Realitatea se spune că există numai în funcţie de atenţia arătată lucrurilor. Convenţional vorbim de lucruri importante, demne de a fi eventual vândute la ştiri sau povestite cu oarece umor prietenilor şi neînsemnate, din cele prin care trecem fulgurant aproape tot timpul. Suntem pentru câteva clipe agresivi, stridenţi, eroici, răii răilor, conţi sau nemernici, jucăm înlăuntrul nostru stări intermediare, mai degrabă imprecise într-un mod aiuritor. Complexitatea umană aduce acest dezavantaj - al nestatorniciei. Un mozaic mereu schimbător, mereu ignorat. Poeţii în goana lor după o realitate cât mai apropiată de clipa prezentă au încercat să surprindă aceste momente subtile, ipostatice. Iată câteva producţii cu omul fulgurant : Mr. Teste al lui Paul Valery. Stamate din poemul cu pâlnia a lui Urmuz. Craiul ciupercilor care încă se mai îndrăgosteşte de o laponă rătăcitoare din poemul barbian cu Riga Krypto. Tipul care se tot lasă sfâşiat de o leoaică din poemul lui Nichita Stănescu.

De aceea azi voi vorbi de omul cu privirea tulbure. De Bujor, tânărul rătăcit la marginea ceţii. Se plângea părinţilor, cunoscuţilor, grupului de cunoscuţi că nu-şi putea găsi încredere în el şi nici măcar nu bănuia ce reacţii va avea. Putea să facă pe profetul sau pe egoistul nemilos. Ştia că în fiecare zi va fi vizitat de o sumă de gânduri şi o sumă de stări. Dar nu ştia care, nu le putea da o anume ordine de intrare. Nici nu prevedea cât de fragmentare vor fi.

A plecat de la părinţi, prieteni, grup şi a venit în ţara ceţii. Poate că ţara aceasta este din UE. Poate e de aiurea. Aici venele sunt îngroşate, colcăie tristeţea, depresia, gândurile dedicate descompunerii, cam tot ce era în jurul său îşi anulează oarecum fiinţa. Lucrurile sau fiinţele îşi pierd din substanţă, ascunse de ceaţa neantului, nălucesc ca efigii şi se lasă apoi estompate de fundalul dezinteresului.

Bujor simţea ca şi cum şi-ar fi pierdut identitatea şi o căuta în obiectele din jur. Nimic din ceea ce îl înconjura şi ştia că e al său nu îi conţinea totuşi numele. Un om cu privirea tulbure trece printr-o criză de pierdere a identităţii. Ceaţa o ascunde la fel ca pe toate celelalte lucruri. Se îndoieşte chiar că a avut vreodată o identitate precisă, cucerită în vreun fel oarecare, nu una formală, dată de părinţi care nu pot fi controlaţi. Bujor striga în ţinutul ceţii - poate era un fiord! - dacă n-ar trebui cândva în viaţă să avem dreptul să ne alegem noi identitatea!

Părea în situaţia unui pescuitor care nu vede apa în care aruncă undiţa din cauza ceţii. Într-acolo mereu trage ceva, dar nu ştia clar ce-o să apară, uneori nume, alteori obiecte. O vreme fusese revoltat. Încercase să construiască trasee de capturare, să facă proiecte, planuri cincinale, să-şi ştie până la ultimul ac viitorul. Dar realitatea îl contrazicea zilnic pe Bujor. Ce credea că e important se acoperea de ceaţă, în schimb, lucruri nebănuite deveneau preocuparea principală. Măi, ce e cu deriva asta! - se mira tânărul nostru încătuşat de ceaţă. Avea planul său de a ajunge în acest punct din viaţă, de ce valurile îl purtau mereu spre un alt punct cardinal? Se înciuda că toate ordinile ori proiectele sale aveau ceva fals în ele. Nu răuvoitor. Pur şi simplu o parte importantă devenea neinteresantă, mâncată de ceaţă. Obiectul terminat, relaţia rotundă, siguranţa aceea germană că trebuie să-ţi duci lucrul până la capăt, pur şi simplu nu avea sens în ţinutul ceţii. Termina un obiect, şi? A dispărut totodată şi bucuria creaţiei. Şi interesul faţă de obiect. Terminat, e adevărat, dar deja atins de ceaţa uitării.

Stătea şi privea înapoi. Oare ce făcuse Bujor în viaţă. Ochii lui sunt tulburi. Nu vedea decât ceaţă împrejur în ciuda tuturor lucrurilor ori fiinţelor duse până la capăt despre care de altfel nu mai avea habar unde se aflau. Era ca şi cum nu fuseseră niciodată.

Punea o mulţime de întrebări. De ce făcea asta? Poate căuta instinctiv întrebarea cea mare. Aceea care fie îl va duce într-un ţinut luminos, afară din peştera lui Platon, fie îi va îndepărta ceaţa şi va putea revedea istoria sa ascunsă. Zidul de ceaţă e la fel de impenetrabil ca unul oarecare de cărămidă. Întrebările sale au rolul unor lovituri în perete, poate-poate îl vor dărâma.

Cel mai ciudat este că învăţase pe de-o parte să pună totul la îndoială, pe de alta că există răspuns pentru orice. Indiferent de problemă, fuguţa la dicţionare, la internet şi gata răspunsul. Totul părea clar, fără ceaţă, catalogat, pus în cincinalul potrivit. Unde e ceaţa în toată povestea asta? auzea vocile grupului. Cât despre ochii tulburi, fie avea vreo suferinţă neuronală, fie pur şi simplu era cazul s-o lase mai moale cu băutura. Nu vedea bine, cu siguranţă avea prea multă endorfină. Grupul îşi dădea cu părerea. O parte din el înaintase din ceaţă şi devenea o problemă de realitate.

Părerile grupului îl duceau pe Bujor spre reconsiderarea dilemei personale. Poate că de fapt avea o problemă cu sinele său, nu cu lumea. O fi clară, dar pentru el este invizibilă. Răspunsurile cele multe de pe internet sunt doar trasee posibile ale obiectelor. Sunt forme de a termina un obiect, de a rezolva o problemă, nu de a-i institui identitatea. Fragmentarul este şi acolo dominant, numai că e aşezat într-un discurs logic. Cauză şi efect. Deducţie şi inducţie. Alipire subtilă de adjective şi cercetarea cu lupa a obiectului din perspectiva lor. Cârtea, învăţa, rămânea impresionat şi totuşi păstra o mare cantitate de nedumerire. Poate că ţinutul ceţii nu există. Poate că era un solipsist care a decis să anuleze lumea, s-o înlocuiască cu ceva ceţos şi să decidă că nimic nu e atât de clar. Poate că era bolnav mintal. Poate că acea ceaţă este a unui obsedat care priveşte un perete alb multe zile încercând să vadă dincolo de suprafaţa realităţii. Poate că se învăţa să nu vadă. Bujor ştia un singur lucru - era el, un grup oarecum indistinct şi ceaţa. Care era adevărata lor natură simţea că-i lipsesc puterile de definire. Ceaţa nu-i arăta dacă dincolo se află o ţară sau un ospiciu. Sau dacă acest grup este al necunoscuţilor sau al cunoscuţilor săi. Un grup cu chipuri blurate. Un grup înfiorător.

Se gândea la frumoasele legi ale matematicii. La cât de senină e natura lor, câtă certitudine emană. Suma unghiurilor dintr-un triunghi nu poate face decât 180 de grade. Cristal, nu alta. Unu cu unu egal doi. Sună frumos, dar matematica nu-şi va pierde niciodată caracterul ideal. Niciun lucru nu e identic până în străfundurile sale atomice cu un altul. Adunarea în realitate de fapt e imposibilă fără ignorarea diferenţelor. Nu putem să măsurăm cu exactitate absolută 180 de grade. Intuim că, înţelegem că, legiferăm că, dar absolutul în măsurare nu-l putem atinge. Noi împărţiţi la lume dăm totdeauna cu virgulă.

Bine, dar calculatoarele, dar internetul, dar atâtea aparate care funcţionează pe baza matematicii. Le poţi nega existenţa, te poţi opri din admiraţie în faţa acestor realizări! Păi să ne gândim că atunci când sunt vândute ele apar ca full option, iar la doi ani ulterior ajung nişte lucruri învechite, depăşite la toate capitolele. Cum adică, un lucru demn de admirat, realizat după toate regulile posibile, strălucitor şi scump foc să ajungă numai după doi ani o fosilă! Ce aspect neexplicat există în natura lui care să-l degradeze aşa repede? De ce matematica nu-l mai ajută să fie actual! Ce legi nu au fost exprimate matematic pentru asta?

A trăi în marginea ceţii are şi avantaje. E drept, lipseşte certitudinea, dar apar continuu ipoteze de existenţă. Unele sună frumos, aduc veşti despre o posibilă însorire, altele sunt deprimante, cu straturi de ceaţă tot mai groasă, până la uitarea de sine. Bujor simţea că ţine conferinţe fragmentare. Conversaţiile sale se pierdeau între subiecte nedigerate corect. Se pierdea între cuvinte şi, la sfârşitul zilei, era la fel de nedumerit de cum a evoluat. Bine, înţelegea că nu se poate prevedea ce va apare, dar nici după ce lucrurile au apărut să nu le poată înţelege rostul, asta nu-şi putuse imagina.

Poate că însingurarea are rostul de a-l izola de grupurile sale sociale. Punea întrebările necesare grupului ca un fel de iscoadă aflată la înălţime care dă să vadă pe unde trebuie s-o ia grupul său. Întrebările şi răspunsurile sale aparent singuratice se puteau reîntoarce în cadrul grupului. Numai când altul ia cunoştinţă de ele îşi încep existenţa. Viaţa la marginea ceţii este de fapt o formă de iscodire a realităţii. Grupul are nevoie de fapt şi de îndoiala asupra realităţii fenomenelor. Trebuie să găsească un răspuns de ce s-a alcătuit astfel, unde merge, ce l-am mânat încoace. Singuraticii oferă răspunsuri grupului lor sau oricărui grup. Oferă iluzia că nu e ceaţă dincolo de grup, că grupul nu e o nălucire a ceţii. Grupul se adună conform legilor singuraticilor. Forţe de atracţie. Singuraticul este reperul. Grupul - o ceaţă consistentă.

Părea că s-ar fi căţărat pe o colină, doritor să vadă până departe. În loc de asta valuri de ceaţă îl invadau brusc până sub nas de nu mai ştia nici ce e cu el. Nici măcar de avea vreo misiune, să zicem să comunice ceva grupului sau să încerce să-şi pescuiască o identitate oarecare. Se confuzase complet. Este un retras oarecare ce contemplă oceanul de ceaţă. Sub el se ascund legile, indivizii, mulţimea nesfârşită de obiecte. În mod paradoxal, abia conştient de prezenţa ceţii, începe să aibă o anume claritate. Acum abia scotea capul de sub apa realităţii şi vedea erorile privirii. Mitul ţestoasei indiene. Cea care hotărăşte ce destin animal va avea cel ce se va reîncarna. Şi are o şansă la miliarde să ajungă om. Aşa şi cu Bujor. El ridica des capul la suprafaţă, trebuie în fond să respire, dar nu ştia care e realitatea adevărată, cea de deasupra sau cea de dedesubt şi nici nu avea habar ce consecinţe au acţiunile sale pentru alţii. Mai ales pentru negânditori, pentru cei care au ceaţă în creier.

Acest statut imperfect de singuratic, de iscoadă nu-i oferă nici lui Bujor certitudine, nici grupului. Avea nevoia de iluzia că lucrurile sunt clare, că pericolele ceţii sunt la mile depărtare de noi, că o să-şi ducă viaţa într-un mod clar până la sfârşit, că se va bucura de prieteni, iubire, copii. Iscoadele pot oferi un anume grad de cunoaştere, dar au ochii tulburi. Abia un punct de vedere divin, total extrapolat de dimensiunea umană poate oferi un grad mulţumitor de satisfacţie. Dincolo de ceţurile şi seninurile noastre. De fragmentar. De incomplet. Divinul ne vorbeşte prin legi. Este singuraticul suprem. Este Bujorul ideal.

Mulţi nu cred în acest punct de vedere de dincolo de orizont. Sau proclamă că Dumnezeu nu mai e. Sau că şi-a abandonat creaţia odată ce a fost terminată. Că a procedat ca un om oarecare în relaţia sa cu obiectele finite. Unii cred în sine. Sau în omenire. Să poftească la marginea ceţii şi să (se) cerceteze.

Bujor nu se pricepea la acest punct de vedere absolut, dedicat divinităţii. Era prea greu de înţeles pentru el faptul că fiinţa sa înconjurată de ceaţă este doar o acţiune dintr-un spaţiu cu o singură dimensiune. Că la nivel mai înalt, toate traiectoriile sale fizice şi mentale nu sunt decât un punct oarecare. Iată la ce reflecta Bujor: " Dacă tot sunt punct, măcar să-mi declar apartenenţa la o mulţime de puncte. La grup. Numai că aici apar întrebările provenind din incertitudine. De pildă să înţeleg prin grupul cel mai mare doar totalitatea indivizilor prezenţi sau să includ şi totalitatea celor ce-au fost ori vor fi. Există un grup al intenţiilor şi unul ce-a apus definitiv? Există oare un proces de progres al grupului? " Ceaţa nu îl lăsa să distingă. Abia de putea pune aceste întrebări.

Îl intriga complexitatea grupului. E ca şi cum prin indivizii săi sunt realizate toate combinaţiile posibile, imaginabile sau nu. Experimentalism în plan lingvistic, social, acţional. Oamenii sunt învăţaţi să admire diversitatea. Dar ce înseamnă acest lucru?

Acolo, dincolo de ceaţă îi părea că grupul evoluează spre accesul instant la toate experimentele sale. Teoretic azi orice îţi trece prin minte se va găsi într-o anume formă negativă sau pozitivă pe internet.

Bujor constata că niciun traseu uman nu poate coincide cu altul. Numai o privire superficială sau una din avion, de tip statistic sau sintetic poate vedea coincidenţă acolo unde există vizibile şi clare diferenţieri. Deseori măsurăm cauza şi efectul şi ignorăm întregul traseu de evoluţie.

Crede în grup totuşi şi nu în singurătate fiindcă în el regăseşte inteligenţa, zona mentalului. Nu are dovezi sigure sau nu vrea să accepte că există şi alte forme de viaţă, dincolo de înţelegerea sa.

Nu putea controla reacţiile celorlalţi, ba chiar nici pe-ale sale nu le putea bănui. Spune că se comportă firesc pentru perioadele de nepremeditare a acţiunilor. Se lasă dus de val în anumite momente ale zilei, ca o formă de pregătire pentru perioada de odihnă, când este vulnerabil tuturor pericolelor. Perioada de încărcare a bateriei umane. Oare ce-o însemna grupul adormit. Perioada de încărcare a bateriei umane.

Vorbeşte de grup, dar grupul îl ignoră. Niciodată nu poate vorbi întregului grup. O bună parte şi poate cea mai consistentă din semeni nici nu vor să-l priceapă, nici n-au capacitatea de-a o face. Nu acceptă ceva nou fără să-l treacă prin grilele sociale oficiale. Da, o parte din grup este totdeauna sub apă. Grupul este un aisberg cu partea cea mai mare ascunsă de ceaţă.

Vorbeşte de o forţă a grupului, de fiinţa sa cea fără de sfârşit, de voinţa, logica, intuiţia, cursivitatea sa. Atribute răpite Divinităţii în favoarea grupului.

Nu ştia de ce se simte mândru de apartenenţa la grup. Poate că avea în vedere plasarea foarte sus a devenirii personale. Ca şi cum ar fi văzut Divinitatea, cea dincolo de toate, ca pe una din zonele neantului.
De altfel una din formele de contestare indirectă a Divinităţii este de a-i da atribute negative de genul: Divinitatea e rea, urâtă, ticăloasă. Numele său devine obscur, nu mai ştii ce să alegi, devine complicată - necesită clar o sinteză - ajunge să fie ignorată, lăsată doar în seama teologilor - priviţi ca o specie de oameni care taie frunza la câinii minţii - sau a chefliilor. Cea mai bună dovadă de neînţelegere e atunci când un om se roagă la Dumnezeu să-i dea mai mult timp, spaţiu, îngăduinţă să comită păcate.

Nu ne putem ruga la grup. Este doar un monstru indiferent. În grup funcţionează selecţia naturală, legea şi antilegea sunt aleatorii, e ca şi cum ne-am ruga unui vârtej sau unei mulţimi grăbite spre serviciu.

Poate că Bujor trebuia mai degrabă să se întrebe cum putea cunoaşte grupul. Ochii i se tulburau până aproape de închidere.
Există un grup analitic şi unul sintetic. Un grup de sub orizont, vizibil şi ideea de grup. Curiozitatea îi e limitată de anumite cercuri de interese. De obicei cunoaşte un anume obiect / fiinţă ale grupului.

O dată cu cunoaşterea apare şi atributul îndoielii, de aceea ajungea să creadă numai în faţa unor dovezi clare. Ce are natură ceţoasă necesită respingerea. Tot îndoiala îl ducea pe Bujor la căutarea unor legi care să reziste oricăror forme de îndoieli ulterioare.
Lucian Blaga vorbea de cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altora în faţa misterului. Misterul era ceaţa din faţa lui Bujor. Alţii îi impuneau punctele lor de vedere fragmentare. Divinul îi vorbeşte prin legi.

Ceaţa începe să se ridice. Sau se lasă noaptea. Mă apuc să citesc o carte. Îl abandonez pe Bujor în pacea lui de iscoadă. Până la urmă poate nu e decât un membru oarecare din grupul vizibil sau bănuit.

Scris de Gabriel Adrian Mirea