Am 23 de ani, deci după un calcul rapid, e de la sine înțeles că nu am fost contemporană cu Phoenix, în epoca lor de glorie. Nu am fost prezentă la lansarea albumului Mugur de fluier, nu i-am văzut tineri și vibrând de curajul de a face rockul românesc să explodeze, nu i-am ascultat la pick-up, dar de vreo lună am intrat în acest miraj, electrizată de ceea ce au lăsat în urmă. M-am pus pe treabă: am ascultat discografia, am început să citesc memoriile lui Nicu Covaci și desigur, pe 19 aprilie, acum câteva zile, am dat o fugă până la Arene, la concertul aniversar Phoenix 55 and friends - Rock Edition. Ce a fost acolo, și cu bune, și cu rele, vă invit să citiți mai jos.

Seara a început cu dreptul. La ora 20:00, publicul zumzăia și se foia, așteptând ca magia să înceapă. După un salut călduros adresat mulțimii de Cristi Hrubaru, a intrat Nicu Covaci, s-a oprit în colțul din dreapta al scenei și a rămas acolo până la final, discret, cu mici intervenții verbale între piese, acompaniindu-și invitații. Eu pluteam: nu numai că primisem la intrare CD-ul Vino Țepeș, dar eram cu totul surescitată, dorindu-mi din tot sufletul să păcălesc istoria și să trăiesc emoția unui concert Phoenix uite așa, în anii 2000. N-a fost să fie!

Trupele care au urcat pe scenă au cântat fiecare în stil propriu câte ceva din vechiul repertoriu Phoenix. Programul a fost variat, nuanțat și... desigur, electric. Mony Bordeianu a cântat Totuși ca voi sunt, Hei, tramvai, Mamă, mamă, Gipsies on the run și Canarul, cu el pe scenă, ceva din vechiul spirit al anilor ’70 începea să se aprindă, așa cum mi l-am imaginat eu citind autobiografia lui N. Covaci, însă mișcările au fost stângace, iar vocea i-a scăpat de sub control de multe ori. Fără Baniciu însă, fără Țăndărică, fără Kappl, Phoenix a rămas pe tot parcursul scenei doar un nume, realitatea fiind de fapt un Nicu Covaci înconjurat de prieteni, dar strâns legat de mirajul unui trecut irepetabil.

Atmosfera însă a fost una de sărbătoare: instrumentiști foarte buni, un spirit de emulație chiar, un public emoționat până la lacrimi, multă energie și multe Hei-uri spuse din tot sufletul, riff-uri magnetice. Trooper au cântat Nunta, Alin Oprea Numai una, Crivăț și Luparu Apocalipsa, iar Dan Aldea din nou Nunta. Mi-a plăcut seninătatea acestuia din urmă, care a constat mai precis în tactul cu care și-a rezolvat problemele tehnice, respectul față de public când și-a cerut scuze pentru întârziere, lentoarea plină de promisiuni cu care și-a prins cureaua pentru chitară și vocea puternică, atât de clară și atât de precisă. Cea mai exotică prezență a serii a fost fără îndoială Malcolm J. Lewis, fostul basist al formației Black Sabbath, în 2000 chiar membru Phoenix, solist vocal mai exact. A cântat Empire of Vampires și totul din atitudinea lui emana pericol și simț de aventură, respira adrenalină și rock-n-roll de-ăla sănătos, dur, franc, amețitor și onest.

La final, în ultmele 15 minute, Nicu Covaci a oferit posibilitatea tuturor instrumentiștilor din actuala formulă Phoenix să-și arate virtuozitatea. A fost un act narcisist, dar extrem de reușit. Pe linia lui Uie ce pot să fac eu!, l-am remarcat pe Cristi Gram, un chitarist foarte concentrat, serios, vizibil pasionat, trup și suflet cu electrica lui... nu pot decât să adaug că toată forța momentului său solo m-a hiptonizat. După asta, a urmat trezirea la realitate... Nicu Covaci și-a luat rămas-bun de la public și a încercat să-i dea întâlnire din nou cât mai curând pe un ton de ușor reproș: „Dacă nu cereți Phoenix, nu vine Phoenix”. Replica m-a frapat, e nedrept să cerți astfel un public receptiv, chiar dacă-l cerți pe un ton prietenos, acuzându-l că nu iubește suficient de tare Phoenix pentru a pune presiune asupra pieței, până la urmă... dacă suntem lucizi, Phoenix nu mai există decât pe vechile discuri și în inimile părinților și ale bunicilor, vechea generație de rockeri.

Odată ajunsă acasă, am reflectat la această realitate și la nevoia specific umană de a ne agăța de ce a fost frumos cândva. Phoenix a însemnat un moment istoric în rockul românesc, a fost începutul, un act de îndrăzneală într-o epocă plină de constrângeri, estetism pur, energia devoratoare a 1000 de comete, dar a fost... și fiecare fan e dator să se împace cu următorul cuvânt: niciodată. Phoenix nu o să mai fie niciodată Phoenix, dar muzica lor, aia mare și sinceră, va rămâne întotdeauna. Suntem liberi să o ascultăm până la moarte, liberi să fantazăm, să fredonăm, să ținem ochii deschiși pentru următorul miracol rock n roll, dar trebuie să respectăm un singur lucru, minimal pentru sănătatea emoțională a oricărui rocker sadea: unele lucruri, oricât de frumoase, nu se mai întorc niciodată.

Foto: http://andreipartos.ro