Autor: Philip Roth
Rating:
Nu ştiu dacă sunt foarte inspirată în alegerea romanelor lui Philip Roth, în cele pe care le-am citit pînă acum am găsit doar urme dintr-un lăudat stil, doar promisiuni şi - pe coperta a patra - exclamaţii de un entuziasm categoric. Recunosc că aşteptarea romanului mai bun, cînd am de ales între atîtea, mă face să privesc suspicios, să mă entuziasmez mai puţin şi să exagerez defectele. Acelaşi lucru cu monologul lui Portnoy.
Pentru timpul în care a apărut (anul este 1969), cartea este reprezentativă, atît produs al revoluţiei sexuale, cît şi punct de referinţă pentru aceasta. Limbajul explicit, reevaluarea ironică a teoriilor freudiene, problemele de etnie şi identitate tratate cu un umor scandalos - acestea sunt punctele interesante ale romanului, pe care probabil i se bazează faima de cel mai amuzant şi emoţionant roman despre sex şi maturizare.
Alexander Portnoy e singura voce a romanului, dacă o excludem pe cea a cicălitoarei şi perfecţionistei Mame evreice, un personaj reconfortant de absurd şi ubicuu. În faţa psihanalistului Spielvogel, Portnoy se întoarce, cu digresiuni şi lamentări, în copilăria şi adolescenţa din New York, căutînd explicaţii pentru viaţa sa sexuală aventuroasă, extravagantă, dar nesatisfăcătoare. De la acest pretext se construieşte o întreagă lume, amuzantă între grosolan şi subtil, o mahala aproape fermecătoare.
Nu francheţea limbajului face romanul-mahala să fie "aproape, dar nu în totalitate", ci impresia că dincolo de provocare - care nu trebuie ignorată - nu se află nimic. Mai nimic, în afară de personaje-tip, situaţii tipice, neîmpliniri şi dezechilibre insuficient exploatate, o tendinţă nefinisată spre naturalism.
De aceea, încă mai aştept un roman de Philip Roth care să nu se apropie de ceva, ci să fie, care să maturizeze un Alexander Portnoy fără cinismul farsei, să predea obsesiile sexuale cu aceeaşi francheţe, dar mai verosimil, să personalizeze teme politice cu acelaşi umor, dar fără clişee, în fine, un roman care să nu-mi dea impresia că autorul este supraevaluat. Încă mai am speranţă.
O recenzie de: Mihaela Butnaru
cristian spune:
21 August 2007 | 4:45 pm
Cu inima strânsă, am deschis recenzia ta. Dar ştii ce ai reuşit? Să mă determini a citi cartea.
Să ne gândim, totuşi, că în faţa unui psihanalist şi discursul nostru ar putea fi presărat cu digresiuni şi lamentări.
Evreii au inventat psihanaliza, au luat-o în râs apoi, sfârşind prin a deveni dependenţi de ea.
Dar trebuie citită cartea, după care voi “decide” dacă este “verosimilă” sau ba.