Esti aici: bookblog.ro » Critica, Eseuri, Silviu Man » Cine ne scrie istoria?

Cine ne scrie istoria?

Autor: Mircea Platon
Rating:

Din titlul acestei cărţi-“invitaţie la rezistenţă şi luciditate”, cum o defineşte autorul, mă atrage mult pronumele “ne”. Strecurat în titlu, acesta schimbă perspectiva asupra istoriei, care, dintr-o dată, nu mai este desfăşurarea liniară de mumii ţepene şi inexpresive, încorsetate între parantezele unor ani de domnie, aşa ne apare din manualele şcolare. Nu o ştiinţă de laborator, izolată şi obscură în articulaţiile ei, Istoria despre care se vorbeşte în carte este una căreia eu, cititorul, îi aparţin, care mă priveşte în mod direct şi mă responsabilizează.

Cine ne scrie istoria?… mai întâi, cine este cel care se întreabă? Mircea Platon – poet, eseist şi traducător, în prezent doctorand în Istorie la Ohio State University at Columbus, autorul unui fortifiant “îndreptar de fundamentalism literar”, numit Ortodoxia pe litere:

“Când scrii o carte, mobilizezi o armată, şi-atunci epoleţii, pampoanele şi slujul îşi au rolul lor. Când scrii un articol eşti lunetist. Aşa că nu de noi dialoguri care se sfârşesc în vechi dileme avem nevoie acum. Ci de nişte franctirori intelectuali cu ochi buni şi mână sigură care să ne facă viaţa mai respirabilă.”

(Te-ai aştepta ca autorul unei asemenea declaraţii de război să pozeze, precum un Eugen Ionesco de pe o veche copertă a Războiului cu toată lumea, cu o puşcă în braţe, fixând cu sânge rece o întreagă cultură, care nu ar avea de ales decât între prăsirea de genii şi rafala de gloanţe critice. Nici vorbă. Bărbatul care zâmbeşte senin din fotografia de la Presa Alternativă sau Puncte Cardinalenu aduce deloc cu vreun mercenar, nici măcar cu unul cultural; poate mai degrabă cu vreun serafim boem şi ştrengar, nu chiar “cu părul nins”, dar fără îndoială tot din cei care “însetează după adevăr”, ca în Blaga.)

“La noi, orice înţepare a clasicilor în viaţă îţi aduce acuzaţii de impertinenţă. Prea se pune accent pe buna creştere în scris şi prea suntem bădărani în realitate. Adevărul este că trebuie să cutezi în artă şi să fii civilizat în viaţă” scrie Mircea Platon într-unul din eseurile din această carte. Şi într-adevăr, autorul, deşi dinamitard, nu are nimic în comun cu acel manelism literar, cu secreţiile revanşarde ale unor arendaşi culturali din România, care produc, ciudat mecanism de apărare!, onomatopee pompoase pentru a-şi masca vastele lacune bibliografice şi de bun-simţ. Mircea Platon este ofensiv – şi încă cu ce poftă!, dar nu ofensator.

După publicarea Ortodoxiei pe litere, C. Stănescu, într-un articol din ziarul Gândul, atrăgea atenţia asupra faptului că “în “războiul” început cu memoria stângii, tânărul savant în devenire, strivit între cărţi, este el însuşi prizonierul şi robul bibliografiei. Abia “eliberarea” de sub teroarea ei vizibilă la tot pasul ne va spune încotro va apuca un mare talent polemic şi o inteligenţă cu adevărat ieşită din comun”

Sunt sceptic în această privinţă: în umbra savantlâcurilor orchestrate, Mircea Platon este viu şi nevătămat. Nu ai nici un moment senzaţia jenantă de scris cârpăcit din obligaţie, frustrare sau ambiţie neroadă. Dincolo de scriitura energică şi energetică, se află chiar omul, nu o imagine croită pretenţios sub care se ascunde un individ anonim, iar relaţia cititorului cu autorul nu este una de simplă aderare ideatică, mediată prin scris, ci una interpersonală – ceea ce este rarisim. E lesne de închipuit că scriitorul este la fel de prezent şi când renunţă la tonajul notelor de subsol pentru vreun dialog amical, de şuetă (însoţit de cafele şi, eventual, plăcinte cu mere care, conform unei menţiuni dintr-un articol mai vechi, nu au voie, deontologic vorbind, să te ducă cu gândul la Kant). Greul bibliografiei, chiar mai mult decât în publicistica unui Mircea Vulcănescu, îi certifică autoritatea fără a-i ştirbi din personalitate. Mărturie pot sta fascinantul eseu Cine a furat perucile? în care demonstrează că “dacă intelectualii francezi ar fi avut umor şi graţie, nu s-ar fi putut îndrăgosti de Lenin şi Stalin, de realizările industriale ale Sovietelor, şi de trombonistica lor artă cinematografică” ori devastatoarea hermeneutică, scrisă cu un molipsitor surâs în vârful peniţei, a babei credincioase văzută ca baricadă salvatoare şi ţâfnoasă împotriva secularizării – Despre virtuţile eshatologice ale colivei, parastaselor şi pasunismului.

De altfel, nu cred că acribia şi studiul susţinut sunt valorile supreme în scrierile lui Mircea Platon ci, paradoxal sau nu, intuiţia. În lipsa intuiţiei, eşafodajul ştiinţific edificat s-ar nărui precum în Prăbuşirea balivernei a lui Buzzatti, iar cărturarul – smuls de gravitaţia ce îl atrage invers – nu spre pământ, ci către văzduhuri – s-ar rătăci, plutind absurd şi absent în jurul oricărei aporii. Eretic neracordat la canoanele nonconformisului, Mircea Platon este capabil de seducătoare intuiţii eterice: nu citania aspră, ci numai intuiţia poate naşte o formulare de un haz amar-nebun, precum “fiinţa-pişcot”. Nu cu arsenalul de tomuri brăcuite, poţi înmuguri un aforism ca “veşnicia este spaţiul dintre clipe” sau sângera o metaforă precum “buchetul de flori carnivore care e secolul XX”, şi nu altfel poţi ajunge să spui că din călimara lui Al. Paleologu “au înflorit, cu zvelte şi mătăsoase petale de cerneală, şuvoaie de paradoxe şi ingeniozităţi” (în Ortodoxia pe litere). Nu degeaba îl bănuieşte Părintele Gheorghe Calciu (pe care altminteri numai o salvă de straşnice intuiţii l-a putut salva de la pierzanie atâţia ani) că “este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii”.

Ca şi Ovidiu Hurduzeu, partenerul cu care, recent, a scris “la patru mâini” un simfonic manifest în prestissimo de trezire la realitate, Mircea Platon este un excelent vorbitor al unei limbi (sper nu) pe cale de dispariţie : desperanto. O limbă al cărei alfabet se poate învăţa şi din Cine ne scrie istoria?

Scrisă de Silviu Man