Va astept din nou sa imi spuneti ce credeti! :)

http://www.bookblog.ro/x-ana-maria-petritan/dorian-gray-si-iubirea/

Am mai publicat un post cu intrebari ce se refera la rolul artei, artistului si constiinta lui Dorian.

Va astept sa va spuneti parerea si despre aceste aspecte! :)

In ceea ce priveste narcisismul si voluntarismului actului “sinucigas” din final, sunt doua adjective cu care nu sunt de acord, tocmai din prisma cheii de lectura pe care am folosit-o.

La o recitire fie si numai a ultimului capitol, se va observa ca Dorian Gray nu se caieste prea tare pentru modul in care si-a trait viata. Combate si argumenteaza orice astfel de gand. Mai degraba il fascineaza ideea unui nou inceput, isi face tot felul de calcule care, daca nu ar fi atat de spontane, le-am putea numi chiar strategice.

Faptul ca se gandeste la un viitor dupa ce in prelabil ar sterge orice urma ce ar trada existenta lui de pana atunci exclude in mod logic voluntarismul gestului “sinucigas” ( de unde si ghilimelele:) )

Ce spuneti despre conceptul de “constiinta”? Mi se pare un fel de cheie de bolta alaturarea pe care Dorian Gray o face intre constiinta care i-a lipsit pana atunci…pentru ca a fost inchisa in tablou? Oare?

Oricum, sa nu scapam din vedere faptul ca finalul este unul de roman fantastic. Adica, mai degraba il iei ca atare. Cam ca arta: te fascineaza sau nu :)

Si pentru ca am ajuns undeva deja la mijlocul discutiei (la mine fiind evident ca sustin atat latura faustiana cat si narcisista a lui Dorian – ca doar eu am pus intrebarile :)) ma intreb daca actul din final este cumva un act sinucigas voluntar.

Nu cumva, cum a spus Anca, Dorian a reactionat doar impotriva portretului, dintr-un pur gest narcisist? :)

Ma tem ca am intrat pe un teren foarte delicat si nu as vrea sa fac o afirmatie prea evident gresita (adica mi-e frica sa nu spun o prostie)

Totusi, eu nu cred ca Dorian Gray este doar un narcisist. El este intr-o continua cautare a unui paradis artificial. Nu se iubeste doar pe sine, ci iubeste un ideal estetic, in a carui cautare neintrerupta se afla, pe care urmareste sa il asimileze propriei vieti.

In ceea ce il priveste pe Henry Wotton, el a pregatit terenul pentru declansarea narcisismului lui Dorian, dar el nu s-ar fi declansat in absenta portretului pictat de Hallward, in care Dorian vede confirmarea spuselor lui Henry.

Sunt de acord, sinuciderea nu este un act narcisic. Insa Dorian dispretuia ceea ce e devenit. Sa nu uitam ca el era fortat, prin existenta portretului, sa isi contemple sufletul in toata uratenia lui. Mai putea intr-adevar sa se iubeasca pe sine mai presus de orice altceva fiind constient de diformitatea sa interioara?