Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Gia Codrescu » Minunea Sfântului Baudolino

Minunea Sfântului Baudolino

Autor: Umberto Eco
Rating:

(ediţia în limba engleză)

Umberto Eco este autorul ale cărui romane m-au fascinat de când am avut primul contact cu el, în Pendulul lui Foucault. Nu am reuşit să-l citesc atunci şi la fel mi s-a întâmplat şi cu alte trei romane mai târziu. Am simţit însă că e ceva acolo, ceva ce o să înţeleg când o să mai treacă timp, când o să am experienţa de viaţă necesară. Este un autor extrem de complex ce aglomerează descrierile cu multe referinţe culturale, religioase, istorice, tehnice şi am impresia că fiecare este pusă acolo cu un scop precis.

Ce am citit, am înţeles şi mi-a plăcut foarte mult au fost articolele lui, apărute în reviste de semiotică sau în câteva colecţii. Minunea Sfântului Baudolino este şi ea o colecţie de articole scrise între 1959 şi 1961 într-o revista italiană. Sub forma unor editoriale, pe teme foarte diverse, Eco reuşeşte să dea propria definiţie ironiei.

Titlul cărţii reprezintă titlul ultimului articol, atipic faţă de restul, în care autorul prevesteşte ceva din lumea lui „Baudolino”, carte ce a apărut 40 de ani mai târziu. Sfântul Baudolino este protector al Alessandriei, provincia în care s-a născut scriitorul, un simbol al locului despre care acesta ne povesteşte cu mult drag.

Fiecare din celelalte articole este un ghid despre “Cum să…” “faci pe indianul” în filmele americane, “organizezi o bibliotecă publică”, “petreci vacanţe inteligente”, “urmezi instrucţiunile”, “cumperi gadgeturi”, etc. Câte două pagini şi jumătate despre un subiect particular care spune însă mult despre natura umană.

Prin urmare, dacă vrem să facem pe indianul, primim sfaturi ca “lăsaţi urme evidente ale trecerii voastre: urme de cai, focuri de tabără stinse, pene şi amulete care să facă posibilă identificarea tribului” sau “nu vă folosiţi niciodată toţi oamenii la o încercuire, înlocuiţi-i doar pe măsură ce cad”. Iar acestea, adaptate, ar putea fi mărci ale oricărui film american unde categoriile de Bine şi Rău sunt absolute şi, prin urmare, absurde.

La fel şi în cazul bibliotecii publice, care este de obicei extrem de ostilă în ceea ce priveşte personalul şi organizarea, sau a vacanţelor, pentru care se recomandă de către presă cărţi ce fac parte defapt din literatura obligatorie, sau a instrucţiunilor, care sunt foarte elaborate şi de neînţeles, sau a gadgeturilor, care sunt din ce în ce mai inutile, Eco reuşeşte să surprindă un amănunt pe care cei mai mulţi îl trec cu vederea, prezentându-l cu o logică impecabilă şi un umor irezistibil.

Unii spun că ironia este o insultă spusă cu zâmbet, alţii că ar fi exprimarea unui adevăr contradictoriu într-un mod amuzant. Eco reuneşte amândouă aceste abordări învăluindu-le în plus cu un farmec ce ar face articolele plăcute chiar şi de cel pe care-l vizează. Atent la detaliile societăţii în care trăieşte, extrem de prezent şi adaptat timpului său, observă imperfecţiunile, decăderile din jur cu un “haz de necaz” plin de tâlc.

Fiind o culegere de articole, Minunea Sfântului Baudolino este o carte de luat pe drum şi citit în maşină, într-o sală de aşteptare sau în oricare alt loc public dacă nu te jenezi să fi surprins râzând de unul singur. Nu ai nevoie de mult timp la dispoziţie pentru că unul sau două articole o dată sunt de ajuns; fiecare te umple de sensuri şi îţi dă de gândit. Cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat.

Scrisă de Gia Codrescu

Carti de acelasi autor

• Numele Trandafirului