.

Alte carti ma fura, si dupa ce le termin, stau cu ochii inapoi si inauntru si savurez gustul lor inca proaspat, mancat cu mana, fara furculita si cutit. Asa s-a intamplat cu Viata lui Pi, de Yann Martel. Dupa ce am terminat-o mi-am dat seama ca iar nu mi-am notat nimic pe parcursul ei, care a fost ca o spinare de deal pe care m-am rostogolit, ajungand jos cu genunchii verzi de iarba si un zambet pana la urechi, dupa care zici "mai vreau o data". Dar nu te mai dai.

Asa ca acum, dupa ceva saptamani de decantare, ma intorc la Pi.

Pi, adica Piscine Molitor Patel, botezat dupa bazinul cu acelasi nume din Paris, avea o viata linistita, atat cat poate avea un adolescent caruia i se spunea la scoala "Piss", un copil studios, crescut intr-o gradina zoologica (tatal sau era directorul), religios, si care frecventa asiduu biserica, moscheea si templul, adorandu-i in egala masura pe Isus, Allah si zeitatile indiene, spre exasperarea parintilor si preotilor, care nu inteleg ca Pi nu vrea decat "sa il iubeasca pe Dumnezeu", pentru ca "Bapu Gandhi a spus ca toate religiile sunt adevarate".

Intr-o Indie a anului 1977, plina de framantari politice si economice, condusa de Indira Gandhi, familia lui Pi se hotaraste sa emigreze in Canada, cu catel si purcel. Adica cu toti membrii familiei si cu cativa dintre rezidentii gradinii zoologice de care avea grija tatal lui Pi. Pe un cargo. Care naufragiaza in plin Pacific, iar Pi se gaseste singur intr-o barca de salvare. Adica, singur fara alti oameni, pentru ca barcuta are locatari din plin. Partea a doua a romanului il gaseste pe Pi impartind o salupa de 8 x 3 m cu o zebra, o hiena, un urangutan numit Suc de Portocale si un tigru bengalez numit Richard Parker. Intre acestia au loc urmatoarele reduceri. Hiena ucide si mananca partial zebra; hiena ucide si mananca partial urangutanul, tigrul ucide hiena si ii mananca pe toti. Mai putin pe pustiul de 16 ani care sta terorizat pe o pluta in afara barcii si se uita la masacru.

Viata cu Richard Parker timp de 227 de zile intr-o copaie de lemn nu a fost usoara, in primul rand pentru ca tigrul trebuia hranit, ca sa nu ii vina ideea sa se hraneasca singur cu colocatarul sau biped. Pi face un tur de forta majora in dresajul unui animal in situatii extreme si reuseste sa se impuna ca mascul alfa, profitand de cunostintele privind animalele in captivitate si de cele cateva zale mai sus pe lantul trofic. Lant prin care fostul vegetarian haladuieste, traversand toate "felurile de mancare" marine, fara ezitare, mancand de la alge si crabi la ochi de peste, sange de testoasa, "o amestecatura de bucatele de inima, plamani, ficat, carne, presarata cu fasii de peste, mustind intr-un sos galben de oua si limfa, [...] sa te lingi pe degete"

Intr-o barcuta portocalie, singur sub cerul albastru si pe oceanul verde nu prea ai ce sa faci opt luni. Poti cadea in ghearele disperarii si sa dai drumul firicelului subtire de viata, poti sa te lasi mancat de pisicuta oranj de 300 kg, sau poti sa te tii cu toata fiinta emaciata de sete, foame, singuratate, sare, soare, mare, de speranta. Viata lui Pi pe barca incepe cu rugaciuni dis de dimineata, fara sa stie unde este Mecca, facandu-si cu constiinciozitate rutina de "yoga de canicula pentru beduini", vaneaza pentru el si companionul blanos, si incearca sa isi tina mintea ocupata:

- "Nu ateii imi stau in gat, ci agnosticii. Indoiala este utila pentru un timp. Toata lumea trebuie sa treaca prin gradina Ghetsemani. [...] dar trebuie sa si avansam. Sa alegi indoiala ca filosofie de de viata, e ca si cum ai alege imobilitatea ca mod de transport."

- "Imi imaginez ultimele cuvinte ale unui ateu: "Alb! Alb! I-i-i-iubire! Dumnezeule!" si de pe patul de moarte, saltul in credinta. In vreme ce agnosticul, ramanand fidel ratiunii care il caracterizeaza, [...] ar putea sa incerce sa explice dulcea lumina care il inunda spunand: "E p-p-poate oxigenarea redusa a c-c-creierului" si sa ii lipseasca pana in ultimul moment imaginatia si sa rateze astfel partea cea mai buna a povestii."

- "Noaptea imi vedeam suferinta asa cum era: limitata, insignifianta, si eram calm. Durerea mea nu isi gasea locul nicaieri. Si puteam sa o accept. Lumina zilei ma facea sa protestez: "Nu! Nu! Nu! Suferinta mea conteaza! Vreau sa traiesc! Nu pot sa separ viata mea de cea a universului. Viata e precum gaura cheii*. Cum as putea sa nu ma opresc sa trag cu ochiul? E tot ce am!"

Ultima parte a calatoriei lui Pi se precipita in cateva ciudatenii si intamplari care se rotesc in jurul ideii de hrana, ca mai toata povestea, insa aici notiunea de "ucide ca sa traiesti" este extrem de evidenta, umbrind-o pe cea de "a te hrani ca sa traiesti"... Un alt naufragiat â€"canibalizat de foame -, o insula mobila cu populatie de manguste, apa dulce, hrana, paradis gasit?, alge carnivore, paradis pierdut si in sfarsit... pamant.
*traducerile citatelor fiind facute din franceza, am aflat cu surprindere si amuzament ca "judas", inseamna "gaura cheii", "vizor" sau "ferestruica de observatie", deplasand caracteristici ale omului in utilitatea unui dispozitiv de... spionat. :-) Si sa nu inceapa nimeni cu Evanghelia dupa Iuda.

Reviewer: Zeeny

Citeste cele 25 COMENTARII si spune-ti parerea!

Femei

Autor: Charles Bukowski
Rating:

In cartea Femei de Charles Bukowski este vorba de Hank Chinaski, care este Charles Bukowski. Pentru usurinta referintelor de acum inainte, se va utiliza numele Chinaski pentru personaj si Bukowski pentru autor, insa am vrut sa fie clar faptul ca unul este alter ego-ul celuilalt.

Bukowski si Chinaski au inceput sa scrie tarziu, pe la 40 de ani, dupa ce fusesera postasi. Dupa un divort, amandoi au inceput sa scrie poezie si sa bea, lucru care le-a marcat traseul literar. Acum ne vom departa putin de Bukowski, despre care Chinaski nu a scris inca, si ne vom axa pe Hank Chinaski, despre care Bukowski a scris chiar 2 carti. Femei e una dintre ele. Si in ea e vorba de un poet de 50 de ani si femeile lui. Dupa a patra aparitie feminina incepi sa le pierzi putin sirul, iar dupa a paisprezecea esti deja obisnuit. Si putin ...provocat.

Impresia coplesitoare este de film american prost despre Beat Generation. Scriitor cu viata cvasi ratata si dezlanata, are un succes teribil la cititoare, care se insira pe ata si se raspandesc ca margelele in patul lui Chinaski. Care le culege linistit, obosit, beat, plictisit, mahmur, excitat, uimit, indragostit, cu putine alte variatii. Isi castiga banii din cititul public al poeziilor sale, si ii pierde pe bautura si curse de cai. Personajele care apar in povestea asta bahica sunt si ele de tipic al anilor 70, supurand caracteristici ale unei generatii pierdute, ale unei generatii obosite, boemi ratati, libertini ai vietii, o generatie « sex, drug, booze and " symphonical music »

"- Vrei o curva. Ti-e frica de iubire.
- S-ar putea sa ai dreptate.
-Da-mi macar un sarut. îti cer prea mult?
-Nu.
M-am întins lînga ea, ne-am îmbratisat. Gura ei mirosea a voma. M-a sarutat, am sarutat-o si eu. M-a tinut în brate. M-am desprins cît am putut de blînd.
- Hank, a zis ea, ramîi cu mine! Nu te întoarce la ea! Uite, am picioare frumoase!"
Lui Chinaski nici prin gand nu ii trece ca vrea o curva in loc de iubire, ci se desfata detasat in norocul picat in poala in toamna vietii : sa fie un scriitor adulat de femei dispuse sa i se dea neconditionat (pentru ca Femeile lui Chinaski au calitatea de a nu cere aproape nimic" Sau el are calitatea de a nu a avea nimic). Urmand un precept pe care Bukowski l-a declarat ca fiind un fel de crez artistic, "drink well, write well, fuck well", Chinaski exact asta face. Cel putin pe primele doua, cu excelenta. Acestea nu sunt congruente si cu a treia reteta de viata frumoasa, insa cantitatea si calitatea nu sunt niste lucruri care sa il intereseze pe Chinaski. Decat poate ca o frantura de gand pe trei sferturi beat:

"Apoi s-a pus pe treaba. N-avea absolut nici un fel de tehnica. Nu stia nimic. Era o chestie simpla de supt si miscat capul înainte si înapoi. Ca idee pur grotesca, era în regula. Dar era greu sa-ti faci treaba bazîndu-te doar pe un grotesc pur. Bausem si nu voiam sa-i ranesc sentimentele. "

In ciuda impresiei de monotonie, cartea e plina de viata. Cam aburita si cu gust de voma, cu burta atarnand peste chiloti, putin pornografica si nu prea originala, mecanica si pofticioasa. Sunt rare momentele de o adancime pensiva, stilul variind intre dialoguri scheletice:

"- Inca îl iubesc, Hank. Dar nu mai suport.
- Desigur.
- Nu stii cît de mult înseamna pentru el faptul ca ai venit aici. Obisnuia sa-mi citeasca scrisorile tale.
- Porcoase, a ?
- Nu, amuzante. Ne-ai facut sa rîdem.
- Hai sa ne futem, Cecelia.
- Hank, acum îti faci jocul.
- Esti ca o jucarie grasuta. Lasa-ma sa ma scufund în ea.
- Esti beat, Hank.
-Ai dreptate, las-o balta. "

" momente naratorice fara brizbrizuri scriitoricesti

"Am apucat-o de par si am mai sarutat-o o data, violent. Avea ochii închisi, gura fara viata. M-am urcat iar pe ea. Afara lumea statea pe scarile de incendiu. Cînd soarele începea sa apuna si aparea un pic de umbra, ieseau afara ca sa se racoreasca. Cetatenii New York-ului stateau acolo si beau bere, sifon sau apa la gheata. Indurau si fumau. Doar sa ramîi în viata era o victorie. îsi decorau scarile de incendiu cu plante. Faceau si ei ce puteau."

" si rarele monoloage interne stil constatare

"Era aproape dezamagitor, caci atunci cînd stresul si nebunia dispareau din viata mea zilnica, se parea ca nu prea mai ramînea mare lucru pe care sa te poti baza.

Exista atît de multa tristete, peste tot, chiar si atunci cînd lucrurile functionau. "

* Pe piatra funerara a lui Bukowski scrie « Nu incerca »

Reviewer: Zeeny

Citeste cele 16 COMENTARII si spune-ti parerea!

Clubul ingerilor

Autor: Luis Fernando Verissimo
Rating:

"...o proba, un examen final, ca sa stie cine va primi titlul de maestru bucatar de fugu (nota: fugu = peste otravitor japonez). Fiecare elev testeaza pe un voluntar fugu-ul proaspat pescuit pe care l-a pregatit pentru proba. Daca pestele e prost pregatit, voluntarul moare pe loc in cateva minute.
- Si elevul?
- Repeta anul."

O termini in 2 ore. E un fel de nuvela mai degraba decat un roman. O recomand tuturor degustatorilor si epicurienilor, acei hedonisti ai gustului si pentru care filosofia trece - la propriu -prin stomac. Dar Epicur a fost un hedonist rafinat. Nazuinta lui spre fericire insemna o practica sobra si rationala a placerilor, nu amoralitate.

Personajele din clubul chiftelutei nu sunt amorali.. decat poate atunci cand imagineaza povesti cu Zenaide si Zulmira, siamezele lesbiene. Sunt doar niste gurmanzi deliciosi, care isi vad festinurile lunare transformate intr-un soi de ruleta ruseasca. Dar, exact ca in Ruletistul lui Cartarescu, ei nu pariaza pe sansa de a scapa, ci mizeaza impotriva lor. Cartea este un fel de "Zece negri mititei" gastronomic. 10 prieteni au obiceiul de a tine in fiecare luna un dineu somptuos, menit sa le astampere foamea continua si pofta de delicatesuri. Pana cand apare un bucatar nou si dupa fiecare masa are loc un deces" Fascinant mi se pare mecanismul care ii tine in joc. Motivatia este complet gresita, adica asa cum o percep ei. Au senzatia ca "asa se cuvine" sa se intample ("..pacatul ce ne-a placut sa-l facem ni-i pedeapsa"). Ca in filmul Se7en, in care oameni erau ucisi cu titlul de exemplificare a cate unui pacat capital, dupa fiecare dineu sarpele apare imbietor din mar cu ultima portie din bunatatile serii, stiind ca cineva nu va rezista. Si acea persoana este aleasa. Sesizand o parte din sistem, membrilor Clubului, decimati la fiecare luna, li se pare ca au intrat intr-un mecanism de repunere a ordinii in lume manuit de un inger "executor" (un Azrael cu trambita de aur si spada ascutita) si merg la taiere precum mieii spre noaptea de pasti. Si asta pentru ca li se ofera una din cele mai dulci disperari: sa stii cu exactitate cand ai sa mori. Dupa cea mai buna masa din viata ta.

Intru sprijinul mai erudit al constructiei cu schelet politist ni se pipereaza discursul la persoana I cu citate din King Lear, din care laitmotivul ar fi "As flies to wanton boys are we to the gods; they kill us for their sport", a carui relevanta este evidenta abia la sfarsitul cartii, pe care n-am s-o stric intr-atat incat sa spun chiar cum se termina.

Pentru omul modern, iute si lacom, cautator de placere, de comfort, de "de luxe" sau poate pentru om pur si simplu, climaxul complet neapoteotic ofera un fel de "eutanasie festiva", de Vanilla Skies constand in "aventuri mortale, extazuri finale, extreme fatale, orgasmuri zenitale, congestii monumentale cui vrea mai mult , tot mai mult, si mai mult, mai mult, mai mult.."

Reviewer: Zeeny

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Castelul destinelor incrucisate

Autor: Italo Calvino
Rating:

Cum se numesc pasarile care culeg tot ce e stralucitor? Cotofene? Ei bine, cateodata asa imi aleg si eu cartile. Dupa titlu, dupa port..., asa cum a fost cazul "Castelului destinelor incrucisate", de Italo Calvino. Si am avut si coperta a 4-a sa ma inspire: "ramasi fara grai in urma unor aventuri ciudate, nu-si pot comunica experientele - iubirile, tradarile, luptele, cuceririle - decat prin intermediul unui joc de tarot, ale carui figuri dezvaluie destinele fiecaruia, deopotriva unice si universale". Sa povestesti folosind cartile de tarot" Un fel de .. Pictionary, mima sau sarade. Provocator si interactiv ai spune. Si am cumparat-o.

Spunea Calvino in prezentare ca din momentul in care a vazut clar structura cartii, i-a luat doar o saptamana sa o termine. Mie mi-a luat 2 saptamani. Iar eu o citeam, nu o scriam.

Cele doua jumatati, Castelul si Taverna destinelor incrucisate, sunt construite pe modelul alegoriilor medievale tip Decameronul sau poveste de han tip Canterbury Tales sau Hanu Ancutei. Rezultatul este asa-numita povestire cadru, cu ocazionale alunecari in mise-en-abîme, cand o poveste asimileaza pe alta.. precum cutiile chinezesti, precum papusile rusesti.

Pe scurt, adunati in jurul unei mese, o mana de oameni - incapabili sa scoata sunete articulate - utilizeaza cartile de tarot pentru a-si impartasi povestea.... cam in genul acesta: "Dupa nunta (Cupe), socrii cei cruzi platira un asasin (Toba) sa o duca in padure (Bate) pe mireasa si sa o ucida". Este o activitate de care imi aduc aminte ca abuzam in copilarie, anume construirea fictiunii pe baza imaginilor (de obicei din cartile de colorat ;-) ), care duceau la ore de visat cu ochii deschisi. Insa ceea ce reteaza elanul cititorului este felul determinat in care povestitorul te asigura ca aceasta este interpretarea, luand posibilitatea alegerii, a imaginatiei. Un exemplu:
"Aici trebuie sa banuim ca ea l-a desprins de copac pe frumosul tanar si l-a reanimat in felul leilor, lingandu-l pe obraz." (?!)

Trebuie sa banuim acest lucru? Chiar trebuie? Stilul naratoric de asemenea lasa prea putina libertate de formare a propriei imagini... un alt exemplu graitor de colorat:
"...transfigurata intr-un dans de dragoste, si la orice miscare el descoperea in ea o noua calitate: puternica asemeni unei leoaice, mandra ca o vulturita, mamoasa ca o vaca, suava ca un inger"

Acest experiment semiotic, cum il numeste chiar autorul, in care a intentionat sublinierea importantei formarii si intelegerii sensului (povestea) in functie de codul folosit (pachetul de tarot) sufera din pacate de lipsa de continuitate si de unitate, si da impresia de foarte artificial. Calvino povesteste cum a facut zeci de combinatii pentru a reusi sa aseze pe masa toate cartile din pachet, pentru a-i rezulta pe fiecare coloana, pe fiecare rand, in diagonale, o alta poveste, intr-un careu de "destine incrucisate". De obicei, ca cititor, apreciezi efortul creator. Insa aici nu ai impresia de natural. Este, asa cum spunea un critic, "fructul unei geneze muncite". Fara Inspiratie, ci doar transpiratie. Citirea cartilor de tarot.. cartomantia ca semn semiotic poate fi un subiect fascinant cata vreme se lasa portita indoielii, si nu a certitudinii.

Cartea se incheie cu o mica ars poetica, un crez al autorului despre experimentul sau... Dupa ce reuseste sa treaca prin strecuratoarea cartilor de joc chiar si pe Hamlet si Regele Lear, isi spune propria poveste.. citez fragmentar:
"Doiul de toba pentru mine este un semn al schimbarii, litera S care serpuieste ca sa seminifice ca este pregatita sa semnifice semnificatul, semnul semnificant care are forma unui S pentru ca semnificatiile sale sa capete si ele forma unui S"

Si asta chiar spune totul.

Reviewer: Zeeny

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!