Cărţi din alte vremuri
Scris de Iulia Nalatan • 20 februarie 2009 • in categoria Editoriale
O casă părăsită în mijlocul unei livezi de cireşi, vişini, caişi, meri şi peri. Ca să pătrunzi înăuntru ai nevoie de o cheie ruginită aflată într-un loc dosit, ştiut doar de persoanele autorizate, sub o bucată de cărămidă. Când pătrunzi în odaie te izbeşte un miros apăsător de vechi, praf, pânză de păianjen, mucegai şi fân. E casa în care a crescut bunicul meu, un loc acum părăsit. De fiecare dată am avut un sentiment special pătrunzând în acele incăperi în care cândva au locuit oameni. Să scotocesti prin sertare înţepenite, nedeschise de mult timp era o aventură plină de neprevăzut şi o descoperire permanentă iar lucruri lăsate în dezordine păreau semne fireşti că cineva a plecat cu gândul să se întoarcă şi s-a rătăcit pe drum : laviţe, dulapuri cu uşi deschise, fotografii în ramă, ulcioare, câteva haine îngălbenite de vreme, farfurii, o cutie de chibrituri, lumânari....
Şi cărţi din alte vremuri.
În copilărie, de fiecare dată când mergeam la casa părăsită mă întorceam cu 2-3 cărţi. Murdare şi roase de şoareci pe la colţuri, părinţii disperau când mă vedeau cu ele. Doar bunicul mă înţelegea. El cunoştea toate cărţile, aveam să aflu astfel de unde ştia aşa de multe poveşti.
De-a lungul timpului, s-au rătăcit multe dintre cele pe care le salvasem. Erau în mare parte manuale şcolare din anii 40, cărţi în maghiară de pe vremea străbunicului, calendare în care se explicau muncile agricole specifice fiecărei luni, cărţi despre plante şi animale. Încă mai am poveştile cu Păcală, o carte fără coperţi şi cu ilustraţii frumoase :)
Uitându-mă înapoi, îmi explic de ce îmi plac obiectele vechi, care au aparţinut cândva unor oameni. Cărţile ocupă un loc special. Mă simt bine în biblioteci, anticariate, în general Browser-ul nu permite afişarea acestei imagini, toate locurile ce îţi dăruiesc privilegiul de a simţi aroma altor timpuri. Alături de alte lucruri vechi precum cutiile metalice şi obiectele decorative, cărţile îmi spun poveşti despre trecut. Prin limbaj, ilustraţii, preţ, tehnologie de imprimare şi legare le văd mai ales ca pe nişte mărturii tangibile ale unor vremuri îndepărtate.
Mirosul e unul din lucrurile care îmi place cel mai mult la cărţile vechi. E adevărat, toate cărţile au un miros special şi sunt mulţi oamenii cărora le place să adulmece parfumul lor, să inspire profund ca şi cum ar căuta să recunoască ce ascund în interior. Cărţile vechi oferă însă senzaţii olfactive mult mai intense şi complexe decât cele noi. Oricât de ciudat ar părea, există un grup de oameni de ştiinţă de la Universitatea din Glasgow care studiază procesul de schimbare a mirosulului cărţilor de-a lungul timpului, rezultatele urmând a fi folosite pentru a ameliora condiţiile de depozitare a acestora. Mirosul cărţilor diferă în funcţie de tipul lemnului din care e făcută hârtia şi în funcţie de cerneala folosită. În timp, acesta se modifică atât datorită evaporării apei din hârtie cât şi din cauza condiţiilor în care e păstrată cartea. Mucegaiul, praful, umiditatea mediului afectează la rândul lor aspectul şi mirosul cărţii. Tocmai acest melanj de factori conferă fiecărei cărţi un miros aparte.
Pe de alta parte, mi se pare fascinant faptul că spre deosebire de cele noi editate, cărţile vechi au un trecut, au fost cândva purtate într-o geantă, citite la lumina lămpii. Au pagini îndoite, notiţe şi semne de carte. Unele au fost acoperământ pentru frunze şi flori puse la presat. Altele, ascunzatoare pentru bileţele. Unele sunt cadouri primite cu dedicaţie şi semnătură. Altele au pagini stropite de cafea, ceai sau apă. Iar altele sunt doar îngălbenite de vreme.
Nu s-au schimbat prea multe lucruri. La fel ca în copilarie, în faţa unei cărţi vechi am ochii mari, mă simt mică şi neştiutoare, curioasă şi fascinată.
Citeste cele 21 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
-
Andrei Rosca spune:
Stii, ma gandesc de multe ori daca destul de multele carti pe care le am vor apuca sa miroasa vreodata a ceva care sa imi aminteasca de ceea ce fac azi.
Avansul tehnologic, desi perfect explicabil (insa de o necesitate discutabila) a reusit pana acum sa fie un catalizator pentru multe lucruri foarte tari, insa parca nu reuseste sa le amplifice exact lucrurile care conteaza mai mult. Lucruri cum ar fi sentimentele. De exemplu cele provocate de mirosul unei carti.
-
Marilena spune:
Ai mare dreptate cu cartile vechi. In biblioteca fetitei mele se afla, intre multe carti lucioase, mari si colorate, cateva carticele subtiri, cu coperti un pic ingalbenite si cam ponosite. Sunt cartile de povesti pe care le citeam cand eram mica: Din lumea celor care nu cuvanta, Dumbrava Minunata, Printul Fericit, Til Buhoglinda, In casa bunicilor.
Pe unele le stiam pe de rost, din altele mi-au rămas doar franturi.
De aceea am fost foarte contrariata cand, la una dintre curatenii, fetita mea le pusese teanc alaturi de biblioteca pentru a fi date altor copii sarmani.
I-am explicat ce mult inseamna pentru mine, unele aveau dedicatie de la mama sau alte persoane dragi.
A inteles si le-a facut loc in biblioteca… pe raftul cel mai de jos, in spate.
Am indemnat-o sa le citeasca, caci sunt lecturi scolare obligatorii. Nu stiu daca a facut-o. Dar va spun un secret: din cand in cand mai iau eu cate una dintre cartile copilariei mele, o recitesc si incerc sa retraiesc atmosfera acelor timpuri…-
Iulia Nalatan spune:
Frumoasa povestea :) Mai ales cartile din copilarie poarta cu ele amintirile cele mai frumoase si colorate. E greu sa ne despartim de ele….
Mie mi-ar placea sa las mostenire un cufar de carti.
-
-
Iulia Nalatan spune:
Cititul e o experienta care se traieste cu toate simturile. De aceea nicio tehnologie nu va putea sa inlocuiasca adevaratele carti.
-
Mel spune:
Cand eram mica, gasisem si eu o astfel de casa, chiar aici in Bucuresti. Eram o gasca intreaga de copii iar casa aia era un magnet pentru noi.Dar ce ma atragea pe mine, erau cartile uitate acolo.N-am apucat sa le salvez pe toate, iar ultima oara cand am trecut pe-acolo crestea o cladire moderna. In biblioteca mea(lasata mostenire de la bunica-mea) am carti in rusa vechi, dar cea mai frumoasa dintre ele este Iadul lui Dante, in format mare, cu o camee in mijlocul copertei , cu ilustratii si miros din alte vremuri.Iubesc aceste carti vechi, mostenite, mai mult decat pe acestea noi, cumparate de mine. Si chiar daca nu mai am loc de ele, in viata mea nu as arunca o carte…am pastrat si cartile din copilaria mea (mare parte din ele tot in rusa) si le mi rasfoiesc din cand in cand si imi aduc aminte de vremurile cand bunica mea imi citea din ele. Ce vremuri dom’le :)
-
Cristina spune:
Sicartile noi dar si cele vechi au farmecul lor aparte. Cele noi prin parfumul proaspat, de cerneala inca umeda, iar cele vechi prin parfumul lor de “vechi”, aparent uzat.
Intotdeauna recitesc cu placere cartile vechi, care imi trezesc tone de amintiri… -
Jen spune:
am si eu o intrebare… daca ai multe carti pe care stii ca n-o sa le citesti vreodata, e mai bine sa le pastrezi sau sa le dai?
-
-
Jen spune:
500 de carti?
(s-au dus deja la anticariat, dar sunt curioasa ce ar crede altii… ca-s o persoana groaznica, probabil :D)
-
Mel spune:
Sau, faci o lista cu ele, anunti ca esti dornica sa le dai, o pui pe blog si astepti sa vezi ce se intampla :)
-
Jen spune:
o lista? cu 500 de carti? mi-ar fi placut sa invit pe cineva la mine sa o faca…
dar am facut si asta, numai ca am facut poze rafturilor, dar mai mult de 100, maxim 200 n-am dat (iar 500 era o subestimare, probabil am vrut sa scap de ~1000 de fapt). rezultatul? inca am o cutie cu carti pe care diversi au spus ca le vor si dupa aia n-au mai raspuns la mailuri…
-
-
-
-
alexandra spune:
Ce multe amintiri a redesteptat articolul tau,Iulia!…De cind ma stiu mi-au fost dragi cartile si m-am simtit minunat in compania lor…Mi-aduc aminte ca imi citea mama pe cind eram doar de-o schioapa, o poveste cu mai multe animalute care se adaposteau intr-o manusa intr-o iarna tare friguroasa(imi pare rau ca nu mai am carticica si nici nu stiu cine a scris-o ,cum se numea)Imi mai aduc aminte de prima carte primita ca premiu in clasa intiia “Povestea mielului de aur” de Nicolae Drimba,o “poveste ” ce m-a emotionat mult…pastrez cu drag aceasta carte :) Mai apoi ,nu mai stiu in ce clasa,cred ca in a 5-a,am primit tot ca premiu :Oliver Twist”,de Charles Dickens( o pastrez cu tot atata drag)…Imi aduc aminte cu drag de diriginta mea,profesor de romana,ii multumesc in gindurile mele ca mi-a deschis fereastra ca sa pot sa ma bucur de linistea,frumusetea,puritatea,intelepciunea cuvintelor adunate intr-un manunchi de sentimente…Si tie iti multumesc,Iulia! Mi-a facut mare placere sa trec pe aici! :)
-
victor spune:
Cineva inca are o carte speciala pentru mine. Povestea mielului de aur e scrisa de tata. Spre rusinea mea, eu n-o mai am. Ce n-as da sa o revad! Alexandra, esti o fericita, tata era un tip special si povestea e la fel :)
Ovidiu Miron spune:
20 februarie 2009 | 1:20 pm
Iulia, editorialul tau mi-a trezit amintiri greu de exprimat in cuvinte simple. Imi place internetul, imi plac mediul online si oamenii care il formeaza, dar cred ca asemenea amintiri cum sunt cele despre case si carti de demult sunt de neinlocuit.
Cred in savoarea unei carti tangibile si chiar ingalbenite de ani si timpuri. Cred intr-o camera plina de paianjeni si sertare vechi. Si mai cred in puterea unor asemenea amintiri.
Anii trec, paginile se ingalbenesc, ideile raman.