Deși s-a sculat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și s-a făcut încă una din chestiile alea de hipsteri, ceea ce-i scade automat relevanța, nu pot decât să fiu de acord, e depășit – cine mai ascultă radioul fie că e blocat în trafic și zapează teribil de plictisit, fie o face conștient de sine și uber-ironic și e grețos.

Fie lucrează la radio - și e OK. (Am o amică.)

Fie într-o corporație în care există difuzoare la veceu, iar în luna decembrie se bagă doar Magic FM, care rulează exclusiv colinde.

Cumva, însă, am impresia că fix radioului datorez tot ce am reușit în viața asta.  Radioul a fost educația și cultura mea, MTV-ul, muzeul și călătoriile; certitudinea că dincolo de realitatea imediată și mizerabilă există și altceva. O să trasez doar liniile mari.

Nevăzător, bunicul meu a fost dintotdeauna mare fan. Mânca sau meșterea ceva sau stătea pur și simplu de ploaie sau de arșiță într-un coridoraș insalubru și se mira cu ochii ridicați înspre micul aparat, înjurând peste declarațiile de plastic ale politicienilor, oftând la aflarea tragediilor din lumea largă și, adesea, la aflarea rezultatelor etapei tocmai disputate; făcându-mi semn cu mâna să nu care cumva să deschid gura când începea jingle-ul rubricii meteo – îl și văd, stăteam în fund pe prag și, deși obișnuiam să ascult în liniște, el întindea un deget osos înspre mine, ducându-l apoi la buze, ssst! Învățasem de la el programul pe de rost.

Toamna depănușam hectare întregi de porumb ascultând superbele emisiuni de la Radio România Actualități, din care aflam nespus de multe în comparație cu ceea ce-mi puteau spune bieții mei părinți, ca să nu mai zic de ce se găsea în manualele ciclului primar.

În plus, la radio auzeam muzică în fiecare zi, ceea ce acasă se-ntâmpla doar la revelioanele TVR și la serbări.

Mint. Într-o iarnă s-a stricat televizorul. Deasupra lui, părinții au pus un radiocasetofon. Îl luaseră, evident, din piață de la ruși. O perioadă mi-am făcut temele pe muzică populară de Liviu Vasilică, pe Furdui Iancu, Modern Talking și pe Andrea Bocelli. Nu prea aveam voie să mă ating de aparat.

N-a durat mult și tubul catodic a fost înlocuit iar viața și-a reluat liniștită cursul. Neavând televiziune prin cablu, la prânz, când veneam de la școală, ascultam încă o dată Vivo per lei, derulam caseta unde o găsisem, apoi treceam pe modul FM și pierdeam timpul până când unul dintre părinți se-ntorcea acasă și eram nevoit să m-apuc de teme.

Când am făcut rost de o pereche de căști și mi-am cumpărat pe șestache și la mâna a doua un radio cu baterii eram deja mare. Locuiam cu toții într-o singură cameră. Seara citeam la lumina televizorului până când se culcau ai mei, apoi mă suiam în fotoliul extensibil și ascultam telefoane în direct, cu sonorul aproape la minimum, într-o nemișcare perfectă, prefăcându-mă că dorm. Paradoxal, viața căpăta atunci profunzime, culoare, granulație – sens, într-un fel. Vedeam astfel că merită să trăiești, să te iei în mâini și să-ți alegi o culoare preferată, o meserie, o pasiune despre care să poți povesti la un moment dat în direct.

În continuare dorm cu un radio mic pe noptieră. Lumea e teribil de plictisită ori, dacă nu, conștientă de sine și uber-ironică – cui spun eu asta?

Săptămâna trecută am înregistrat o emisiune pentru Radio România Cultural. Nu eram pentru prima dată la radio, dar amica despre care vorbeam la-nceput mi-a făcut un tur al clădirii – am văzut mai multe studiouri, Sala Radio, în care repeta orchestra, am văzut oamenii lucrând la o piesă de teatru radiofonic, mai jos, știri din sport… Cantina, montajul, acoperișul... Fără să fiu extatic, așa cum s-ar fi cuvenit – și s-ar cuveni, pentru că am ajuns cu articolul la sfârșit – am conchis că ar putea fi o poveste de succes. Apoi ne-am luat rămas bun și-am plecat. O poveste de succes căreia îi lipsește publicul nu e însă o poveste de succes.

Foto © Cristian Petrescu