Începând de acum, în fiecare lună vă vom prezenta câteva cărţi faine prin intermediul unor citate care ne-au plăcut şi ne-au rămas în minte. E drept că nu sunt la fel de cuprinzătoare ca recenziile, dar sperăm să găsiţi în ele un motiv suficient de bun pentru a citi cărţile. :)

Povestea unei vieti, de Aharon Appelfeld

recomandata de Mihaela

"Acum, cînd încerc să-mi reamintesc cele spuse de D., nu mai ţin minte nici un cuvînt concret, nici o imagine, doar un şuvoi de mormăieli şi abstractizări. Soarta abstractului este să se lipească de tine pentru o clipă, apoi să dispară. Numai cuvintele care creează imagini îţi rămîn în minte. Restul nu e important. Mi-a luat totuşi ani lungi să mă eliberez de cunoscători, de tutela lor, de surîsul lor arogant şi să mă întorc la prietenii adevăraţi şi loiali, care ştiu că omul nu e decît un mănunchi de slăbiciuni şi temeri şi că nu e nevoie să-i mai adaugi altele." (vreau cartea!)

30 de interviuri eveniment, de Simona Chitan

recomandata de Andrei

"Simona Chiţan: Există diferite amiciţii între scriitori şi critici sau jurnalişti. Sunteţi de acord că pe baza acestora se scriu cronici favorabile indiferent de valoarea reală a cărţii?

Nicolae Manolescu: Da, 99% dintre cronici sunt favorabile sau laudative. Se lăuda unii pe alţii între ei în funcţie de găşti. Dacă ar există critici adevăraţi nu s-ar întâmplă aşa. Nichita Stănescu avea şi el prietenii lui de pahar, iar uneori era supărat pe critici: “Voi iubiţi operă, nu iubiţi omul din mine”, spunea el. Dar când voia să ştie o perere despre poezia lui, Nichita venea la mine sau Eugen Simion sau la Valeriu Cristea. [...]

Simona Chiţan: Ce sfat i-aţi da unui tânăr scriitor?
Nicolae Manolescu: I-aş spune: "Du-te în mijlocul lumii. Suie-te în merou, în troleu, priveşte în jur, poţi să faci literatură dincolo de propriile experienţe. Nu sta numai în mijlocul prietenilor băutori de bere sau de cafea sau de whisky. Plimbă-te. Lasă-mă pe mine, critic, să stau în bibliotecă"." (vreau cartea!)

Metro 2033, de Dmitry Glukhovsky

recomandata de Cristi

"Stalkeri...
Acest cuvânt, straniu şi străin limbii ruse, prinsese totuşi foarte bine. Înainte, acesta era numele dat acelor oameni pe care sărăcia îi forţase să îşi facă drum la fostele poligoane militare, să dezasambleze rachetele şi bombele neexplodate şi să vândă carcasele de bronz celor care cumpărau metale neferoase. Era şi numele dat acelor oameni stranii care, în vremuri de pace, explorau canalele. Dar toate aceste înţelesuri aveau ceva în comun: fusese dintotdeauna o profesie extrem de periculoasă, o confruntare cu necunoscutul, cu misterul, cu pericolul... Cine ştie ce se întâmplase la acele poligoane abandonate, unde pământul radioactiv, desfigurat de miile de explozii, arat cu tranşee şi presărat cu catacombe, producea lăstari monstruoşi. Şi nimeni nu putea şti ce trăia acum în canalele metropolei, acolo unde constructorii închiseseră chepengurile în urma lor, părăsind acele coridoare întunecate, strâmte şi mirositoare pentru totdeauna.

În metrou, acei puţini temerari care aveau curajul să se aventureze la suprafaţă erau numiţi stalkeri. În costumele lor de protecţie, cu măşti de gaze şi ochelari de protecţie, erau puternic înarmaţi pentru a urca la suprafaţă şi a căuta acele lucruri necesare pentru toată lumea: provizii militare, echipament, piese de schimb, combustibil... Existau sute de oameni care îndrăzneau să facă asta. Cei care erau în stare să se întoarcă în viaţă puteau fi număraţi pe degete - iar acei oameni îşi valorau greutatea în aur. Erau mai valoroşi decât foştii angajaţi ai metroului. Tot felul de pericole îi aşteptau pe cei care îndrăzneau să meargă deasupra - de la radiaţie la creaturile monstruoase pe care aceasta le crease. Exista ceva acolo, la suprafaţă, dar, după standardele obişnuite ale umanităţii, nu mai putea fi considerată viaţă.

Fiecare stalker devenea o legendă vie, un semizeu, şi toată lumea, atât tinerii cât şi bătrânii, îi priveau cu o fascinaţie răpitoare. Într-o lume în care nu se mai putea naviga sau zbura nicăieri, iar cuvintele „pilot” şi „marinar” îşi pierduseră sensul, copiii visau să de vină stalkeri. Să plece îmbrăcaţi în armură strălucitoare, acompaniaţi de privirile admirative şi recunoscătoare, să urce la suprafaţă, în tărâmul zeilor, să se lupte cu monştrii şi să se întoarcă în subteran, aducând oamenilor combustibil, provizii militare, lumină şi foc. Să aducă viaţă." (vreau cartea!)