Autor: Vladimir Voinovici
Rating:

Săptămâna trecută s-a încheiat fără tam-tam înscrierea pentru sponsorizarea volumelor proprii sau ale editurilor la Administraţia Fondului Naţional Cultural. O cucoană din comitetul de primire a fost întrebată cum a decurs procesul de înscriere şi ea, sub probabila influenţă mediatică, s-a apucat să marcheze anomaliile. Printre ele, apariţia unui om care scrisese o poezie despre rezistenţă şi vroia să-i fie publicată într-un mare ziar literar. Când i s-a spus părerea franc, anume că poezia este şi slabă, iar reprezentantul oficial nu avea legături directe cu revistele, solicitantul a întrebat: Şi atunci ce să fac să devin un mare scriitor?

Întâmplarea asta m-a provocat să dau un răspuns care priveşte într-o oarecare măsură şi bookblog-ul nostru. Anume să citească demenţial, în progresie geometrică, azi o pagină, mâine cinci şi răspoimâine o carte. După o vreme să-şi specializeze lecturile, să nu rămână la faza diletantului descris cu sarcasm de Jean Paul Sartre în romanul său Greaţa, să aleagă o ţintă, o perioadă, un domeniu. Un literat important, cred, nu scrie despre orice, se documentează înainte, colaţionează fapte, idei, viziuni. Şi chiar dacă nu-şi mărturiseşte la sfârşitul cărţii biografia, orice critic literar poate ghici aroma lecturilor pe aceeaşi temă. Azi nu poţi scrie un mare roman fiind analfabet în materie literară decât în mod cu totul excepţional şi eventual sub supravegherea unui rafinat literar.

De altfel, ce stupid ar fi ca un om care are pretenţia la gloria literară, dar fără lecturi, să primească un premiu important şi când ar fi întrebat în mod firesc de reporteri ce părere are despre scriitorii laureaţi de dinaintea lui să ridice din umeri şi să declare frust că nu ştie nimic despre aceştia. Chiar dacă ar fi scris o carte admirabilă, impresia cea bună s-ar încărca cu o nuanţă de penibil. Incultura şi diletantismul sunt impardonabile în lumea literară. Şi ca să-ţi dai seama pe ce lume te afli, care reviste literare te primesc, la uşa cui să baţi, trebuie lectură. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

În aceste condiţii, după o perioadă de tatonări ale primelor recenzii, mi-am făcut şi eu la rândul meu o listă de cărţi care mă aşteaptă ca nişte soldaţi cuminţi pe masă, aşezate în teancuri şi deopotrivă de interesante. Asta nu înseamnă că nu este permisă evadarea dintre lecturile obligatorii, dar atunci când faci o asemenea acţiune, cumva trebuie să-ţi motivezi gestul. Ce te-a făcut să citeşti o carte neinclusă în lista de lecturi? Eu personal, am o listă închisă pentru un an înainte. Ce m-a făcut să-mi schimb priorităţile şi în loc de literatura română modernă, obsesia mea din ultimele luni, brusc să trec la cartea unui anume Vladimir Voinovici, de care nu am auzit în viaţa mea?

Aici cred că un rol important l-a jucat coperta cărţii, are condiţii grafice foarte atrăgătoare, dar, de ce nu, şi titlul, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin, titlu care sună picaresc (vezi Viaţa şi isprăvile vestitului Guzmán de Alfarache de Mateo Alemán), prin urmare promiţând scene comice. Şi iată argumentul pe care nu l-am înţeles la vremea lecturării înfrigurate a cărţii - cum se spunea la cenaclul Junimea, anecdota primează. Cu măsură, lista obligatorie - pe care de altfel ţi-o stabileşti singur - o poţi abandona în favoarea umorului.

Lui Ivan Cionkin, ostaş al Armatei Roşii, totul i se întâmplă din greşeală. La început, fiinţă modestă, un Ivan oarecare, o persoană al cărei nume îl poartă un sat întreg, ajunge cu timpul, prin tehnica acumulării şi a adâncirii în hiperbolă, cauza pierderii războiului de către nemţi. În jurul său aparatele de propagandă sovietice şi germane construiesc o imagine neverosimilă de spion plecând de la un zvon din satul natal al lui Cionkin, anume că acest Ivan s-ar fi născut în urma popasului de câteva nopţi a nobilului prinţ Goliţân la mama Cionkina. Acest zvon face pe diferiţii zeloşi servanţi cekişti să modifice cu încetul identitatea lui Cionkin. La început, informatorul dintâi spune că e poreclit Prinţul, apoi altul că e de fapt un pseudo Cionkin, al treilea face identitatea Cionkin-Goliţân, iar la gradele superioare nu mai ajunge decât inculpatul Goliţân. Diferenţa e aşa de mare între destinul fabricat şi cel real al personajului, încât la sfârşitul cărţii Stalin va da simultan două ordine diferite - în primul să fie executat Galiţân, iar în al doilea să fie decorat soldatul Cionkin. Imagini antitetice ale aceleiaşi persoane.

Mă gândeam cum pe vremuri circula prin pegra bucureşteană un banc în care un oarecare nea Vasile portarul (vezi aici) avea neaşteptate conexiuni ba cu Ceauşescu, ba cu Papa de la Roma. Aşa şi Cionkin, dintr-un Ivan generic, un pârlit de soldat care la începutul cărţii este ţinut numai în poziţie de drepţi - culcat, pare să devină adversarul ideologic cel mai de temut al comunismului şi spionul cel mai de seamă al naziştilor. Lucruri care se întâmplă fără voia sa, în timp ce în gluma aceea de cartier era o importantă doză de snobism şi persuasiune.

Am avut tendinţa de a apropia acest roman al lui Voinovici de bravul soldat Svejk al lui Jaroslav Hasek, dar pe parcursul romanului am realizat că de fapt am de-a face cu o frescă a lumii sovietice de la începutul celui de-al doilea război mondial, mai precis în primăvara lui 1941.

Cel mai oropsit soldat al unei unităţi oarecare din Armata Roşie, Ivan Cionkin este trimis la sute de kilometri depărtare, în Krasnoe, un sat oarecare să păzească până la venirea echipei de reparaţii un avion care se prăbuşise cu câteva zile înainte. Intenţia este nobilă, dar birocraţia şterge orice caracter pozitiv. La puţină vreme, începe războiul cu germanii, unitatea este trimisă pe front, iar soldatul Cionkin este făcut uitat. Între timp, el este primit de o văduvă, Niura, în casa ei şi începe să ducă o viaţă de ţăran obişnuit, chiar şi după ce toţi ceilalţi bărbaţi valizi din sat fuseseră încorporaţi forţat. Printre relaţiile stabilite se număra cea cu vecinul său, Gladâşev, un personaj insolit, care încerca să facă o invenţie agricolă, o plantă care la suprafaţă să facă roşii, iar la rădăcină cartofi. În urma unei reclamaţii, Securitatea vine în sat să-l captureze pe Cionkin, dar acesta, avertizat, capturează el echipa de comando. Cum nimeni nu se interesează de această echipă o vreme, el îi va pune la muncile câmpului. Scene hilare şi neverosimile de cum sunt puşi securiştii la scos cartofi. Sesizându-se în sfârşit dispariţia echipei cekiste şi urmare a unui telefon înţeles greşit, este trimis un general cu două batalioane pentru a-l captura pe Cionkin, devenit între timp urmare pornirii maşinii propagandistice un mare contrarevoluţionar. Două batalioane contra unui om - este o proporţie fără îndoială demnă de o epopee în toată regula. Capturat, dar după ce rezistă o întreagă dimineaţă în virtutea faptului că se considera santinelă şi îşi apăra perimetrul, Cionkin este pus în închisoare la izolare şi începe să i se fabrice dosarul după reţeta menţionată mai sus. La intrarea în închisoare este un presupus dezertor, pe nume Cionkin, un soldat oarecare, la proces ajunge ca prinţul Goliţân, marele terorist antisovietic. Culmea este că, deşi toate circumstanţele îi sunt nefavorabile, are şansa la sfârşitul cărţii să fie eliberat de atacul neaşteptat al oraşului Dolgov de către nemţi.

Fascinaţia cărţii nu constă atât în întâmplări, cât în pasajele psihologice, cât în teoriile năstruşnice ale unora dintre personaje şi mai ales în încercarea de descifrare a gândirii diferitelor forme de torţionari. Avem aici marea Cionkiniadă - pe de-o parte Cionkin şi locuitorii simpli ai satului Krasnoe, pe de alta iadul populat de o infinitate de sceleraţi care comit răul din teamă de a nu fi consideraţi slabi, de frică, din suspiciune. O cekistă îşi educă fiul să se obişnuiască încă de mic cu arta schingiuirii şi a anchetei brutale, un cal este înmormântat cu onoruri militare în locul unui căpitan de Securitate dispărut, un preşedinte de colhoz Golubev este arestat sub acuzaţia de neîndeplinire a sarcinilor de serviciu şi sabotaj, deşi toţi oamenii din sat fuseseră deportaţi de câteva zile. De spaima dispariţiei celorlalţi oameni, Golubev se dusese la cooperativă unde continua să ţârâie telefonul după livrări şi, beat de frică, tuturor celor care sunau le răspundea că totul merge conform planului.

Avem tabăra celor buni, dar năstruşnici, şi tabăra celor răi, de zece ori mai mulţi, dar cu teorii care mai de care mai fantasmagorice. Cum nu vreau să dezvălui aspectele amuzante ale cărţii - şi sunt garantat câteva pasaje unde cititorul va râde cu lacrimi - să zicem povestea cu Niura şi porcul; povestea cu îngrăşămintele naturale ţinute în casă de vecinul său, Gladâşev, arestarea căpitanului cekist Miliaga pe post de spion german - voi insista pe aspectele bizare ale personajelor negative.

Înainte iată însă două pasaje care ţin de un anume egoism funciar al oricui. Există o paralelă neexprimată între raportul scriitorului faţă de protagonistul său şi cel al femeii faţă de bărbatul ales. O formă de omniscienţă şi de posesie orgolioasă.

Naratorul se întreabă: "Oare autorul nu putea să ia din viaţă un ostaş, un bogatâr înalt, chipeş, disciplinat, fruntaş la pregătirea de luptă şi cea politică? Putea, fireşte, dar n-a izbutit. Toţi fruntaşii au fost luaţi de alţii, mie mi-a rămas doar Cionkin. La început am fost necăjit, pe urmă m-am consolat. Căci eroul unei cărţi este ca un prunc, cum l-a făcut Dumnezeu, şi nu-l arunci pe fereastră. Copiii altora poate sunt mai buni şi mai deştepţi, al tău e însă mai scump decât toţi, fiindcă este al tău".

Treizeci de pagini mai încolo, simpluţa Niura, prietena lui Ivan, gândeşte astfel într-un mod obsedant: "Bărbatul, bun sau prost, pe lungă sau pe scurtă durată, oricum ar fi - este al tău. Şi e plăcut nu doar că te ajută în gospodărie şi apoi se culcă să doarmă în pat cu tine, este plăcută însăşi conştiinţa faptului că el există, este plăcut să-i spui prietenei sau vecinei când ai prilejul! "Al meu a pus acoperiş nou la casă, da"™ l-a cam bătut vântul şi a răcit puţin, a trebuit să-i dau să bea lapte fierbinte". Sau chiar şi aşa: "Al meu, cum bea ceva, cum pune mâna pe vătrai ori pe ce apucă şi distruge tot ce-i pică înainte, nu mai am în casă nicio farfurie întreagă". Asta sună a plângere, dar nu - de fapt este lăudăroşenie. Doar nu vei spune despre el că a inventat locomotiva sau a fisionat nucleul atomului, dar măcar a făcut ceva, s-a manifestat, eşti mulţumită şi cu atât. E al meu! Altă dată, se nimereşte unul că n-ai nici la ce să te uiţi: strâmb, cocoşat, aruncă banii pe băutură, îşi omoară în bătaie nevasta şi copiii. Te întrebi ce nevoie are ea de unu ca ăsta? Să-l lase încolo şi gata, dar nu-l lasă. E al meu! Bun sau rău, totuşi nu-i al tău, nici al ei. E al meu!"

Cum spuneam, voi încerca să punctez câteva dintre aberaţiile gândiriste ale oamenilor deveniţi maşini birocratice de ucis. Un delator laudă sistemul comunist pe motiv că e cel mai uşor de înşelat, de o credulitate incredibilă în raportul său cu informatorii anonimi. Nimeni nu stă să verifice, toţi cekiştii sunt grăbiţi doar să condamne pe cât mai mulţi la cele mai cumplite pedepse sub motive dintre cele mai puerile. Ba chiar fac în jurul nevinovăţiei şi statutului de duşman o teorie teribilă: "uite de pildă, luăm un om şi-i spunem: "Tu eşti duşmanul nostru". El nu e de acord, obiectează: "Nu, nu sunt duşman". Dar cum se poate una ca asta? Dacă noi arestăm un om, bineînţeles că el ne urăşte. Şi dacă, pe deasupra, se consideră nevinovat, atunci ne urăşte, de două, de trei ori mai mult. Şi de vreme ce ne urăşte, înseamnă că ne e duşman, înseamnă că e vinovat. Iată de ce eu personal socotesc că tocmai cei nevinovaţi sunt cei mai înverşunaţi duşmani". Iată şi gândirea lor impardonabilă sesizabilă la următoarea arestare. "Un şcolar a tras cu praştia în profesoară, dar a nimerit portretul lui Stalin şi a spart geamul. Dacă i-ar fi scos ochiul profesoarei, poate l-ar fi iertat, ca minor, dar el n-a nimerit ochiul, ci în portret, iar asta însemna atentat, nici mai mult, nici mai puţin. Unde o fi acel şcolar - nimeni nu ştie" "

Există apoi o panoplie de căpitani securişti, aproape indistincţi ca personaje şi care par să gândească sub inspiraţia unei matrice comune. Unul afirmă că Securităţii nu îi este necesar orice adevăr, ci numai acela de care are nevoie în anchetă. Un altul, cu rang de politruc, evită discuţiile contradictorii, simţindu-se înarmat cu aberaţiile comuniste: "când omul discută, nu vrea să scoată la iveală adevărul, el vrea să arate că el e mai deştept decât tine. Iată de ce eu sunt întotdeauna de acord. Vrei să fii mai deştept - n-ai decât!... Pe mine mă doare în cot, sunt indiferent". Un al treilea se întreabă ce s-ar face oamenii fără Securitate? "Ar trăi, dar cum, anost" are impresia că este un om neînsemnat, că nimeni n-are treabă cu el. Şi iată că venim noi. Iar noi îi spunem omului: eşti înconjurat de duşmani. Ia seama, cineva a încercat să-ţi otrăvească fântâna, cineva vrea să arunce în aer trenul cu care vrei să călătoreşti, cineva are de gând să-ţi răpească pruncul. Noi îi spunem: fii cu ochii în patru, undeva, lângă tine, se află duşmanul tău, care nu doarme. Îi spunem că acesta nu este un duşman pur şi simplu, un mizantrop ramolit, nu, el are legături cu capitalul internaţional, este susţinut de forţe redutabile. Şi omului i se face frică, dar în acelaşi timp începe să capete respect faţă de sine. Dacă astfel de forţe atentează permanent la viaţa lui, înseamnă că ea reprezintă o valoare colosală. El devine vigilent, este mereu cu ochii în patru, vede pretutindeni duşmani, spioni, sabotori şi diversionişti şi respectul faţă de sine însuşi atinge proporţii incredibile."

Defilarea aceasta de figuri infernale trebuie să cuprindă şi niscaiva portrete. Iată-l pe al procurorului Evpraksein - "avea şi înfăţişare de fiară şi se comporta ca o fiară, şi nimeni n-ar fi crezut atunci că în realitate era în general un om bun, dar foarte speriat. Şi pentru că era speriat, se temea de moarte că cineva îi va descoperi bunătatea, îl va urmări şi îl va muşca. Şi ca să nu se întâmple asta, Pavel Trofimovici îşi ascundea zi de zi firea adevărată, şi o ascundea cu atâta iscusinţă, încât unii oameni, mai slabi de înger, erau gata să leşine numai când procurorul le azvârlea câte-o privire.
Fireşte, printre procurori se întâlneau oameni diferiţi. Era destul de întâlnit tipul cu fire autentic feroce care nu făcea deosebire între un om şi-o muscă. Însă cel aprig, ştiindu-se necruţător şi, astfel, nefiind supus riscului de a fi demascat, putea să scape o victimă datorită uitării sau beţiei, ori din considerente materiale.
Însă Evpraksein, simţind că are înclinaţii să facă bine, se temea foarte mult că îl vor adulmeca şi vor afla, iată de ce nu scăpa pe nimic şi pe nimeni."

Fiinţele birocratice de factură malefică se întâlnesc în toate palierele. Preşedintele de colhoz Golubev minte fără neruşinare în privinţa realizărilor cooperativei. Un general este înaintat în grad, deşi nu a avut nici un merit la câştigarea unei prime bătălii pentru Moscova. În sfârşi, iată-l şi pe redactorul-şef Ermolkin, memorabil pentru limbajul de lemn şi pentru modul cum cenzurează articolele: "toate cuvintele obişnuite i se păreau nedemne de epoca noastră extraordinară şi înlocuia fără să mai stea pe gânduri cuvântul casă cu clădire sau imobil; soldat sau ostaş cu luptător al Armatei Roşii. În ziarul lui nu existau nici ţărani, nici cai, nici cămile. Ci doar lucrători ai ogoarelor, efectiv de cabaline şi caravane ale pustiului" în paginile gazetei lui viaţa era înfăţişată cu totul altfel. Aceasta era viaţa societăţii oamenilor veseli, roşii în obraji, care nu se gândesc la altceva decât cum să strângă recolte nemaiîntâlnite, să dea cât mai multă fontă şi oţel, cum să cucerească taigaua şi, cu acest prilej, înalţă cântări de bucurie despre viaţa lor fericită ca în poveşti." El caută ca în fiecare articol numele lui Stalin să fie pomenit fix de 12 ori. Sau savantul K. Uşastâi care crede că în timp omul sovietic se va deosebi de toţi ceilalţi "aşa cum homo sapiens se deosebeşte de omul de Neaderthal", respectiv va căpăta o căpăţână lunguiaţă. Pesemne de aici îi venise ideea lui Ceauşescu cu omul nou.

La farsa de proces a lui Cionkin, numit de toţi persecutorii săi Prinţul Goliţân, participă după spusele naratorului "pseudomartori, pseudoexperţi, pseudospectatori şi alţi pseudooameni". Este un termen potrivit pentru toate aceste scule securiste, acela de pseudoameni.

Teoriile comuniste îi zăpăcesc şi pe oamenii obişnuiţi. Există doi gânditori care se pândesc unul pe celălalt în privinţa greşelilor. Fraza lor cea mai îndrăgită, "Iată, aici greşeşti. Te asigur că"", o aşteaptă cu sufletul la gură s-o spună în cursul discuţiei şi dacă nu reuşesc s-o plaseze cel puţin o dată, consideră discuţia eşuată. În altă parte a cărţii, Ivan Cionkin pune o întrebare simplă, dar care chinuie pe oamenii cu pretenţii ştiinţifice - dacă maimuţa s-a transformat în om, de ce calul care munceşte mult mai mult nu s-a transformat şi el în om? Şi răspunsul naiv al celorlalţi - fiindcă nu are degete.

La final, observ că au fost inserate numeroase visuri - fie ale protagonistului, fie ale personajelor secundare - pauze de realism în favoarea unor alegorii (de exemplu Cionkin vede o mulţime de secretari de partid aşezaţi la o masă pe post de capete de porci garnisite). Trebuie să remarc şi scăderea tonului umoristic în partea a doua a cărţii datorită nevoii probabile de amplitudine socială a figurii eroului. Poate că Vladimir Voinovici avea şi el în minte o Carte albă a Securităţii şi o fi cunoscut spaima să nu ajungă să-i albească fără voie pe ticăloşi, să nu se exprime greşit şi prin umor să-i facă drăcuşori simpatici.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea