S-a produs o deviere de la programul nostru normal. Nu încercaţi să vă ajustaţi internetul. Noi controlăm orizontala şi ver... Aţi prins ideea şi ideea este că astăzi voiam să scriu despre super-minunata literatură fantasy. Aveam şi photoshop-uri din Stăpânul Inelelor, câteva poante noi etc, dar, printr-o serie de evenimente nefericite, nu am mai putut să le pun cap la cap şi o să le vedeţi (probabil) luna viitoare. Aşa că am improvizat ceva, repede. Editorialul acesta va fi despre "draaagoste" (a se pronunţa cu accent pe silaba din mijloc).

Pentru toţi cei care nu aţi închis pagina încă, nu mă refer exclusiv la valorile romantice ale cuvântului, ci la întreg spectrul de înţelesuri. Asta pentru că acest cuvânt este folosit cu atâta frecvenţă încât a ajuns să nu mai însemne nimic. Îmi iubesc familia, îmi iubesc pisica, îmi iubesc băutura pe care am vărsat-o acuma, o iubesc pe Geta de la 2 (Geta, dacă citeşti asta, vino în locul nostru special că te aştept). Dacă iubirea ar fi acel sentiment covârşitor pe care şi-l imaginează toată lumea, ar trebui să-mi petrec toată ziua într-un extaz absolut, complet indiferent faţă de restul universului.

Din moment ce (încă) vă aflaţi pe bookblog şi dacă am trimis eu articoulul unde trebuia, dragostea asta trebuie să aibă vreo legătură cu cărţile. Într-adevăr, toată chestia asta a pornit de la o carte pe care am citit-o acum câteva luni. Şi nu este vorba despre Dragoste În Vremea Holerei, Dragostea Mea - Marea, sau The Big Book of Lesbian Horse Stories (mai multe despre asta cu altă ocazie).

Mica mea revelaţie s-a petrecut azi în autobuz, când stăteam la stop şi mă gândeam la nemurirea sufletului. Cred că mi se pregătea de vreo două luni, de când am citit Something Wicked This Way Comes, de Ray Bradbury. Cartea în sine meditează asupra vârstei spirituale a omului, asupra trecerii de la copilărie direct la bărtrâneţe, şi despre răului inerent din unii dintre noi. Dar undeva printre toate acestea Bradbury a strecurat un mic fragment despre dragoste, la care am revenit iar şi iar după ce am terminat cartea.

Să vă pregătesc scena. Un tată şi doi copii se întâlnesc noaptea într-o bibliotecă întunecată, pentru a pune la punct un plan de luptă împotriva carnavalului infernal care le-a invadat micul orăşel. Copiii sunt tineri şi au toată viaţa înainte, tatăl se simte mai bătrân decât este şi deplânge trecerea timpului, încercând să le împărtăşească celor doi câte ceva din experienţa sa. Într-un monolog de o pagină, el încearcă să le explice băieţilor că dragostea, liantul care uneşte toată umanitate, este de fapt doar experienţă împărtăşită, iar în final dragostea va fi cea care va alunga demonii carnavalului din vieţile lor. Traducerea de mai jos îmi aparţine:

" - Unde eram? Cred că ajunsesem la dragoste. Da... dragoste.
Will părea plictisit, Jim părea că se teme de cuvânt.
Iar aceste priviri l-au făcut pe Charles Halloway să se oprească.
Ce le putea spune că să-i facă să înţeleagă? Le putea spune că dragostea era, mai presus de tot, un ţel comun, o experienţă împărtăşită? Că era cimentul vital, nu-i aşa? Le putea spune cum se simţea el aici, în această noapte, pe această lume sălbatică ce fugea în jurul unui soare mare care cădea printr-un spaţiu şi mai mare care cădea prin imensităţi spaţiale şi mai vaste, poate apropriindu-se şi în acelaşi timp îndepărtându-se de Ceva? Le putea spune: mergem toţi în acest voiaj cu un miliard de mile pe oră. Avem un ţel comun împotriva nopţii. Începi cu un ţel comun. De ce să-l iubeşti pe băiatul de pe un câmp de Martie, care înfruntă cerul cu un zmeu? Deoarece degetele noastre ard cu sfoara fierbinte care ne frige mâinile. De ce să iubeşti o fată pe care o vezi din tren, aplecându-se asupra unei fântâni de ţară? Limba îşi aminteşte de apa rece şi metalică dintr-o după-amiază pierdută de demult. De ce să plângi pentru cei morţi la marginea drumului? Seamănă cu prietenii pe care nu i-ai mai văzut de patruzeci de ani. De ce să râzi când clovnii sunt loviţi cu plăcinte? Gustăm crema, gustăm viaţa. De ce să iubeşti femeia care este soţia ta? Nasul ei respiră aerul unei lumi pe care o cunosc, aşa că iubesc acel nas. Urechile ei aud muzica pe care aş putea s-o cânt jumătate de noapte, deci îi iubesc urechile. Ochii ei se delectează cu anotimpurile care trec peste pâmânt, aşa că iubesc acei ochi. Limba ei cunoaşte gutuile, piersicile, menta şi lămâia; o iubesc când vorbeşte. Deoarece pielea ei cunoaşte căldura, frigul, boala, eu cunosc focul, zăpada şi durerea. Experienţă împărtăşită iar şi iar. Miliarde de simţuri furnicătoare. Taie un simţ, tai parte din viaţă. Taie două simţuri, viaţa se înjumătăţeşte instant. Iubim ceea ce cunoaştem, iubim ceea ce suntem. Ţel comun, ţel comun, ţel comun al gurii, ochiului, limbii, mâinii, nasului, pielii, inimii şi sufletului.
Dar, cum s-o spună?
- Uitaţi, a încercat el, puneţi doi oameni într-un vagon de tren, un soldat şi un fermier. Unul vorbeşte despre război, altul despre grâu, şi se plictisesc reciproc. Dar lasă-l pe unul să spună ceva despre un maraton şi, dacă celălalt a alergat odată o milă, acei bărbaţi vor alerga toată noaptea, aprinzând o prietenie din amintiri. Aşa că toţi bărbaţii au o chestiune în comun: femeile, şi pot vorbi până răsare soarele şi chiar mai mult. La naiba."
(Something Wicked This Way Comes, Ray Bradbury, p. 172-173, ed. Gollancz)

Îmi place foarte mult această definiţie a experienţei împărtăşite. Am întors-o pe toate părţile şi îmi place din ce în ce mai mult. Poate că de asta vă aflaţi pe bookblog, pentru că vă plac cărţile, vă place cum miros când le luaţi de pe raft, vă place textura foii sub degete, vă place cum personajele şi locurile prind viaţă undeva între hârtie şi ochii voştri. Şi mie îmi plac aceleaşi lucruri şi avem o experienţă pe care putem să o împărtăşim cu toţii. Cred că de asta există cărţile, acest blog şi de asta scriu acest editorial. Evoluăm ca specie împărtăşindu-ne cunoştinţele, evoluăm ca oameni împărtăşindu-ne viaţa şi, dacă asta e adevărat, înseamnă că John Lennon avea dreptate când spunea că "love is all you need".

Scris de Cristi Mitran