bookblog.ro

---

HIGHLIGHTS #1 Harper Lee, Du-te și pune un străjer

Scris de • 9 February 2016 • in categoria Citate, Editoriale, Noi aparitii, Recomandari, Highlights

 

harper du te

Cine mai citește recenzii la beletristică, fraaa... Când alegi un film pe care să adormi, ce faci? Îi dai drumul și verifici câteva jumătăți de scenă (să te asiguri că e sincronizat audio-video, la nevoie, subtitrat – să nu te bâzâie după ce te așezi).

Așa și cu cărțile. Când apar, aș da orice să existe mai multe fragmente pe net, mai lungi, mai scurte, ca și când aș fi în librărie și aș avea ocazia să le răsfoiesc în voie, să văd cum sună traducerea etc.

Motiv pentru care am zis să fac rubrica asta, HIGHLIGHTS.

Amical, fără spoilere, cu intervenții minime, ca să vă faceți o idee.

Notă: postările vor viza în special ultimele apariții editoriale.

 

#1 Du-te și pune un străjer / Harper Lee ; trad. din lb. engleză și note de Ariadna Ponta. Iași : Polirom, 2015

 

Partea I

                Chattahoochee e lat, domol și mâlos. Azi nivelul apei era foarte scăzut; un banc de nisip galben îi redusese debitul la un țârâit. Poate cântă iarna, și-a spus: nu-mi amintesc nici un vers din poemul ăla. Colindam zicând din fluier? Nu. Era despre niște stânci sau or fi fost stârci?

Trenul înainta cu țăcănit de roți prin pădurile de pin și a dat un semnal disprețuitor către o piesă de muzeu cu coșul în formă de clopot, vopsită în culori țipătoare și trasă pe linie moartă într-un luminiș. Purta însemnele unui concern de cherestea și ar fi încăput cu totul în expresul Crescent Limited. Greenville, Evergreen, Maycomb Gară.

Acasă însemna Districtul Maycomb, o circumscripție lungă de vreo șaptezeci de mile și lată cam de patruzeci în punctul maxim, o pustietate smălțată cu mici așezări dintre care cea mai mare era Maycomb, capitala districtului. Până relativ de curând în istoria sa, Districtul Maycomb fusese atât de izolat de restul nației, încât unii dintre cetățeni, neavând habar de tendințele politice ale Sudului din ultimii nouăzeci de ani, continuau să-i voteze pe Republicani. Nu ajungea nici un tren până acolo – Maycomb Gară, numită așa din curtoazie, era situată de fapt în Districtul Abbott, la douăzeci de mile distanță. Autobuzele aveau un orar incert și păreau să nu meargă nicăieri, dar Guvernul Federal forțase construcția a vreo două autostrăzi prin ținutul mlăștinos, oferindu-le astfel locuitorilor posibilitatea de a ieși la lumină. Dar puțini se foloseau de drumuri și de ce-ar fi făcut-o? Dacă nu-ți doreai prea multe, existau de toate din belșug.

Cu toate că era o șoferiță onorabilă, nu putea să sufere să umble cu nici o mașinărie mai complicată decât un ac de siguranță; șezlongurile pliante erau pentru ea o sursă permanentă de iritare; nu învățase niciodată să meargă pe bibicletă sau să folosească mașina de scris; pescuia cu bățul. Sportul ei preferat era golful, pentru că avea ca principii esențiale un băț, o mingiuă și o stare de spirit.

În anii cât a fost plecat la război și apoi la universitate, fata se transformase dintr-o creatură recalcitrantă și impulsivă, care nu ieșea din salopetă, într-o reprezentare accetabilă a unei ființe umane.

- Scumpo, vrei să mă exprim ca un gentleman? Am ajuns la un statut financiar care îmi permite să întrețit două persoane. Asemenea lui Israel din vechime, șapte ani am trudit în via universității și am păscut turmele tăticului tău pentru tine...
- O să-i spun lui Atticus să mai pună încă șapte.
- Odios.
- Și oricum era vorba de Iacov, a spus ea. Nu, erau unul și același. Își tot schimbau numele o dată la trei versete. Ce mai face mătușica?

Alexandra s-a ridicat și și-a aranjat diversele balene care se întindeau pe persoana ei.

Când a făcut Alexandra școala de maniere alese, îndoiala de sine nu se preda în nici un manual, așa că nu știa ce înseamnă.

- Mătușiiică! A gemut Jean Louise. Cafelele erau o invenție pur maycombiană. Se organizau în onoarea fetelor care se întorceau acasă. Fetele respective erau afișate spre vizionare la ora zece și jumătate dimineața cu scopul declarat de a le permite femeilor de aceeași vârstă cu ele, care rămăseseră izolate în Maycomb, să le studieze.

- Există o înclinație spre băutură în familia lui.
- Mătușică, în orice familie există o înclinație spre băutură.

- Mătușică, a spus cordial, ce-ar fi să beși de-aici?

Atticus era un om înțelept, așa că a abandonat subiectul.

 

Partea a II-a

                Al Doilea Război Mondial nu a trecut fără urmări pentru Maycomb: băieții care au supraviețuit s-au întors cu idei stranii despre cum să facă bani și o grabă de a recupera timpul pierdut. Au vopsit casele părinților în culori atroce; au văruit prăvăliile orașului și au pus firme cu neon; și-au construit propriile case de cărămidă roșie pe foste parcele cu porumb și desișuri de pini; au distrus aspectul bătrânului oraș. Străzile nu numai că au fost pavate, ci și botezate (Bulevardul Adeline, de la domnișoara Adeline Clay), dar locuitorii mai în vârstă se abțineau de la folosirea numelor de străzi – drumul care trece pe la casa lui Tompkins era o indicație suficientă ca să știi pe unde te afli.

- Nu știi cum să pui mâna pe o femeie, scumpule? S-a prefăcut că mângâie un păr tuns perie, s-a încruntat și a continuat: Femeilor le place ca bărbații lor să le domine și în același timp să fie rezervați, dacă îți reușește figura. Să le facă să se simtă neajutorate, mai ales când știu foarte bine că ar fi capabile să ridice o buturugă cu mâinile goale. Să nu te arăți niciodată nesigur în fața lor și în nici un caz să nu le spui că nu le înțelegi.
- Touché, iubire, a spus Henry. Dar aș cârti puțin la ultima sugestie. Credeam că femeilor le place să fie considerate stranii și misterioase.
- Nu, doar vor să pară stranii și misterioase. După ce ai dat la o parte toate podoabele, orice femeie de pe lumea asta își dorește un bărbat puternic care o citește ca pe o carte, care nu-i e numai amant, ci și cel ce păzește pe Israel. O prostie, nu?
- În cazul ăsta vrea un tată, nu un soț.
- La asta se reduce, a răspuns ea. Cărțile au dreptate în privința asta.
- Ești foarte înțeleaptă astă-seară, a spus Henry. Cum ai învățat toate astea?
- Trăind în păcat la New York, a spus ea.

 

Partea a III-a

                - Cum i-a zis vaca într-o dimineață friguroasă tipului care o mulgea: „Mulțumesc pentru mâna caldă”.

Domnul O’Hanlon era născut și crescut în Sud, unde a făcut și școala, s-a însurat cu o doamnă din Sud, și-a trăit acolo toată viața și principalul lui interes era acum să susțină Stilul de Viață Sudist și nici un cioroi, nici o Curte Supremă și nimeni altcineva n-o să-i spună lui ce să facă... o rasă așa de bătută în cap ca... inferioritate înnăscută... capetele alea crețe și flocoase... încă în copaci... slinoși și puturoși... să se însoare cu fiicele voastre... să corcească rasa... corcească... corcească... salvăm Sudul... Lunea Neagră... mai jos și decât gândacii... Dumnezeu a făcut rasele... nimeni nu știe de ce, dar El le-a vrut separate... dacă nu, ne-ar fi făcut pe toți de aceeași culoare... înapoi în Africa...

Pleacă de-aici, spuneau vechile clădiri. Nu e loc de tine aici. Nu ești dorită. Noi avem secrete.
Supunându-se, a pornit pe principala arteră a Maycombului, șoseaua care ducea la Montgomery. A continuat să meargă, trecând pe lângă case cu curți largi, în care se mișcau doamne pricepute la grădinărit și bărbați masivi și lenți. I s-a părut că o aude pe doamna Wheeler urlând peste stradă la domnișoara Maudie Atkinson și, dacă o vede domnișoara Maudie, o să spună intră și ia niște prăjitură, tocmai am făcut una mare pentru doctor și una mică pentru tine. A numărat crăpăturile din trotuar, s-a pregătit pentru atacul doamnei Henry Lafayette Dubose – Mie să nu-mi spui salutare, Jean Louise Finch, mie să-mi spui bună ziua!, - a grăbit pasul în dreptul vechii case cu acoperiș ascuțit, apoi al casei domnișoarei Rachel și s-a trezit acasă.

- Îmi dați un cornet cu vanilie, vă rog?
- Nu mai se dă în cornete. Pot să vă dau o...
- E-n regulă. Dați-mi în ce se dă, i-a spus ea bărbatului.

 

Partea a IV-a

                Toamna vine târziu în Alabama. Chiar și de Halloween poți să mai stai pe verandă fără să te stânjenească paltonul. Amurgurile sunt lungi, dar întunericul vine brusc; nici nu-ți dai seama când cerul trece de la portocaliu stins la negru-albăstrui și odată cu lumina dispare și ultima urmă de căldură a zilei și te retragi în casă, la adăpost.

 

Partea a V-a

                Cum de nu li se ridică părul în cap? Cum pot să asculte cu evlavie și să creadă tot ce aud la biserică, iar apoi să spună lucrurile pe care le spun și să asculte lucrurile care li se spun fără să vomite? Credeam că sunt creștină, dar nu sunt. Sunt altceva și nu știu ce. Tot ce am considerat vreodată că e bine sau rău am învățat de la oamenii ăștia – exact oamenii ăștia. Deci e vorba de mine, nu de ei. S-a întâmplat ceva cu mine.

Despre ce mai vorbesc femeile? Jea Louise își pierduse obișnuința conversației, dar și-a recăpătat-o brusc. Proaspetele Soții vorbeau despre Bobii și Michaelii lor, despre cum erau măritate cu Bob sau cu Michael de patru luni și Bob și Michael se îngrășaseră deja cu câte zece kilograme fiecare. Jean Louise și-a înăbușit tentația de a le lumina pe tinerele ei musafire în legătură cu posibilele cauze medicale din spatele subitei creșteri în greutate a celor dragi și și-a îndreptat atenția spre Clubul Scutecelor, care a stresat-o la culme.

Umor, umor, umor, mi-am pierdut simțul umorului. O s-ajung ca New York Post.

Ești fascinată de tine însăți. Spui orice-ți trece prin minte, dar eu chiar asta nu înțeleg, cum poate să-ți treacă prin minte așa ceva. Mi-ar plăcea să-ți despic capul, să pun o informație în el și s-o urmăresc cum îți traversează toate circumvoluțiunile creierului până îți iese pe gură. Ne-am născut amândouă aici, am fost la aceleași școli, ni s-au predat aceleași lucruri. Mă întreb ce-ai văzut și ce-ai auzit tu din toate astea.

Structura socială. Cuverturi matlasate cu model de cercuri intersectate.

Un om care nu e în stare să fie nepoliticos nici cu un șoarece a stat în sala de judecată susținând cauza unor omuleți detestabili.

 

Partea a VI-a

                Doctorul Finch i-a dat lecții nepoatei sale pe muzica patefonului lui Jem: „Nu e nici o filozofie... ca șahul... doar să te concentrezi... nu, nu, nu, nu scoate fundul în afară... nu joci fotbal... detest dansul de societate... prea mult de muncă... nu încerca să conduci tu... dacă el te calcă pe picior e vina ta, fiindcă nu ți l-ai tras... nu te uita în pământ... nu așa, nu așa, nu așa... acum ai prins mișcarea... de bază, așa că nu încerca nimic complicat”.

Nimeni nu a părut să observe ceva schimbat la înfățișarea ei, ceea ce a confirmat, după Henry, că fusese o trufie din partea ei să creadă că toată lumea stătea cu ochii pe ea.

 

Partea a VII-a

                Pentru fiecare om, Jean Louise, insula lui, străjerul lui e propria conștiință. Chestia aia care se cheamă conștiință colectivă nu există.

 

 

 

 

 

 





Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Mna… Eu prefer recenziile!

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro