O iernoasă seară de Schimb de Cărţi. Undeva la o masă mai retrasă stau de vorbă cu Jolly şi Florin despre câte în lună şi stele. Când şi când vine câte-o fată pe la masa noastră, poate atrasă de vioiciunea argumentaţiei, simte că se întâmplă ceva important, dar ar vrea dintr-un foc să ştie cât şi ce am discutat" Hm, nu avem chef de recapitulări. Am găsit de aceea un truc care deocamdată funcţionează - când suntem întrebaţi ce se întâmplă, spunem că tocmai discutăm o chestiune aridă de filozofie, dar dacă doreşte, îi putem arăta nuanţele şi dificultăţile. Fetele, ca şi vizitatorii întâmplători, ne privesc cu compătimire şi se îndreaptă spre alte mese cu subiecte probabil mai interesante. Ne pare rău câteodată, dar instinctiv am stabilit o probă de răbdare pentru cel care ar vrea să ni se alăture.

Căutăm până la urmă să nu facem doar o simplă discuţie. Să încercăm să ne alegem cu ceva semnificaţii noi sau poate cu o simplă dilemă de nerezolvat. Visăm la sensul profund, la esenţă, iar Schimb de cărţi este un loc unde în jurul unei băuturici poţi revera ore în şir. Să vedem dacă este posibilă comunicarea de pildă, cum pot fi experienţele noastre neplăcute generalizate în vreun fel, ce consecinţe s-ar putea trage dintr-o abordare diferită teoretică.

O vreme am rămas în domeniul recenziei. Florin se întreba dacă oare nu există în orice recenzie tentaţia de a desface un lucru complex în lucruri simple? Dacă nu cumva şi cititorul ei are - psihologic vorbind - aceeaşi tentaţie? Ce să mă mai chinui să citesc un astfel de roman gros, eventual scump, când pot găsi câteva cuvinte de-a gata despre el, spuse simplu şi pe înţeles. Ce să mă mai obosesc cu frazele alambicate, înfricoşătoare prin lungimea lor, cu noianul de descrieri, cu pizzicatto-urile nehotărârii din sufletul personajelor când pot avea toată acţiunea pe tavă pe o pagină, maxim două.

Eu reflectam pe şoptite că recenzentul este asemenea unui mecanic auto. Una înseamnă motorul în funcţiune, o inimă a întregii maşini, alta piesele sale componente care pot fi examinate, admirate, schimbate. A confunda piesele de motor cu motorul însuşi nici cel mai neştiutor dintre mecanici nu o va face şi nici nu-şi va aroga calitatea de doctor de inimi. Aşa e şi cu o anume recenzie. Eu nu pot fi decât un mecanic al cărţii, am un set de instrumente teoretice - mai mult sau mai puţin discutabile - cu care ascult, dau cu presupusul, ciocănesc, propun reparaţii sau eliminări. Mă uit la tinichigeria şi aspectul textului. Dar sufletul său, universul de acolo, aroma, relaţia de independenţă faţă de alte cărţi, efectele asupra cititorilor sunt dincolo de înţelegerea mea mecanică, simplistă sine die.

Jolly a punctat altfel această problemă - tentaţia simplităţii apare odată cu întrebarea: Despre ce e vorba aici? Suntem astfel obligaţi la un răspuns analitic, de genul definiţiei extinse, care încearcă prin enumerarea tuturor componentelor să ne spună ce e obiectul acela. Simplitatea devine deseori simplism - suficienţă în sine - prin eliminarea unor aspecte complexe care în alte discursuri critice simple, ale altora, pot deveni cheia de bolta a textului.

Din păcate, reflecţiile asupra simplităţii şi complexităţii unei recenzii s-au disipat rapid şi datorită unei aglomeraţii destul de mare la masa noastră, audiereii invitatului serii sau a unor ochi frumoşi pe care nu i-am putut evita o vreme. Dar mai ales faptului că am fost atraşi rapid de ideea vedetă a serii care a plecat de la una din teoriile mele despre raportul dintre idei şi tradiţii (comportamente).

Afirmam categoric că nu există propriu-zis idei, deoarece au ca rezultat doar tranziţia de la o tradiţie la alta. Numim idei ceea ce sunt de fapt modificări tradiţionale. Să ne uităm împrejur sau să deschidem oricare manuale. Tendinţa este de a se încetăţeni într-o tradiţie. Una a comportamentului urban, alta a cercetării matematice, una a literaturii. Orice activitate umană pentru a fi deprinsă presupune însuşirea unui set de cunoştinţe indispensabile pe care le putem numi tradiţie. Acum unul dintre comportamente poate fi îmbunătăţit - cum observă un ochi mai ingenios, bine, bine, genial - şi este adusă în joc o idee novatoare. Tradiţia se schimbă doar în anumite puncte, dar ea îşi va continua existenţa în cea mai mare parte nemodificată, şi bineînţeles acoperind ulterior cu o manta tradiţională, clasicizantă şi setul de modificări.

Până la urmă ce este tradiţia a ceva? Un set de norme de comportament într-un anumit context de obicei descoperite a posteriori. Ideea - ceea ce ar putea fi lucrul aprioric - atât timp cât se actualizează în realitate conduce tot la o experienţă aposteriori, prin urmare tot la tradiţie.

Florin a încercat să ne facă să vizualizăm această distincţie. Tradiţia ar presupune un tablou static, ideea aduce dinamicitatea unuia dintre obiectele tabloului. Mai precis, tradiţia înseamnă curgeri de timp diverse, cele mai multe insesizabile. Mult mai uşor se percepe ofilirea unei flori decât carierea unui scaun, schimbarea unei tehnologii decât schimbarea unei preferinţe.

Foarte bine, a continuat Florin, dar ce facem cu elementele moderne, unde intră ele? De fapt, acestea sun neesenţiale şi doar cât timp sunt unice pot lua locul ideilor. În momentul în care devin de masă, în serie, ele fac obiectul unei tradiţii modificate. Oamenii nu mai beau bere, trec pe cherry brandy. De ce ar fi modern aşa ceva? Fetele nu mai poartă decât pantaloni cu talie joasă. De ce ar fi mai modern asta decât alte tipuri de talie? Ne uităm la televizoare mai performante, la calculatoare din ce în ce mai rapide şi mai încăpătoare. Dar unde e modernitatea? În viteză! În capacitate!! În imagine!!! De fapt, s-a încetăţenit o tradiţie foarte dură a modei ori a bunurilor de larg consum. Cui te-ai putea lăuda că ai calculator sau plasmă? Au devenit lucruri la fel de banale ca şi purtatul opincilor altădată.

Bine, a intervenit Jolly, dar nu diminuăm rolul ideii? Să fie doar o stare de tranziţie şi nimic mai mult? Într-un fel tradiţia este moartea mişcării. Omul care se comportă după tipar, conform benzii, este un automat. Cu toate astea o meserie devine uşoară când ţi-ai însuşit secretele ei, când te-ai profesionalizat, te-ai specializat în ea. Adică ţi-ai însuşit tiparul tradiţional. Poţi face observaţii asupra aspectelor sale posibil nepotrivite doar atât timp cât eşti în procesul de învăţare al tradiţiei. Odată însuşit vocabularul şi tiparul de mişcări, mirajul îndeletnicirii dispare sau ajunge să se nuanţeze foarte mult, pierzând interesul pentru un neofit. Dacă aş fi un măturător în primele săptămâni m-ar interesa cum să muncesc cu foarte puţin efort. Mai târziu, după ce aflu toate secretele, m-ar interesa poate doar cum se duc anumite pete de pe asfalt, să zicem cele de ulei sau care este viaţa celorlalţi măturători. Atenţia s-a mutat dinspre efort, însuşirea tradiţiei spre diferitele amănunte care colorează locul.

Tendinţa tradiţională se vede cel mai bine în procesul de automatizare al produselor unei fabrici. Tindem să facem roboţi care să realizeze fără greşeli un set de operaţii. Ideile vin doar la masa de concepţie şi la cea de retail a produsului. În rest, totul e o activitate lipsită până la urmă de interes. După ce ai văzut că un anume robot se învârteşte, găureşte, curăţă, pasează o anumită piesă nu mai eşti interesat de mişcarea monotonă. Un om care ar face o mişcare asemănătoare ar colora-o măcar cu toată complexitatea sa de sentimente, dar ar fi mult mai puţin eficient.

Prin urmare, a revenit Jolly, trucul este de a prezenta un produs construit exclusiv pe principii tradiţionale ca fiind unul de o ţipătoare modernitate, ca fiind ultimul strigăt, obiectul de care depinde viaţa şi fericirea noastră. Adică de a transforma tradiţia în idee. Florin a punctat faptul că modernitatea, unicul ascund primejdia nesiguranţei. Vrem modernisme, dar cu explicite măsuri de siguranţă, care nu pot ţine decât de tradiţie şi automatizare. Este ca şi cum toţi am purta acelaşi costum oribil, dar ne-am distinge doar prin cravate de forme diferite. Speranţa noastră este ca atenţia celuilalt să se focalizeze exclusiv pe elementul diferenţiator, nu pe cele asemănătoare. Cumpăr un mobil nou fiindcă are 5 mega la poze în loc de 2 ca în trecut. Nu mă interesează că şi cel dinainte avea aceleaşi posibilităţi de telefonie, ci accentuez doar pe partea upgradată. Şi aici localizez modernitatea. Dar mâine acest telefon va fi considerat o vechitură, la modă vor ajunge cele cu 10 mega şi tot aşa.

În acest local, fumul mă face să ajung la ameţeli istorice. Poate că viaţa nu înseamnă decât găsirea mereu a unor stări de provizorat care dau senzaţia mişcării, a participării la istorie. Nu atât evenimentul ne interesează cât participarea la el, consumarea sa împreună. Ulterior acesta este clasat într-o oarecare arhivă, cuprinzând o serie de confruntări istorice similare reţinute de oameni de meserie.

Ne-am privit unii pe alţii. Eram oare mulţumiţi de această distincţie până la urmă între tradiţie şi idee? Oare nu redusesem aria de semnificaţii a ideii doar la o stare de tranziţie? Devenise doar o parte până la urmă nesemnificativă dintr-un eveniment, dar care dovedea un miraj de neînţeles!

Am abandonat discuţia pentru alte subiecte. Ajunsesem într-un punct mort şi nu mai ştiam cum să operăm cu cele două noţiuni. La ce ne folosea înţelegerea unor astfel de lucruri? Deşi nu am mai revenit explicit la tradiţie, povestea ne-a frământat toată întâlnirea. Căutam instinctiv exemple în toate subiectele discutate. Peste tot tradiţia şi ideea erau în confruntare.

Astfel Florin ne-a tentat să înlocuim termenul de tradiţie cu cel de canon. Sună mai distinctiv şi nici nu simţi nevoia să-i asociezi antonimul modernităţii, ci doar pe cel de inovaţie. Totuşi ne-am declarat ulterior împotriva termenului poate din solidaritate cu termenii de la început, poate fiindcă acest termen are o conotaţie religioasă. Până la urmă nu era esenţial cuvântul, ci faptul că vorbeam de o stare imuabilă, de un sistem cu anumite curgeri şi de evenimente care duc la schimbări. E adevărat totul curge, dar cu viteze diverse şi oricum într-o matcă.

Jolly în timp ce ne relata despre experienţele sale cu nihilismul şi-a adus aminte din nou de discuţie şi ar fi dorit să examinăm ideile şi tradiţiile din perspectiva libertăţii. Constata că azi putem observa ca o formă de tradiţie abandonarea tradiţiilor familiei. Noua tradiţie spune să nu faci în niciun caz ce au început părinţii tăi, ci să lichidezi tot şi s-o iei de la zero.

De ce vorbea de libertate în cadrul tradiţiei? Până la urmă dacă este să ne confruntăm cu diferitele canoane din jurul nostru vom observa că libertatea poate consta doar în alegerea unuia dintre canoane sau abandonarea sa într-un mod imprevizibil în timp ce sclavia se manifestă atât timp cât există o voinţă exterioară care ne impune o anumită acţiune, o anumită concentrare. Nu tânjim după libertate cât suntem simpli cetăţeni, cei din viaţa obişnuită fiindcă - măcar teoretic - avem la dispoziţie un set infinit de canoane şi chiar posibilitatea de a scăpa din ele. În timp ce într-o puşcărie sau o cazarmă de pildă domneşte canonul, regulamentul într-un mod dictatorial, enervant, chinuitor. Omul devine procentul unei alte minţi.

Ne-a adiat prin discuţiile noastre şi termenul de potenţial. Am constatat că totuşi majoritatea ideilor rămân doar în stadiul potenţial, unele confundându-se cu idealurile de viaţă - cum se întâmpla de pildă la tinerii entuziaşti ruşi ai secolului 19, altele fiind simple procedee construite în răspăr faţă de o anume evidenţă şi care se dovedesc sau inutile sau provenind de la oameni fără putere de concretizare. Mă gândeam la invenţiile imposibile de pildă sau la arta abstractă care nu face altceva decât să exploreze limitele canonului. Poate că din perspectiva potenţialului, noi am trăit abia unu la sută din ceea ce ar fi putut fi, că de fapt nu cunoaştem nici imensitatea canonului, nu-i exploram cu adevărat profunzimile, nici până unde poate ţâşni ideea şi nici cu ce consecinţe modificăm tradiţia. Iată de pildă azi toată lumea e de acord că femeia are dreptul la nenumărate avorturi. Dar nimeni nu discută şi dreptul bărbatului de a avea copii. Şi mai nimeni nu e interesat de consecinţa cumplită pentru popoarele care acceptă acest drept fără nicio restricţie, anume că încet se sting ca neam. Scrupulele suprapopulării nu funcţionează într-o mulţime de ţări considerate sărace. Uneori modificarea unei tradiţii seamănă stricării echilibrului din natură. Duce la catastrofe. Sau uniformitate exasperantă. De pildă tradiţia blugilor care au luat locul complet costumului popular. Azi miliarde de oameni sunt de la brâu în jos identici la îmbrăcăminte. Unde o fi elementul modern în faza asta, nu pricep. Miliarde de roboţi pe jumătate albaştri.

Dar, dar"la ce folos că ştiam astea? Ridicam din umeri ca nişte crabi neajutoraţi întorşi pe spate. Noroc cu vizitatorii de la alte mese. Ne-au făcut să trecem furtunoşi spre inepuizabile cărţi. Reveneam la tradiţia recenziilor.